•  Paul Aretzu
•  Gabriela & Valentin Boiangiu
•  Paul Daian


sus

Paul Aretzu

Scriitorul moare în scrisul său pentru a învia

Paul, aş fi vrut să încep acest interviu, pornind de la ultima ta carte, apărută la Editura Vinea. Nu am reuşit însă să o găsesc în librăriile şi bibliotecile craiovene. Spune-mi cum se intitulează, când a apărut, cum apreciezi difuzarea şi receptarea ei? Care sunt, până acum, reacţiile criticilor, ale prietenilor, ale cititorilor necunoscuţi (dacă s-a întâmplat să primeşti)?

Dragă Cornel Mihai Ungureanu, timpul trăit este azi mai lung pentru mine decât timpul netrăit. Pentru a scăpa de multele griji, mi-am lăsat viaţa în grija Domnului. Mi-am asumat destinul de scriitor pentru că Duhul a revărsat asupra tuturor oamenilor daruri sau charisme. Fără îndoială, darul cel mare este însuşi Mântuitorul, de care toţi ne bucurăm. Ca mici beneficiari ai darurilor, avem obligaţia nu să le cheltuim sau să le păstrăm nefolosite, ci să le sporim. Scriitorul este privilegiat întrucât foloseşte materialul Creaţiei, al profeţilor şi al apostolilor, al părinţilor – cuvântul. Îţi spun acestea pentru a mă dezvinovăţi de trufia scrisului şi pentru a acorda tot meritul Mângâietorului. Darurile de a face minuni, de a vindeca, filantropia, ştiinţa de a conduce şi administra sunt, evident, mai folositoare decât arta scrisului. În toate aceste cazuri, darurile sunt lucrate/împlinite prin iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, adică prin har. Harul poetic l-a avut omul paradiziac în chip natural, înstrăinându-l prin cădere, devenind din ce în ce mai prozaic. A fi poet înseamnă a fi omul lui Dumnezeu. Este o condiţie, măcar ideală. Poetul are inimă nouă şi vorbire nouă. Psalmii lui David sunt paradigmatici, în toate privinţele. În măsura în care poezia esenţializează un mod de a gândi şi de a simţi, având vocaţie transcendentă, ea este înrudită cu rugăciunea. Poetul se află sub botezul cu har şi ţine de discernământul lui să înmulţească dragostea sau ura.

Întorcându-mă însă la întrebarea ta, la jumătatea anului trecut mi-a apărut o carte de poeme, o antologie tematică, selectată, pregătită pentru tipar, gândită de admirabilul prieten Marian Drăghici, publicată în colecţia pe care o îngrijeşte, ins-Urgent, la Editura Vinea. Volumul conţine şi o serie de inedite, iar titlul ei este unul iniţiatic, Urma lui Uriel, numind astfel calea unuia dintre cei patru arhangheli, cel al luminii şi al căinţei. Datorez foarte mult domnului Eugen Negrici, autorul unei ample postfeţe, precum şi poetei Ioana Ieronim şi arhiepiscopului de Etna, Chrysostomos, traducătorii în engleză ai unei părţi din volum. Faptul că nu se găseşte în librării şi în biblioteci spune de la sine despre modul de difuzare. Fiind o carte a unui traseu religios, nu a unei convertiri, ci a unei treziri, cuprinde în cea mai mare măsură psalmii, despre care s-a scris destul.

Poemele pe care le-ai publicat, în două rânduri, anul trecut, în Prăvălie, sunt incluse în acest volum? În ele, universul cristalizează fărâme de Caracal: mama, tata, prietenii, primarul, comandantul poliţiei, prefectul, comisarul financiar, inspectorul-sanitar veterinar, mahalalele cu târgoveţi, Corneliu Miulescu, doctorul Leoveanu, Petru Musceleanu, bunica, Marian Drăghici, Ion Georgescu, moara lui Opincaru, "sora tatălui meu, Aliodora, care s-a dus la Domnul la doi ani". Cristale creştine, vizibile "în cerul de la Caracal, şi sufletul meu pe care îl cresc cu colivă şi psalmi". Care este pentru tine miza acestui volum (sau a acestor poeme, dacă ele nu fac parte dintr-un volum)?

După Cartea Psalmilor, am scris două volume, încă nepublicate, pe care, într-o perioadă de răgaz, vreau să le mai lucrez. Este vorba de Cartea cu anluminură şi de Tragedia neantică. Poemele publicate în Prăvălia culturală fac parte din cel de-al doilea manuscris şi, aşa cum remarci, este o epopee lirică, amestec de real şi fabulos, de balcanism şi expresionism, de sacru şi de profan, de nostalgii, de dramatism şi umor. Va fi o carte care se va încadra într-un proiect. Caracalul este şi el un loc al lui Dumnezeu pe pământ, dar… şi al Diavolului. Viaţa nu este serafică, oamenii nu sunt îngeri. Scriind acest volum, mi-am reamintit vremurile de altădată, din copilărie, dar şi de acum o mie, două de ani. Am avut foarte clară imaginea căderii din Paradis. Cartea este în fondul ei o elegie în care plâng de milă destinului nostru. O fac însă frăţeşte şi copilăreşte. În această carte mi-am dat seama că moartea nu există, că nimic din ceea ce trăim nu dispare, că raiul şi iadul există, că e bine să îmbătrâneşti, că e bine să fii bun, drept, împăcat în sine, dar că adesea suntem răi.

Pare că trăieşti "întrezărind scrisul plin de miere vărsându-se din bibliile cele vechi", că toată poezia ta de după Cartea Psalmilor va curge în acelaşi sens: "dragilor, cum mi se întâmplă în ultima vreme, am plâns în poezie cu hohote. am fost în cătunul Lui, am stat la masa Lui, primind hrana Lui". Când ai înţeles, despre poeţi, că "limba lor este biblică"? Cum scriai înainte de acest moment?

Ne căutăm realitatea, identitatea, uneori murim şi ne scapă. Am avut sâmburele religios în mine. În copilărie, bunica a avut grijă să ne insufle morala şi credinţa creştină. Toţi ai mei au fost oameni cu frica lui Dumnezeu. Bunicul dinspre mamă era văr cu Nichifor Crainic. La noi în casă nu se discutau probleme politice, existau subiecte prohibite. Un frate al mamei, medic, făcuse puşcărie politică, după care, la scurt timp, orbise. Altul, ofiţer de marină, fusese nevoit să stea ascuns câţiva ani. Bunica însă, din preaplinul bunătăţii ei ne povestise că Nichifor Crainic a venit în vizită la Caracal de vreo două ori. Apoi, unchiul meu mi-a relatat că îngropase în curtea dispensarului mai multe cărţi înfăşurate în piei de vită.

Am ajuns astfel la concluzia vârstei mele de copil că limba, vorbită sau scrisă, poate decide soarta oamenilor. În vremea restriştilor comuniste am învăţat să tăcem, să nu spunem ce gândim, să citim pe ascuns. Bunica, o femeie care ţinea posturile, care mergea la biserică pentru suflet, care trăia creştineşte împotriva tuturor vicisitudinilor, ne-a învăţat că nu ceea ce intră pe gură, ci ceea ce iese este vătămător. Apoi, spuneam zilnic rugăciuni, ne spovedeam, ne era frică să minţim, să fim ipocriţi. E vorba de mine şi de fratele meu, Marian. Mai târziu, citeam şi din Biblie, dintr-un exemplar vechi de peste o sută de ani, dar şi dintr-altul mai nou. Am înţeles că limba este sacră, că este un martor redutabil, nu numai al relaţiilor cu ceilalţi, dar şi al propriei conştiinţe. Tata era funcţionar, muncea pentru noi toţi, eram cinci. Mâncam, ca toată lumea, pâine neagră, creşteam păsări, cultivam fiecare centimetru pătrat de grădină. Munceam toţi, la săpat, la cultivat, la plivit, la udat. Toate acestea s-au sedimentat. Am crescut în cultul muncii cinstite şi în credinţa în Dumnezeu.

A urmat apoi o perioadă de destindere, de cădere, adolescenţa, studenţia, tinereţea cu prieteni, cu distracţii. Am înţeles că te poţi ascunde după cuvinte, că poţi vorbi numai din buze, că discursul fiecăruia îi stabileşte un loc în ierarhie, că ni se impunea cenzura gândului şi a cuvântului, că vorbirea devenise un mijloc fără scrupule, că se putea muri din simple vorbe. De aceea, oamenii îşi vorbeau la ureche, se izolau ca să comunice mai liber, puneau perna pe telefon, dădeau drumul la apa de la chiuvetă. Din sacră, limba devenise de-a dreptul demonică.

După răsturnările din 1989, s-a dat drumul la vorbit şi la scris. Limba a devenit extrem de laică, până la prostituţie.

După ce mi-am făcut exerciţiile poetice în trei volume, Carapacea cu sunete, Orbi în paradis şi Diapazonul de sânge, catalogate drept suprarealiste, am simţit irepresibil nostalgia inocenţei, a încercării din nou, a întoarcerii la credinţa din copilărie, mi s-a făcut dor de biserică, de rugăciune, de bunica, de unchii mei pe care nu i-am considerat nici o clipă morţi, de fratele meu de atunci, de vise şi de nădejdi. M-am întors la Biblie, la părinţii bisericii, la cărţile vechi, la pildele din Pateric şi la Filocalie. Recitind Psalmii lui David am înţeles cu adevărat că limba poeţilor trebuie să fie biblică. În felul acesta, în acest climat renovator, între Crăciunul lui 2002 şi Paştele lui 2003, am scris Cartea Psalmilor. Poetul Marian Drăghici i-a citit, i-au plăcut şi m-a convins să-i public, scriind şi o prea elogioasă pagină de întâmpinare.

"Tu, Dumnezeul meu, mi-ai dat buze şi limbă, mi-ai dat manuscrisul ebraic al sufletului. Cuvântul este o ţară. Psalmul este duh scris", sunt cuvintele tale dintr-o pagină de carte. Am prieteni pe care îi entuziasmează limbajul tău poetic şi alţii care nu simt aceeaşi vibraţie. "Lumea de azi, ca şi cea de ieri şi cea de mâine, se împarte în cei ce L-au primit şi-L primesc pe Hristos şi cei ce nu L-au primit şi nu voiesc să-L primească. În sensul vieţii celei adevărate pe acest pământ precum şi în perspectiva veşniciei nu există altă deosebire mai clară între oameni", spunea IPS Teofan, într-un Cuvânt pastoral din urmă cu câţiva ani. Ce simţi la gândul acestei deosebiri? Dar la acela că ea poate să aibă efecte şi în ceea ce priveşte receptarea poeziei tale?

Cuvântul Înalt Prea Sfinţitului Teofan este insuflat şi plin de adevăr. Îi deplâng cu toată sinceritatea pe cei care, orbiţi în această lume vremelnică, vor suporta repercusiuni în eternitate. Cea mai dulce iubire este cea care izvorăşte din teama (tot dulce) de Dumnezeu. Cei limitaţi la propriul orgoliu, materialiştii, scientiştii, hedoniştii pierd partea cea mai frumoasă, cea mai omenească a existenţei lor, spiritualitatea. Trăiesc în lumea senzorială, a vizibilului/palpabilului… şi ratează invizibilul, inefabilul, transcendentul, dialogul pe verticală, motivarea superioară a conştiinţei, eshatologia. În privinţa poeziei mele, din momentul în care am scris-o, a devenit o entitate în sine, cu destin propriu.

"la ziuă, plin de beteala cântărilor, tata ne aducea paştele. Din hainele lui, când intra pe poartă, pe uşă, ieşeau aburi de lumină. ca o mamă, el ne hrănea cu trupul şi sângele său. surâzând transpus, tata. care era contabil. şi în care toată poezia se afla numai în ochii lui albaştri". Interviul acesta este programat să apară în ziua de Paşte a anului 2007. Cum era ziua de Paşte în copilăria ta? Dar celelalte zile?

În copilărie, când eram curat, fără păcate mari, când biserica era o lumină vie, când lumea era sfântă, fiindcă era neîncepută, Paştele era cu adevărat paradiziac. Tata venea spre ziuă cu Sfintele Paşte, era transfigurat pentru noi, copiii desprinşi din somn. Mama punea o brazdă de iarbă în prag, ca să fim tineri şi viguroşi tot anul, şi aducea pe masă vasul în care vopsise ouăle, ca privindu-ne în oglinda lui să fim rumeni şi frumoşi. Totul strălucea de sfinţenie şi de sărbătoare. Ziua de Paşte era cea mai lungă din an. Nu mai vorbesc de îmbelşugarea mesei pascale, de ciocnitul ouălor cu prieteni şi vecini sau de bucuria ţanţoşă de a purta hainele noi, de care nu vroiam să ne despărţim nici după ora culcării. Nu era anacronic Paştele de altădată, dimpotrivă, ne oferea o mostră de timp etern. Astăzi, Paştele este pentru mine, în primul rând şi în cea mai mare măsură, o sărbătoare sufletească. Iar foarte importantă mi se pare slujba de Înviere. Şi eu aduc spre ziuă, de astă dată copiilor mei, prin aerul tare, umed, dar altfel decât de obicei, ca o oaie luminoasă, cu fuiorul de raze pe mine, Sfintele Paşti, hrana sufletească. Şi eu îi privesc cu ochi albaştri, zâmbind mulţumit.

Îmi spui o întâmplare care te-a marcat, copil fiind?

Sunt multe evenimentele memorabile pe care le-am trăit. Unul îl priveşte pe unchiul meu, doctorul Paul Petre, care a orbit după ce fusese arestat o vreme, prin anii 1950, din motive politice. Se nimerise însă ca unul dintre foştii săi colegi de facultate, de la Cluj, să ajungă înalt demnitar în Ministerul Sănătăţii şi să-l ajute să obţină autorizaţie de profesare particulară. Deşi orb, avea un cabinet de medic generalist şi era renumit pentru diagnosticele şi tratamentele eficiente pe care le făcea. Uneori, în vacanţe, îl ajutam la cabinet, scriindu-i reţetele. După prânz, mergeam în bibliotecă unde ascultam muzică simfonică sau arii din opere sau îi citeam ceasuri întregi. La început, efortul mi se părea împovărător pentru că nu eram obişnuit cu o astfel de muzică sau pentru că nu înţelegeam chiar tot din ceea ce citeam, uneori cărţi de specialitate sau cărţi pretenţioase de filosofie, de psihologie etc. Plictiseala era maximă, uneori chiar adormeam ascultând Bach, muzică preclasică, lieduri, concerte de pian, simfonii. Înţelegându-mi impasul, unchiul îmi explica temele, structurile muzicale, specificitatea fiecărui compozitor. Când am citit mai târziu Doctor Faustus, al lui Thomas Mann, roman cu o temă dominant muzicală, mi-a fost mai uşor să-l înţeleg. Cu vremea, şedinţele de audiţii au devenit o plăcere foarte rafinată, mai ales când propaganda comunistă era în toi în mass-media.

Un alt moment care m-a impresionat puternic a fost moartea tatălui meu. A fost pentru mine o lecţie de demnitate, de curaj. Făcuse cancer gastric, după accidentul de la Cernobâl şi, deşi starea lui era din ce în ce mai gravă, nu s-a plâns nici un moment, nici nu şi-a arătat slăbiciunile fireşti. Fusese pe front, luptase în Rusia pentru reîntregire şi se împăcase de-atunci cu moartea.

"Comunismul a fost o formă de masochism", spuneai undeva. Ce a însemnat el pentru tine? (în tuşe cât mai concrete). Ai avut 'atingeri' cu Securitatea? Dacă da, ce fel?

Pentru o bună parte a lumii, comunismul a însemnat mai mult decât au însemnat, în Biblie, perioadele de captivitate ale poporului evreu, pentru că el a fost realmente un exil în afara umanităţii. În afara numeroaselor crime făcute în numele unei vieţi mai bune, comunismul s-a impus ca o perversă şi atroce dictatură, ca o încercare de a modifica gândirea, tradiţia, cultura unor oameni/popoare, producând mutaţii psihice, de comportament, acceptând paradoxal exterminări în numele viitorului, generaţii de sacrificiu în numele bunăstării, experimente dramatice în numele omeniei. Fără îndoială că nici jungla şi corupţia generalizată de azi nu sunt mai breze. Trăim totuşi într-o ţară care se joacă prea mult cu valorile şi principiile, în care modelele abordate, însuşite sunt cele frivole, propagate prin mass-media. Cochetarea cu imoralitatea, cu prostia, cu ispitele şi cu idolii este, în fond, o formă de masochism, de promiscuitate care îşi are sursa în afara conştiinţei, adică în afara lui Dumnezeu. Societatea comunistă a fost pentru mine forma foarte aplicată de absurd, îngrăditoare, poliţienească, indiscretă, abuzivă, dictatorială, de o democraţie rigidă şi silnică, terorizantă, inumană. Cea mai mare parte a vieţii şi cea mai importantă am trăit-o sub comunism. Am fost alăptaţi cu ideologie comunistă, am învăţat după manuale şi programe denaturate, am trăit într-o societate falsă, am fost înţărcaţi cu ateism, cu limitarea orizonturilor, am devenit prizonierii propriei ţări, într-o cultură manipulată şi cenzurată, cu destine de cobai. Studenţia a fost şi ea timorată de realitate, de lipsa de speranţe, de lipsa de cărţi şi de informaţii corecte, de angoase. Regimul comunist era provocator de schizofrenie naţională, obliga oamenii să se dedubleze, producea o fractură între viaţa interioară şi viaţa socială. Am fost, apoi, mai mult de zece ani, profesor navetist. Asta însemna timp, energii pierdute, instabilitate, improvizaţie, înstrăinare. E drept că în sala îngheţată, în care aşteptam câteva ore cursurile de după-amiază, am citit Confesiunile Fericitului Augustin sau Sonetele lui Orfeu ale lui Rilke. Poate că urmările nu sunt evidente, dar ele există latente în partea cea mai fragilă a fiinţei noastre. Comunismul: o societate care ignora, dispreţuia omul. A trebuit să răbdăm, să sperăm, să supravieţuim, să nu ne abrutizăm, să nu îmbătrânim de copii. Am avut prieteni revoltaţi împotriva regimului, selecţia o făceam în funcţie de afinităţi, de modul în care împărtăşeam aceleaşi gânduri. Era o supapă, o modalitate de compensare, presupunând şi riscuri. Fiind navetist, nu am avut probleme cu securitatea, deşi am fost chemat de două ori de şeful Securităţii din Caracal, o dată să mă avertizeze că ştie ce discutam în cenaclul de copii pe care îl îndrumam la Casa de cultură şi altă dată, când făceau o anchetă despre o persoană bizară pe care nu o cunoşteam.

"n-am făcut rău oamenilor, doar am citit rupt de lumea lor. stau cu ochii în cărţi, văzând. n-am vorbit pe nimeni de rău. de dimineaţa şi până seara am citit şi am scris. (…) nu am minţit pe nimeni, nu am omorât, doar am citit cu frică, doar am scris cu credinţă. iar noaptea am visat". Cum stai cu compromisul (în ultimii ani, dar şi înainte de decembrie 1989)?

Compromisul, înainte de 1989, era într-un fel, pentru mulţi, o stare existenţială, era la ordinea zilei. Nu aveai ce face, trebuia să exişti într-o societate represivă, să-i accepţi regulile, din spirit de conservare, pur şi simplu. Compromisul meu a fost că nu am scris sau am scris puţin şi nu am publicat. Frica, teroarea erau cele ce ne determinau să ne ascundem chiar şi gândurile. Popor vegetal, spunea Ana Blandiana. Nu chiar; în anii '50 au fost destui martiri care îşi apărau modelul de civilizaţie din perioada interbelică. Noi însă, născuţi în comunism, dopaţi, îndoctrinaţi, alteraţi, trăiam o mare nedreptate, o totală debusolare, ne simţeam supravegheaţi continuu, comprimam în noi tensiuni pe care le dezamorsam, de regulă, prin citit, prin evadări în diferite modalităţi de virtualitate. Resimţeam însă clar caracterul sterp al existenţei noastre, abandonată absurdului.

După 1989, n-am avut ce compromisuri să fac. Sunt un om independent, cu opinii politice, dar fără apartenenţă partinică. Apoi, prin credinţă, am descoperit alte valori şi reprezentări ale existenţei. Încerc să fiu un bun creştin, ceea ce înseamnă un bun om, cât mai îmbunătăţit. Nu trebuie să identificăm însă un scriitor religios cu un preot, cu un monah sau cu un sfânt. Nimeni nu este, dintre oameni, infailibil, nimeni nu este impecabil. Suntem bieţi oameni care mergem (în sus sau în jos) pe o scară. Revelaţia mea a fost că religiosul este funciarmente poetic, pentru că Dumnezeu este poetic/poietic, iar creaţia sa – şi omul – este, pur şi simplu, lirică.

"eu şi neamul meu nu reuşim să ieşim din trecut. ne cufundăm tot mai mult în gramatică şi în matematică, în etimologii, în astronomie, în bălegarul filosofiei". Vezi o ieşire? Care?

În poemele mele nu mă raportez la realităţi sociale, ci la realităţi simbolice. Când am descoperit frumuseţea şi vastitatea teologiei/religiosului, am înţeles că eclipsează orice alt domeniu al cunoaşterii care, până în acel moment, mi se păruse esenţial. Laturile teologiei sunt aşa de complexe încât o pot omologa drept cunoaştere a cunoaşterii, cu extensie în orice timp, în orice spaţiu şi în afara lor, în ontologie şi antropologie, în ierarhiile pământene şi cele cereşti, în fizică şi metafizică, la care se mai pot adăuga două dimensiuni specifice, cea dumnezeiască şi cea sufletească, implicând exerciţiul şi parcursul soteriologic.

"aceşti oameni bătrâni, şiruri-şiruri, cu ochii mult ieşiţi în afară, sunt poeţi". Când ai intrat în rândul lor?

Blaga îi numeşte pe poeţi un singur, neîntrerupt popor. Imaginea mea este cea a frescelor din biserici, a şirurilor de sfinţi anonimi, de mucenici sau de suflete care păşesc cu sfiiciune pe scara lui Iacob, numită şi scara spre rai. Poeţii sunt şi asemenea rugătorilor din sânurile bisericilor, cu ochii mult ieşiţi în afară ori chiar mult adânciţi înăuntru, atraşi de dulceaţa luminii nevăzute. Eu încă nu am intrat în rândul lor. Mi-aş dori mult.

"împreună cu prietenul meu Mihai Boşogea, stăm întinşi în iarba din curtea liceului şi ne uităm de noi în Caracalul din cer şi nu ne găsim nicăieri. poate suntem în trenul care tocmai intră în gară". Unde eşti, ca poet?

Ca poet, trebuie să te afli întotdeauna în mijlocul fiecărui cuvânt, să devii însuşi cuvântul. Foarte puţini pot face aşa ceva, ca rugătorii foarte rari care ajung să atingă sublima rugăciune a inimii. Un scriitor trebuie să-i ceară lui Dumnezeu cuvinte insuflate, o cuminecare cu duh. Scriitorul trebuie să se transforme, în sens propriu, în cuvinte, în realitate spirituală. Adică să devină maică plină de har.

"sunt plin de limbi multe, Doamne. căci poezia este o magie. dar azi, Doamne, nu mai sunt cititori, bibliotecarii se sinucid, cărţile s-au destrămat printre mâinile otrăvite. dar eu, Doamne, mănânc şi dorm în cuvânt, eu trăiesc în sens. eu mor în burta mamei, ca o pădure îndesată în sobă". Ce beneficii şi ce neajunsuri îţi aduce statutul de 'poet'?

Prin apartenenţa la Uniunea Scriitorilor şi prin munca literară zilnică mă consider un profesionist. În ţara noastră însă nimeni nu poate trăi din delicata îndeletnicire a scrisului. Eu sunt profesor, meserie adiacentă cu domeniul scrisului, din care îmi asigur existenţa, şi, prin întâlnirea cu energia şi inocenţa copiilor, un mijloc de primenire, de neîmbătrânire.

"sunt chiar nevinovat, doamne, cu atâtea pene pe cap. umblu ţanţoş printre scribi". Care sunt preferaţii tăi, dintre aceştia?

Am o mare preţuire pentru confraţi, pentru munca şi talentul lor. Ştiu că scrisul nu e lucru uşor, că trebuie însoţit de cultură, de răbdare, de dragoste, că e nevoie să faci numeroase sacrificii pe altarul lui. Cred în valoarea prieteniei, mai ales între congeneri, care au idealuri comune. Am mulţi prieteni, în toate zonele ţării. Îi respect, îi admir şi îi iubesc frăţeşte. Nu le cer nimic în schimb, nu sunt partizanul cuiva, nu am parti-pris-uri, sunt un scriitor între scriitori. Este atitudinea pe care o am şi în critică, încercând să-i înţeleg şi să decelez arta celorlalţi.

"cel mai frică îmi este de scrisul meu. de care dârdâi în veci". Când înseamnă scrisul şi curaj?

Poezia nu trebuie luată întotdeauna/niciodată în sens propriu. Pentru Biblie, Philon din Alexandria propunea interpretarea alegorică. Scrisul responsabil tremură, în mod figurat, în faţa oricărui cititor şi chiar în faţa îndrăznelii de a rosti. Orice ar face, scriitorul moare în scrisul său. Pentru a învia, iar şi iar, dacă are suflet în el. Domnul Iisus Hristos şi-a deplâns destinul, în Grădina Ghetsemani, înainte de a fi răstignit, de a muri şi de a învia. Curajul poetului este tocmai acesta, să mori în scris pentru a învia.

Cu ocazia Paştelui, cea mai mare sărbătoare creştină, doresc cititorilor iubiţi înnoirea vieţii în lumina Învierii.
HRISTOS A ÎNVIAT!

(Continuarea în numărul următor)

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

Gabriela & Valentin Boiangiu: Completarea şi contaminarea sunt foarte importante…

Gabriela şi Valentin Boiangiu sunt artişti, curatori şi profesori la Dewsbury College- Art & Design. S-au născut la Craiova dar trăiesc în Marea Britanie de mai multă vreme.

Proiectul lor HOME/ACASĂ a început încă din 2004 şi s-a dezvoltat în patru etape şi în patru locaţii diferite din România şi Marea Britanie. Primul show a fost cel de la Bradford - City Centre (13-15 octombrie 2005) şi a fost gândit ca un capitol ce a prezentat mail art, instalaţie. Cea de-a doua etapă va fi prezentată la Muzeul de Artă din Craiova (14 aprilie-12 mai 2007), într-o expoziţie mult mai amplă: mail art, instalaţie, obiect, pictură, grafică, fiind urmată de alte două manifestări la Bucureşti - Hanul cu Tei - HT003 (27 iulie- 19 august 2007) şi Leeds City Art Gallery (8 -9 iulie 2007).
Gabriela şi Valentin Boiangiu vă invită ACASĂ!

Mihaela Velea: Sunteţi plecaţi de mai mulţi ani din România. E mai uşor să fii artist în Anglia?

Gabriela Boiangiu: Să fii artist nu este uşor, punct. Oriunde ne-am afla, există sisteme mai bune sau mai rele, dar în toate ţările unde am fost, sau de unde am cunoscut artişti, această meserie, care de fapt nu este considerată "serioasă" de prea multe ori, nu este una privilegiată. Acum două săptămâni era o emisiune la televizor în Marea Britanie în care se spunea că universităţile costă mult, dar oamenii cu educaţie câştigă considerabil mai mult decât cei fără; deci se ajunsese la concluzia că taxele şcolare merită să fie plătite ca o investiţie pentru viitor. Şi ca un post scriptum, se spunea, de asemenea, că desigur unele meserii (cum ar fi doctorii), câştigă de zece ori mai mult decât un absolvent de arte plastice. Ce plăcere, nu? Aşadar este nu greu, câteodată e aproape imposibil să fii artist.

Valentin Boiangiu: Eu nu am fost artist în România şi nu mă consider artist nici aici. Nu îmi propun să fac artă; fac "lucruri" care s-au născut firesc din alte "lucruri"; am mai văzut câte ceva, am mai citit… am făcut desene care au evoluat din alte desene şi din experienţa de a fi. Fac ceea ce cred că are rost să fac, dacă nu cred că are rost… doar mă gândesc sau scriu ceva… sau uit. Şi mi-a plăcut şi mirosul de vopsea…

Orice artist trebuie să-şi pună întrebări care se leagă de artă, nu… de comerţ. Nu toţi oamenii care creează pretind că fac artă. Expresia artistică e parte din viaţa lor ca şi mâncatul, dormitul, munca etc. Îmi place să cred că nu ştiu nimic şi că trebuie să învăţ şi să mă joc, iar dacă aflu ceva, să-l împart şi altora. Eu nu predau; eu vreau să-i învăţ pe studenţi că şi ei mă pot învăţa pe mine. Completarea şi contaminarea sunt foarte importante…

M. V.: Cum a început şi cum aţi reuşit să dezvoltaţi un proiect atât de amplu cum este HOME/ACASĂ?

G. B.: Ca să fiu sinceră, nu ştiu sigur cum s-a născut ideea. Probabil că vorbeam cu Vali despre cum ne simţim noi ca rezidenţi într-o altă ţară. Conceptul de acasă înseamnă de fapt lucruri mult mai abstracte decât o casă, …este un sentiment, un miros sau o amintire. Lucrările mele se bazau foarte puternic pe ideea de indentitate de pe vremea când eram încă la Bucureşti; aşadar proiectul ACASĂ s-a dezvoltat într-un mod foarte organic. Este probabil o căutare care va continua la nesfârşit şi acest proiect/expoziţie este doar o încercare de a explora ceea ce simţim noi acum.
Pentru mine ca om, sentimentul de "acasă" este foarte complex şi se leagă mai ales de oamenii care-mi provoacă sentimentele, câteodată ideile… "Acasă" este o trăire chiar contradictorie şi din această cauză poate, lucrările din expoziţia proiectului sunt foarte mixate în privinţa tehnicii şi a ideilor. Eu văd lucrările mele şi proiectul HOME/ACASĂ, ca pe un stadiu al ideilor care m-au preocupat de mult timp. Sunt multe arii pe care aş vrea să le dezvolt mai mult: poveşti pentru copii inspirate din folclor, idei şi destăinuiri din jurnale, colaborări şi relaţii între oameni sau artişti. Proiectul în sine implică însă mult mai mult decât nişte idei sau lucrări, ci şi nişte calităţi organizatorice extrem de bune. Pentru acest proiect a trebuit să fim manageri, telefonişti, secretare, designeri, şoferi ş.a., ca să aducem, cât de cât, acest proiect la bun sfârşit. Un sfârşit care ar putea foarte bine să fie un nou început. Ca să revin la ideea de a fi artist: este un domeniu aproape imposibil.

V. B.: Eu şi Gabi eram la un moment dat la capătul altor proiecte şi am decis (pentru prima dată) să lucrăm împreună. Să dezvolţi un proiect este un lucru intrinsec în viaţa oricărui artist şi e ca o întreprindere; are nevoie de gândire, planificări, niveluri, logistică, dead-line-uri. Nu poţi lucra doar pentru că "aşa îţi vine" sau că "dă bine": "Am făcut o lucrare aseară… care dă bine şi o s-o expun într-o zi… nu ştiu unde… poate la o galerie, clientelă sau vreun Salon…". Trebuie să fii informat, să ai motive şi raţiuni… altfel nu te mişti de la nivelul amatoricesc şi poate, dacă ai noroc, decorativ. Trebuie să iei în considerare toţi factorii înconjurători şi să ai dialog cu ei , să-ţi pui problema de "altfel", de reinterpretări ale realităţii şi acceptatului. Proiectele artistice nu sunt nişte bazaconii; societatea are nevoie de conceptul de proiect. Se pun mari probleme – despre rolul artei – şi se vorbeşte despre rolul secundar al autorului, despre importanţa colaborărilor, despre incluziuni şi din ce în ce mai puţin despre arta de şevalet. Eu nu am şevalet şi nici atelier. Noţiunea de artist lucrând tot timpul singur într-un atelier, cu muza care vine din când în când să alimenteze creaţia artistică… e defunctă de peste 100 de ani. Societatea nu mai are nevoie de asta, suntem în secolul 21 şi calea este dialogul, integrarea, asimilarea, fuziunea, contaminarea etc. Lucrările unitare, necuprinse într-o serie care să poată dezvolta dialog şi progres, nu mai sunt necesare şi progresul nu se pot naşte doar din vise cu femei goale şi cai verzi pe pereţi. Sunt mult prea multe lucrări pe lume şi mulţi nu au ce mânca. Explorarea, informarea, experimentul, procesul, dialogul… asta cred eu că e ceva organic. Nici cubismul nu s-a născut din erecţia de după masă a lui Picasso sau Braque…

Acasă este o temă comună pentru multă lume, iar proiectul nostru nu e menit să dea vre-un răspuns concret; a avut totdeauna un unghi explorativ. Am adresat mai multe întrebări şi sperăm să stârnim procese şi reflecţie în minţile cât mai multor oameni de peste tot. Acasă e o mulţime de experienţe… Casă nu e "acasă" – "it's only glass, concrete and stone, it's only a house, not a home…" (David Byrne- Grown backwards)

M. V.: ACASĂ este o provocare şi conduce către introspecţie, căutare, redefinire... Explorarea identităţii este resimţită ca fiind mai acută atunci când te asimilezi unui alt spaţiu cultural?

G. B.: Este evident că identitatea noastră a suferit o schimbare de când suntem plecaţi din ţară. De fapt asta este ideea pe care am mers cu proiectul; faptul că identitatea noastră este puţin hibridă, şi de fapt ne-am simţit într-un fel atât confortabil cât şi neconfortabil în ambele spaţii considerate "acasă". Acasă este pentru noi şi Anglia şi România; nu aparţinem total niciunuia dintre aceste două spaţii. Dar, în acelaşi timp, lumea s-a schimbat foarte mult şi există multe comunităţi care sunt dispersate din tot felul de motive politice, sociale, financiare şi culturale. Suntem cu toţii hibrizi. Există spaţii în care ne considerăm cu toţii străini. Aceasta este o actualitate a secolului 21.

V. B.: Putem vorbi despre etapele exilului şi despre experienţa unei alte culturi. În prima fază (care este esenţială) înveţi să-ţi placă lucruri care instinctiv te deranjează şi abia după aceea începe procesul asimilării, ca o a doua fază. Acest lucru nu se poate însă realiza fără ajutorul protagonistului, care trebuie să aibă deschidere, interes, curiozitate… nu rezistenţă şi tradiţionalism.

M. V.: Cum se vede viaţa artistică românească din perspectivă "vestică"?

G. B.: Eu am cunoscut artişti români care trăiesc şi creează în România în mod indirect, de cele mai multe ori prin contacte, scrisori şi ceva proiecte. Ei sunt oameni cu foarte multe idei şi entuziaşti. Sunt însă, ca peste tot, puţini artişti care într-adevăr au şi talent şi voinţa şi ambiţia ca să devină prea bine cunoscuţi. Cei mai mulţi fac ceva… după care se opresc şi sunt uitaţi de public şi de presă. Una dintre artistele românce care mă inspiră acum, şi o va face în orice situaţie, oriunde aş fi, este doamna Geta Brătescu, care este un om şi un artist extraordinar. Îmi doresc să ajung aşa, la vârsta dumneaei. Mă tem însă că nu pot face prea multe comentarii la acest subiect pentru că eu nu am mai fost implicată în mod direct în lumea artistică românească din 1999. Mă consider încă artistă româncă, şi în acelaşi timp britanică, pentru că o varietate din lucrările mele au beneficiat de experienţa mea de aici.

V. B.: Realitatea este că în afară de Brâncuşi, care nu-i al României, de Paul Neagu şi alte câteva exemple răzleţe, nu prea se aude de arta românească. Există o curiozitate pentru Europa de Est, însă aceasta este slab alimentată din partea României, iar interesul rămâne mai mult de natură exotică…

Interviu de Mihaela Velea

Comentarii cititori
sus

Paul Daian: Istoria are un pântec prea mare ca să ştim ce va naşte până la urmă sau să ne închipuim că nu va mai naşte nimic

(Continuare din numărul precedent)

După '90 e o linişte în plus? Tu mai ai problemele dinainte?

Nu numai că le am pe cele dinainte, dar mi s-au adăugat atâtea altele încât sunt un om absolut copleşit, strivit de tot ce am pe creier, de viaţa mea, de neputinţa mea de a duce până la capăt nu ştiu ce gânduri, de oportunităţile pe care le am şi în care nu pot intra pentru că sunt bătrân, or sunt leneş, or ele nu sunt pe structura mea, or aduc prea puţini bani. Sunt obosit, copleşit, bătrân, bolnav.

Dar plusul de libertate…

Bătrâne, vorba clasică, a puşcăriaşilor: "În puşcărie eram mai liberi decât în libertate". Eram liberi să gândim ce dorim. La nivelul gândirii, eram absolut liberi.

Dar nu erai liber să şi publici.

Da, nu puteam publica, e adevărat. Ăsta era un fapt. Aveam nevoie de confruntare între ceea ce scriam şi ceilalţi. Astăzi nu mai am nevoie de confruntarea asta, nu mă mai interesează, nu mai vreau să mă confrunt cu nimeni. Atunci eram disperat, însă eram liber. Acum, dacă aş avea un public al meu… 100 de cititori ar fi tot ce îmi doresc.

("Cornel, jingle, cortina şi începem, da?", a zis Ionuţ. "Da. Şi ai acolo două piese, o să facem câte o pauză muzicală"; "Or să fie şi ştiri"; "La şi jumătate. Ceasul tău e tot şi 5?"; "Tot". "Cum se numeşte emisiunea?", m-a întrebat Paul. "Caleidoscop cultural. Săptămâna asta am dedicat-o Târgului Gaudeamus". Am tuşit şi… "Bună seara dragi ascultători, bun găsit la Caleidoscop cultural. Sunt Cornel Mihai Ungureanu şi de la pupitrul tehnic mă asistă colegul meu Ionuţ Stanciu. Invitatul nostru în această seară în studioul Radio Logos este poetul Paul Daian". Apoi am vorbit despre târg, despre echipa Gaudeamus, despre colegii de la Radio Oltenia Craiova implicaţi în organizare etc. Şi am ajuns la…).

Paul, tu ai scris o carte: Stângăcia în salut a femeii, unul dintre cele mai frumoase titluri, în opinia mea, nu doar din literatura noastră.

(Mă gândeam la Eline şi la cuvintele lui Paul dintr-un interviu acordat Iolandei Malamen: "Iubesc stângăcia, dar şi precizia. Atât a femeii, cât şi a bărbatului").

Îţi mulţumesc de apreciere. Da, dacă se poate dovedi că eu am scris-o îmi însuşesc această atribuire. Sunt capabil deja, de o bună bucată de vreme să recunosc . Orice vreţi, eu recunosc. Trebuie cineva să recunoască totul, ca să o putem lua de la capăt. (Râde). M-am hotărât să fiu eu acela şi, după ce voi recunoaşte totul, mă voi scufunda ca un Titanic vrăjitor. Sunt dispus şi gata să suport orice vină, sunt gata, contracost, să preiau şi vinile altora.

Să vorbim puţin şi despre poetul Paul Daian…

Despre poetul Paul Daian ori vorbim până la sfârşitul emisiunii, ori nu vorbim deloc! (Râde)

Vorbim până la sfârşitul emisiunii, dar facem o pauză pentru ştiri, peste aproximativ 8 minute. Ştiu că nu îţi place prea mult să vorbeşti despre copilărie.

Nu îmi place pentru că am uitat-o, mi-ar plăcea, dacă aş cunoaşte-o cu adevărat.

Dar îţi aminteşti primele cărţi pe care le-ai citit?

Da, ştiu prima carte pe care am citit-o cu adevărat, că aşa, orice copil răsfoieşte, mâzgăleşte cărţi, am răsfoit, am mâzgălit şi eu... Prima carte pe care am citit-o se numeşte, pentru că există şi astăzi, Basmele popoarelor Asiei. Am citit-o trei ani întruna, am recitit-o de sute şi sute şi sute de ori, până când părinţii mei, tulburaţi, îţi dai seama şi lor le-a trebuit trei ani ca să se tulbure, m-au internat la psihiatrie, unde am stat o jumătate de an, din care cauză am repetat clasa a IV-a. Aceea a fost prima carte pe care am citit-o cu adevărat şi cred că şi ultima. Aşa cu adevărat, nu am mai citit de atunci nici o carte. Basme indiene, basme japoneze, basme coreene, basme nepaleze, birmaneze, thailandeze, cambodgiene, vietnameze. Multe, multe basme am citit... (Râde).

Ai şi scris basme?

Nu. Basmele pe care le-am citit mi-au tăiat orice disponibilitate de a scrie vreun basm vreodată.

În schimb te-ai apucat de poezie. Când?

Cred că pe la 15 ani, la două luni după prima tentativă de sinucidere.

(Fiind în direct pe un post ortodox, nu am continuat pe această linie)

Ce a urmat?

Nu ştiu ce a urmat. Dracu' ştie… (De ce te fereşti, nu scapi!) Viaţa!

Dar ai mers pe drumul poeziei…

Da. Nu am renunţat şi nu voi renunţa niciodată la el. Nu mă pot înţelege pe mine însumi şi nici viaţa decât prin acea fereastră, prin acea gaură de cheie sau gaură în zid care este poezia. N-am altă înţelegere, nu ştiu cum e în afară, nici nu mă interesează. O fi bine, că atâţia oameni sunt bine mersi şi n-au de-a face cu poezia nici cât am eu de-a face cu tomberoanele din Craiova. Toată lumea are loc, sub soare totul este posibil: budiştii sunt posibili alături de musulmani, musulmanii alături de creştini, creştinii alături mormoni, mormonii alături de inuiţi, fiecare are locul lui, poate exista în voie, pace, tihnă şi omenie.

("Dragi ascultători, până la ştirile orei de la 17 şi 30 de minute ascultăm Neil Young – Music Arcade". Şi a început… Have you ever been lost/ Have you ever been found out/ Have you ever felt all alone/ At the end of the day etc, iar eu am păşit afară din cabină. "Ieşim din ştiri cu George Harrison", i-am spus lui Ionuţ şi m-am dus să mă spăl pe faţă. Când am revenit, am vorbit puţin cu Paul despre ceea ce el a publicat, "un număr considerabil de cărţi pentru cei 17 ani post revoluţionari", după cum spunea, despre apatia care se întâmplă (ziceam) dacă la Târgul Gaudeamus Craiova nu vin scriitori cunoscuţi din alte părţi ale ţării, despre târgurile de carte bucureştene).

Nu mai investeşte nimeni în cultură, aproape aş putea spune că oamenii de cultură nu mai investesc în cultură, darmite cei care n-au de-a face cu acest segment al lumii. Ceea ce se întâmplă aici, la târg e că ne mai întâlnim cu scriitorii din Craiova, noi, care venim de la Bucureşti, ne mai vedem, ne mai salutăm, ne mai bârfim, ne mai îmbătăm. Nu mai există acea emulaţie care exista acum 20-30-40-50 de ani. Nimeni nu mai tânjeşte după un model cultural, spiritual de existenţă.

Totuşi, la o lansare de carte a lui Liiceanu… vine lumea.

E adevărat, însă eu îţi spun că cei care strâng în jurul standului oameni sunt numai acele personaje culturale care au foarte multe conotaţii politice sau care dau într-o atitudine politică. Aşa, scriitorul în sine… Iartă-mă că am bătut în masă, ar trebui să-i bat la fund pe unii care n-ar putea să răspundă nici la această întrebare… (Râde). Scriitorii pătimaşi, despre care noi credem că sunt adevăraţi, ăia nu aduc la stand pe nimeni. Sigur că, dacă îţi vine Liiceanu, care are o mare simpatie pentru un mare om simpatic, atunci de jur împrejurul standului nu poţi călca, nu poţi arunca un ac, pentru că e plin. Dar dacă vine Blandiana…

Şi la ea se adună…

Foarte puţină lume în comparaţie cu Liiceanu.

Ce relaţie ai cu oamenii, la târgurile astea?

Bună. Mă întreabă de ce sunt îmbrăcat aşa, de unde am barba asta, dacă nu vreau să ies cu ei în oraş, dacă accept să ne facem o poză…

Da' trompeta era dinainte de târg…

Da. Nu pot să spun că eu cânt la trompetă. Eu ţip la trompetă, urlu la trompetă. E un simbol. Dacă faci un mic efort, ai să constaţi cu mare surprindere că aproape tot ce fac, tot ce am şi tot cum sunt, reprezintă ceva, poate simboliza ceva, nimic nu e întâmplător. Asta îmi uşurează mie viaţa. Lumea mă obligă să fiu conştient tot timpul de ce fac, cum mă mişc, ce vorbesc, unde mă duc, unde ajung, totul fiind programat aşa, divin… sau cosmic. Am mai multe momente de relaxare sau de uitare, şi atunci îmi pot plimba nebunia peste tot, fără să mă mai obosesc să o cultiv, să am grijă de ea, să o bibilesc şi să îi pun părul pe moaţe, să îi dau să mănânce, să îi dau medicamente… (Râde îndelung). O las dracului să-şi facă de cap! (Râde îndelung)

(Între timp, George Harrison ne ţinea isonul cu That's the Way it Goes: There's a man talking on the radio What he's saying I don't really know etc).

Mai avem un minut…

(Am ieşit la Ionuţ, în timp ce Paul căsca: "Doamne, Doamne, Doamne, ce rău e să nu fumezi!". Îşi scosese o ţigară şi o răsucea între degete, m-am întors şi l-am privit din uşă. "Nu fumez, nu fumez", m-a liniştit. "Dar mă uit şi eu la ea aşa…". M-am aşezat. "Măi, Doamne, Doamne! Măi, Doamne, Doamne", zicea Paul, apoi căsca din nou: "Măi, Doamne, Doamne, Doamne… Măi, Doamne, Doamne, Doamne!". "15 secunde", l-am auzit în căşti pe Ionuţ, am tuşit şi "Am ascultat un cântec compus şi interpretat de George Harrison, suntem din nou în studioul Radio Logos, la Caleidoscop cultural, invitatul meu din această seară fiind poetul Paul Daian").

Paul, într-un interviu acordat Iolandei Malamen povesteai despre întâlnirea cu ea la Virgil Mazilescu acasă. Părea o atmosferă boemă…

Mare boemie, mare atmosferă, mare de tot, însă era atmosfera pe care ne-o făceam, în care trăiam, la care contribuiam noi toţi, pentru că noi şi contribuiam la ceea ce începea să fie: o joacă, o boemă, o băută. E foarte greu să comunici emoţional, să îl faci pe cel cu care vorbeşti să înţeleagă cum era (pentru că am observat că îţi doreşti foarte tare să ştii cum era). E foarte greu să te emoţionez la poveştile mele, e foarte greu. Şi eu când îţi spun acum lucrul ăsta, am o amintire aşa…

Difuză…

Nu difuză, într-o singură dimensiune sau în două dimensiuni, nu am şi a treia dimensiune, nu mai am adâncimea a ceea ce îţi spun. Am doar hârtia, fotografia, nu pot să comunic nimic din emoţiile alea, să comunic emoţiile cu emoţie, ca să creez emoţie în cel care întreabă.

Dar, de exemplu, când îi spuneai Iolandei: "Da, ne-am întâlnit la Virgil Mazilescu şi pe vremea aia tu veneai cu o motoretă Carpaţi"... E suficient să îmi spui un lucru ca ăsta şi mă emoţionează, mă gândesc la vremurile alea, la frumuseţea voastră de tineri scriitori. Sunt lucruri pe care îmi doresc să le ştiu, care parcă se pierd, se estompează, deşi, desigur, şi astăzi tinerii scriitori se întâlnesc şi îşi trăiesc propria lor boemă…

Acea viaţă pe care şi-o trăiesc va deveni ceea ce căutaţi voi să aflaţi că s-a întâmplat cu noi, în tinereţea noastră. Şi abia atunci veţi înţelege cu adevărat, având nostalgie faţă de voi înşivă, ce era pe vremea noastră, făcând o raportare la ceea ce e cu voi. Atunci veţi fi mai aproape nu de a înţelege, că nu ai cum să înţelegi, ci de a simţi aşa, non-verbal, numai afectiv, ce a fost. A, aşa, amănunte: ea venea cu motoreta, ăla avea geacă de blugi, ăla avea numai blugi, dar cine avea şi blugi şi geacă de blugi era mai tare decât un academician. Sau dacă aveai părul mare, reuşind să scapi de miliţie, să nu ţi-l ciopârţească cu foarfeca, atunci dovedeai o mare inteligenţă şi o mare putere de a străbate jungla socială. Iar astăzi moda este să ne tundem cât mai aproape de pielea capului… (Râde)

S-au schimbat scriitorii după '90?

Da, cei care acum sunt bătrâni s-au schimbat. Oriunde ne-am fi născut şi oriunde am fi trăit, vârsta ne schimbă. Depărtarea de tinereţe, apropierea de bătrâneţe şi de moarte ne schimbă.

Cum sunt tinerii scriitori astăzi, nu prea ştiu. Dar intuiesc. Nici nu îmi doresc atât de tare încât să caut să mă duc la uşă, să fiu primit, pentru că aşa cum îţi spuneam, intuiesc cam cum ar fi: cu accesoriile care sunt acum, cu un laptop Pentium 4 cu hard-disk de 80 de giga, în locul pick-upului de pe vremea noastră, la care cânta Kenny Rogers. Pot să actualizez totul şi să înţeleg cam cum ar fi azi.

Lucrurile merg mai departe şi din punctul de vedere al cărţii…
(Mă gândeam la audio books, la cărţile electronice etc. Se tot vorbise la târg…)

Şi al cărţii, şi al societăţii, şi comercial, emoţional, intelectual, cultural, moral, etic, social, filosofic, cosmic, biologic, morfologic… (Râde)

Tu ce cărţi ne pregăteşti?

Tocmai am terminat o carte! (Râde tare) De câte ori vorbesc cu tine am o carte gata terminată. Asta de acum n-are titlu încă. Aş mai putea adăuga 3-4 poeme, dar merge şi aşa.

Ultima dată când ne-am întâlnit terminasei chiar două…

Da. Santiago sau măreţia nebuniei şi România cu doi de R… Rromânia nu mai ştiu cum…

A apărut vreuna?

Nu. Şi nici nu o să apară (Râde)

Tu presupun că îi cunoşti pe aproape toţi editorii ăştia cu care te întâlneşti la târgurile de carte.

Da, îi cunosc. Dar nu vreau să public.

Nu?

Nu, nu vreau.

Scrii cărţile şi…?

Le scriu şi le ţin aşa, pentru muzeul literaturii… (Râde). Nu, nu vreau să le public. Vreau să le public, sunt mincinos! Sigur că sunt mincinos, că îmi place să mint! Vreau să public, dar aş vrea să fiu şi plătit pentru cărţi. M-am săturat să mi se tot fluture pe sub nas "Păi, fii mulţumit că n-ai dat bani să le publici!". Au trecut aproape 20 de ani şi tot textul ăsta a rămas în picioare? M-am săturat! Nu crâcnesc, dar nu mai public. Mă simt bine, mă simt echilibrat şi în putere de a respira. Aşa, pot să respir, altfel, m-aş îneca de furie. (Râde)

Să revenim, Paul, şi la Târgul de carte…

Să revenim, bătrâne, că n-avem bani să rămânem acolo. Revenim…

Dragi ascultători, la Gaudeamus Craiova 2007, deschis în foaierul Teatrului Naţional "Marin Sorescu", intrarea este liberă…

Lasă-mă pe mine, te rog frumos, să îmi fac meseria! În foaierul Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova, de la ora 10 dimineaţa, până la ora 6 seara, Târgul de Carte Gaudeamus Craiova 2007, intrarea este gratuită, reduceri de până la 50 la sută la preţul cărţilor, tombole, concursuri. De exemplu, premiul cel mare la tombolă este un foarte performant laptop, vorba mea, un foarte performant laptop cu cristale Zvarovski.

(Am prezentat apoi programul de a doua zi de la târg, urmau să aibă loc şi lecturi plătite ale unor scriitori craioveni)

Paul, tu ai fost într-un asemenea program?

Nu, nu am intrat în acest fişier care este programul plătit de lecturi, suportat de Uniunea Scriitorilor. Care are doar sigla Uniunii, pentru că financiar e suportat de nu ştiu ce sponsor găsit de Varujan Vosganian, iar noi scriitorii citim şi primim banul aceluia, care nu ştiu de unde vine, dar sperăm că vine dintr-o carte vândută foarte bine, undeva, la Londra, să zicem… (Râde)

Care e programul tău la Craiova?

Programul meu este absolut minunat. Sunt la Craiova… în vizită prin judeţ! (Râde).

Cred că nu ai avut timp să ieşi nici în Craiova, dar în afara ei!

Nici nu vreau să ies din Craiova! Stau atât de puţin aici… De dimineaţă mă scol, beau cafea, fumez, fac duş…

(Punctează aceste etape cu o bătaie în masă şi îi fac semn să nu mai bată, că se aude pe post. Nu ştiu de ce mă hazardez să respect regulile)

Bat în masă… Ăla bătea în microfon, eu bat în masă! Da' de ce-aţi pus voi masă aici? Trebuia să ne ţineţi cu microfoanele pe genunchi!
Aşa… Mă duc la micul dejun, pe urmă o iau per pedes la picior prin centru până ajung la teatru…

Te mai întâlneşti cu oamenii? Cum reacţionează?

Foarte, foarte bine! Sunt cumsecade, drăguţi, foarte curioşi, îndrăzneţi – unii. Apoi ajung la teatru, mai beau o cafea, mai fumez, o mai fredonez prin târg, mai bag o trompetă, mai ies în faţa teatrului, fac un anunţ că a venit nu ştiu cine…

În prima sau în a doua zi ai anunţat că Adrian Mititelu va cumpăra cărţi de 100 de milioane pentru toţi fotbaliştii de la Universitatea Craiova.

A cumpărat Adrian Mititelu cărţi de 100 de milioane pentru toţi fotbaliştii din Craiova! Acesta este un foarte puternic vis de-al meu care sper să devină realitate. Dacă ne aude cineva şi îl cunoaşte pe Adrian Mititelu, să-i transmită că-l sărut pe gură direct, pentru faptul că va cumpăra, şi acuma trecem la alt timp, că asta-i frumuseţea verbelor, au toate timpurile cu putinţă, va cumpăra cărţi în valoare de 100 de milioane de lei pentru absolut toţi fotbaliştii din Craiova, indiferent de mărime, vârstă, sex, religie sau apartenenţă politică.

(Am asistat neputincios la eventualul pupat pe gură între doi bărbaţi, pomenit la microfonul radioului Sfintei arhiepiscopii)

Mai fac reclamă unei cărţi, mai anunţ un scriitor: că a venit, că a plecat, că vorbeşte, mai dansez de unul singur prin târg, mai spun un banc, mă mai las vizionat… Sunt aşa, ca un el de Grizzly şi trec oamenii să mă vizioneze. Aşa făcea sora lui Nietzsche. Când el a înnebunit, financiar nu se mai descurcau şi atunci ea a inventat şmecheria asta. Era o casă cu etaj şi cu scară interioară şi ea lua taxă la intrare, iar Nietzsche era arătat ca ursul. Erau foarte multe scaune jos, la scară, oamenii se aşezau şi ea îl acoperea pe Nietzsche cu un cearşaf alb, îi lăsa capul la vedere şi îl trecea rapid sus, prin dreptul scărilor şi ăia de jos îl vedeau şi asta era tot. Aşa şi eu. Mă las vizonat.

Ce înseamnă pentru Caravana Gaudeamus, oazele, popasurile astea prin ţară?

Nu sunt oaze. Nici măcar popasuri, pentru că aşa, cu adevărat, eu care străbat oraşele nu aş putea să fac o deosebire esenţială între Craiova şi Cluj sau între Timişoara şi Sibiu sau între Bucureşti şi Iaşi. Suntem totuşi o ţară discretă, nu una di grande. Avem 2000 de ani, dar nu ştiu unde sunt restul de 1900. Văzuţi aşa, de la o oarecare distanţă, avem o uniformitate plăcută, recognoscibilă, adică oriunde te duci, te simţi bine. E o prostie să spui că oltenii faţă de moldoveni şi dobrogenii faţă de ardeleni… Căcat! (M-am gândit la CNA, pentru o clipă) Asta e o tâmpenie! E ca şi cum ai spune că poporul ăla e mai hoţ decât celălalt sau că ăia au dat mai multe genii decât noi. Am aşa, un fel de înţelegere care cred eu că e corectă…

Şi o experienţă…

Păi, da, normal, ea nu vine de pe câmpuri, vine în urma unei atente priviri a locurilor respective. Sunt la Craiova acum, eu sunt foarte atent, chiar văd, nu privesc aşa, ca boul! Văd! Uneori sunt chiar obosit de tot ce văd, dar văd şi vederea asta îmi dă o înţelegere pe care am încercat să o spun acum.

Două minute şi jumătate până la finalul emisiunii noastre de astăzi. Sunt Cornel Mihai Ungureanu, vă mulţumesc pentru atenţia acordată, împreună cu invitatul meu din această seară, poetul Paul Daian…

Poet în viaţă…

Şi cu Ionuţ Stanciu, colegul meu aflat la pupitrul tehnic. Vă invit să rămâneţi pe frecvenţa Radio Logos, pentru a urmări, de la ora 18, Plai cu dor, un program de muzică populară românească. Până atunci însă, Paul, poate le transmiţi ascultătorilor noştri şi un semnal din trompetă… Numai să nu stai foarte aproape de microfon…

Dacă aş sufla în microfon, s-ar arde toată instalaţia radioului! (Râde, apoi suflă în trompetă)

A fost Paul Daian! Vă aştept mâine, de la ora 17, la o nouă ediţie a Caleidossopului cultural, consacrată tot târgului de carte Gaudeamus Craiova 2007.

(Am ieşit împreună din studio, Paul îşi aprinsese ţigara. "Am încălcat un pic protocolul. Sper să fiu iertat". Ce puteam să mai fac? "Of, Doamne, Doamne! Te salut, bătrâne!", i-a zis Paul lui Ionuţ. "Te-ai distrat şi tu?… ", a adăugat, râzând. "Mulţi preoţi fumează, să ştii", mi-a spus, în timp ce coboram treptele. "Nu cu sutana pe ei. Dar nici tu n-ai sutană"; "O să ne relativizăm noi şi cu păcatele…"; "Crezi că o să ajungem mai aproape de protestantismul de azi? Preoţi homosexuali, femei hirotonosite…"; "Nu. Fac ei, dar de ce să-i ajutăm şi noi? Lasă-i pe ei să facă, de ce să contribuim şi noi la… Doamne ajută!", a salutat corect Paul (cu ţigara aprinsă în mână, clopul pe cap, pantaloni galbeni şi cercei în ureche pe Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu – rămas fără glas în conversaţia pe care o purta cu o măicuţă, la ieşirea din mitropolie. O linişte alungită s-a lăsat în urma noastră, în timp ce ne îndreptam spre poartă).

A ieşit cineva cu o ţigară aprinsă în mână din Sfânta Arhiepiscopie…

Un păcătos…

Dacă-l primeaţi la mănăstire, lângă Ploieşti, n-ar mai fi făcut aşa!

Bătrâne, mă duci până undeva unde recunosc ceva şi apoi ştiu încotro să merg.

(În dreptul fostei Bănci Agricole, Paul a găsit pe jos o fundă neagră. A ridicat-o şi a pus-o în buzunarul de la piept al sacoului. La colţul străzilor Mitropolit Firmilian şi Mihail Kogălniceanu, l-am salutat pe Vali, colegul meu de la editură. Am pornit apoi cu Paul pe 6 Martie, către primărie)

Ne amuzăm noi, dar suntem copii tragici. Nu ne jucăm într-o dimensiune cosmică, ci într-o groapă. Vorba din popor: "Cine râde la urmă, o să râdă mai bine!". Numai că nu o să mai apucăm noi urma aia, ca să râdem cu adevărat. Plus că vine încălzirea globală, toate fetele o să umble dezbrăcate şi noi o sa fim tulburaţi. Când o să vezi toate fetele în pielea goală, n-o să-ţi mai trebuiască nici una. (Am râs împreună)

Nu sunt sigur că ştiu care este Hotelul Parc.

Fostul hotel al partidului. Noaptea se aud gemete din ziduri.

Păi ce, pe deţinuţi îi ţineau în hotel?

Înainte de a fi hotel, a fost puşcărie şi înainte de a fi puşcărie, a fost abator, aşa că mai bântuie…

Se construieşte, la noi, se reface centrul…

Noi avem impresia că ce vedem acum vor vedea oamenii şi peste 200 de ani. Ne înşelăm.

Dacă vine şi aşteptatul cutremur…

Cutremurul va veni, sigur că va veni. Nu-l opreşte nimeni, trebuie să-l primească cineva, dacă bate la uşă. Va pune la pământ, se va reconstrui… Vor cădea case, vor muri oameni, se vor naşte alţi oameni care vor construi alte case. Să nu credem că noi vom da verdictul în istorie. Istoria are un pântec prea mare ca să ştim ce va naşte până la urmă sau să ne închipuim că nu va mai naşte nimic.

(Eram din nou la Casa Albă, doi studenţi de la Teologie – aşa s-au prezentat şi aveam să-i revăd, peste ceva timp, la o conferinţă organizată de ASCOR - Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România – filiala Craiova - l-au oprit pe Paul, unul dintre ei rugându-l să le spună ce premiu au câştigat la tombolă. "Trebuie să îmi dai 10 la sută, dacă vă spun"; "Dacă e 200.000 premiul, adică o tastatură… Ce să vă dau?"; "Îmi dai şi mie, de exemplu, litera R"; "Dacă am câştiga laptopul…"; "E laptop de 30 de milioane. Dar voi sunteţi veseli, aţi luat o marijuana, ceva?"; "Nu, noi servim numai haşiş"; "Bine, părinte"; "Glumeam"; "Ştiu. N-ai tu bani de haşiş… Aţi câştigat o tastatură"; "Numai atât?"; "Bătrâne… Mai întâi te gândeşti la o fată şi după aia vine acasă la tine. Aşa şi cu laptopul… Mai întâi tastatura…".
După despărţirea de tinerii teologi în devenire, am mai făcut câţiva paşi şi ne-am luat rămas bun
).

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey