•  Dora Pavel - Captivul
•  Sever Negrescu - Nespusele tăceri
•  Virgil Diaconu - Jurnal erotic


sus

Mihaela Butnaru

"Iar sîngele meu erai tu, Zedra"

"Scrisul te ţine captiv", afirmă Dora Pavel într-un interviu. Ar putea avea dreptate şi în privinţa cititorilor: scrisul altuia te ţine captiv. Îl urmăreşti şi încerci să ghiceşti un dincolo, iar în încercarea ta, te trezeşti în cuşca romanului sau - cînd este foarte grav - a poeziei. În final, aştepţi să te vindeci de la o carte la alta, să te opreşti deodată şi să crezi cînd spui: Gata, nu mai vreau nimic. Dar este oare posibil, atunci cînd realitatea reală e înghiţită de scriere şi nici o teorie nu explică asta satisfăcător?

În romanul Captivul, mistificarea apare altfel: viaţa reală este înghiţită de teatru. Un teatru al psihozei, lugubru, atins de boală, dar cu infinite nuanţe ale naivităţii, prospeţimii, ale fericirii. Pînă se conturează ideea că actorii Teatrului Mic sunt bolnavi psihic şi nu actori transfiguraţi de artă, se întîmplă ca ei să aibă reprezentaţii care taie respiraţia spectatorilor. Se întîmplă o trecere ameţitoare, fulminantă (în spatele vocii egale cu care naratorul Zigu evocă munca sa în teatru) de la episoade amorţite şi dulci din copilărie la incursiuni nebuneşti pe scara-spirală, de la vizite în spitalul învecinat pînă la crime reale şi închipuite. Chiar dacă faci ordine în aceste ape înşelătoare, nu poţi scăpa de lectura afectivă. În mod straniu, eşti gata să protejezi o pasiune incestuoasă, să primeşti cu încîntare întîmplări aiuritoare, să te laşi înduioşat de nebunie, dar mai ales capturat.

La un moment dat, în confesiunea lui Zigu apar următoarele: "Ne scriam. Răvaşe. Ne scriam tot timpul răvaşe, dintr-o cameră în alta, de la o oră la alta, de la o vîrstă la alta. Fără să ne-ameninţe nimic, nejustificîndu-se nimic. Ne scriam mii de răvaşe. În pat, pe burtă, cu capul în jos, cu genunchii întinşi peste pat şi cu palmele lipite de podea. Şezînd sau în mers, unul lîngă altul, în timp ce mîncam, sau chiar uzi, înfăşaţi în prosoape, cînd ieşeam, pe rînd, de sub duş. Sau pe foile proptite de uşă. Asta ne plăcea cel mai mult: să ne scriem pe foile proptite de uşă, de aceeaşi uşă, de-o parte şi de alta a ei, simultan". Fragmentul mi se pare definitoriu pentru dimensiunile iubirii bolnave (maladive, morbide, viciate, se poate continua) dintre Zigu şi Zedra, sora sa. Ea se consumă mai ales în scris, în evocarea faptelor, este o dragoste care devine reală doar cînd e scrisă, ca şi cum Zigu s-ar convinge treptat, dînd corp unei fantasme.

Cei doi fraţi trăiesc de-o parte şi de alta a unei uşi-oglindă şi totuşi au amîndoi nostalgia Unului, acel singur Ziguzedra din copilărie. Privind dintr-o perspectivă psihanalitică, absenţa părinţilor, tatăl fascinat de proiectul său teatral, cruzimile mamei, singurătatea comună a fraţilor explică îndeajuns obsesia lui Zigu şi fragilitatea Zedrei. Epilogul explică şi repetiţiile pe care le făcea tatăl, Peter Jedrijevschi, pentru rolul de cap însîngerat. Mai întîi, scena se întîmplă pe viu, după un plan artistic al actorilor, care dorind să-l mulţumească pe regizor, aproape îl omoară. Apoi scena se întîmplă pe viu în timpul unui spectacol, din prea marea dragoste a Zedrei pentru tatăl său. Exaltarea publicului, capul desăvîrşit, Zedra îmbrăţişînd trupul atîrnat, iată o imagine perfectă în oroarea pe care o provoacă. Nicăieri altundeva în roman nu există o viziune mai clară a iubirii unite cu moartea.

Voi lăsa cititorul să parcurgă distanţa dintre fiinţa ambiguă Ziguzedra şi moartea din final, să descopere cu mirare semnele din roman, să fie încercat de nelinişte. Aş adăuga doar că, în cazul Captivului, nu regret că moralul a lăsat loc viciului, nici că o descriere seacă a pierdut în faţa acesteia sentimentale.

Dora Pavel - Captivul, editura Polirom, 2006, colecţia Fiction Ltd.

Comentarii cititori
sus

Ioana Dinulescu

...şi peste toate sunt o carte
deschisă între lut şi cer

Versurile care îmi par emblematice pentru noua carte de versuri - a cincea - a părintelui Sever Negrescu sunt următoarele: ...şi peste toate sunt o carte/ deschisă între lut şi cer. Ele reuşesc să definească explicit starea emoţională şi intelectuală a autorului volumului Nespusele tăceri apărut într-o sobră, dar elegantă ţinută grafică la Editura Mitropolia Olteniei. Având în faţă antologia intitulată Adânc pe adânc - sacerdoţiu liric, carte ce reuneşte pagini memorabile din creaţia poetică a clerului ortodox de azi, lucrare post-faţată de criticul literar Cornel Ungureanu, ne este uşor să contextualizăm universul liric al poetului Sever Negrescu. El aparţine unei familii ce numără 10 slujitori ai Domnului şi ai poeziei în acelaşi timp, scriitori profesionişti, remarcaţi de critica literară, dar şi de publicul iubitor al versului sobru şi ardent. Din cei zece preoţi-poeţi-trei sunt membri ai Filialei Craiova a USR: Nicolae Jinga, Mihalache Tudorică şi, cel mai tânăr dintre ei, însuşi autorul Nespuselor tăceri.

Remarcat de la debutul său editorial din 1995, cu volumul Clopotul de rouă, distins cu Premiul Filocalia al Patriarhiei Române, părintele Sever Negrescu, consilier cultural al Mitropolitului Olteniei, începând din decembrie 2001, este şi autor a două substanţiale lucrări de istoriografie literară: Ecouri bizantine în literatura română veche (1998) şi Biserică şi societate (1999). Poetul aşează în faţa noii sale cărţi două elocvente citate referitoare la relaţia dintre credinţă-erudiţie şi poezie: un moto poartă semnătura regretatului teolog şi scriitor D. Stăniloae, celălalt este un citat din Schmemann. Şi fiindcă citatul din D Stăniloae ni se pare o remarcabilă definiţie a implicitului mesaj divin al poeziei, îl vom reproduce pe acesta: Dumnezeu este atât de mare încât singură poezia încearcă să-L exprime. Nu avem limbaj pentru măreţia lui Dumnezeu. Bogăţia poeziei, mai complexă decât limbajul logic, distinctiv, limitativ, a fost totdeauna folosită pentru a-L exprima pe Dumnezeu. Singur limbajul poetic se apropie de Dumnezeu pentru a-I sluji exprimându-L. Un adevăr pe care-l resimte intuitiv orice poet înzestrat cu har, iar părintele Sever Negrescu, prin toată comportarea sa în societate, prin faptele şi scrisul său probează dubla sa înzestrare: pentru sacerdoţiu şi pentru poezie.

Volumul Nespusele tăceri cuprinde peste 150 de texte lirice grupate în cinci cicluri: Ca un ceaslov, Îndoieli de lumânare, Ştiute veşnicii, Moartea sau a opta taină şi Permanenţe, cartea fiind completată şi de un binevenit apendice de referinţe critice.

Majoritatea textelor sunt veritabile dialoguri cu divinitatea purtând pregnante accente psalmice, ca în poemul intitulat Cina: al cui sunt doamne eu/ rădăcină-n cer cu fructe în pământ/ al Neamului sau poate-al Tău/ sau poate nici nu sunt/ păşesc de parcă stau pe loc/ unii îmi spun că sunt alţii că nu/ în zori de noapte plânge un foc/ al cui sunt eu al cui eşti TU. Poetul resimte acut nevoia de a se defini pe sine ca operă a lui Dumnezeu, oglinda în care el îşi caută chipul lăuntric fiind chiar sufletul său. Intenţionat sau nu, prin cele mai frumoase texte ale cărţii alunecă subtile influenţe rilkeene, fiorul ardent al credinţei în Dumnezeu fiind ceea ce probează existenţa în lume a poetului: Îmi pare rău de Tine Doamne/ ori nu mai ştiu cum este bine/ îmi vine-aşa un dor şi-o foame/ de parcă n-ai mai fi cu mine/ îmi pare rău că te-am uitat/ şi în blesteme-njunghiat/ of clipele nu plâng nu râd/ doar mie-mi pare rău pe rând/ şi dacă nu te caut îmi eşti Tată/ şi dacă te găsesc ţi-s fiu/ o Doamne vino şi îmi iartă/ păcatul de-a rămâne viu.

De remarcat şi în această nouă carte a preotului-poet sobrietatea stilistică a textelor, acurateţea liniilor, concizia, sinceritatea şi transparenţa confesiunii. Delicateţea, smerenia cu care poetul priveşte către frumuseţea lumii create de bunul Dumnezeu pentru bucuria ochiului celor care ştiu să vadă grăuntele divin în cea mai umilă floare sau gâză marchează benefic multe dintre poemele cărţii, a căror economie lexicală se învecinează cu cea a haiku-urilor nipone: în sufletul meu/ tremură o frunză (Peisaj de toamnă) sau poemul initulat Tablou: firul de iarbă/ se tot certa/ cu fulgul de zăpadă.

Într-un peisaj literar asurzitor prin zgomotul de surle şi trâmbiţe al poeţilor dornici să atragă rapid atenţia eventualilor cititori de poezie sau, mai degrabă, pe cea a criticilor, cei 10 preoţi-poeţi antologaţi în volumul adânc pe adânc/ sacerdoţiu liric şi, printre ei Sever Negrescu, ne picură în urechi şi suflete acei stropi de frumuseţe pură, nesofisticată, din care izvorăşte adevărata poezie.

Comentarii cititori
sus

Horia Dulvac

Ostentaţia eroticului şi onestitate plastică

A fost de ajuns să arunc o singură privire peste volumul de poezie al lui Virgil Diaconu, cu o disimulată ostentaţie intitulat Jurnal erotic (Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2006), pentru a-mi da seama cu încântare că traiectul de evoluţie a poetului este unul al deschiderilor plastice, al întineririi expresiei artistice.

Calificat de unii critici drept un şaptezecist (pe care generaţia douămiistă o percepe probabil "matusalemică"), Virgil Diaconu face proba unei treceri aproape insesizabile într-un registru poetic al deschiderilor, care face ubicuă localizarea generaţionistă şi îi creează poetului un câmp de acţiune potenţial.

Volumul se plasează deci într-un câmp propice, favorabil poziţionat, al relaţiei subiectului cu o anume realitate care se cere hermeneutizată şi căreia autorul se simte dator să îi răspundă cu propria sa soluţie plastică: una matură, conştientă atât de propria forţă dar şi de incertitudinea dată de înţelegerea largă a multitudinii formelor de expresie posibile, inclusiv acelea promovate de poezia "noului val".

Mai degrabă inconştient (deşi poetul dispune de rezerve parcă inepuizabile de luciditate), volumul de faţă e unul strategic, de elan al propriei fiinţe, ca un săritor în lungime. Strategia este aceea de aparentă relaxare a formulei plastice, de decontractare a tensiunilor metafizice (extrem de pregnante în formulele poetice anterioare), lăsând loc unei libertăţi uşor supravegheate stilistic, inspirată şi proaspătă cel mai adesea, dar nu lipsite de ochiul vigilent, secund, al unei încadrări şi duble semnificaţii (care părea a fi marca poetică a lui Virgil Diaconu).

Aşadar, şarjările detaşate de genul "dar puţin a lipsit să-mi fac public războiul/ şi poluţiile nocturne din cearşafurile aşteptărilor" sunt imediat rebalansate, în virtutea unui echilibru reflex, de tonuri intens vizuale şi tensionat metafizice: "te-am lins de pe jos, femeie de lapte/ atom cu atom şi vers cu vers, de pe jos" (imaginea care, alături de "mă cert cu norul de vrăbii", trezeşte rezonanţe şi ecouri din volumul Dimineţile Domnului, apărut anterior la editura Paralela 45).

Elementul definitoriu al noului volum îl reprezintă însă un soi de senzitivitate dezinhibată, ce oferă poemelor acel aer de prospeţime pe care îl salutam: "prea mică de fapt distanţa dintre mine şi tine/ când îţi bei atât de atent cana cu lapte" (din poemul Distanţa), "picioarele lungi ce îşi desfac piersica/ printre cadavrele zilelor de până acum" (Regina nopţii).

Intensitatea aceasta vizuală rămâne dublată de luciditatea clară ca o lamă de cuţit; prezenţa autorului în poem (intruziune frecventă şi discutabilă în genere, în literatura optzecistă) se produce de astă dată în alte coordonate, depăşind acele inhibiţii textualiste, fiind o coabitare care nu deranjează, dar potenţează într-un mod neaşteptat chiar tensiunea plastică declanşată de poem: "dimineaţa se strecoară pe gaura cheii /.../ nu-ţi mai trece mâinile prin părul meu/ fără ca el să taie; de parcă ai aluneca/ pe lama unui cuţit perfect ascuţit" (Dimineaţa, ca un armăsar alb).
În Muza adormită (titlu care nu poate să nu îţi declanşeze o vizualitate metempsihotică preluată de la Brâncuşi), personajul a cărui prezenţă ubicuă reuşeşte să se opună interesant unei feminităţi potenţiale şi care rămâne aşa, în virtualitate, pe tot parcursul volumului, se "furişează în vise", un spaţiu în care rezonează "singurătatea", "disperările dezleagă picioarele", bărbatul "trece pe neştiute dintr-o lume în alta", "luna se sparge în bucăţi de sâni", "iubita" "se ghemuieşte în vis ca un foetus".

Volumul trece dincolo de unele "vitalisme frenetice" "a la Voronca" aşa cum îl heremeneutizează criticul Gheorghe Grigurcu în prefaţă; el reuşeşte mai degrabă prin acel echilibru al simplităţilor rezultat din descătuşarea unor energii poetice dezinhibate, care de desfăşoară pe terenul unei reflexii plastice deschise, o deschidere nu doar acordată "spiritului vremii", ci orientată şi spre un fel de a fi mai onest cu propria trăire, o paradigmă în interiorul căreia poetul pare a se simţi confortabil.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey