•  Mihai Bisericanu
•  Adela Minae
•  Ileana Olteanu
•  Nataşa Raab


sus

Meseria de actor

Am rezervat locurile de "la tejghea", de această dată, actorilor. Întrebările formulate au fost jaloane opţionale pentru aceia care au onorat invitaţia.

Pentru a contacta câţiva membri ai breslei, am făcut scufundări în spaţiul virtual, cu ajutorul motoarelor de căutare. Am descoperit site-uri foarte bune din punct de vedere informaţional (şi actualizate) ale unor instituţii teatrale (unele aveau, altele nu, adrese de contact ale actorilor, regizorilor etc). Sunt şi destule instituţii de gen încă absente din spaţiul virtual. De exemplu, căutând Teatrul Naţional Craiova, descoperim fie un site modest, cu câteva informaţii din 1997, fie un altul, probabil (sper) în construcţie, care la secţiunile Prima pagină, Istoricul instituţiei, Informaţii generale afişează mesajul: "Până în prezent, informaţiile pentru această secţiune nu au fost puse la dispoziţia realizatorilor proiectului «Cultura pe NET»", la Organigrama: "Organigrama nu este completată!", la Declaraţii de avere: "Nu au fost postate declaraţii de avere", la Repertoriu şi Program Spectacole: "Nu există înregistrări în această secţiune", la Evenimente: "Nu au fost anunţate evenimente pentru această lună", iar la Noutăţi: "Nu există noutăţi".
Spre norocul meu (în acest caz punctual), am găsit informaţiile de care aveam nevoie, pe site-ul personal al actorului Constantin Cicort, căruia îi mulţumesc aici. De ce domnia sa este apt să le ofere, dovedind, îmi pare, şi oarece altruism colegial, iar o instituţie prestigioasă şi cu anvergură, nu – ţine, cred, de retorică.

Facultativele jaloanele au fost:

1. Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiţi actor? (Relaţia personală cu această alegere făcută cândva – Când anume? Cum s-a născut opţiunea? Aveţi momente când regretaţi sau când vă tentează să renunţaţi? Sau să cotiţi? Cum staţi cu motivaţia? Dar cu oboseala, rutina? (cum e un rol jucat pentru a 14–a sau pentru a 96-a oară?). Care e principala satisfacţie pe care v-o oferă actoria?

2. Cum aţi caracteriza starea teatrului/filmului românesc astăzi? Ce neajunsuri şi ce avantaje vă aduce profesia dumneavoastră în plan social? Definiţi relaţiile pe care le aveţi cu directorii, regizorii, alte persoane implicate în stabilirea unei distribuţii (de exemplu). Cât de onest sau de puţin onest se petrec lucrurile? Cum staţi cu compromisul? Ce perspective credeţi că sunt – bune sau rele – pentru teatrul/filmul românesc?

3. Unde ţintiţi? Ce aţi dori să vi se întâmple, profesional vorbind, de acum înainte? (o întâlnire cu un rol sau mai multe - teatru sau film. Care anume? Cu un anume gen de text? Cu un anume regizor? Cu un premiu - care?). Ce împlinire este/ar fi o sursă suficientă de sens? În ce caz aţi considera că aţi ratat?

(Cornel Mihai Ungureanu)

Post Scriptum: Mihai Bisericanu ne-a răspuns şi prin intermediul unui poem pe care îl publicăm în continuarea intervenţiei sale.

Comentarii cititori
sus

Mihai Bisericanu

Cum să mulţumeşti atâtea fiare
care "toţi ar vrea să joace Hamlet" (William Saroyan)?

1. Ce poate să însemne decât o bucurie perpetuă, în pofida chinurilor, uneori exasperante, de veşnică cercetare în adâncul tău cât şi al celorlalţi conlocuitori planetari? Pentru mine, ca pentru fiecare cred, semnificaţiile sunt mai aparte. Acum, mai mult ca altădată, sunt încredinţat că este vorba de "un dat" pe care ar fi păcat să-l irosesc. Scena este totuşi un spaţiu sacru, deseori asemuit cu o biserică. Şi, nu neapărat fără nici o conotaţie cu numele meu, în teatru, ca şi în biserică, nu se intră cu capul acoperit, nu se fluieră, etc. Şi atunci se va produce întâlnirea cu... să zicem cu divinitatea. Sau cu absolutul. În fond, nu actorul este "stăpân pe domeniul efemerului?". Nu sunt mulţi cei ce au date pentru ceva anume, important este să le descoperi şi să le cultivi. Nimeni nu poate face ceva aşa cum o poţi face tu. Mai ales când e vorba de apariţii scenice. S-a născut în timp, de-a lungul apariţiilor scenice din audiţiile liceului de muzică, an de an la examene, apoi apariţiile scenice cu o formaţie de new-wave, adânc înfierată de autorităţi în perioada 1982-1984, ceea ce a şi dus la destrămarea ei (piese demo pot fi auzite pe www.bisericanu.net).

Şi aşa, "încet dorinţa creşte" vorba poetului, drept care încep o pregătire temeinică pentru teatru. Foarte greu de intrat la ora aceea, cu peste 100 de candidaţi pe un loc!!! Şi după ce "cad" de două ori la medicină (deşi studiasem pianul peste 10 ani, iar pe diploma mea de bacalaureat scrie Electromecanic) şi de vreo două ori la teatru, INTRU! La teatru. Seral. Cu media 9! (medie imensă pentru admitere, când se intra cu 7 sau 8). Medie cu care şi termin. (Ca o mică glumă: să însemne asta că nu am învăţat nimic 4 ani de zile???)

Să regret? Niciodată! Împlinirile de până acum mă îndreptăţesc s-o spun răspicat. Să renunţ? Cu adevărat nu voi reuşi niciodată, chiar dacă mi-aş propune aşa ceva. Virusul e de nestăvilit. Odată ce ai pus piciorul "pe scândură"... De cotit, o fac mai mereu, cu reveniri la fel de dese. Mulţi ani m-am descurcat mai bine din muzică, de exemplu (comenzi pentru negative muzicale vandabile pe internet), decât umilele (din păcate) salarii de la teatru. Motivaţiile sunt evident determinante, şi aici, nu mă plâng. Iniţial mi-am propus să apuc să joc lângă marii noştri actori. Şi am reuşit destul de bine. Apoi dorinţa s-a extins la colaborări cu marii actori de film din străinătate. M-am descurcat binişor şi aici: replici directe cu Malcom McDowell sau cu Van Damme, nu e chiar nimic, nu? Să dublez vocea lui Eddie Murphy (la desenele animate), de asemenea, cred eu.

Foarte adevărat că oboseala apare şi deseori se face simţită când ţi-e lumea mai dragă. Drept care m-am lovit de un pre-infarct, tot acolo. Pe scenă. În timpul unui spectacol. Şi asta a fost chiar neplăcut. Nu atât faptul că nu mă simţeam chiar bine, cât faptul că s-a scurtat spectacolul din cauza mea (s-a sărit direct la scena finală) şi că publicul era perfect îndreptăţit să fie nemulţumit. Aşa că am învăţat să mă preţuiesc. Măcar eu, dacă nu sunt toţi dispuşi să facă asta. Şi să mă odihnesc. De câte ori pot. Asta că tot a venit vorba de oboseală. Rutina? Nu cred că are vreo legătură cu mine. Asta e mai greu de înţeles pentru public. Nici un spectacol nu este de două ori la fel. Nimic nu se repetă (deşi în aparenţă totul se repetă). Ceva diferă însă: aerul, temperatura, mirosul, oboseala, soarele sau vântul, multe, multe altele. Şi alături de toate astea, încărcătura personal-emoţională a fiecăruia. Nu-i cel mai la îndemână să joci un bufon când cineva drag ţi-a murit de curând. Şi din păcate, o spun din experienţă directă. Puteţi să mă credeţi. Şi nu interesează pe nimeni din cei care au scos ceva bani din buzunare ca să se distreze, firesc, nu? Asta ţine însă mai mult de bucătăria ascunsă a fiecăruia. Nici nu cred că trebuia să pomenesc despre, acum, însă... Mai intervin şi emoţiile partenerilor, care şi ei, tot oameni sunt. Şi ei pot fi mai obosiţi, sau mai fericiţi, mai uituci, mai îndrăgostiţi... Transmiţându-ţi astfel energii noi de fiecare dată. La care şi tu reacţionezi complet diferit. Şi nou. Unde să mai încapă rutina? Poate doar dacă cineva funcţionează pe pilot automat. Asta ar însemna însă că aşa şi trăieşte. Şi atunci ce să caute pe scenă?

Satisfacţii? Multiple, greu, greu de răspuns la asta. Să încercăm, totuşi. Primo: şansa de a trăi mai multe vieţi în acelaşi timp. Simultan. "La pachet..." sau la ofertă (a regizorilor, evident). Ce poate fi mai interesant decât să sari dintr-un nebun şi mai mult virtual secol XXI direct în timpurile romanilor? Sau într-o zi medievală? Vedeţi, pentru noi, Maşina Timpului exista de muuuuult. Secundo: să ai putere de viaţă şi moarte asupra semenilor tăi, şi să mai poţi să şi repari sau să reiei acest lucru, poate cu un rezultat mai bun data viitoare, nu ţine oarecum de Dumnezeire? Când toate privirile sunt aţintite asupra ta, când toate energiile converg în aşteptarea cuvântului ce-l vei rosti, te poate trece un uşor fior, sau mai mult, te poate îmbăta, fura, această putere. Şi există şi şansa să nu-i rezişti, să te fure peisajul, în fond, tot oameni suntem, şi putem şi noi greşi. Şi atunci ne îmbătăm cu apă rece. Ba, deseori nu ne mai trezim nici cu un duş rece... Şi cine mai ştie unde ajungem? Sunt pedepse destul de dure din partea naturii umane. Mult mai dure decât uitarea semenilor, şi mai ales a regizorilor sau directorilor de teatru. Mai ales într-un sistem total neadecvat unei vieţi teatrale bogate. Sau măcar normale.

Şi parcă în ciuda a toate astea... teatrul românesc subzistă, ba chiar face victime peste tot în lume unde are şansa (sau banii necesari) să se deplaseze. Pentru că de la multe festivaluri a lipsit din cauza unei umile "lipse de fonduri". Sau de interes politic. Naţional. Social. A dus în schimb faima creativităţii Româneşti (şi mă bucur să pot scrie asta cu majusculă) ori de câte ori a avut ocazia. Şi, spre bucuria tuturor, a avut. În peste 30 de ţări unde am avut şansa şi bucuria să pot juca, aproape de fiecare dată am fost întrebaţi de ce venim atât de rar? Sau atât de greu. Ce să răspunzi? Cum să răspunzi la o asemenea întrebare? Cu ochii în lacrimi? Să te simţi dorit, necesar şi oarecum inutil, neputând să-ţi scrii singur destinul. Să depinzi de nişte, poate necesare, dar atât de NU pentru oameni, legi... Ca să nu mai amintesc de lipsa de interes a celor care... şi tot aşa. Şi tot aşa... Sau... gata, doar nu despre asta e vorba... Şi oricum, ăsta-i doar primul set de întrebări...

2. Cred că deja am atins acest subiect, anticipând cumva întrebarea. E greu să vorbeşti despre teatru fără să atingi un asemenea subiect. Şi e şi mai greu de uitat de înfloritoare epocă a lui Pericle, când artele au avut o înflorire ce nu a mai fost atinsă (din păcate) de atunci. Vedeţi că e nevoie întotdeauna de mai multe exemple ca să pricepem ceea ce de fapt e atât de simplu? Vedeţi cum e mult mai ieftin să ne iubim artiştii când aceşti deja au "fugit" dintre noi? Cât ne lovim de ei în fiecare zi, îi strivim de multe ori cu nepăsare sau cu iubirea noastră, şi abia când ne-au părăsit "cu adevărat" realizăm cât de importanţi au fost. Sigur că e păcat. Sigur că aici trebuie să ne mai gândim... Deşi... de multe ori vezi aceleaşi lucruri, ba unele chiar şi mai rele, chiar în cadrul unei familii, ce să mai zic de cineva din afara ei.

Starea teatrului? Jenantă: supus unor legi mai mult sau mai puţin arbitrare, silit să-şi facă loc cu coatele în secolul internetului, neputând să-şi hrănească slujbaşii fideli nici măcar cu pâinea zilnică, nu e de mirare că asistăm la un exod al oamenilor din teatru (şi aici mă refer şi la tehnicieni, cabiniere, maşinişti, la tot ce "suflă" într-un teatru) în orice altă ramură "căpşunistică"... Indiferent de cât joci de mult sau de puţin, banii (salariul) sunt aceiaşi şi cu greu ajung să acopere cheltuielile de încălzire şi telefon (absolut necesare în destinul vieţii unui actor). Nu mai pun la socoteală mâncarea, forma fizică (ce trebuie întreţinută şi ea), îmbrăcămintea, şi multe altele. Aşteptări au toţi de la tine. Şi se miră că un actor din Sibiu nu s-a dus cu taxiul acasă după o premieră, drept care a fost atacat şi lovit în cap atât de puternic încât a doua zi a decedat. Ba chiar totul a fost aruncat tot în spatele lui şi s-a decretat fără urmă de cercetare că a fost beat. Şi loviturile au fost cauzate de căderea sa pe stradă. Bine dar atât de multe? E ca-n gluma aceea cu ardeleanul care alunecă pe o coajă de banană: Ş-apoi tăt aşă încă ghe 9 ori... fapt real din păcate. Şi nu de mult... cu un an înainte ca respectivul oraş să devină Capitala Europeană a Culturii. Şi nu e nici măcar vina oraşului...

Starea filmului? Aici apar ceva semne. De bine. Sper. Şi vreau să cred. În afară de faptul că am jucat mai multe roluri ca student, decât după aceea, deşi am jucat destul de multişor, şi mai ales cu oameni importanţi, din păcate multe din aceste producţii nu ne aparţineau. Erau "cu actorii lor şi caii noştri". Că sunt mai ieftini. Ca şi locaţiile. Când au auzit americanii (prin anii '90) că închirierea unui castel autentic (ruine sau nu) costă atât de puţin, au vrut să facă un contract pe 10 ani!! Asta în contextul în care cam peste tot în lume o asemenea închiriere costă 25.000 USD pentru o oră!
Talente avem totul e să le dăm măcar voie să existe. Să li se creeze condiţiile minime pentru ca ele să se poată desfăşura. Şi ce bine ar fi ca asta să se întâmple cât acestea mai sunt încă în viaţă... Încercări sunt, premii de asemenea, mi-e dor însă de o comedie, sau de un musical... mă întreba într-o zi (chiar săptămâna trecută) fiica mea (15 ani) privind la Veronica: Tata, de ce nu se mai fac filme româneşti? Poate îi răspundeţi dumneavoastră, dragi politicieni... Greşeala mare este că nu s-a înţeles încă un lucru simplu: nu CULTURA aduce bani, poate AGRIcultura! Cultura trebuie sprijinită. Aşa a fost şi este peste tot. Beneficiile sunt însă de alt ordin. Nu pecuniar. Să amintesc despre faptul că în 1991 când jucam într-un turneu extraordinar prin Londra-Sheffiled-Oxford-Cambridge, după fiecare spectacol venea cineva din public să ne întrebe dacă nu cumva floare însemană flower (de exemplu)? Pentru că jucam Shakespeare, la el acasă, într-o limbă total necunoscută de ei până atunci. Ei cunoşteau România doar după copiii străzii, mineri şi eventual, Nadia Comăneci.

Social? Da, aici mai există câte ceva. Se întâmplă să te mai ierte cineva de vreo amendă, sau să mai ai acces într-un loc mai restrictiv, datorită faptului că eşti mai cunoscut. Sau dimpotrivă. Să-ţi tripleze amenda, sau să-ţi închidă uşa în nas, pe ideea că "nu le mai ajunge ăstora care are tot ce vrea..."). Ca peste tot în viaţă, doar "oameni suntem, ţi-e mai mare dragul" (poet ) na, c-am început să şi menţionez de unde citez, nu-i nimic, nu strică la cultura fiecăruia... Se întâmplă multe când lumea te cunoaşte sau re-cunoaşte... şi bune şi mai puţin... şi asta depinde în primul rând de... fiecare. Nu de meserie, ci de om. Omul simplu din fiecare. Cu bunele şi relele lui. Şi poate de buna creştere a fiecăruia.

Cea mai bună relaţie cu regizorul este cea... conjugală. În fond e firesc să-ţi distribui consoarta (sau consortul), nu? Nu vrei să-i oferi tot ce-i mai bun? Mai greu e să te căsătoreşti de fiecare dată cu fiecare din ei (ele) mai ales, dacă sunt de acelaşi sex cu tine, nu? Glumesc. Glumesc adevărat. Şi trist. Pentru că nu e uşor să distribui câţi actori buni cunoşti sau ai vrea tu, într-un rol. Pot spune asta, pentru că am avut şi şansa de a regiza câte ceva. La Teatrul "Maria Filotti" din Brăila. Sau la Institutul Francez din Bucureşti. În limba franceză. Sau la dublaje pentru Disney, în limba română. Aşa că îi înţeleg pe regizori. Chiar şi pe directorii de teatru. Cum să mulţumeşti atâtea fiare care "toţi ar vrea să joace Hamlet" (William Saroyan)? Evident eu păşesc în cuşca cu lei. Şi noi şi vechi. Leii... că leii... aici e cu totul altceva... înţelege cine poate... De foarte multe ori distribuţiile sunt dictate de cele mai arbitrare soluţii. Paradoxal. Şi real. Şi când nu am mai fost distribuit aşa cum cred eu că ar trebui, am început să mă distribui singur. Într-un minunat spectacol care are şansa de a fi jucat în mijlocul unor importante culturi internaţionale. E vorba de dragostea mea din ultimul timp, Ludwig, Nicolo & Jo. Care s-a lansat la Bonn, s-a jucat vreo două stagiuni la Teatrul Naţional din Bucureşti, în diverse teatre din ţară, la Opera din Timişoara, la cea din Bucureşti (de multe ori sub forma de fragmente în spectacol), în diverse săli sau baruri, la Ateneul Român, la Köln, la Viena sau Bruxelles. De Ziua Francofoniei. Şi va mai fi. Mai revin poate la acest subiect mult drag mie...

Compromisuri? Nu sunt pentru mine. De multe ori intransigenţa mea şi nedorinţa mea de a le accepta a dus la întâmplări neplăcute de-a lungul vieţii mele. Chiar şi la un proces cu un teatru. Din păcate. Pe care l-am câştigat. Firesc. Ziceam eu... Dar, la câţiva ani după proces, mă întâlnesc întâmplător cu judecătoreasa (trecută între timp în avocatură), şi-mi spune ce presiuni incredibile făcuse asupra ei Preşedintele Tribunalului, ca "să mă radă". Şi abia atunci, la patru ani de la proces, am realizat cât de crudă şi nedreaptă este societatea. Aşa că nu mă întrebaţi pe mine de social. Nu prea veţi auzi lucruri bune. O spun cu tristeţe...

Perspective? Nu prea le văd în actualul dezinteres. Poate peste generaţii. Sau când vom învăţa mai multe despre înţelepciune. Ceea ce noi încercăm de secole să demonstrăm pe scene. Cât şi în biserici. Şi uneori mai şi reuşim. Nu pentru mult însă... Of, Pericle... m-am născut mult prea târziu. Sau mult prea devreme (asta pentru că vărsătorul e mereu cu un pas înaintea timpurilor...). Mereu am fost un soi de deschizător de drumuri. Şi mai sunt. Şi nu regret. Încă...

3. La inima publicului. Profesional simt nevoia de mai multă bucurie pe tărâmul teatrului muzical, gen nu prea dezvoltat la noi, şi unde consider că am destule resurse nerelevate. Premiile sunt acceptate nu neapărat dorite, nimeni nu joacă pentru premii, desigur însă, ele sunt oricând bine primite. Mă bucură în schimb noua experienţă de cadru didactic în ale cântului pentru studenţii de la teatru. Interesantă şi grea misiune. Aş considera că am ratat în cazul în care nu aş fi urcat pe nici o scenă. Sau nu aş fi ajuns pe nici un afiş. Ceea ce nu e cazul. Ce va fi însă, greu de apreciat...

*

Actorul

Un singur om
se expune privirilor oamenilor

Se dezbracă gol-goluţ,
Îşi scoate până şi sufletul
şi îşi pune altul
Care nu-i aparţine
Dar i se potriveşte perfect
Şi aşa echipat
se expune,
se consumă,
se dezlănţuie,
plânge, râde,
face orice pentru ca ceilalţi
să se simtă bine,
să se recunoască în el.
Şi toţi ceilalţi râd,
sau plâng
Şi se bucură
Şi îl aplaudă
iar el - biet nătâng -
e fericit.
Apoi
toţi ceilalţi pleacă,
el rămâne singur
cu luminile stinse,
gol-goluţ, fără
nici un suflet
iar când şi-l pune pe al lui
constată deodată că
nu
i se mai potriveşte
e prea mare
ori prea mic
şi îl strânge
îl chinuie
şi îl face să sângereze pe
nătângul fericit
Şi apoi
singur,
doar cu urmele ospăţului
de aseară,
păşeşte aiurit printre ele
- fantomă rătăcită căutându-şi
tatăl ca să afle
adevărul -
în timp ce mângâie o floare,
o unică floare
primită de la frumoasa necunoscută
sau de la timida, pubera elevă
Şi surâzând cine ştie cărui gând năstruşnic,
căci cine ştie cu adevărat ce e
în sufletul lui,
se pierde uitat în
liniştea oarbă, asurzitoare
Şi apoi...

Comentarii cititori
sus

Adela Minae

Nu mi-e de nimic mai frică decât de mediocritate

1. Am ştiut la un moment dat că n-aş putea fi fericită făcând altceva decât asta. Alegerea s-a născut probabil când eram foarte mică - şi-mi citea taică-meu, în fiecare seară, poezii pe care mai apoi le învăţam -, dar s-a conturat la începutul anilor de liceu.

Deşi nu am foarte multă experienţă de scenă, sunt sigură de un lucru până acum: nu e o meserie la care să poţi renunţa uşor. Eu, una, n-aş putea, şi asta nu ţine doar de orgoliu sau de "microbul scenei", cum i se spune, ci de credinţa mea că o viaţă în care nu faci ce-ţi place e trăită degeaba.

Vreau să mă feresc de clişee, dar adevărul este că e foarte greu să vorbeşti de oboseală sau rutină în teatru. E imposibil ca un spectacol să fie acelaşi în fiecare seară, chiar dacă păstrează cu sfinţenie indicaţiile şi liniile date de regizor. Motivaţiile rămân aceleaşi, da, dar reacţiile umane sunt infinit diferite, e ca şi cum ai încerca să trăieşti de două ori acelaşi sentiment, să ai exact aceeaşi stare sau aceleaşi reacţii. E imposibil. Că oboseşti după 100 de reprezentaţii să îmbogăţeşti şi să descoperi un personaj, asta poate fi adevărat, dar eu încă nu pot vorbi despre o asemenea experienţă. E mult mai important, după mine, să nu obosească publicul, nu actorul, pentru că, până la urmă el îţi dă energia de care ai nevoie pentru a juca.
Principala satisfacţie, aşa cum am mai spus, e că fac ce-mi place şi viaţa mea are astfel sens.

2. Aşa cum era şi firesc, intrăm în normalitate şi cu spectacolele de teatru şi cu filmele româneşti. E adevărat că, paradoxal, încă mai avem nevoie de confirmarea occidentului pentru a ne recunoaşte propriile valori. Prima lecţie de acest gen a dat-o chiar Teatrul din Craiova, în acea perioada de 10 ani în care a jucat aproape numai peste graniţe spectacolele regizate de Silviu Purcărete, spectacole primite cu multă răceală la premierele de acasă şi de public şi de critică, dar recunoscute mai apoi ca lecţii de genialitate... Filmele care azi primesc premii la cele mai importante festivaluri din lume continuă această nefericită tradiţie, dar să salutăm totuşi urmările şi nu începuturile greoaie.

Perspectivele sunt... luminoase, ca să spun aşa. În oraşele mari, sălile de teatru se umplu mai uşor cu oameni plătitori, nu arvuniţi, condiţia pe care trebuie să o respectăm noi este să le oferim calitate. Probabil au început să obosească privind la televizor, subcultura şi kitch-ul încep să scârţâie şi să cedeze, şi aşa cum era de aşteptat, se ajunge la saturaţie.

Despre condiţia de a fi actor în urbe… încă suntem priviţi ca un fel de oameni fără căpătâi, o formă evoluată de circari. Mentalitatea se schimbă greu, şi merge mână în mână cu stadiul sărăciei majorităţii populaţiei. Evident că oamenilor nu le arde de artă şi artişti când se gândesc cum să-şi pună o pâine pe masă. Pe undeva, a mai rămas însă şi o rămăşiţă de admiraţie, fie din perioada când artiştii asigurau o rezistenţă a libertăţii de gândire, fie pur şi simplu din educaţie şi cultură.

Avantaje nu am prea avut, când află d-l poliţist că sunt actriţă îşi însoţeşte semnătura pe procesul verbal şi cu o privire plină de compasiune... Glumesc. Nu mi s-au deschis uşi mai uşor, trăim în vremuri în care doar puterea financiară sau politică pot face o astfel de magie.

Distribuţiile se fac de către regizor, în mod normal. Dacă acesta nu cunoaşte trupa teatrului se dau audiţii, iar dacă o cunoaşte îşi alege actorii în funcţie de personaje, evident. Că se mai întâmplă să aibă unele simpatii, că se înţelege mai bine cu unul decât cu altul, e firesc. Eu cred că e loc pentru toţi sub soare. Mai mult decât atât, într-o trupă există o mare diversitate de caractere şi, în general, un actor e cantonat pe o anumită paletă de personaje. Mai rar se distribuie pentru un personaj de 20 de ani unul de 40 sau invers, sau pentru un rol tragic un actor de comedie. Fiecare are bucăţica lui şi mai mult de 2-3 actori nu sunt pentru acelaşi rol. Aici mai intervine şi valoarea, şi experienţa, şi aspectul fizic, şi viziunea regizorală, şi… aşa mai departe.

Cu compromisul nu stau, n-am fost pusă într-o astfel de situaţie şi chiar sunt în fericita poziţie de a-mi permite să spun nu. Am făcut compromisuri la modul că n-am spus întotdeauna ce mi-a stat pe limbă să spun, dar asta pentru că ştiu că sunt rea de gură, cum zice bunică-mea. Oricum, nici măcar compromisul ăsta nu pot să-l fac întotdeauna...

3. Sus, unde să ţintesc altundeva? Îmi doresc foarte mult să joc în piese de teatru contemporan, îmi doresc să aflu noi modalităţi de a juca, îmi doresc să mă descopăr în o mie şi una de ipostaze, îmi doresc să joc în teatre din Europa, ca un cetăţean european cu drepturi depline ce mă aflu :), îmi doresc să joc teatru experimental, teatru-dans, teatru-....orice şi tot ce ţine de adevăr şi viaţă. Nu mi-am dorit niciodată un rol anume, vreau doar ca toate rolurile pe care le voi avea să le fac extraordinar şi extra-ordinare. Nici de un regizor anume nu mă leagă vreo speranţă, aş vrea doar să întâlnesc oameni care să-mi arate şi să mă facă să cred într-un alt mod de a privi meseria asta, şi viaţa, şi lumea, oameni care să nu treacă pur şi simplu ci să rămână undeva în sufletul meu. Am multe visuri şi speranţe, o fi de vină tinereţea...

Sursa mea de sens este curajul pe care l-am avut să urmez calea asta, şi faptul că am rezistat cu brio primilor ani în care te simţi ca legat la ochi, încercând cu disperare să vezi şi, dacă se poate, să distingi şi culorile. Aş considera că am ratat dacă... nu mi-e de nimic mai frică decât de mediocritate, în toate formele ei (ascunse sau nu). Este un exerciţiu de sinceritate al meu cu mine, nu în ochii celorlalţi. Dacă, la inventar, voi putea spune ca am ajuns mai departe decât am crezut şi am trăit mai multe decât am sperat, am scăpat.

Comentarii cititori
sus

Ileana Olteanu

Scena are ceva ce filmul nu îţi poate da. Nici televiziunea.

Actoria pentru mine este o mare pasiune, este ca un iubit la care mă gândesc în fiecare zi… Este un mod de a exista, îmi umple sufletul şi mă luminează.
Am început să fac actorie, din prietenie. Aveam un prieten drag, un amic, pe care-l cunoşteam de la 3 ani. El dădea la teatru, iar eu mă pregăteam pentru drept. Dar ne-am hotărât să încercăm amândoi întâi la teatru, cu speranţa că, dacă luam examenele, să fim colegi şi pe perioada facultăţii. Eu am intrat, el a picat. Aşa e viaţa! Nu mă aşteptam să iau şi nu ştiam prea bine ce înseamnă actoria… dar imediat m-a prins în mrejele ei, anii au trecut şi iată-mă acum actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a deschis porţile una câte una şi fac această meserie care are foarte multe părţi frumoase şi că am cunoscut oameni care m-au ajutat, care au fost alături de mine, care m-au învăţat foarte multe lucruri. Oameni ca Ion Cojar, Sanda Manu, Dan Puric, Radu Beligan, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Felix Alexa au crezut în mine, m-au luat sub aripa lor şi m-au învăţat să zbor…

Compromisuri nu am făcut niciodată în această meserie. Şi sper să nu fac vreodată. Viaţa e lungă, nu se ştie niciodată, dar odată ce faci un compromis vei continua aşa şi asta se vede şi pe scenă.

Actoria are multe părţi frumoase. Nu mă refer aici la aplauze, turnee, autografe… Mie îmi place partea de laborator, înainte cu două-trei luni de premieră, când cauţi, repeţi, te joci, te întâlneşti cu colegii şi propui variante de interpretare sau improvizezi. După ce iese spectacolul, după o premieră, am întotdeauna nostalgii. Că se termină şi că o să vin doar la spectacole, care, în România, în general, se degradează în timp.

Partea mai puţin frumoasă e cea financiară. Mi se pare că salariul meu, după aproape 10 ani la Teatrul Naţional unde joc 7 spectacole, este foarte mic. Am 10 milioane pe lună şi nu am timp să fac alte colaborări din cauza spectacolelor şi repetiţiilor.

Mai este o problemă. Actorii nu sunt plătiţi nici în funcţie de calitate, nici de cantitate. Sau după valoare. Cunosc mulţi actori şi actriţe care au doar o figuraţie sau două şi au salariul mai mare ca al meu cu cel puţin 5 milioane. Aste e o problemă majoră, o nedreptate. Noi nu avem sâmbetele libere, nici duminicile, câteodată avem şi două spectacole pe zi şi avem salariul mai mic decât femeia de serviciu de la Parlament.

Eu joc acum la Teatrul Naţional în Don Quijote (regia Dan Puric), în Egoistul (regia Radu Beligan), Sânziana şi Pepelea (regia Dan Tudor), Visul unei nopţi de vară şi O noapte furtunoasă (ambele în regia lui Felix Alexa), Idolul şi Ion Anapoda (regia Ion Cojar) etc. Anul acesta, pe 3 mai, împlinesc 33 de ani şi ca o încununare a acestei vârste pregătesc un recital, un one woman show care se va numi Arta femeii, un spectacol la care lucrez de 3-4 ani, o îmbinare de stiluri – pantomimă, dans, arte marţiale, step, săbii chinezeşti etc. Spectacolul vorbeşte despre femeie în toate ipostazele, despre sufletul ei… Regia o face Dan Puric, costumele - Doina Levintza, şi e primul meu spectacol în care un producător investeşte pentru imaginea mea. E vorba de domnul Valerian Mareş, cel care are fundaţia Art Production şi care a organizat multe evenimente culturale de mare valoare pentru România.

Am fost azi la o demonstraţie de arte marţiale cu echipa olimpică din China. Dacă s-ar face teatru aşa cum a fost această demonstraţie ar fi bine. Am văzut tineri care muncesc zilnic pentru pasiunea lor, am văzut performanţă, am văzut spectacol. M-am dus din curiozitate, pentru că am şi eu, în recitalul meu, un număr cu săbii chinezeşti. Mi-am dat seama cât mai am de muncit. În acelaşi timp, eu sunt o actriţă care face şi un comentariu despre... Oricum, avem de învăţat şi de la ei.

Film şi televiziune nu am făcut. Nu am fost solicitată, dar nu mă plâng. Scena are ceva ce filmul nu îţi poate da. Nici televiziunea. Acele aplauze la cald, acel suflu dimpreună cu spectatorii, râsul spontan, schimbul acela dintre actori şi spectatori - care nu se întâmplă decât într-o sală de teatru - are un farmec deosebit, pe care nu l-aş da pentru nimic în lume.

Cum e să joci un rol pentru a 100-a oară? Nu ştiu. N-am apucat. Poate domnul Beligan ar fi în măsură să răspundă acestei întrebări. Într-adevăr, dacă nu eşti atent, dacă nu eşti profesionist, lucrurile se pot degrada în timp, rolul poate fi cu totul altfel decât la premieră. Dar un bun actor face în aşa fel ca rolul să crească, să fie din ce în ce mai bun şi mai frumos. Nu e uşor. Te mecanizezi. În America au făcut Actor's studio, pentru actorii care nu mai sunt "vii" pe scenă şi, prin diferite metode, reuşesc să se reîmprospăteze. (Am fost şi eu la cursurile lor, am avut o bursă de 3 luni, la New York. Locul respectiv este unul unde actorii profesionişti vin la nişte cursuri de actorie pentru că s-au mecanizat, nu mai sunt proaspeţi. De exemplu, când joci un rol pentru a 50-a oară, începi să uiţi de unde ai plecat, motivaţia etc. Şi aici se fac diferite exerciţii. Dacă joci un rol în care ai un monolog despre camera copilăriei, poţi să foloseşti analogia - te duci în trecut şi îţi aduci aminte de propria ta camera unde te jucai, de locurile tale, reînvii amintirile tale legate de acea perioadă. Şi atunci jocul devine viu, spectatorii simt că tu le vorbeşti de ceva care are rezonanţă în tine. Sau dacă ai o scenă în care plângi că te-a părăsit iubita sau iubitul, poţi să faci o analogie cu ceva similar din viaţa ta. Bineînţeles că nu poţi cu toate scenele să faci asta, pentru că nu ai destulă experienţă de viaţă ca să joci tot ce s-a scris. De exemplu, Medeea... care si-a omorât copiii... Cum să faci o analogie în acest caz?).

Mai este ceva: nu poţi tot timpul să faci roluri mari. Câteodată nu eşti bine distribuit sau nu te înţelegi cu regizorul. Şi dacă mai eşti angajat la stat şi te obligă direcţia să joci în anumite piese, în care nu crezi, e foarte greu. Nu poţi refuza decât 3 roluri... Eu, din 7 piese în care joc, cred că doar de două sunt mulţumită... dar am de învăţat din toate. Mai înveţi şi din eşecuri.

De exemplu, spectacolul pe care îl fac acum (Arta femeii) îl voi cizela în timp. El va creşte de la premieră, când va fi foarte crud, se va rafina şi va urca în performanţă pe parcurs. Este cel mai greu spectacol din viaţa mea, dar şi cel mai frumos. Sunt foarte puţine actriţe în România care să se încumete la aşa ceva. Cred că sunt şi puţin inconştientă, dar un lucru făcut cu gândul bun şi cu sufletul curat nu are alt destin decât unul bun. Dumnezeu mă va ajuta şi va fi cu mine pe acest drum atât de greu, dar atât de provocator şi frumos.

Pe viitor nu-mi doresc decât sănătate, ca să pot continua munca aceasta atât de specială, şi spectatori cât mai mulţi în sălile de teatru. Dar spectatori luminoşi şi deschişi la minte şi la suflet, care să vină în sală şi să se bucure ca şi noi, actorii, de miracolul şi misterul teatrului.

Comentarii cititori
sus

Nataşa Raab

Mărturisire de credinţă

Mi-am dorit de cînd eram foarte mică să mă fac actriţă, să joc teatru la "mitropol", în traducere liberă, la microfon. Pe atunci aveam difuzor şi auzeam seara crainica spunînd "teatru la microfon", iar eu înţelesesem la "mitropol". Lăsînd la o parte această amintire copilărească şi faptul că mama, cînd mă ducea la film, deveneam personajul principal din sală, pentru că interpretam şi comentam, cu voce tare, tot ce se întîmpla pe ecran, pe măsură ce am crescut şi am început să înţeleg mai bine ce este în jurul meu, am hotărît că acesta este drumul meu. Şi l-am urmat cu îndîrjire, deşi nu a fost deloc usor. La teatru erau puţine locuri şi era destul de greu să speri că vei fi una dintre cele trei (pentru că atîtea locuri erau atunci într-o clasă de actorie, la fete - şi patru la băieţi).

De ce am ales această meserie? După mine este cea mai frumoasă din lume. Daca mîine ar fi un cataclism şi n-ar mai rămîne decît doi supravieţuitori, după un timp relativ scurt unul s-ar aşeza pe o piatră, iar celălalt ar spune, ar cînta, ar face "spectacol", pentru singurul său spectator, şi ştiţi de ce? Ca să nu-şi piardă minţile.

E greu să fii actor într-o lume tot mai falsă şi teatralizată, într-o lume care nu înţelege că teatrul înseamnă elaborarea firescului, că e o meserie în care te "pierzi pe tine, şi mori cîte un pic în fiecare seară" pentru a găsi remediul pentru înţelegerea VIEŢII, aşa cum e de fapt, cu rîs şi plîns, cu alb şi negru.

Din cauza aceasta, sunt şi momente în care oboseşti, vrei să renunţi, cînd îţi dai seama că îţi dai sufletul, cîteodată, pentru un public de nota cinci, blazat, superficial nutrit la o aşa zisă cultură, rezultată dintr-un sistem tot mai tributar comercialului facil (aproape în orice domeniu).

Mai vrei să renunţi, atunci cînd îţi dai seama că trec roluri pe lînga tine, pe care nu le mai poţi juca, pentru că anii se duc, îmbătrîneşti, că pur şi simplu eşti prins în jocuri "de culise" care nu au nimic de-a face cu arta ta.

Dar atunci cînd ai privilegiul de-a face ceea ce-ţi place, eşti motivat şi continui. Continui pentru că există un public, există oameni care mai au nevoie de arta ta, oamenii mai au nevoie arta rostirii cuvîntului, mai au nevoie de TEATRU.

Prohodul artelor a fost cîntat de multe ori, şi, într-o lume în care abundă subcultura promovată în cantităţi industriale de televiziunile comerciale (pe motiv că asta cere publicul), TEATRUL ca artă şi instituţie culturală, pare a fi cel mai vulnerabil. Există tineri care au fost "educaţi" că TEATRUL e pierdere de timp. Oare? Ajungi în anumite seri, în care îi auzi în sală manifestîndu-se ca nişte fiinţe primitive, să crezi că e aşa, şi-ţi pierzi speranţa. Dar cînd ai motivaţia şi ştii de ce faci această meserie (care nici pe departe nu-ţi asigură un trai decent), cînd ştii că sunt persoane care au venit poate pentru prima oară la teatru şi-i prinzi, sau alţii care măcar cinci minute cînd ies din sală se gîndesc, îşi pun întrebari vis-a-vis de destinul personajului pe care l-ai interpretat, pleacă cu o anumită stare de tulburare, MERITĂ. Îţi spui că a meritat efortul mental, fizic şi psihic depus.

Din păcate, condiţia actorului nu este întotdeauna privilegiată. Te dăruieşti, nu întotdeauna primeşti. Există spectacole prost construite, distribuţii eronate, căderi spectaculoase. De ce? Şi actorii, şi regizorii, şi managerii, ca să folosesc un termen la modă, sunt oameni şi sunt supuşi greşelii. Există subiectivisme, erori de distribuţie, micile sau marile interese. Actorii îşi doresc să joace, sunt nişte copii mari, bolnavi de "scîndură". Ca în orice profesie sunt vîrfuri şi multă mediocritate. Sunt şanse şi neşanse. Dar atunci cînd eşti motivat şi talentat, cînd ai aptitudini reale pentru a face această meserie, învingi, dincolo de aceste inerente situaţii. Cînd ai ceva de spus în meseria ta, orice ai face se transformă în artă. Fiecare rol, fiecare spectacol este un copil al tău, pe care îl iubeşti, îl creşti cît mai frumos. Unele îţi vin mînuşă şi, pe măsură ce le joci mai mult, devin tot mai bune, ating perfecţiunea. Altele sunt mai puţin reuşite, dar rămîn o provocare continuă în a-ţi perfecţiona metodele de exprimare specifice artei actorului.

În actorie NU poţi face compromisuri. E o meserie care se răzbună pe tine mai devreme sau mai tîrziu. Dacă îţi respecţi publicul, nu faci compromisuri. Dacă îţi respecţi meseria, te fereşti de aşa ceva. Dacă te respecţi pe tine, la fel.

Atîta timp cît nu se va face ceva în plan financiar vis-a-vis de cultură în general, teatrul, dar şi filmul, care sînt arte "scumpe", ca şi muzica de calitate, viitorul pare să le fie sumbru. Directorii de teatre ştiu asta, regizorii de film la fel. Producţiile teatrale necesită mulţi bani, costurile unui film sunt, la fel, foarte ridicate. Avem actori şi regizori care pot aduce mare profit din aceste producţii, totul este să înţeleagă acest lucru şi statul, dar, mai ales, oamenii de afaceri, care să îndrăznească să investească în CULTURĂ.

Orice actor la vîrsta mea are împliniri, dar şi regrete. Bucuria de a te uita cu mîndrie şi nu cu mînie în spate, la ce ai realizat, regrete că ai ratat anumite roluri, întîlniri. Are şi speranţe. Speranţa de a te întîlni cu acel rol, cu acel regizor, cu acel spectacol, după care să spui "nu e cortina finală, parcă ar mai fi ceva de spus", doar faci cea mai frumoasă meserie din lume, eşti omul care hrăneşte spiritul, nu-i aşa? El, ACTORUL, care îţi pune în fiecare seară o oglindă în faţă şi te îndeamnă să te vezi, să rîzi, să plîngi, şi apoi să te ridici şi să mergi mai departe... "spre mai bine, spre Dumnezeu şi aproapele tău...", cum spunea Tagore.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey