•  Me and you and everyone we know - film
•  La Schwartz - film
•  Viaţa cu un idiot - teatru
•  Zig şi More - teatru


sus

Film

Medeea Iancu

Cultura digitală şi sistemul de iluzii

Realizat în 2005, filmul Me and you and everyone we know, în regia Mirandei July, se înscrie într-o poetică şi o sensibilitate specială.
Personajele apar dezabuzate, izolate, singuratice. Relaţiile sunt stabilite treptat, destinele sunt paralele până ajung la final să interacţioneze.
Se promovează bine ideea de cultură digitală, de repercusiuni. Limbajul este aici mai important ca niciodată.

Filmul începe cu un cântec (muzica Michael Andrews). Christine Jespersen (Miranda July) este elder cab şi încearcă să se afirme ca artist. Ea este unul dintre personajele care se pronunţă pentru promovarea culturii digitale. Christine este guvernată de culoare: camera este roz, are cămăşi roz, pantofi roz. Fiecare destin este prezentat individual, faptele sunt văzute de sus şi interacţionează doar la momentul limită.

Ideea de limită este profund accentuată în film, la fel şi ideea de angoasă. Deşi personajele sunt într-un impas existenţial, ele găsesc puterea de a spera, de a crede în minuni ("Your entire life could be better"). Ele sunt într-o continuă căutare şi încercare de re-găsire, de re-cunoaştere de sine.

Richard (John Hawkes) tată a doi copii, Peter şi Robby, este divorţat de o lună şi lucrează ca vânzător de pantofi. Aici Christine îl întâlneşte pe Richard. Această întâlnire este decisivă. ("It’s really happening. Right now"). Putem vedea aici o întrepătrundere a destinelor. Christine este în maşină cu tatăl ei şi vede pe capota unei alte maşini o pungă în care se află un peşte portocaliu. Încearcă să îl salveze, dar peştele cade de pe maşină. Christine simte că totul este absurd. Pe de altă parte, în viaţa lui Richard se produce o schimbare: se mută. El îi spune lui Robby că unii copii nu au casă, "tu vei avea două. Gândeşte-te la asta". De aici se poate vedea o urmă de speranţă.

Începutul filmului este o cauză pentru destinul Christinei; ea cântă: what's your name? Richard are curajul de a determina existenţa: "I would like to sleep like babies all day long. I want my children to have special powers". Din momentul acesta începe îndrăgostirea.
Personajele sunt dezabuzate, nu ştiu să se comporte, le este teamă de iubire, de sentimente.

Destinele îşi arată limita când un vecin bate cu o monedă în stâlp, aşteptând autobuzul. Sistemul de iluzii este relativ. Protecţia pe care o ţinem se rupe la un moment dat. Ego-itatea, deşi se apară de sentimente şi resentimente, se vede invadată.

Apar alte personaje la fel de neliniştite şi de tulburate: Heather şi Rebecca. Ele încearcă să îşi arate valabilitatea existenţială prin intermediul sexului văzut naiv. Limbajul este mereu codat. Ele vor să-l cucerească pe prietenul lui Richard. Neliniştea lor este că vor să fie identice, regăsirea de sine aici se produce ca la îndrăgostiţi - ele se şi sărută -, regăsirea idealului şi a sinelui în cel pe care îl iubeşti.

Cel de-al treilea personaj este o fetiţă. Ea şi-l doreşte pe Peter ca prieten, dar îi este teamă să se manifeste, să se exprime. Fata este foarte fantezistă, ea se joacă cu prietenii pe care îi pune să se stea culcaţi în cerc şi îi întreabă: puişorilor le e foame? Ea are un album în care lipeşte fotografii cu electrocasnice sau mobile. Aflăm apoi ca ea se gândeşte deja la casa ei, cum va fi când se va căsători. Ea are şi o dotă pentru fiica ei.

Christine se duce mereu la magazinul unde lucrează Richard, iar într-o zi îl urmăreşte privind într-o rama cu oglindă. Oglinda devine ea însăşi sacrul care şterge profanul. De aici încolo, intervin simbolurile. Ea intră în vorbă cu Richard; ea filozofează pe seama drumului. Christine intervine aici în propriul destin, forţându-l puţin. De aceea ea va fi dezamăgită.
Ea spune că sunt pe Ice land şi că la jumătate se va face Tyrone street; aici se vor despărţi. Christine spune că are impresia că este alături de 6 luni. Este impresionantă nevoia şi dorinţa de iubire aici. Richard glumeşte zicând că este bine pentru că n-au avut încă timp să se plictisească. Odată ajunşi pe Tyrone street, Christine conchide că ea vede această despărţire ca pe o moarte. "Don't be afraid. Here we go", şi fiecare o ia pe drumul său. Destinul începe să joace feste, cei doi se întâlnesc pe drum, iar Christine îndrăzneşte să intre în maşina lui Richard fără a fi invitată. Acesta se panichează şi reacţionează urât, spunându-i să iasă din maşină.

Cultura digitală apare din nou. O scenă importantă este aceea când Christine se hotărăşte să utilizeze pantofii roz cumpăraţi. Ea scrie "me, you" şi începe să facă o adevărată poveste de iubire. Aici se vede bine dorinţa ei de iubire, ea se re-găseşte pe ea însăşi în poveste. Ea vrea să trimită o casetă cu înregistrările făcute, dar producătoarea, Nancy Herringnton, o sfătuieşte să o trimită prin poştă. Din nou Christine este dezamăgită.

Nancy este un personaj ciudat, ea vorbeşte pe internet despre dorinţele şi fanteziile ei. Fiecare destin se conturează şi se împlineşte treptat. Christine, prin intermediul oglinzii, se apropie de Richard, Nancy se întâlneşte cu prietenul secret de pe internet, care este Robby. Scena este dură, Nancy îl sărută pe Robby, în vârstă de 9 ani. Dorinţa de iubire este nelimitată.

Apare şi scena limită când Christine îl vede pe Richard cu fosta soţie. Ea scrie pe parbrizul maşinii "fuck". Din nou apare angoasa şi izolarea. Limbajul este determinat empiric.
Nici relaţia dintre Richard şi copii nu este grozavă. Peter are un mesaj valabil. Viziunea lui este esenţială. El are o reprezentare a oamenilor văzuţi din cer. Un punct este o persoană stând în picioare, o virgulă, una care stă întinsă, un punct şi o virgulă, o persoană în picioare lângă una întinsă. Aici regăsim jocul fetiţei cu puii. Aceasta este "me and you and everyone we know". Mesajul nu-l include şi pe tată însă. Se pune accent pe nevoia de a fi tată.

Dezordinea de la final se justifică prin faptul că existenţele se pun în ordine, se împlinesc. Nancy o sună pe Christine şi spune "macaroni", Peter comunică cu fetiţa, Richard o sună pe Christine. Tabloul din gard este un început pentru o ordine sentimentală. Tot aici se produce prima atingere a îndrăgostiţilor. Bătrânul care bate cu moneda în stâlp pentru a trece vremea pleacă şi el cu autobuzul.
Sacrul îşi face apariţia pentru a ocroti împlinirea. Sistemul de iluzii este refăcut, regăsirea de sine prin celălalt s-a produs. Apusul este misterul ce rămâne spre dezlegare.

Comentarii cititori
sus

Film

Florentina Armăşelu

La Schwartz
(Chez Schwartz)

Fondat în 1928 de un emigrant evreu de origine română, restaurantul evreiesc de pe bulevardul Saint Laurent face parte deja din tradiţia montrealeză. Vestit pentru specialităţile sale de carne afumată şi condimentată după o "reţetă secretă" şi pentru lungile cozi de aşteptare care se formează în stradă, La Schwartz este personajul principal al documentarului realizat de Garry Beitel.

Filmat timp de un an, documentarul ne introduce în universul animat al micului restaurant, captivând prin dinamismul povestirilor care se ţes, parcă de la sine, din mărturiile membrilor personalului - unii împărtăşind din experienţa lor de viaţă, alţii scriind versuri între două comenzi -, din impresiile clienţilor obişnuiţi ai localului sau ale celor ce se găsesc aici pentru prima oară, sau chiar ale cerşetorilor de la intrare. Printre aceştia, celebrul cineast de animaţie, recent dispărut dintre noi, Ryan Larkin, nominalizat la Oscar, ajuns apoi în stradă datorită dependenţei de droguri şi alcool. Întrebat de ce crede că oameni veniţi din lumea întreagă se înghesuie să mănânce la Schwartz, Ryan răspunde: "Este un mare mister. Nu ştiu exact, dar am o bănuială. Cred că este vorba de un complot româno-evreiesc de a pune stăpânire pe lume, chiar aici, la Schwartz. Şi au reuşit".

Acompaniat de acorduri discrete sau de ritmul sacadat al cuţitului de porţionat carnea, aparatul de filmat trece de la un cadru la altul, de la un personaj la altul, de la o povestire la alta, acumulând, parcă la întâmplare, impresii, experienţe de viaţă, frânturi poetice…

O porţie de "cine-realitate", bine asezonată.

Chez Schwartz, Canada, 2006
Regie: Garry Beitel
Foto: Jonathan Wenk, www.chezschwartzfilm.com

 

Comentarii cititori
sus

Teatru

Veronica D. Niculescu

Viaţa cu un idiot, filme americane în proză rusească

Patru sute de casete filmate, actori forţaţi la limită. Rezultatul, unul dintre cele mai bune spectacole montate vreodată la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. După luni în care nu a vrut să dezvăluie nimic din culisele spectacolului pe care îl pregătea, regizorul ucrainean Andriy Zholdak a ieşit la rampă pe 24 martie cu o premieră de zile mari: Viaţa cu un idiot, după Victor Erofeev, spectacol excepţional din punct de vedere tehnic, dar şi al poveştii spuse. O poveste încă netradusă la noi în volum, dar adaptată acum pentru scenă de Maşa Dinescu

Piesa prezintă povestea unui cuplu din care a dispărut iubirea. Pe scurt: bărbatul primeşte o sarcină bizară – "adoptă" un idiot, ca să îl reeduce, timp de un an. Îndrăgostită de acesta, femeia rămâne însărcinată. Ucide însă fătul, iar apoi moare şi ea. Soţul ajunge la casa de nebuni, unde i se va spune că Idiotul nu a existat, iar el şi-a ucis soţia.

În anumite cronici la povestirea Viaţa cu un idiot – catalogată de Sorokin drept cea mai bună proză scurtă a secolului XX - , se promovează ideea că Idiotul adus în casă ar putea reprezenta puterea stalinistă, cea care odată acceptată duce la nebunie şi moarte. Spectacolul lui Zholdak nu marşează pe această idee, deşi un astfel de indiciu ar putea fi desluşit la început, prin faptul că adoptarea idiotului vine ca o sarcină de partid dată soţului. Totuşi, spectacolul rămâne mai degrabă o poveste a cuplului fără copii şi fără iubire, aşa cum o prezintă de altfel şi regizorul: "Povestea noastră este un capitol pierdut al Bibliei. Un mit. Camera de pe scenă este o bucăţică de rai pe care Dumnezeu le-o dă unui bărbat şi unei femei ca să fie fericiţi, să trăiască, să aibă copii. Apoi Dumnezeu dispare. Iar când se uită la ei, după un timp, vede un bărbat şi o femeie care nu au copii, şi-au pierdut iubirea, trăiesc ca doi câini. Si atunci el trimite un provocator, un om care să le răscolească existenţa. Este Vova Idiotul, un om bolnav, dar care i-ar putea salva" (Andriy Zholdak).

În spectacolul lui Zholdak, actul scenic se îmbină cu imagini proiectate, fie live, fie înregistrate. "Este pentru prima dată în România când actorii fac şi joc de teatru, şi joc de film", spune directorul teatrului sibian, Constantin Chiriac. S-a filmat la Ocna Sibiului, pe ger, în cuşca lupilor de la grădina zoologică, pe străzi înzăpezite şi te miri unde... A rămas în trupă cine a mai rezistat, după două luni de repetiţii extenuante.

Regizorul Andriy Zholdak este cunoscut pentru stilul său de a forţa limitele actorilor pe care îi foloseşte cu toate resursele, până la epuizare. "Am lucrat la Moscova, la Berlin, dar ceea ce fac aceşti actori… Mă uimesc! Actorii care au avut încredere în mine au lucrat ca nişte câini!", spune Zholdak.

După zece ore de repetiţii pe zi, Cristina Flutur, din rolul soţiei, e plină de vânătăi pe picioare. "Sunt actori dispuşi să îşi asume astfel de roluri, care le schimbă cariera. Cristina nu va uita această experienţă", spune Constantin Chiriac, directorul teatrului sibian. Dar şi ceilalţi actori fac roluri remarcabile. Florin Coşuleţ, Cătălin Pătru, Ema Veţean sau Pali Vecsei îşi dau sufletul pe scenă.

Personajele joacă în două încăperi pe scenă, iar cameramanii aflaţi lângă ei le captează expresiile de pe chip, iar imaginile sunt proiectate pe trei ecrane mari. Camerele urmăresc artiştii şi în culise, în garderobă, în orice cămăruţă a teatrului, iar graţie înregistrărilor actorii pot fi văzuţi jucând în locaţii îndepărtate. La toate se adaugă secvenţe din filmele Kill Bill, King Kong şi Natural Born Killers, totul derulându-se într-un ritm alert, astfel încât nu numai actorilor, dar şi spectatorilor nu le va fi foarte uşor să ducă la bun sfârşit acest show cutremurător, viu până la durere.

La avanpremieră, câţiva spectatori şocaţi au părăsit sala înainte de final. Premiera însă, cu un public mai avizat, a fost un succes deplin, ridicând criticii de la Bucureşti în picioare. Spectacolul are scene violente sau de nuditate, însă totul este realizat cu mare artă, iar sensibilitatea primează. "Poate să fie respingător, dar e real, este viaţă şi este adevăr", spune regizorul şi nu ai cum să nu îi dai dreptate. După un astfel de spectacol, cui îi mai trebuie poveşti poleite de dragul de a ascunde realităţile dure? Şi cum ar fi putut fi pusă în scenă o poveste de Erofeev, decât pe un astfel de portativ, pe care notele înalte fac casă atât de bună cu cele joase, joase de tot?

Distribuţia: Dan Glasu, Florin Coşuleţ, Cătălin Pătru, Cristina Flutur, Cristian Stanca, Ema Veţean, Pali Vecsei, Mihai Coman, Viorel Raţă, Bogdan Sărătean, Codruţa Vasiu.

(Fotografii de Cătălin Neghină)

Comentarii cititori
sus

Teatru

Cornel Mihai Ungureanu

Pe "bidon"

Am intrat cu aşteptări temperate la Zig şi More, spectacol ce se joacă în sala mică ("I.D. Sîrbu") a Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova.

Pe de-o parte, din pricina faptului că era vorba despre un proiect (TRAMES) cât se poate de instituţional (al teatrului Comédie de Saint-Etienne în colaborare cu: Convenţia Teatrală Europeană, Comédie de Valence, Fundaţia Beaumarchais, Direcţia de Afaceri Culturale Rhône-Alpes şi Institutul Cultural Francez din Bucureşti, având ca parteneri, în afara naţionalului craiovean, Thalia Theater Hamburg (Germania) şi Nottingham Playhouse (Marea Britanie). Numărul mare de instituţii implicate (într-un proiect ce vizează promovarea dramaturgiei franceze contemporane prin selectarea unei piese, traducerea ei în trei limbi, apoi întâlnirea traducătorilor cu autorul, lor urmând să li se alăture, către sfârşitul unui sejur de 10 zile, regizorii care vor monta piesa în teatrul pe care îl reprezintă) îmi ridicase scepticismul. Ochii obosiţi mi-au picat, în timp ce răsfoiam programul cumpărat la intrarea în sală, pe cuvintele regizorului Alexandru Boureanu despre reunirea în jurului respectivului proiect a unor tineri regizori şi traducători "pentru a se cunoaşte şi pentru a amplifica reţeaua de prietenii pe continentul din care facem parte". Româneasca-mi nelinişte a mijit un zâmbet: "reţeaua de prietenii", care va să zică…

Pe de altă parte, remarcasem (de pe afiş) absenţa personajului feminin şi m-am gândit că momentele de plictiseală care i se întâmplă Corinei la multe dintre filmele de război sau cu cowboy, le-ar putea trăi şi Adriana, care mă însoţea. Dacă mi-ar fi spus cineva că spectacolul ţinteşte către ideologie şi putere, că e vorba despre linia de est, cadraţi, KPP-işti, Marea mişcare şi, mai ales, despre război, că pe ecrane şi pe pereţi vor curge imagini cu tunuri care trag şi cu exploziile de rigoare, poate că aş fi ales să stăm pe o bancă în English Park–ul cu înflorite magnolii şi gazon saxon în curs de desfăşurare, pe atunci. Iar dacă aş fi citit deja cronica – în special evaluarea textului - semnată în Adevărul Literar & artistic (nr. 12/2007) de către Cristina Rusiecki: http://www.adevarulonline.ro/alia/2007-02-28-12.pdf (văzusem cam în acelaşi fel nivelul scrierii lui Daneliuc – Doi pinguri), şansele de a fi prezent în sală ar fi scăzut şi mai mult.

Construcţia dramatică semnată Marine Auriol devine din start vulnerabilă, mergând pe un drum pur ideologic (într-o lume a serviciilor secrete, nu găsesc cu totul paranoică întrebarea dacă întâmplător a fost aleasă pentru export o astfel de piesă). "Schematismul" însă nu mi-a părut atât de "teribil", cum l-a simţit Cristina Rusiecki, iar ambiguitatea dinspre final nu a fost, din punctul meu de vedere, o carte perdantă (nu am simţit nevoia vreunui supliment de lămurire, de explicaţie).

Acest prim capitol - Zig şi More - face parte dintr-o saga futuristă intitulată Cronicile Marii Mişcări, în care personajele sunt împărţite în două fracţiuni rivale. În această privinţă, lucrurile au fost tranşate din start: Zig (copil) stă pe o mină (dacă se mişcă, sare în aer), More (tânăr soldat) îl supraveghează. Dialogul celor doi îmbină firescul absurd ("Ne batem pentru o floare. Cadraţii păzesc o floare"), note confesive (More îi povesteşte despre fraţii săi, Miki şi Clo – poate că se scrie Claude, dar am preferat varianta sonoră. "Unde sunt?", îl întreabă Zig; "În poza asta"), nostalgii ("Leagănul este una dintre chestiile care nu mai există în zilele noastre"), resemnare ("Lumea dispare puţin câte puţin"; "Leacul nu mai există"), constatări ("Toată lumea se preface"). More, atent la orice zgomot, gata să împuşte inamicul care s-ar apropia de acest loc, îşi etalează adeseori pistolul. Cu Zig este protector (relaţie adult-copil). Nu ştim cât va rezista Zig (15 zile strânsese predecesorul său care reuşise să rămână nemişcat pe "bidon" cel mai mult).

Aşteptarea creşte, cam ca în Deşertul tătarilor al lui Dino Buzatti: dospind. Din când în când, pe ecranele unor televizoare şi proiectate pe pereţi vedem secvenţe de război, alteori More aleargă în jurul scenei împingând un cărucior de supermarket sau de hipermarket - cu siguranţă nu de… prăvălie, un simbol căruia deficitul de subtilitate nu îi micşorează forţa.

Zilele însă se adună în luni, apoi în ani. Când More doarme, Zig, prizonierul coboară de pe mină şi se plimbă în voie, primeşte chiar vizitele şefilor săi, raportul de forţe îl vedem inversat, More visează, nu ştie ce i se pregăteşte şi nici nu am să vă spun, voi aminti doar afecţiunea care se naşte între el şi Zig.

"Mai multe teme se împletesc armonios în scriitura autoarei: distorsiunea timpului, forţa nemişcării, voinţa ce pare capabilă a depăşi legile naturii, soldaţii pierduţi într-un război al cărui sens scapă chiar şi celor mai convinşi", scria despre această piesă dramaturgul Gilles Granouillet, iar mie, citind, îmi zbura gândul la "morala de a doua instanţă", convenabilă viziunii americane or britanice asupra operaţiunilor militare, îmbrăţişată de unii intelectuali români (câţiva dintre ei doar cu vizibilitate, alţii şi cu operă).

(Marine Auriol apasă, excesiv poate, pentru unii, pe ideea: confruntarea - armată - nu are sens. Cum în alte producţii artistice sau în mass-media se conferă, de obicei, războiului un sens fals - întemeiat şi îndreptăţit -, varianta ei nu m-a iritat mai mult decât a "lor").

"Zig şi More, două personaje care se joacă unul pe celălalt şi care, în final, sunt subiecţi ai unei manipulări mai vaste, care îi depăşeşte", concluzionează Granouillet.

În ciuda scepticimului personal de pornire, spectacolul craiovean mi s-a părut o reuşită. Este, în primul rând, meritul regizorului Alexandru Boureanu căruia i-a ieşit o punere în scenă provocatoare, bine articulată până la nivel de detaliu. Se cuvine să remarc excelenta evoluţie a lui Dragoş Măceşanu (More), la fel de convingătoare în toate registrele (un actor de urmărit, căci pare să aibă "în raniţă" argumente temeinice: voce, fizic; rămâne de văzut dacă s-o găsi acolo şi "bastonul" râvnit… care ar putea fi seriozitate, înţelepciune, şansă sau Dumnezeu ştie ce!). Filip Rababoc este un Zig copil convingător, iar Mihai Logofătu un Zig adolescent energic şi pasional (uneori poate prea pasional).

M-a impresionat plăcut scenografia, Lia Dogaru fiind, din acest punct de vedere, un recidivist notoriu. Şi chiar nu pot să nu amintesc excelentele efecte tehnice! Simularea ploii mi s-a părut a fi cireaşa de pe acest tort, construit de: George Dulămea (regia tehnică), Dodu Ispas (maestru de lumini), Vilică Ruiu (operator orgă lumini), Florin Chirea (montaj video) şi Sorin Gruia (sonorizare).

(Fotografie de Florin Chirea)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey