•  Valeria Manta Tăicuţu


sus

Valeria Manta Tăicuţu

Momentul de sinteză

Mai mult citite decât comentate, "Poveştile" lui Creangă au fost considerate, încă de la început, creaţii culte în adevăratul sens al cuvântului, sugerând o universalitate de viziune (v. George Munteanu): "Teoretic, toată lumea ştie azi şi pare să admită că, pe când consideraţiile de principiu şi culegerile ori prelucrările care îl precedaseră pe Creangă erau un rezultat al aplecării din afară şi, uneori, de sus, către popor şi creaţia lui orală, Poveştile humuleşteanului se prezintă ca un proces firesc de automanifestare a poporului în literatura aşa-zis cultă, prin unul din reprezentanţii săi de geniu" (George Munteanu, Ion Creangă, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 107). Ion Creangă sintetizează, nu prelucrează, nu rescrie, precum Alecsandri, şi nici nu alterează ceea ce i se păruse a fi esenţial în tradiţia folclorică; motivele pe care le selectează au valoare general-umană, sunt de o vechime incontestabilă şi de largă circulaţie. Povestitorul nu teoretizează, şi e puţin probabil că a fost preocupat de discursurile despre estetica folclorului care circulau în epocă; pe el îl interesează mai mult tiparul generic, pe care-l respectă cu fidelitate, precum şi semnificaţia lui simbolică.

Povestea lui Harap-Alb, publicată întâia oară în Convorbiri literare, la 1 august 1877, a fost considerată, pe rând, operă de sinteză, "bildungsroman fantastic al epicii noastre" (G. Munteanu) sau "epopee a poporului român" (G. Ibrăileanu). În Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Editura Minerva, Bucureşti, 1982), George Călinescu o expedia rapid: "[..] e un chip de a dovedi că omul de soi se vădeşte sub orice strai" (p.481), convins fiind totuşi că humuleşteanul este mai mult decât un folclorist, mai mult decât un povestitor cult (gen Charles Perrault, Rabelais ori Sterne); el este un scriitor adevărat, a cărui apariţie a fost pregătită: "Scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân şi echivoc şi unde experienţa s-a condensat în formule nemişcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri, într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche şi deci şi o specie de erudiţie, la sat, şi încă în satul de munte de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat şi păstrător" (op. cit., p.488).

Povestea lui Harap-Alb respectă structura tradiţională a basmului: are formule iniţiale ("Amu cică era odată într-o ţară un crai..."), formule mediane ("Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este"), precum şi formule (mai puţin obişnuite) de încheiere ("Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă"). Intriga basmului nu este reprezentată însă de un fapt neobişnuit, de un furt sau de dispariţia lunii, a soarelui sau a fetei de împărat, ori de alt element care să facă trecerea din real în imaginar. În povestea lui Creangă, o simplă scrisoare determină călătoria iniţiatică a fiului de crai şi primirea ei este lipsită de ceremonialul firesc unui eveniment: "Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa de mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru"; G. Călinescu a observat fără greş: "Împăratul din Povestea lui Harap-Alb n-are nici o etichetă, el spune pe şleau copiilor [...]" (p.484). Cu alte cuvinte, faptul că fratele craiului este bătrân şi bolnav şi că, lipsit de urmaşi de parte bărbătească, are nevoie de un nepot ca succesor, intră într-o normalitate de tip medieval, valabilă încă în anumite zone vest şi nord-vest europene şi cu circulaţie şi în zonele carpatodanubiene. Reacţia nepoţilor intră şi ea într-o logică firească; cel mai mare dintre fraţi consideră că, datorită vârstei sale, i se cuvine "cinstea" succesiunii şi se trece cu simplitate la pregătirea călătoriei. Accentul cade pe partea materială: bani de cheltuială, straie de primeneală, arme şi cal de călărit. Obstacolele par minime şi ele sunt proiectate pe un plan mai îndepărtat, cumva în legătură cu "războaiele grozave", cu drumurile pe ape şi pe uscat care erau "puţin cunoscute şi foarte încurcate" şi care împiedică legătura mai strânsă dintre împărăţii. Ceea ce niciunul dintre cei trei fii ai împăratului nu ştie este că orice plecare presupune o pregătire psihologică, trecerea unor probe care să ateste capacitatea de rezistenţă – fizică şi morală – necesară unui asemenea demers. Tatăl alege o singură probă a curajului, confruntarea fiilor, pe pod, cu un urs. Alegerea nu este întâmplătoare, ursul, ca totem al vechilor călugări daci (v. Mircea Eliade) este o figură legendară, inspirând teamă şi admiraţie; în satul de sub munte de unde pleacă Ion Creangă, ursul nu se ruşina să intre prin gospodării ziua în amiaza mare, plus că, printre măştile zoomorfe cu care este celebrată moartea anului vechi şi naşterea celui nou, povestitorul sigur că va fi avut prilejul să se înspăimânte în copilărie de cei ascunşi sub blană şi jucând după comenzile ursarului. Confruntarea primilor doi fii cu primejdia imaginară demonstrează că ei nu sunt pregătiţi nici pentru călătorie, nici pentru a cârmui cu înţelepciune o împărăţie. Judecata tatălui se face cu ironie şi cu blândeţe:
"" Da' ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după cât ştiu eu.
" De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieşit înainte un urs grozav, care m-a vârât în toţi spărieţii. Şi cu mare ce scăpând din labele lui, am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada fiarelor sălbatice. Şi de-acum înainte, ducă-se, din partea mea, cine ştie, că mie unuia nu-mi trebuie nici împărăţie, nici nimica; doar n-am a trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul.
" Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine; şi decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi departe, cum zici, căci, mila Domnului: «Lac de-ar fi, broaşte sunt destule». Numai aş vrea să ştiu, cum rămâne cu moşu-tău. Aşa-i că ne-am încurcat în slăbăciune?".

Dacă cei doi fii mai mari minimalizează importanţa ritualului de plecare şi-şi dovedesc "slăbiciunea" şi nechibzuinţa, prâslea intuieşte că are de parcurs nişte etape preliminare pentru a putea părăsi curtea tatălui sau. Ion Creangă are pentru mezin atitudinea creatorului popular; cel mai mic, mai năstruşnic, mai leneş ori mai răsfăţat, este preferatul povestitorului, dar şi al zânelor şi al ursitoarelor, el este cel de-al treilea, şi cifra trei, cu încărcătura ei mitico-mistică, exercită o fascinaţie justificată. Totodată, atât povestitorul, cât şi toate celelalte personaje ale romanului ştiu că prâslea va fi "cel uns", că lui i se va da puterea asupra lucrurilor şi asupra oamenilor; prin urmare, el trebuie ajutat să-şi înţeleagă rostul, trebuie verificat dacă este demn să-şi ocupe locul hărăzit şi, prin urmare, trece printr-o adevărată şcoală a greutăţilor, este persecutat şi umilit, pedepsit fizic şi supus durerii, pentru a deveni un domn drept şi înţelept. Mesajul Sfintei Duminici, care-l ajută să se pregătească de călătorie, este clar: nepriceperea şi slăbiciunea conducătorilor reprezintă păcate de moarte; cine n-a trecut prin necazuri n-are cum să-i înţeleagă pe cei sărmani şi necăjiţi şi din această perspectivă îi este explicată, lui Harap-Alb, prezenţa Spânului în naraţiune: "Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte... Zi şi d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoşesc. Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; aşa a trebuit să se întâmple, şi n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul. Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul. Dar până atunci, mai rabdă, Harap-Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea".

Ion Creangă deplasează accentul de pe epicul pur pe dimensiunea etică şi morală a întâmplărilor. Nu mai poate fi vorba de o adecvare (poate doar una formală) la structurile tradiţionale ale poveştii; faptul că Harap-Alb pleacă spre împărăţia unchiului său, că ajunge slugă la Spân, că aduce sălăţi din grădina ursului, capul şi pielea cerbului cu stea în frunte şi, în final, pe fata Împăratului Roş, că îşi învinge duşmanii şi că primeşte răsplata bunătăţii şi a vitejiei sale trec în plan secundar. Mai important decât firul epic este ceea ce se întâmplă în jurul candidatului la putere, în ce mod lumea fenomenală îşi alterează contururile sub influenţă psihologică, precum şi relaţiile de complicitate care se stabilesc nu numai între personajele reale, dar şi între acestea şi plăsmuirile imaginare. În călătoria lui iniţiatică, Harap-Alb are de trecut proba bunătăţii şi a milosteniei (episodul cu nunta furnicilor şi cu adăpostirea albinelor), dar şi proba supunerii. Neascultarea unui sfat bun este sancţionată cu pierderea libertăţii de acţiune şi de decizie, dar momentul în care se produce abaterea de la normă nu este exploatat în sens moralizator. Fiul de crai are dreptul să aleagă între a asculta sfatul tatălui său şi a-şi lua Spânul drept slugă. Opţiunea nu este uşoară, fiul de crai ezită, refuză de doua ori şi abia a treia oară este convins că face o alegere care-l va scoate din impas. Craiul, care-şi cunoştea bine feciorul, îi dă un sfat pe care, cel mai probabil, nici el nu-l urmase în tinereţe; căci există câteva indicii că faptele se petrec aidoma, ba şi mai şi (capra sare masa, iar iada sare casa), că tatăl trecuse şi el prin probele prin care trece fiul şi că făcuse aceleaşi greşeli: o mărturiseşte el însuşi, "cam cu jumătate de gură", când vede că fiul îşi alege calul năzdrăvan, armele şi hainele de mire ale tatălui ("Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală şi, încreţind din sprâncene, a zis:
" Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cântecul cela:
Voinic tânăr, cal bătrân,
Greu se-ngăduie la drum!
D-apoi calul meu de pe atunci cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele! Că doar nu era să trăiască un veac de om! Cine ţi-a vârât în cap şi una ca aceasta, acela încă-i unul... Ori vorba ceea: Pesemne umbli după cai morţi să le iei potcoavele"), o mărturiseşte calul ("Las' pe mine, stăpâne, că ştiu eu pe unde te-oi duce la împăratul Roş: pentru că m-au mai purtat o dată păcatele pe acolo cu tatu-tău, în tinereţile lui" şi aşa reiese şi din cele câteva aluzii ale sfintei Duminici, precum şi ale fetei Împăratului Roş.

Când este lăsat "de capul lui", fiul craiului alege bine: cruţă viaţa furnicilor, ajută albinele şi primeşte promisiuni de ajutor, căci, spre deosebire de el, reprezentanţii fantastici ai florei şi faunei cunosc desfăşurarea epică; dar nu are suficientă tărie să se opună răului şi de aceea trebuie să primească lecţia ascultării şi pe cea a supunerii. Botezul lui Harap-Alb ca slugă se face după un ritual medieval; acceptă în genunchi suzeranitatea Spânului, în schimbul vieţii: "Fiul craiului, văzându-se prins în cleşte şi fără nici o putere, îi jură credinţă şi supunere întru toate, lăsându-se în ştirea lui Dumnezeu, cum a vrea el să facă. Atunci Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le ia la sine; apoi îl scoate din fântână şi-i dă paloşul să-l sărute, ca semn de pecetluire a jurământului, zicând:
" De-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu".

Atât calul, cât şi Sfânta Duminică, ar putea interveni în acţiune, influenţând desfăşurarea epică; tiparul vechi al basmului nu permite însă ca forţele binelui să intervină la început; eroul trebuie să pătimească, să se lupte şi să sufere şi abia în deznodământ i se dă mâna de ajutor necesară (calul îl apucă pe Spân cu dinţii şi-l prăbuşeşte din slava cerului, făcându-l fărâme). Ion Creangă îmblânzeşte acest tipar prin limbajul aluziv al celorlalte personaje: Harap-Alb este permanent încurajat, i se pomeneşte despre norocul pe care-l are şi despre rezolvarea favorabilă a situaţiei sale. Aceste încurajări îi prind bine şi cititorului, întrucât mai atenuează suspansul şi dramatismul acţiunii, pentru ca plăcerea şi echilibrul lecturii să nu fie ştirbite. Creangă dozează momentele de tensiune, unul din cele mai interesante fiind cel de după moartea cerbului. Se creează o stare de încordare la nivelul cititorului; acesta ştie că lui Harap-Alb i s-a dat sfatul de a nu ieşi din groapă sub niciun chip; cum există însă un precedent al neascultării, este foarte posibil ca tânărul să cedeze şi de această dată ispitei. Numai că lecţia a fost învăţată: şi în lumea reală, şi în cea fantastică, eroului pozitiv îi este interzis să facă de două ori aceeaşi greşeală: "Atunci sângele cerbului odată a şi-nceput a curge gâlgâind şi a se răspândi în toate părţile, îndreptându-se şi năboind în groapă peste Harap-Alb, de cât pe ce era să-l înece. Iară capul cerbului, zvârcolindu-se dureros, striga cu jale, zicând:
" Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ţi-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Ieşi numai oleacă să te văd încaltea, vrednic eşti de comoara ce ţi-o las, şi apoi să mor cu plăcere, dragul meu!
Dar Harap-Alb tăcea molcum şi de-abia îşi putea descleşta picioarele din sângele închegat, care era mai-mai să umple groapa. În sfârşit, mai strigă el, capul cerbului, cât mai strigă, însă Harap-Alb nici nu răspunde, nici se arată, şi de la o vreme se face tăcere".

Singurii fără darul previziunii sunt Spânul şi Harap-Alb; ei nu ştiu ce se va întâmpla, ce-i aşteaptă şi ce ascunde celălalt. În felul acesta, Harap-Alb îşi poate păstra calul năzdrăvan, de existenţa căruia Spânul află foarte târziu: "Hai, încalecă pe mine şi ţine-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda Spânului, ca să-i punem venin la inimă.
Harap-Alb atunci încalecă, şi calul, nechezând o dată puternic, zboară cu dânsul [...] Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă: nu te-am ştiut eu că-mi eşti de aceştia, că de mult îţi făceam felul!... Dar trăind şi nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!... Paloşul ista are să-ţi ştie de ştire... Ei, vedeţi, moşule şi cinstiţi meseni, cum hrăneşti pe dracul, fără să ştii cu cine ai de-a face? Dacă nu-s şi eu un puişor de om în felul meu, dar tot m-a tras Harap-Alb pe sfoară! Bine-a zis cine-a zis: «Că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic»". Fata împăratului Roş cunoaşte şi ea tiparul poveştii şi ştie că Spânul îi va tăia capul lui Harap-Alb (există o anticipare a acestui fapt, dar ea trece aproape nebăgată în seamă, căci se petrece atunci când Spânul primeşte jurământul de vasalitate: "Şi, de azi înainte, eu o să fiu în locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu " sluga mea; şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învia"); de aceea nu vrea să plece de la curtea tatălui ei fără elementele magice (smicelele de măr dulce, apa vie şi apa moartă) care îl vor readuce la viaţă pe Harap-Alb şi-l vor elibera de jurământul făcut în fântână.

În ultima călătorie, cea spre împăratul Roş, Harap-Alb trebuie să treacă prin proba toleranţei; chiar dacă se amuză pe seama făpturilor ciudate pe care le întâlneşte, el acceptă să le ia drept tovarăşi de drum, chit că împreună alcătuiesc o ceată vrednică de milă şi de râs, zdrenţuită şi clevetitoare: "Şi pe unde treceau, pârjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere. Flămânzilă mânca lut şi pământ amestecat cu humă şi tot striga că moare de foame. Setilă sorbea apa de prin bălţi şi iazuri, de se zbăteau peştii pe uscat şi ţipa şarpele în gura broaştei de secetă mare ce era pe acolo. Ochilă vedea toate cele ca dracul, şi numai îngheţai ce da dintr-însul:
Că e laie,
Că-i bălaie;
Că e ciută,
Că-i cornută.
Mă rog, nebunii de-a lui, câte-n lună şi în stele, de-ţi venea să fugi de ele. Sau să râzi ca un nebun, credeţi-mă ce vă spun!
În sfârşit, Păsări-Lăţi-Lungilă ademenea zburătoarele şi, jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă, pe sămânţă, de nu se mai stăvilea nimene cu păsări pe lângă casă de răul lui.
Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. Însă, ca tovarăş, era părtaş la toate: şi la pagubă, şi la câştig, şi prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii în călătoria sa la împăratul Roş, care, zice, cică era un om pâclişit şi răutăcios la culme: nu avea milă de om nici cât de un câine. Dar vorba ceea: «La unul fără suflet trebuie unul fără de lege»". Este momentul în care povestitorul întrerupe firul narativ cu un comentariu care sugerează lectura în cheie morală şi psihologică a basmului: "Şi gândesc eu că din cinci nespălaţi câţi merg cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; ş-a mai da împăratul Roş şi peste oameni, nu tot peste butuci, ca până atunci. Dar iar mă întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea? Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară. Ş-apoi acel unul are atunci în mână şi pâinea, şi cuţitul şi taie de unde vrea şi cât îi place, tu te uiţi şi n-ai ce-i face. Vorba ceea: «Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale». Aşa şi Harap-Alb şi cu ai săi; poate-ar izbuti să ia fata împăratului Roş, poate nu, dar acum, deodată, ei se tot duc înainte şi, mai la urmă, cum le-a fi norocul. Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi".

În basmul popular, eroul, reprezentant simbolic al binelui, nu poate să lupte cu armele adversarilor săi; şi cum cu împăratul Roş lupta dreaptă nu era cu putinţă, pentru că el umbla cu fărădelegi şi cu tertipuri, era nevoie de o ceată pestriţă (asemănătoare cu alaiurile de mascaţi din perioada sărbătorilor de Anul Nou, când forţele răului sunt izgonite prin sintetizarea, în măştile zoomorfe, a magiei şi a ludicului) cu puteri supranaturale, care "să-i dea de cap" blestematului: "la unul fără suflet trebuie unul fără lege".

Despre limbajul folosit de Ion Creangă, despre oralitatea stilului şi despre îmbinarea modului de expunere folcloric (naraţiunea) cu celelalte două, îndeosebi dialogul, s-a scris suficient de mult. Important este felul în care se realizează, prin dialog de exemplu, caracterizarea personajului. Harap-Alb vorbeşte de obicei cu calul sau cu Sfânta Duminică şi, de fiecare dată, ori mulţumeşte, ori se vaită. El nu are morgă princiară, nu este pătruns de nevoia de a-şi păstra rangul prin limbaj educat şi îngrijit, ci boceşte ca un pui de ţăran de pe valea Ozanei, căruia norocul a încetat să-i mai surâdă. Înaintea fiecărei probe e "cufundat în gânduri", "galben la faţă" şi se jeluieşte calului precum haiducii din balade: "Spânul vrea să-mi răpună capul cu orice preţ. Şi de-aş muri mai degrabă, să scap odată de zbucium: decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori"; sau "Dragul meu căluţ, la grea belea m-a vârât iar Spânul!... De-oi mai scăpa şi din asta cu viaţă, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu ştiu, zău, la cât mi-a sta norocul!". Harap-Alb, prin trăire emoţională, iese din tipologia populară a eroilor de basm şi se apropie de un alt tipar, poate că nu la fel de vechi, dar construit tot sub influenţa miturilor arhaice: Inorogul cantemirian. Pe alocuri, tânguirea celor doi se aseamănă: "la grea nevoie m-a băgat iar Spânul! Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata împăratului Roş de unde-oi şti. Asta-i curat vorba ceea: «Poftim pungă la masă, dacă ţi-ai adus de-acasă». Se vede că mi s-a apropiat funia la par. Cine ştie ce mi s-a mai întâmpla! Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câine-câineşte, până acum. Dar cu omul roş nu ştiu, zău, la cât mi-a sta capul. Ş-apoi, unde s-a fi găsind acel împărat Roş şi fata lui, care cică este o farmazoană cumplită, numai Cel-de-pe-comoară a fi ştiind! Parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta! Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a târâi după mine o viaţă ticăloasă. Vorba ceea: Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi".

Personaj adjuvant, calul iese şi el din tiparul poveştilor obişnuite: pe lângă faptul că zboară, vorbeşte şi este câteodată mai înţelept decât stăpânul său, este dotat, în stilul inconfundabil de a răsturna situaţiile-şablon al povestitorului humuleştean, cu umor. Relaţia lui cu Harap-Alb este una de la egal la egal şi se bazează pe justiţiarul "ce-mi faci tu mie îţi fac şi eu ţie" (legea talionului îndulcită). Înjurăturile şi bătaia cu frâul în cap din grajd ("Fiul craiului îi şi trage atunci cu frâul în cap, zicând: " Ghijoagă urâcioasă ce eşti! din toţi caii, tocmai tu te-ai găsit să mănânci jăratic? De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie!") sunt pedepsite cu o sperietură zdravănă: "Fiul craiului, punându-i zăbala în gură, încalecă, şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea mai zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul. Şi unde nu mai zboară şi a treia oară până la soare şi, când se lasă jos, întreabă:
" Ei, stăpâne, cum ţi se pare? Gândit-ai vrodată că ai să ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa?
" Cum să mi se pară, dragul meu tovarăş? Ia, m-ai băgat în toate grozile morţii, căci, cuprins de ameţeală, nu mai ştiam unde mă găsesc şi cât pe ce erai să mă prăpădeşti.
" Ia, aşa am ameţit şi eu, stăpâne, când mi-ai dat cu frâul în cap, să mă prăpădeşti, şi cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred că mă cunoşti şi de urât şi de frumos, şi de bătrân şi de tânăr, şi de slab şi de puternic; de-aceea mă fac iar cum m-ai văzut în herghelie, şi de-acum înainte sunt gata să te întovărăşesc oriunde mi-i porunci, stăpâne". Vocabularul calului năzdrăvan nu se deosebeşte prea mult de cel al unui ţăran isteţ de prin părţile Neamţului: "ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta-i: fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea"; "Mare-i Dumnezeu şi meşteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac şi Spânului celuia, nu-i e vremea trecută"; "Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă. Poate ai primit poruncă să jupeşti piatra morii şi să duci pielea la împărăţie..."; "Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte..."; "nu te mai olicăi atâta!". În tovărăşia calului năzdrăvan, Harap-Alb învaţă nu numai să fie stăpânit şi să dea dovadă în orice împrejurare de bărbăţie, ci învaţă să respecte tot ceea ce se mişcă în jurul său. Craiul cel bătrân acceptă cu greutate alegerea făcută de fiul cel mic: poate dintr-o uşoară gelozie pe vârsta fragedă a lui prâslea, poate din nostalgie pentru anii trecuţi ai unei tinereţi aventuroase; în final totul se transformă într-o efuziune lirică unică în poveştile noastre: craiul îşi sărută şi fiul, şi calul, fără să facă vreo deosebire între ei: "Şi, la toată întâmplarea, calul, tovarăşul tău, te-a mai sfătui şi el ce ai să faci, că de multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţile mele! Na-ţi acum şi pielea asta de urs, că ţi-a prinde bine vreodată.
Apoi, dezmierdând calul, îi mai sărută de câteva ori pe amândoi şi le zice: " Mergeţi în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu ştie când ne-om mai vedea!...
Fiul craiului atunci încalecă, şi calul, scuturându-se, mai arată-se o dată tânăr, cum îi plăcea craiului, apoi face o săritură înapoi şi una înainte şi se cam mai duc la împărăţie".

Comentând afirmaţia lui Călinescu potrivit căreia Povestea lui Harap-Alb ar dovedi că omul de soi se vădeşte sub orice strai, George Munteanu o nuanţează: "Completarea ar fi, numai, că şi omul de soi trebuie să străbată lungul, dificilul drum al experienţei şi al pritocirii sensurilor acesteia, până să-şi pună în valoare soiul. Povestea, mai amplă decât toate celelalte, [...] e momentul de sinteză, prin excelenţă, a singularelor daruri de băsmuitor modern cu care fusese înzestrat naratorul" (op cit, p. 119).

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey