•  Cosmin Dragoste
•  Horia Dulvac
•  Radu Ţuculescu


sus

Cosmin Dragoste

O zi din viaţa lui Alois. Poate ultima

Este ora 6,02. Alois se ridică din pat. La fix două minute după ce a sunat ceasul. Ritualul obişnuit: baie, bucătărie, din nou baie, îmbrăcat, plecat spre firmă. Nimic neprevăzut în viaţa lui Alois. Maşina parcată în faţa firmei pe care cu onor o conduce. Cafeaua. Paharul de whisky. Scrisori: de citit şi de trimis. Urmează prânzul. Într-unul din cele mai de lux restaurante. Alois nu a mai ajuns să ia masa de prânz pe 5 martie. S-a împuşcat în biroul său. Căsătorit. Tată a doi copii. Situaţie financiară excepţională. Un om de succes.

La ora 15 s-a întrunit de urgenţă comitetul director al firmei, pentru a dezbate cui i se acordă putere decizională temporară, în vederea gestionării situaţiei de criză ivite. Se dă citire testamentului. Premeditare, aşadar? Bunurile firmei rămân soţiei şi băiatului cel mare. Cel mic primeşte "Sfântul Graal", cum i se spune în firmă, adică o supercolecţie completă de CD-uri, DVD-uri, cărţi, plăci de vinil şi casete audio şi video cu toate concertele susţinute vreodată de către Bob Dylan. A costat o avere strângerea colecţiei şi acum valorează de patru ori pe atât. Stătea mereu închisă într-un safe de maximă siguranţă, la una din băncile elveţiene, unde socrii lui Alois îşi ţineau conturile.

Testamentul nu a produs nici un fel de surprize. Însă privirile celor din firmă se îndreptau spre domnişoara Larissa. Nu primise, oare, nimic? A primit destul cât a trăit şeful, Dumnezeu să-l ierte, aruncau angajaţii printre dinţi.

În afară de testament, nici o scrisoare de adio, nimic. Familia nu a ştiut de intenţiile lui Alois. Uimire generală. Presă. Presă. Presă. A fost ultima zi din viaţa lui Alois.

***

"Tata s-a trezit în acea dimineaţă ca de obicei, la ora şase. La ora şase şi jumătate mă trezea pe mine, să mă pregătesc de şcoală. Am mâncat împreună cu el: eu am primit cerealele cu lapte, pe care nu pot să le mai văd şi nici să le mai suport. El a mâncat pâine cu unt, caşcaval şi salam, dar mai mult a stat cu ochii în laptop, aşa cum face el în fiecare dimineaţă.

La prânz a venit Felix, şoferul şi m-a luat mai devreme de la şcoală. A vorbit cu doamna mea dirigintă şi m-a învoit. Era 5 martie. Aşa s-a terminat totul".

Asta fusese compunerea pentru şcoală, dar doamna de română a zis că nu e bine, aşa că o să mai continui. Bogdan, mi-a zis, de ce eşti leneş şi nu eşti precum Radu, fratele tău cel mare? Nu sunt leneş, numai că nu am inspiraţie. Aşa că mai scriu.

"Era minunat la noi în familie. Abia îl aşteptam pe tata să vină seara de la firmă. Mereu ne aducea câte ceva. Mama tot strâmba din nas în ultima vreme. Zicea că-i pute a Hugo Boss Deep Red şi a Chanel Allure. Şi că tata venea tot mai târziu din cauza parfumului. Adică nu a parfumului, ci a domnişoarei Clara. Mama nu-i zicea niciodată domnişoara Clara, nici măcar Clara, ci numai femeia aia, despre care ştie toată firma că e amanta ta. Tata nu zicea nimic. Era sătul să spună nu, de fiecare dată. Dar mama nu-l credea. Tata nu mi-a lăsat nimic prin testament. Ruşine, zice mama. A lăsat, probabil, femeii ăleia totul, zice ea cu năduf. Nu e chiar aşa că nu mi-a lăsat nimic. Oricum, noi avem bani mulţi. Mi-a lăsat ceva, dar mama zice că e nimic: mi-a lăsat ceva care se cheamă Hattori Hanzo. Nu ştiu exact ce e aia şi, până acum, avocaţii nici nu au găsit acel obiect. Mi-e dor cumplit de tata. Sper să vină acasă cât mai repede". Gata, mai mult de atât nu ştiu ce să mai scriu. Doamna iar a zis că nu-i bine. Că mint. Dar eu am scris purul adevăr. Trebuie să refac cu totul compunerea. Zice doamna de română. N-o refac: asta e ce am trăit eu. Nu pot să inventez. E greu să fii în clasa a şasea.

***

Eşti Alois. Ceasul a sunat deja. Acum te trezeşti de-a binelea. Te dai jos din pat. 5 martie, două minute trecute peste ora şase. Mergi la baie, te îmbraci, mănânci, iar te duci în baie, bei un pahar de suc. Alois, eşti dezordonat. În nici o dimineaţă din viaţa ta, sau, mă rog, din noua ta viaţă de patron şi de ginere al unor oameni plini de bani, nu ai reuşit să ai acelaşi program. Eşti haotic! Maşina, grabă pe străzi, nu te urca pe linia de tramvai, atenţie la zebră, ca de obicei, ajungi cu o mică întârziere. Treci în birou, Larissa îţi aduce documentele, o vei promova şef de departament, plănuieşti asta de mai multe luni, e o femeie chiar competentă, nu înţelegi deloc ce are soţia ta cu ea şi cu presupusele arome care ar proveni de la ea. Te acuză aiurea, zici tu mereu. În plus, Larissa nu foloseşte decât Gaultier Fragile, e parfumul ei, toată firma i-l cunoaşte. E nota ei distinctivă.

Alois, pune mâna şi fă-ţi ordine în documentaţie, lasă dracului netul şi ştirile. Tot n-ai înţeles că nu vine şi nu va veni în veci în România? Soţia, pe mobil. Una din maşinile firmei a avut un accident. Instalatorii cer devizele pentru lucrările din subsolul firmei. Banca din Italia pe linia 3.

E aproape ora prânzului. Viaţa ta e gri, e deprimantă ca un tablou de Munch. Ştii asta. O ştii de ani de zile. Deschizi sertarul secret. Te mai gândeşti o singură dată la copii: la Mircea şi Marius. Chemi notarul: modifici testamentul. Cel mic primeşte colecţia Bob Dylan de la banca din Geneva. Actul e autentificat. Bagi mâna în buzunar. Era 5 martie.

***

Alois s-a trezit imediat când a sunat ceasul. L-am simţit lângă mine mişcând. Eu am mai rămas în pat. El şi-a făcut ritualul obişnuit prin casă. L-a trezit apoi pe cel mic să-l ducă la şcoală. Îl las să se descurce. De când cu Clara, amanta lui, relaţiile dintre noi s-au răcit enorm. Nu, în seara dinainte de 5 martie nu ne-am certat deloc. Am fost distanţi, ca de obicei. Da, Clara este amanta lui, al cărei parfum scârbos, Gaultier Fragile, i-a impregnat toate hainele lui Alois. Chiar şi părul. Şi pielea. Şi pantofii. Şi noroiul pe unde calcă. Şi visele.

La 11 am plecat la cumpărături. Nu mult după aceea, am primit vestea. Da, am martori că am fost la shopping. Am ajuns la firmă o oră mai târziu, împreună cu părinţii mei, fondatorii companiei. Totul o să-mi revină mie. Dar n-am talent de business-woman. Însă voi prelua conducerea, fie şi numai pentru a o da afară pe Anca, amanta lui, cu parfumul ei rablagit cu tot. Gaultier Fragile. Nici nu are gusturi, ţăranca! Auzi, voia s-o pună şefă de departament! Mă mir că nu a inclus-o şi în testament, deşi toţi în firmă se aşteptau să fie şi ea pe listă. Ce penibil mi-a fost!

Mie şi băiatului cel mare, Radu, ne-a revenit tot. Andrei, cel mic, a primit... nimic. Alois şi-a bătut joc de noi chiar şi după aceea! I-a lăsat un ceas, cred, Hattori Hanzo, pe care nimeni nu l-a găsit încă între bunurile lui Alois. Avocatul nostru îmi scrie azi pe mail: "Stimată doamnă! Rezultatele cercetărilor efectuate de mine nu au dat la iveală nici un fel de obiect care să se numească Hattori Hanzo. Din investigaţii a mai rezultat că acest nume este unul fictiv, apărând în pelicula Kill Bill (vol.1 şi 2) şi desemnează un presupus armurier care ar fi confecţionat săbii foarte bune. Nu ştiam că dl. Alois fusese pasionat de filme, eu credeam că nu văzuse mai mult de 30 în toată viaţa dumnealui. Cu regretul că cercetările mele nu au condus la depistarea vreunui obiect real cu acest nume, vă salută cordial vechiul avocat al familiei dvs...."

***

Alois s-a trezit pe data de 5 martie la ora 6. La şase şi două minute s-a dat jos din pat. Sau, poate, la şi trei. Alois este un personaj, confecţionat de către autorul lui, Cosmin Dragoste, care scrie despre presupusa ultimă zi din viaţa sa, folosind nu varierea perspectivei, ci deraierea perspectivei narative. Scrie despre Alois, despre Alexandru şi Bogdan, copiii lui, despre soţia lui Alois, despre Clara, amanta lui, care foloseşte numai parfumuri bune, gen Cartier So Pretty sau Calvin Klein Contradiction. Toată firma cunoaşte povestea lor de dragoste. Alois a scris, totuşi, într-un jurnal al său: "Nu mi-am înşelat niciodată soţia, deşi îmi este indiferentă". Dar Cosmin Dragoste a lăsat pe dinafară această propoziţie din jurnal. Alois a intrat în birou punctual, ca de obicei. Şi-a rezolvat problemele, a chemat notarul, a modificat testamentul şi i-a lăsat lui Radu, băiatul cel mic, moştenire colecţia sa Bob Dylan. Apoi, personajul ar fi trebuit să se sinucidă. Dar autorul păstrează suspansul până la final, ambiguizează, pulverizează diegeza. Acum, în afara recenziei, ca o părere personală, cred că autorul nu-l va ucide pe Alois, probabil mai are nevoie de el, căci, din câte ştiu, va construi un întreg ciclu în jurul lui.

***

Iar n-am auzit ceasul. Cât o fi trecut? Ufff, doar două minute. E bine. Am timp destul. Baie, bucătărie, pregătesc micul dejun, baie, trezirea lui Bogdan, mâncăm împreună. Îl las la şcoală. Ajung la firmă. Nici un minut mai devreme sau mai târziu. Viaţa mea e mai stearpă şi mai monotonă decât un cântec al Patriciei Kaas. Soţia, pe mobil. E suspicioasă. Din cauza domnişoareai Larissa, pe care vreau s-o promovez. Mă bănuieşte că am o legătură extraconjugală cu ea. Că de aceea vin tot mai târziu acasă. Că aş mirosi a diverse parfumuri. Am avut treabă. De aceea am tot întârziat. Mi-am făcut testamentul. Nu, staţi liniştiţi, nu am nimic de gând, dar pentru orice eventualitate. Azi, 5 martie, la ora 11,15 am chemat notarul la mine, să facem o mică modificare. Bogdan, fiul cel mic primeşte un bileţel de la mine, pe care notarul trebuie să i-l dea doar în caz de maximă necesitate. Iată conţinutul său: "Dragul meu Bogdan, ţie ţi-am lăsat sabia Hattori Hanzo. Ştiu că ai căutat până acum după ea şi, probabil ai întors pământul pe dos. Numai într-un singur loc nu ai căutat-o, fiindcă, ţine minte: este sabia care taie şi care coase destine. Hattori Hanzo." Apoi, deschid încet sertarul secret, scot de acolo....

Este ora 15. Intru în sala de consiliu. Avem şedinţă de urgenţă, pentru a rezolva situaţia creată prin promovarea domnişoarei Larissa Gruia în funcţia de şef de departament. Este încă 5 martie.

Comentarii cititori
sus

Horia Dulvac

Mai bine să fii bolnav
(fragment)

Nutream faţă de morţii mei o afecţiune imprevizibilă, ceea ce făcea ca lumea de dincolo să fie un loc foarte inexact.
Pe tatăl meu mort îl simţeam uneori mai aproape decât în viaţă, îi percepeam căldura pieptului şi efluviile de iubire atunci când mă îmbrăţişa, dar o veche stânjeneală continua să stea între noi, ca atunci când trăia, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. (În fond, diferenţa dintre cei morţi şi cei plecaţi departe e locul în care îi aşezi în memoria ta. Mi s-a întâmplat odată să aflu că prietenul meu din liceu, emigrat în Canada, murise de infarct de trei ani şi eu mă gândisem la el în tot acest timp, ca şi cum ar fi fost în viaţă. Iată de ce nu mi-a plăcut niciodată interpelarea glumeaţă a unor prieteni: "Măi, nu te-am văzut de o groază de vreme, ai murit?")

Pe de altă parte, eu însumi începusem să mă simt străin, să observ o trădare în fizionomia mea.
Aveam îndoieli în ceea ce privea propria identitate: calviţia, pierderile zilnice de celule, eforturile mele succesive de a trece mai departe peste lucrurile neplăcute făceau să fiu ca un pistil dezgolit.
Nici nu mă mai puteam privi în oglindă, în timp ce mă bărbieream, că mă apuca ameţeala.
În spaţiul adânc de dincolo de sticlă, era altcineva.
Mă întrebam cât mă mai pot ţine puterile, câte rânduri de piele pot mai să am? Profitându-se de neatenţia prezentului, fusesem înlocuiţi.
Situaţia mă depăşea.
Lucrurile începeau să fie aproximative şi asta fără să se mai ascundă: o lume a erorilor perpetuate unele din altele, care necesită permanent corecţii şi reveniri.
Dar cum să nu fii depăşit de trădarea existenţelor mici?

Să luăm de pildă matematicile, faţă de care nutrim cea mai puternică prejudecată cu care am putut fi îndoctrinaţi. Credeam că ele sunt o ştiinţă a exactităţii, a formulărilor irevocabile.
Eroare enormă (ca decepţia haosului din armată)! Ceea ce mai ţine în viaţă vechea disciplină e simplul fapt că foarte mulţi continuă încă să mai creadă încă în ea.
Biata ştiinţă nu-şi dă seama că are nevoie de credincioşi fervenţi, ca o doctrină religioasă, altminteri întregul său eşafodaj s-ar prăbuşi.
(Slavă domnului că oameni cărora le sunt profund recunoscători au dezvoltat calculul diferenţial sau divin! Purtam frecvent cu tatăl meu discuţii despre acest minunat mijloc de a aproxima exact. Chiar şi în zilele noastre, înainte de a adormi, iau o carte de fizică pe care o răsfoiesc, ca pe un volum de poveşti, căzând în somn cu o problemă în gând).
Totul a început de la probleme practice: lumea plecase de prea mult şi o mulţime de erori nu mai puteau fi trecute cu vederea.
Ne înmulţisem dincolo de memorie, peste poate, şi păream pe punctul de a vedea faţa tatălui nostru iubitor.
Avea oroare de viu.
Îi era teamă de noi, cei mulţi, camuflaţi în fertil, experţi în înmulţire şi mici trădări.
Devenise un obsedat al ordinii în viul ce nu mai putea fi oprit (un lichen nebun, setos de privire, capabil de orice ca să se fi perpetuat: cine se mai putea opune expansiunii lui).

Ca să nu se vadă că e dictator, tatăl meu s-a făcut grădinar. Cine stă să acuze un horticultor că felul în care îşi taie arbuştii e dedat viciului şi arbitrariului?
Numerele nu mai făceau faţă, ci sporeau confuzia, ca atunci când încerci să stabileşti exact câţi boboci galbeni de gâscă sunt într-un ţarc.
Drăgălaşii pui nu sunt doar agitaţi, alergând de colo colo printre râme dar, dacă mai adaugi şi faptul că se înmulţesc cu rapiditate, devin nenumărabili, indistincţi.
Doar ce ai întors capul şi s-au mai născut alţi boboci ocupând prezentul cu o inocenţă ce dă orice calcul peste cap.
Veneau cu naivitatea lor galbenă şi sinucigaşă, că-ţi dădeau lacrimile, o invazie irezistibilă, şi îi iertai.
Trebuiau inventate alte unităţi de măsură, intensitatea cromatică, debitul, numărul de pixeli, orice altceva, numai numărul nu. (Cea mai exactă rămânea tot senzaţia împăienjenirii ochilor când te uitai la ei).
Devenise limpede că, în relaţia cu morţii familiei, trebuia să aplic calculul diferenţial. Era o chestiune de incertitudine, dar şi de localizare, căci se impunea o minimă reprezentare despre zona unde i-aş găsi (a tristeţii, a angoasei, morţii suferă şi ei de spleen) ca să pot intra cu ei în contact. (Puţini ştiu că o problemă practică ce a dus la crearea calculului divin a izvorât chiar din precaritatea lucrurilor în mişcare: este vorba de viteza la un moment dat.
Simplul fapt de a vorbi despre viteza la un moment dat e aberant, căci pentru asta ar trebui să prinzi obiectul care se mişcă şi să-l imobilizezi, situaţie în care el nu mai are viteză, ci stă pe loc.
Într-un mod asemănător, morţii noştri trebuie prinşi de trupul pe care nu-l mai au şi siliţi să stea locului o clipă, să poţi vorbi cu ei.
În plus, ei neavând corp, deci masa fiind nulă, impulsul lor e dat de viteza luminii şi sunt foarte greu de localizat.
Problema nu este însă a morţilor, ci a lumii celor vii, în care nici măcar siguranţa coordonatelor spaţiale nu o mai avem. Pentru că nu au putut imobiliza mişcarea, genialii şi iubiţii mei matematicieni au spus că viteza la un moment dat - care nu există, fiind doar ceva care ni s-a năzărit - e viteza unui corp care se mişcă, dar ca şi cum ar sta pe loc, de parcă asta ar fi posibil.
Pentru aceasta, au împărţit spaţiul în porţiuni din ce în ce mai mici, mergând cu aproximarea şi trădarea până la limita pe care raţiunea o poate suporta. Admirabil puci!
Altminteri, nici nu e atât de complicat, cât oarecum obositor, căci asta te obligă la permanente corecţii, la a coabita cu eroarea şi a-i da şi ei dreptul să existe.
Astfel, prin acest artificiu din care somnul a fost extirpat, puteam avea garanţia rezonabilităţii, dar nu ştiam dacă nu mă aflam într-un perfect iad aproximativ).

Tatăl meu a fost totodată şi primul mort de care nu m-am mai temut. Aş fi vrut să fie fantomă şi aş fi gustat din asta satisfacţia de a ne întâlni mai des.
Prin el, lumea de dincolo a devenit un teritoriu familiar, aşa cum, vizitându-l des la clinica de cardiologie, începusem să privesc locul acela cu drag, de parcă era acasă. (Acasă e oriunde sunt eu şi altcineva iubit).
Sub o formă sau alta, toţi morţii sunt taţi, ceea ce ne face să fim cu ei tandri, măcar concesivi. În fond, sunt nişte neajutoraţi.
Fără trup, fără posibilităţi de acţiune, ei nu mai pot face nimic decât prin noi (Slavă domnului, suntem destui, printre cei vii şi avem destule orgolii. În fiecare secundă, pe planeta Pământ, se nasc trei oameni şi mor doi. Provizii sunt deci din belşug. Am observat însă un deficit numeric în cer, ceea ce creează mişcarea, ca raportul dintre cerere şi ofertă în economie).
Să nu puneţi vreodată vreun mort să îşi facă vreun ceai, că îşi rupe degetele; nu e în stare nici să mute ceainicul din loc.
În plus, morţii au o reacţie exagerată faţă de apă, care se pare că le dezgroapă din subconştient ceva extrem de neplăcut: devin agitaţi şi vor să se arunce în ea.
Chiar dacă apa e numai într-un ibric, dau din braţe ca şi cum ar înota şi bolborosesc ceva despre urgenţa de a o traversa.
Aşa că ei stau cuminţi acolo şi ne dictează: fă lucrul ăsta sau celălalt. Cicăleala asta le prieşte de minune şi parcă vezi cum creşte inima în ei ca bătrânii care se cred folositori.
(Pentru bătrâna îngrijitoare de la intrarea în biserică, trupurile sunt lumânări: se consumă în ardere şi urcă în sus. Unele sunt încovoiate de căldură, ca nişte siluete cu sciatică, altele arată, nu ştim de ce, ca nişte cruci cocoşate. Toate sunt nişte consumabile ale căror resturi trebuie înlăturate când şi-au epuizat flacăra, pentru a pune altele în loc).

Dacă despre cei vii se spune că au călcat în străchini, cei morţi calcă pe vise, sunt inabili.
Tata era şi el destul de neîndemânatic, întrerupându-mă din vis cu o brutalitate pe care i-o iertam, căci mă obişnuisem cu stările lui capricioase, mai ales de când devenise mort (o condiţie cu care părea că nu e prea împăcat).
Deşi în viaţă fusese pus pe glume şi gata oricând să-şi facă prieteni, după moarte s-a schimbat. Devenise timid, singuratic. Trebuia să îl bagi în seamă, altminteri stătea ore în şir în colţul încăperii, înnegurându-se.
Se supăra din te miri ce şi corpul lui eteric, uşor transparent, se închidea la culoare ca o citoplasmă ce devine cenuşie, ca zidurile de care morţii se mai lipesc aidoma unor copii, murdărindu-şi veşmintele de var.
Se complexa uşor, iar dacă te uitai la el urât, se înnegura....
(Mi-era teamă să nu facă din nou vreun accident vascular, să mai moară o dată, aşa părea de fragil).
Răcea una două, de parcă imunitatea lor de morţi ar fi inexistentă şi avea tabieturi: nu trebuie să îi lipsească batista (cu o monedă mică cusută în colţ), ceaiul de pe noptieră, fesul de dormit şi fularul din jurul gâtului.
Dacă încercam să îl privesc în vreo apă, apa se tulbura, zburlindu-se agresivă.
(De altfel, tatălui meu nu îi plăcea oricum apa, adversitatea era reciprocă. Bea mai mult vin, iar restul lichidelor şi le lua din alimentaţie, din legume şi ciorbe).
Avea şi un început de astm bronşic la care trebuia să dau de pomană ţuică fiartă şi să urez mult noroc la strănuturi. (Atenţie, dacă strănuţi la o înmormântare e de rău).
Odată am uitat să-i dau obişnuitul rachiu şi mi-a apărut în vis stând supărat, alături de alţi duşi pe lumea cealaltă, parcă erau nişte deţinuţi dintr-un lagăr de concentrare, având în faţă ţoiuri mici de sticlă de proastă calitate, din care beau încordaţi.
Paharul lui era gol. A trebuit să găsesc urgent un trecător dispus să bea pe loc şi fără prea multe explicaţii o cană mare de palincă, după care a plecat împleticit... Reparasem ce se mai putea în ultimul moment.
Dar suntem neatenţi: dacă pe morţi îi jignim prin simpla existenţă poate că şi pe cei vii îi rănim cu indecenta noastră vitalitate.
Când m-am dus odată în vizită la salonul de chirurgie, m-am simţit vinovat de tinereţea şi sănătatea pe care tinerii le poartă cu tupeu.
În definitiv, atâtea necazuri îţi pot veni de la energia de a fi viu, încât e mai bine să fii bolnav.

Comentarii cititori
sus

EX ABRUPTO

Radu Ţuculescu

De zeci de ani încoace, ţara apă nu se face....

O voce moale, tremurătoare, melodramatică, ne recită de-o vreme, pe micuţul ecran, versuri albe prin care aflăm că de treizeci şi cinci de ani, ba chiar de mai mulţi, în fiecare primăvară şi toamnă, ţara românească este atacată de furia apelor, e inundată sălbatic, sute de case se distrug, mii de gospodării, întinderi nesfîrşite de pămînt bun, arabil, roditor, cum este el pămîntul românesc pe care calamitatea asta naturală îl distruge de ani de zile, mii de oameni rămîn fără agoniseala de o viaţă. Ce putem înţelege noi din acest insert sentimentalo-tragic, garnisit cu imagini pe măsură? O treabă foarte simplă şi foarte penibilă. Ceva asemănător cu drobul de sare. Adică de o mulţime de ani se ştie ce o să se întîmple primăvara şi toamna dar mereu sîntem... luaţi prin surprindere. Ca orice cap normal, te întrebi de ce naiba nu s-au luat nici un fel de măsuri concrete, eficiente, în urma unei atît de vaste... experienţe? Apoi începi să afli vagi răspunsuri, mai exact să faci deducţii... În unele cazuri, bani s-au alocat dar digurile s-au construit firav, de formă, grosul banilor dispărînd naiba ştie unde. (Un post tv ne anunţă zilnic că... realitatea face digul! Halal consolaţie pentru cei rămaşi pe drumuri). Apoi mai afli cum chiar şi o parte din ajutoare nu a ajuns la destinaţie. Dispar colete pe drum, banii se înjumătăţesc ori chiar mai mult... E o hoţie ce nu poate fi descoperită, o hoţie cu "acte în regulă" asta tocmai pentru că... nu există nici un soi de acte. Oamenii vor să-i ajute pe cei sinistraţi, sînt impresionaţi de suferinţa lor, pornesc acţiuni benevole, varsă bani în conturi, umplu camioane etc. Unii. Alţii abia aşteaptă calamitatea (fie ea naturală ori ba) pentru a se procopsi. Să-şi umple şi ei buzunarele. Un mod rapid şi eficient de îmbogăţire. Te poate apuca jalea. Sila. Greaţa. Faţă de conaţionalul tău care... apă nu se face. Nici măcar atunci cînd este vorba de durerea altora. Poate fi ceva mai jegos decît să te căpătuieşti de pe urma suferinţelor semenilor tăi, fraţilor tăi întru cuget şi simţire? Poate!

În urmă cu cîteva zile, am făcut un drum cu maşina pe una dintre şoselele importante ale patriei, una dintre puţinele pe care se mai circulă fără spaime majore. La un moment dat, şoseaua traversa un deal încă împădurit, integrat armonios în spaţiul nostru mioritic. Am oprit maşina şi am coborît pentru o plimbare în mijlocul naturii. Evident, însoţit de Didi, căţeluşa mea, de care nu mă despart cînd fac asemenea ieşiri. În mod firesc, marginea de pădure era plină de gunoaie, ceva ce a început să ţină de specificul nostru naţional. Am dibuit un drum pentru căruţe, destul de larg, ce părea să ducă spre interiorul pădurii. După cam o sută de paşi, Didi făcu descoperirea. În rîpa năpădită de tufişuri de pe marginea drumului, se aflau aruncate sute de pîini! Frumos ambalate, albe, feliate, proaspete,700 gr, expirînd abia peste două zile, agăţate de crengi, rostogolite prin iarbă, înţepate de arbuşti... Pe ambalaj erau scrise cu roşu firma producătoare, adresa şi numere de telefon. Cel mai sinistru gînd mi-a trecut prin minte, aşa sînt eu, un optimist incorigibil... Ajuns acasă, am sunat la firma respectivă. M-am prezentat frumos şi am întrebat unde fac ei desfacerea produselor de panificaţie. Mi s-a răspuns la fel de frumos. Atunci i-am mai întrebat dacă în direcţia cutare pe şoseaua cutare nu au desfacere în nici un sat, comună ori orăşel? Nu, a venit răspunsul categoric. În direcţia respectivă doar azi, dis de dimineaţă, a plecat un transport de pîine albă, feliată, 700gr, frumos ambalată, pentru sinistraţi. La ora asta, mi s-a mai spus, deja s-a ajuns la destinaţie şi oamenilor li s-a împărţit, cu multă dragoste, pîinea cea de toate zilele. Atunci eu am felicitat iniţiativa şi am propus ca pozele celor care făcură transportul să fie puse în întreg oraşul, daţi drept exemplu de abnegaţie şi devotament faţă de popor şi patrie căci ceea ce au făcut ei, prea puţini sînt în stare să facă. Am fost puternic înjurat, numit ziarist împuţit care batjocoreşte înaltele sentimente ale unor oameni. Le-am spus, calm, că au dreptate. Cu atîtea gunoaie în jur, nu ai cum să nu te molipseşti. Mi s-a trîntit telefonul în nas. Noaptea am visat munţi de pîine albă, feliată, pe care se căţărau viermi graşi, tricolori.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey