•  † Teofan, Mitropolitul Olteniei
•  Sever Negrescu
•  Maria-Gabriela Constantin
•  Ada Demirgian
•  Virgil Diaconu
•  Ioan Lascu
•  Victor Nichifor
•  Prăvăliaşii


sus

† Teofan, Mitropolitul Olteniei

Scrisoare Pastorală la Învierea Domnului

† TEOFAN
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI MITROPOLIT AL OLTENIEI
IUBITULUI NOSTRU CLER ŞI POPOR:
HAR, PACE, AJUTOR ŞI MILĂ DE LA DUMNEZEU,
IAR DE LA NOI, ARHIEREASCĂ BINECUVÂNTARE!

Fiţi "părtaşi ai Învierii" lui Hristos!
(Rom. 6, 5)

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Cel înviat din morţi,
Suntem din nou în faţa sfintelor biserici, acum în miez de noapte, pentru a ne bucura împreună de marea sărbătoare a Învierii Domnului Hristos. Am venit aici, la biserică, pentru a mărturisi că "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le".

Cântăm, în această perioadă, de nenumărate ori imnul: "Hristos a înviat din morţi...". Ne dăm bineţe unii altora în viitoarele 40 de zile cu salutul pascal: "Hristos a înviat!" şi primim răspunsul: "Adevărat a înviat!". Duhul Sfintelor Paşti se prelungeşte în toate zilele de duminică, de-a lungul întregului an, Biserica mărturisind cu insistenţă adevărul cel mare al Învierii. Iar ori de câte ori se slujeşte sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, creştinii pătrund în taina Morţii şi Învierii lui Hristos. Această pătrundere se realizează, mai ales, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, Cel mort şi înviat a treia zi din mormânt.
Totul în această lume şi în eternitate este, aşadar, centrat pe adevărul Învierii. "Şi cerul şi pământul şi cele de dedesupt" . Totul: viaţa şi moartea, pământul şi întreg universul, bucuria şi lacrima, totul aparţine Învierii şi numai Învierii.
Învierea este, prin urmare, lumina şi sensul vieţii omului şi a tot ceea ce există în univers.

Iubiţi credincioşi,
Învierea lui Hristos este adevărul cel mai de preţ al creştinilor. Fiind tezaurul cel mai de valoare al Bisericii, Învierea este şi realitatea cea mai contestată de către duşmanii acesteia. Învăţătura creştină cuprinde foarte multe elemente esenţiale. Niciunul însă n-a fost întâmpinat cu mai multă ostilitate de urâtorii de adevăr precum Învierea lui Hristos. Spre acest Adevăr – Hristos cel mort şi înviat – s-au îndreptat, de-a lungul veacurilor, cele mai duşmănoase atitudini şi calomnii.

Toată această avalanşă de minciună a început în chiar noaptea Învierii şi n-a încetat până astăzi. Pentru a înţelege mai bine, pe de o parte, faptul Învierii şi, pe de altă parte, amploarea minciunii îndreptată împotriva ei, redăm, în cele ce urmează, un text din Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei. Acest text se citeşte în noaptea de Paşti în toate bisericile ortodoxe din întreaga lume:

"După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii, au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea" (Matei 28, 1-10).

Acestea sunt, după mărturia Evangheliei, momentele care au însoţit faptul Învierii. De fapt, în aceeaşi noapte, a fost născocită prima minciună prin care se voia anulată realitatea Învierii. Iată ceea ce ne relatează acelaşi apostol şi evanghelist Matei:
"Şi plecând ele (adică femeile mironosiţe de la mormânt n.n.), iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate. Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face. Iar ei, luând arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi" (Matei 28, 11-15).

A fost, astfel, inaugurat un întreg şir de intrigi la adresa adevărului Învierii. Mai întâi au fost mai marii iudeilor care au făcut tot ceea ce le-a stat în putere pentru a ascunde adevărul că Hristos a înviat din morţi. Demersul unora dintre ei continuă până în ziua de azi. Au urmat autorităţile lumii păgâne din vremea aceea şi din secolele următoare care au luptat cu o înverşunare de nedescris împotriva mărturisitorilor Învierii lui Hristos.

Erezii de tot felul au apărut, de asemenea, de-a lungul timpului, a căror ţintă directă a fost tot Învierea lui Hristos, Dumnezeirea Lui. Lumea ultimelor veacuri a adus cu sine noi şi noi invenţii pentru a zdruncina credinţa creştinilor în ceea ce-i defineşte mai mult, şi anume credinţa în Înviere. Ideologiile celor fără de Dumnezeu, care au pus stăpânire pe pământul României şi al altor neamuri din această parte a Europei în cea de-a doua jumătate a veacului trecut, şi-au creat şi ele un întreg arsenal de luptă împotriva credinţei creştinilor în Înviere.

Astăzi, în vreme de libertate, atacurile la adresa Învierii n-au încetat. Dimpotrivă, ele s-au intensificat, îmbrăcând haine din ce în ce mai sofisticate şi subtile pentru a înşela pe cât mai mulţi. Peisajul românesc de după 1989 n-a fost nici el lipsit de atitudini mincinoase şi calomnioase la adresa adevărurilor de credinţă ale Bisericii. Românii se arată însă, în majoritatea lor, ataşaţi învăţăturii şi vieţii Bisericii. Prezenţa atâtor persoane la slujba de Paşti, din această noapte, arată faptul că adevărul Învierii face parte, în mod conştient sau nu, din viaţa românilor. Acest fapt ne bucură şi ne obligă, în acelaşi timp, la o lucrare mai intensă pentru conştientizarea de către cât mai mulţi a împreună pătimirii şi învierii noastre cu Hristos. Ne-am răstignit împreună cu Hristos ca să şi înviem împreună cu El , zice sfântul apostol Pavel.

Iubiţi fii şi fiice întru Hristos,
De-a lungul a aproape două milenii de viaţă creştină, adevărul Învierii a fost şi este considerat bunul cel mai de preţ al celor ce cred în Hristos şi în Biserica Lui. Apostolii mai întâi şi apoi martirii, vieţuitorii sfintelor mânăstiri şi creştinii din mijlocul lumii au mărturisit şi apărat învăţătura despre Înviere cu toată fiinţa lor, uneori chiar cu preţul vieţii lor. Pentru sfântul apostol Pavel credinţa şi propovăduirea creştină se identificau cu Învierea însăşi. "Dacă Hristos n-a înviat, scria el corintenilor, zadarnică este atunci propovă-duirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" .

De ce, oare, creştinii acordă o asemenea atenţie adevărului despre Înviere? Răspunsul este cât se poate de simplu. Fără Înviere nu există Hristos, nu există Biserică, nu există veşnicie.

Învierea constituie fundamentul a tot ceea ce este adevăr, lumină şi sens în existenţa umană şi în cea a universului. Totul este legat de Înviere. Pentru că dacă Hristos a înviat, fiind început (al învierii) celor adormiţi , atunci vom învia şi noi. Iar dacă vom învia, viaţa noastră are un sens. Tragedia morţii şi bezna mormântului nu-şi mai pun definitiv pecetea asupra existenţei umane. Relaţiile dintre oameni, iubirea mai ales, dar şi suferinţa, pot fi trăite într-o altă lumină prin prisma Învierii.
Iată pentru ce noi creştinii considerăm Învierea ca inimă şi suflet ale credinţei noastre.
Datoria noastră, în acest context, este aceea de a fi martori, apărători şi mărturisitori ai Învierii lui Hristos, ai propriei noastre învieri şi ai înnoirii, prin Înviere, a tot ceea ce există.

Veniţi de luaţi lumină!, – aceasta este chemarea Bisericii în noaptea de Paşti, chemare adresată tuturor celor botezaţi în numele Sfintei Treimi, precum şi acelora care n-au cunoscut încă lumina adevărului.

Veniţi de luaţi lumină, voi cei credincioşi, pentru a se întări credinţa, nădejdea şi iubirea noastră! Fiţi purtători de lumină într-o lume în care întunericul necredinţei, al urii, al păcatului şi al duşmăniilor de tot felul încearcă să zdruncine temeliile cele mai adânci ale existenţei!

Veniţi de luaţi lumină, voi cei osteniţi şi împovăraţi cu atâtea greutăţi şi suferinţe în sufletul şi în trupul vostru! Nu vă lăsaţi copleşiţi de întunericul deznădejdii, căci Hristos a înviat! şi, prin El, poate învia şi sufletul vostru cuprins de moarte, confuzie şi derută!

Veniţi de luaţi lumină din lumina Învierii lui Hristos, voi stăpânitorii acestei lumi! "Cei puternici plecaţi-vă, căci cu noi este Dumnezeu" . Puterea stăpânirii voastre exercitaţi-o în slujirea celui neajutorat, plăpând şi singur! Faceţi dreptate celui sărman, văduvei şi orfanului! Inspiraţi-vă din Evanghelie atunci când faceţi legi pentru ţară şi nu veţi greşi!

Veniţi de luaţi lumină! "Lumina lui Hristos luminează tuturor! Fiţi fii ai Învierii!" Fiţi "părtaşi ai Învierii lui Hristos" în credinţă, în generozitate, în iertare şi mai ales în iubire faţă de cei bolnavi, singuri, nedreptăţiţi sau îndoielnici!

FIŢI LUMINĂ!
Aceasta-mi este urarea adresată vouă, fii şi fiice ai Mitropoliei Olteniei în noaptea cea sfântă a Paştilor.

FIŢI LUMINĂ! Fiţi purtători de Lumină, crezând, apărând şi mărturisind în tot ceasul, în tot locul şi către toţi că:
HRISTOS A ÎNVIAT!

Al vostru frate şi părinte întru slujirea Bisericii şi către Hristos rugător,
† Teofan
Mitropolitul Olteniei

Comentarii cititori
sus

Sever Negrescu

Memoria lui Dumnezeu

"Întru'nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu
şi Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru'nceput
la Dumnezeu; toate printr'Însul s'au făcut şi fără El
nimic nu s'a făcut din ceea ce s'a făcut.
Viaţă era într'Însul, şi viaţa era lumina oamenilor;
şi lumina întru întuneric luminează
şi întunericul nu a cuprins-o"
(Evanghelia după Ioan, Prolog, I, 1-5)

La începutul Învierii era Cuvântul. Întru'nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru'nceput la Dumnezeu.

La început nu era naşterea, nu era moartea, nu era viaţa, la început era Învierea, adică, iarăşi Cuvântul.

"La-nceput pe când Fiinţa nu era nici nefiinţă /pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă/ fu prăpastie, genune fu noian întins de ape?/ n-a fost lume pricepută şi nici minte să priceapă . . .", întreabă şi răspunde Eminescu, poetul nostru născut, nefăcut şi neînviat. Încă!

Tot ceea ce există are un început. Toată concentrarea gândului este direcţionată către acel Început ca Facere. Aceasta este memoria Lumii, în care trăim permanent. Fiul lui Dumnezeu vine şi cutremură temeliile acestei memorii. Începutul morţii este naşterea, începutul Învierii nu este moartea, ci însăşi Viaţa.

Toate printr'Însul s'au făcut şi fără El nimic nu s'a făcut din ce s'a făcut. Viaţă era într'Însul şi viaţa era lumina oamenilor.

Gândul meu vine şi acoperă cugetul precum uitarea acoperă memoria şi precum iarba acoperă primăvara dulce. Memoria lui Dumnezeu este altceva, este acea privire în faţă, spre duminică, spre Înviere. Memoria lumii este moartea, deşi uitarea morţii caracterizează lumea. MEMORIA LUI DUMNEZEU ESTE ÎNVIEREA. Prima, memoria lumii, naşte o extraordinară poezie a tristeţii, Prohodul; ultima, Memoria lui Dumnezeu un singur vers, cât toată poezia Bucuriei pe care umanitatea n-ar fi reuşit s-o scrie vreodată: HRISTOS a Înviat! Cele 651 de versuri ale Prohodului sunt luminate de acest unic vers îngeresc: Hristos a Înviat!

Misterul Învierii stă ascuns în memoria bobului de grâu, în acea unică memorie ce vine din viitor. Bobul de grâu îşi aminteşte cum este să fii, nu spic ci pâine, Pâinea cea de toate zilele, adică Împărtăşanie.

De două realităţi se teme umanitatea: de Moarte şi de Înviere. De Moarte pentru că, după cădere, am devenit slabi, de Înviere pentru că, după Răstignire, ne-am crezut puternici.

Naşterea lui Hristos împarte lumea în două: înainte şi după, Învierea lui Hristos acoperă lumea cu lumina cea neînserată. Şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o.

De două mii de ani, între memoria lumii şi Memoria lui Dumnezeu, între Lege şi Har, adevărul Învierii continuă să lumineze.

Răstignirea este repetabilă, omenirea dorind cu tot dinadinsul să sufle în Lumina cea adevărată, preferând până şi în locul acesteia, un înlocuitor artificial.

Învierea este unică şi personală, deşi, în fiecare Sfânt Paşti, în fiecare an, în fiecare Liturghie, Hristos a Înviat!, - Adevărat a Înviat!

Comentarii cititori
sus

Maria-Gabriela Constantin

Negoţul de cuvinte
- Caietele Verei-Maria -

Motto: Dintre toate naţiunile aleg imagi-naţiunea (Ilarie Voronca)

1. Firescul limbii

Într-o duminică însorită o bună prietenă m-a întrebat, aşa, într-o doară, şi mai mult în glumă: dacă aş alege să fiu o limbă, care ar fi limba pe care aş alege-o, şi de ce? Era un şir de întrebări menite să te pună pe gânduri despre cum te reprezinţi. Ce culoare ai fi dacă ai putea fi, fireşte, o culoare anume, ce sunet, ce formă de relief… şi mai câte. Cel mai firesc răspuns mi s-a părut: latina, de ce? Pentru că a fost preţ de secole, lingua franca o limbă de circulaţie universală - în sensul eurocentric pe care îl atribuim noi - a culturii, a filozofiei şi a ştiinţei, a lui Erasm, a lui Galilei, înainte să fie înlocuită de limbile naţionale. Mi-a replicat surprinsă că răspunsul care este dat în chip spontan este să-ţi alegi propria limbă. Dar ce te faci dacă nu aparţii unei unice limbi? Dacă ai o limba maternă şi alta paternă? Care se îngemănează ca într-un sărut fiind deopotrivă de însemnate, căci împreună au zămislit ceea ce am ajuns să numesc generic, Eu? Ba chiar şi o limbă natală, care, uneori, poate să fie alta decât cea maternă şi/sau paternă ? Şi ce înseamnă, la urma urmei, firesc?! Nimic nu mai este de la sine înţeles, totul devine suma unor reflecţii îndelungate, şovăielnice, încărcate de îndoială şi de semne de întrebare, cu totul lipsite de spontaneitate; încerci să cumpăneşti lucrurile. Iar limba sfârşeşte prin a deveni un obsedant prilej de mediaţie, asemuindu-se adesea cu un dans sufit, ameţitor, ce speri, desigur, să te elibereze dea-ntregul prin intensitatea ei mistuitoare. Pentru că limba şi limbajul pot arde ca o flacără pe un munte oricum incendiat de un amurg lent.

2. Imaginea

ne stârneşte sentimentul unei false familiarităţi, al unui posibil acasă, ce se naşte din asemănare, numai că imaginile sunt şi nu sunt aceleaşi. Câmpul nu îşi răsfiră nicicând verdele suav al începuturilor de primăvară în acelaşi fel, pare mereu mai verde altundeva; formele de relief nu sunt aceleaşi, pesemne fiecare avem întipărită în memorie o anume geografie afectivă. Eikon. Dar, dacă imaginea pare să creeze o închipuită, dorită familiaritate, cuvântul la rândul său creează uneori distanţa; o cădere luciferică, o spulberare în mii de răsfrângeri ale unei aceleiaşi imagini originare, neclare, pierdute într-o negură a sensurilor. Imaginea fiind aceeaşi şi totuşi mereu alta, altfel, cuvintele care o denotă, cu toate că aceleaşi, au totuşi altă greutate în fiecare din limbi. Aşa se face că traducând automat, fără să pui sensurile la cumpănă ori să le chibzuieşti, riscând să te pierzi în neînţelegere, în timpul tălmăcirii. Cuţitul este, neîndoios, acelaşi obiect în toate limbile, desemnat printr-un substantiv comun, dar oare taie el la fel în limbi diferite? E oare un hanger ori un banal cuţit de bucătărie? Tăişurile diferă? La fel şi cu restul cuvintelor, au tăişuri diferite. Altundeva este mereu muchia de cuţit decît unde, potrivit unei anumite logici proprie unei anumite limbi, te-ai aştepta să fie.

Dar în ce limbă gândesc, la urma urmei? Limba devine relaţională, o funcţie legată de locul în care te afli, de ceea ce faci, şi pe baza căreia îţi imaginezi, gândeşti într-o anumită limbă. Suntem oare diferiţi în diferite limbi, simţim oare la fel? Şi, mai cu seamă, dacă gândesc într-o anume limbă voi oare suferi în alt chip? În maghiară voi suferi în ritmurile aproape aspre, pentatonice ale cvartetelor lui Bartók? Se impregnează, se încarcă oare altminteri cuvintele de suferinţă? Este bunăoară oimai mai împovărat de durere decât Hélas, ori vai, sau jaj pentru că închide sunetul tristeţii într-o vocală repetată, ce se rostogoleşte abrupt? Pentru că sună mai puternic a ţipăt dezorientat? Sau poate că altora le sună a plăcere? Gândul mă duce la Cioran, e fascinant cum a reuşit să se reconstruiască în sânul unei alte limbi, deşi a plătit aspru decizia luată, căci smulgându-se din trupul limbii sale şi refuzând cu obstinaţie să o mai vorbească, a încercat să o ucidă înlăuntrul său pentru a se recrea în sânul francezei. Să îşi strunească însăşi gândirea potrivit unei altei rigori, unei diferite economii a realului. A reuşit, fireşte, poate că l-a salvat viziunea sa, unitară chiar în fragmentarul ei. Percepţia descompunerii. Dar Eugen Ionescu ? De ce tocmai el, un bilingv, a deconstruit limbajul, dezarticulându-l până la simple sintagme lipsite de semnificaţie, iar personajele sale au sfârşit prin a îşi arunca unul celuilalt în faţă vocale? Mi se poate replica, şi pe bună dreptate, că diglossia lui este în bună măsură irelevantă din perspectiva operei teatrale, că ea nu face decât să puncteze o evoluţie a modernismului şi înstrăinării, în care limba şi limbajul nu sunt decât una din – multele – recuzite, ori o expresie a ei, şi se pot aduce multe argumente pro şi contra. Balansul său între două limbi însă nu mi-e străin.
Ruptura de cuvânt nu duce spre imagine, ci spre ideea de structură, de construcţie. Totul e construit, sau, şi mai adesea, doar încropit, înjghebat la repezeală.

3. Construcţia

Şi fiecare casă construită în fiecare limbă este şi nu este aceeaşi. Căci toate au nişte trăsături comune, dar sunt altminteri împărţite. În maghiară, de pildă, paradoxal, ideea de casă se articulează împreună cu adverbul de loc: aici, acolo, având ca urmare posibilitatea stranie, nesperată şi oarecum paradoxală de a spune aici-acasă (itthon) şi acolo-acasă (otthon) sau pur şi simplu de a crede că poţi fi acasă în mai multe locuri. Deodată. Sau niciunde.

Ne clădim o lume din cuvinte, concepte, un univers al nostru guvernat de anumite legi valori, credinţe pe care îl împărtăşim tot prin cuvinte cu ceilalţi. îl transpun, îl traduc prin cuvinte. Celălalt la rândul său va încerca să înţeleagă potrivit propriilor valori. Dar aceleaşi cuvinte pe care le folosim descriu diferite intensităţi ale lucrurilor Şi astfel acelaşi cuvintele descriu lumi diferite. Scaunul meu poate că este din lemn nuc cu încrustaţii în vreme ce al vecinului poate că e modern, din fier forjat. Şi cu toate acestea probabil că nu suntem intraductibili.
Dar cred că în Paradis era tăcere.

4. Experienţa predării unei limbi străine

Predam de câţiva ani greaca modernă, sau aş putea spune de asemenea: predam în a doua mea limbă o a treia limbă când, într-o bună zi, m-a pătruns un fel de fior, o nelinişte căreia nu îi găseam nume; nu, nu avea numele unui bărbat, a unei ţări, ori vreunei nostalgii dulci, şi oricît mă căzneam să-i găsesc un nume care să o cuprindă, restrângând-o ca să o pot astfel controla cât de cât, nu era câtuşi de puţin atât de simplu. După alte câteva săptămâni am reuşit să smulg neliniştea din neantul vagului; era o stranie îngrijorare care se lega de chiar experienţa predării. Cum, doamne iartă-mă, fac profesorii de limbi străine, să predea fără să fi trăit neapărat în mediul lingvistic respectiv şi prin urmare neştiind ce realitate se ascunde îndărătul cuvintelor respective să pretindă că le este familiară ca şi când ar şti, de fapt? Limba doar se leagă de o sumă de trăiri, de un spaţiu, real sau imaginat. Şi cum se face că oamenii, la rândul lor, reuşesc să înveţe o limbă străină, cu atât mai mult la maturitate? m-am întrebat atunci. Gândindu-mă la piesa Englezeşte fără profesor a lui Eugene Ionesco brusc, m-am cutremurat: cum de mă încumet să îmi asum responsabilitatea de a încerca să construiesc o lume guvernată de tot felul de legi - gramaticale, sintactice, logice sau doar uzuale - în mintea celorlalţi, străduindu-mă să le dezvălui şi o fărâmă din mentalitatea celor care o vorbesc? Şi, mai cu seamă, cum de reuşesc? Totuşi, în pofida oricărei evidenţe, a bunului simţ, a logicii iată că oamenii nu numai că reuşeau să se exprime ci păreau să înţeleagă perfect ce spune celălalt. De parcă ar fi învăţat paşii unui dans, un vals sau poate tango; un pas care este urmat graţie unei logici de neînţeles de un alt pas. O înlănţuire care se arcuieşte într-o semnificaţie. Asemeni unei poarte. Sau unui sărut. Am fost năucită de această descoperire şi am sfârşit prin a renunţa la predat. – Nu merită sa faci un lucru în care nu crezi îndeajuns. Totuşi, era ceva, care-mi scăpa, o mimare a naturalului, o disonanţă. Un dezacord. Fiindcă a învăţa o limbă străină are ceva teatral, un întreg arsenal de gesturi, de expresii care-ţi scapă, care nu-ţi mai spun nimic, sau îţi pun cu totul altceva, o recuzită de practicabile care mimează prezenţa unei case, care nu e a ta. Şi care, la urma urmei, nu e o casă. Teatrul cu toate acestea te poate atinge infinit mai mult decât romanul; ipostaziază ceva esenţial care ne priveşte pe toţi, pe fiecare; dar ce spuneam mai sus se referea la teatral, un teatral care în loc să dezvăluie, învăluie şi mai mult lucrurile într-o pâclă de neînţelegere şi de derută. Umorul lui Eugen Ionesco realizezi că este, de bună seamă, în oarecare măsură voit, dar este foarte amar, foarte încărcat de o furie hămesită de neînţelegere căreia i se adaugă cea mai pură şi mai ludică mirare. De copil, aproape. Dar e de fapt, un alt chip de a vedea lucrurile. Este privirea înstrăinatului care şi-a pierdut firescul limbii, şi privindu-l nu dinlăuntru, ci mereu din afară, şi care se apără prin ironie. Ironia exprimă uneori chiar această desprindere de firesc. Sutpen avea ochii ca nişte cioburi de porţelan şi barba îi era deasă şi ţepoasă ca o ţesală spune Faulkner undeva.

Avea ochii ca nişte cioburi de porţelan.
Ironia: o privire ca nişte de cioburi de porţelan. O privire desprinsă de retină.
Există în centrul Atenei o statuie de proporţii uriaşe: alergătorul - ο δρομέας -. Zămislită din tone de sticlă, de plăci de sticlă suprapuse, strivite, care gem de propria lor greutate. E ca un munte de cioburi de o mărime stranie, periculoasă. De fiecare dată când am trecut pe lângă această statuie am avut senzaţia de rană, fiind o contradicţie, pesemne voită, între ce reprezintă şi ceea ce vrea să fie; senzaţia de greu, de ascuţit, de vătămare. Alergătorul. Mă întrebam de ce nu se cheamă Istoria. Sau ironie.
Cioburi de sticlă.

5. Interpreta(re)

De multe ori am făcut pe interpreta şi cel mai straniu mi s-a părut faptul că adesea nu înţelegeam despre ce vorbesc cele două părţi, care cu toate acestea se înţelegeau de minune. Anumite cuvinte nu-mi spuneau nimic, ieşeau din geografia mea lingvistică ca un jargon de suburbie pe un bulevard central, aglomerat, zgomotos şi inundat de soare. Un cuvânt ca un pahar de vin mustos, dar gol(it). Gustul, păreau să-mi confirme cei din jurul meu, bun, are bouquet. Buchet. Am discutat şi cu alţii despre asta; e ceva natural, mi s-a spus. În fond, tu nu participi la festin, sau chiar chermeză, nu eşti decât să spunem subreta, majordomul care aduce felurile de mâncare, nu paharnicul, nici măcar chef de bucătărie. Dar mai era ceva, mai neobişnuit. Anume că oamenii păreau să îşi spună sintagme lipsite de înţeles şi părea să nu observe nimeni această "infracţiune" comisă împotriva sensului în afară poate de cel care face pe interpretul. De pildă, se repeta aceeaşi frază de cinci şase ori; bine dar asta aţi mai spus îmi venea să replic, gândindu-mă la gustul acelui vin absent, despre care mă încredinţau că este delicios. Mai spuneţi şi altceva, de ce mă obligaţi să bruschez cuvintele, şi ele să se lase atacate, într-un chip atât de lipsit de eleganţă. De ce să devin complice tot repetând la nesfârşit aceeaşi frază ? Doar nu e Friza luptătorilor babiloneană şi repetiţia ca modalitate decorativă dinamică, ci mai degrabă o sărăcie de expresie. Totuşi, gândul mă ducea neîncetat la ideea de prestare. În fond, de ce ar trebui la urma urmei să însemne cuvintele întotdeauna CEVA? De ce n-ar putea să exprime, să spunem, lipsa unui sens? O minus morfemă. Nu spun nimic, prin urmare spun ceva, nimicul. Ori, oamenii spuneau ceva care suna de parcă... Şi atunci mai rotunjeam o frază, îi dădeam un verb care ar fi putut să fie acolo. Este, se află există. Cuvinte neutre care au în comun totuşi ceva profund pozitiv. Viaţa. Translaţia ascute starea de absurd. Îţi fură un zâmbet amar, căci îi priveşti pe ceilalţi ca pe nişte neguţători de cuvinte. Cu cât dai dom'le chilul de conjuncţii? Cât costă cuvântul sindicat? Mai lasă unul de sine celălalt mai ridică preţul, se târguiesc apoi partea mai tare anunţă solemn: Les jeux sont fait, rien ne va plus…

6. Mutarea

Să schimbi limba în care trăieşti înseamnă mai mult decât să spui nuvola, nuages, clouds, σύννεφα, felhő pentru nori. Căci cuvântul este ca un om cu trecut şi după o anumită vârstă toţi avem un trecut în urma noastră, pe care îl tragem în urma noastră, ca pe o căruţă plină de leşuri. Ce interesează aici este coeficientul timp, al tău şi al cuvintelor deopotrivă. Căci cuvintele sunt împovărate de vreme, poartă ca un voal de nuntă pus la naftalină toată istoria a ceea ce au sfârşit să însemne, prin urmare un cuvânt influenţează chiar felul în care vei vedea un lucru. Năuceala ce m-a cuprins atunci când am aflat că la eschimoşi există în jur de douăzeci de termeni pentru diferitele calităţi ale zăpezii. Iar grecii au nenumărate cuvinte pentru mare şi pentru culoarea albastru. Pentru calităţile albastrului, γαλάζιος, sau albastru lăptos.

O a doua (a treia, a patra etc) limbă înseamnă e o străduinţă neîncetată de adaptare. Un sistem de semnificaţii pe care înveţi progresiv să-l struneşti, şi care te schimbă la rândul său. Îngrădeşti prea plinul, starea de a fi într-o nouă economie a rigorii; cuvinte noi, uneori neîncăpătoare, insuficiente, fie din necunoaştere sau din acutul sentiment al unei lipse, eufonie, ori consonantism; nădejde contra speranţă, un gol între cele două, nevoia de a lega într-o logodnă, amândouă şi nici una pe dea-ntregul. Ca şi cum limba în care te-ai mutat, instalat, ori în care ai fugit sau rămas, oricare ar fi ea, aduce cu o partitură fără instrucţiuni! Compozitorul a considerat "de la sine înţeles" că o piesă muzicală va fi interpretată într-un anume fel, şi astfel n-a mai scris: molto vivace, allegro, ma non troppo, allegro con spirito, rubbato, moderato alla breve, ori presto, adagio, sau în fine presto agitato căci cadrilul este, sau se admite îndeobşte că este vesel, o sonată lin-cugetătoare şi aşa mai departe, ea adresându-se unui anumit public, în cazul nostru un grup anume, vorbitor al anume limbi. Şi când interpretezi într-un anume fel o bucată muzicală percepută în alt fel, trimite îşi pierd limpezimea, încurcând intenţia cu greşeala. Ceea ce este straniu este că într-o altă limbă sfârşeşti parcă prin a deveni parcă altcineva, altcum; nu e o evoluţie, o dreaptă ce cochetează şăgalnic cu lipsa de limită, ci o sumă de segmente, sau de cercuri independente, rotunde şi rotunjite, şlefuite sau aspre, muzicale sau zgomotoase.

Viaţa devine o colecţie de cuvinte, sentimentele se orânduiesc frumos, cuminte pe o orizontală. Cu toate acestea, dacă mă gândesc la acelaşi cuvânt în mai multe limbi, de pildă casă sau cer ele nu sunt egale între ele; poate singurul lucru care le leagă este un desen ce seamănă cu bătăile inimii transcrise pe o electrocardiogramă.

7. Înstrăinarea

Află că nu sunt singur: am cu mine glasul propriului meu cuvânt. (Paul Claudel)

Străinul este cel care se adaptează neîncetat cel care îşi struneşte întreaga viaţă acestui efort de a se adapta. Cultural, lingvistic. Mai fiţos se cheamă aculturaţie.

Drumul de la înstrăinarea de cuvânt duce într-un chip firesc spre muzică. E biruinţa celui învins în lupta cu semnificaţia, şlefuită cu o migală disperată, insistentă şi, uneori, senină, limpede chiar, care se străduieşte să refacă lumea prin sunet, prin valuri de reverberaţii, de acorduri, printr-un leşin de vibraţii ce se pierd într-un halou de pâclă. Un acord care să răsună ca tăcerea este acordul perfect. Acordul desăvârşit este în fapt chiar o articulare a tăcerii. Tocmai de aceea o partită de Bach, un madrigal al lui Monteverdi, o sonată de Beethoven sau una din ultimele sonate a lui Schubert spun mai mult despre năzuinţe şi căderi, despre natura umană şi căutări decât cuvintele. Mai mult decât un roman. Apropierea este, fireşte, nespus de subiectivă cu toate acestea probabil că nu este pe dea-ntregul străină celor care s-au mutat, sau măcar au încercat să se mute, în casa unei alte limbi. A unei a doua limbi. Când obsesia structurii şi a muzicii se îngemănează descoperi în structura dramatică a unui oratoriu frumuseţea unei a doua (a câta?) patrii. Apoi neaşteptat, ţi se dezvăluie teatrul. Ca o coregrafie suavă şi tot mai articulată a cuvântului care se depăşeşte pe sine. Arată dincolo, altundeva. Spre o altă casă ce dezvăluie, dar niciodată pe de-a-ntregul.

În ce măsură poate comunica ceva uman valabil o experienţă individuală, presupunând că ea reuşeşte să fie tălmăcită în chip fericit? E o latenţă ce zace îndărătul fiecărui destin. Poate deveni adevărul oricui. Oricând. Prin urmare fiecare viaţă e egală cu oricare alta. Şi tocmai asta îi conferă frumuseţe, o frumuseţe fragilă, chiar dacă trecătoare.

Eugene Ionesco: Cuvintele deveniseră un fel de scoarţe sonore.

8. Diglosia

Bilingvii nativii fără îndoială că sunt oarecum diferiţi de cei care învaţă o a doua limbă la maturitate. Eu am învăţat ambele limbi deodată. Carne, husika. Avion, hoppá: repülő. O dată cineva m-a întrebat în ce limbă gândesc. Stupoare. E relaţional, am răspuns evaziv, depinde la ce mă gândesc, unde sunt şi mai cu seamă, în ce limbă am învăţat ceva etc. Apoi privindu-mi chipul exprimând o vădită nedumerire legată de întrebare m-a întrebat bine, dar tu în ce limbă visezi? Din nou stupoare. De unde să ştiu? Mi se întâmplă să visez şi în engleză. Starea de a fi bilingv înseamnă să nu simţi niciodată că aparţii doar de un singur cer. Un fel de nostalgie instituţionalizată prin naştere. Dorul după altceva ca o simplă variantă a firescului. Homeric. Si prin asta aduce cu experienţa exilului. Iar dacă aceasta o întregeşte, ca o consecinţă, sentimentul este al dublei absenţe.

Să fii bilingv înseamnă să fii şi majoritar şi minoritar în acelaşi timp asta e pesemne cel mai ameţitor, că poţi fi în acelaşi timp NOI cei mulţi şi NOI acei puţini. Căci în afară de Elveţia şi încă puţine alte exemple mai toate ţările sunt construite pe ideea unei unice limbi naţionale şi fireşte a unei populaţii omogene atât cât e cu putinţă. Prin urmare fiind bilingv, majoritar/minoritar înseamnă să ai două variante de destin şi să nu vrei, sau să nu poţi, să alegi. Dar mai înseamnă şi probleme de loialitate, o dublă neîncredere venită din ambele tabere. Tu cu cine ţii dacă cele două echipe naţionale joacă fotbal? Nu mă uit la meciuri, vine răspunsul. Dar de fapt, întrebarea ar putea să sune aşa: ultimul cuvânt care este, în ce limbă te rogi? Să fii deopotrivă majoritar şi minoritar are ceva realmente ameţitor, ca vertijul existenţial, o adiere a libertăţii. Dar e o stare care nu poate fi reiterată la nesfârşit. Nu putem fi acasă în două destine. De multe ori nici în unul singur.

N-aş scrie dacă nu aş sentimentul că poate are sens. Nici nu pot face altminteri. E o decantare. Un cerc desăvârşit şi, totodată uzat, ca o roată de căruţă. Cuvântul, ori cuvintele, creează distanţa, te îndepărtează de ceva ce pare a fi esenţial. Apoi scriind, transferi o parte din greutate tot în cuvinte. Ele sunt pricina şi tot ele aduc vremelnicul alean. Măcar atît, dacă tot nu ne vindecă de moarte. Cât de sărmană şi de înfricoşată îşi poartă orice vietate puţinul sânge fierbinte prin gheaţa spaţiilor cosmice spunea undeva Hesse Nu putem împroşca cu verbe aerul, căci nu ne lecuiesc de spaimă.

9. O nedumerire, un răspuns

"Acum" - când?
"Aici" - unde?
Aici înseamnă acum, iar atunci: acolo. Dar numai uneori.

10. Memoria cuvintelor

Lăsând la o parte desele şi jenantele situaţii, de genul: cum spui la chestia aia unde speli vase? – Nancy Houston o elegantă no-man's-landă, spunea undeva că primele cuvinte care se pierd sunt substantivele, numele date lucrurilor, denominările care sunt ancora ce ne ţine legaţi de un ţărm - ce aduce cu mult citata situaţie a orăşeanului întors la sat care nu-şi mai aduce aminte cum se spunea la greblă, până când se loveşte de ea şi o numeşte, înjurând gros, grobian, fapt pentru care de altfel prietenii te privesc cu vădită neîncredere nedumerire, amuzaţi. Ce-i moftul ăsta?! Cum adică, cum se spune la chiuvetă? Păi, chiuvetă… Adică vrei să spui că nu mai ţii minte că la chiuvetă (spice, pârâu) se spune chiuvetă (spice, pârâu…)? Dar mai e ceva, probabil propriu celor a celor care trăiesc în mai multe limbi. Mi se întâmplă să îmi amintesc un anume cuvânt doar într-o singură limbă. Să mă căznesc să-mi amintesc acelaşi cuvânt într-o altă limbă şi să nu reuşesc. E uşor impresionist, fireşte, sentimentul că de altfel numai acel cuvânt conţine tot ce voiai să exprimi. Geist pentru spirit. Un cuvânt şlefuit cu incredibilă migală ca un cub de marmură. Sau exquisite pentru formidabil, impecabil sau delicios sau desăvârşit. Sau toate laolaltă. Pare snob, cu toate acestea e doar impresia de infirmitate a expresiei. Celălalt cuvânt pare mai fidel, mai apropiat de nuanţa căutată. Şi întotdeauna sunt cuvinte care se află dincolo, într-o altă limbă. În grădina vecinului. Uneori mă întreb, fireşte, dacă nu e invidie. Sau nesiguranţă.

Limbile însă se ordonează diferit în mintea noastră. O lingvistă mi-a explicat cândva că scoarţa cerebrală pare să aibă câte un centru separat pentru fiecare nouă limbă în parte şi prin urmare să nu-mi fac probleme cu diglosia fiului meu, nu va avea nici o problemă să asimileze două limbi, după cum nici eu n-am avut. Sună încurajator, o adiere de optimism duioasă răzbătea din cele spuse de ea. N-am cutezat să o întreb câte limbi străine vorbeşte de teama răspunsului. Poate că doar vrem noi să credem foarte tare în centrii diferiţi. Stăpâniţi de un fals spirit de egalitarism ne imaginăm cu eleganţă că noile limbi învăţate se vor îmbogăţi ordonându-se cuminte una alături de cealaltă: iată pe lângă română învăţ engleza/germana/italiana/france-za/japoneza - în paralel ca o livadă împărţită în două: în dreapta viţa de vie, în stânga grădina cu zarzavaturi şi în faţă răsadurile de flori. Însă dacă te desprinzi de limba ta de referinţă, ele se suprapun. Noua limbă învăţată se va suprapune întotdeauna peste ultima limbă deprinsă. La a cincea limbă mi-a fost aproape imposibil să învăţ o a şasea, italiana care este pe deasupra şi nespus de uşor de asimilat pentru un vorbitor de limbă română. Ea se amesteca îngrijorător cu greaca, ultima învăţată în ordine cronologică, chiar dacă în urmă cu mulţi ani, un deceniu aproape. Nu le mai puteam separa. O saturaţie lingvistică părea să mă fi cuprins. Aducea cu indigestia.
Plecarea e o rupere de cuvânt.
Seamănă cu căderea unui înger.
Te prăbuşeşti din lumină.
Nu putem vorbi niciodată toate limbile la fel. Ele trebuiesc neîncetat reactivate, în memorie, folosite, altfel pălesc. Şi pentru un vorbitor de mai multe limbi, pentru un bilingv cu siguranţă, singura modalitate de a vorbi curent propriile limbi este să le foloseşti pe amândouă (pe toate) permanent, sau cât mai des. Când mi s-a întâmplat să vorbesc doar o singură limbă, nivelul cunoaşterii tuturor celor pe care le cunoşteam, inclusiv a celei pe care încercasem să o vorbesc în mod exclusiv, a scăzut dramatic, parcă s-ar fi năruit înţelegerea în absenţa cuvintelor. A celorlalte cuvinte. Începusem să vorbesc prost toate limbile, şi cele învăţate la diferite vârste şi cele natale, maternă şi paternă!

11. Cum îţi pierzi naturaleţea cuvântului

Nemaifiind un mijloc natural de comunicare, limba pare să se năruiască, de parcă din casă se preschimbă în baracă. Sau, şi mai rău, în şandrama. Se creează un hău, o prăpastie a felului cum te raportezi la ea. De parcă s-ar scufunda clasa de mijloc, burghezimea cuvintelor. Orăşeanul. Devine ori prea tendenţioasă, neologistică, ori neîngăduit de familiară; n-o mai poţi struni atunci când vorbeşti, şi sfârşeşti prin a vorbi mult prea oficial, pretenţios, ori nepermis de prietenos. Elitism vs. populism. A doua limbă, fiind un neîncetat control, sfârşeşti prin a-ţi înfrânge orice pornire năvalnică de naturaleţe. E mai puţin riscant. Şi, mai puţin firesc, ce-i drept. Iar dacă revii la prima limbă nu mai oprelişti ca şi când ai compensa în chip automat. De parcă ai alerga desculţ pe o câmpie.

12. Calea

În mod curios, cuvântul devine şi o cale mnemotehnică, anevoie de descris. Un fel de mulţime care subsumează multe alte sensuri, termeni ce se orânduiesc ca nişte chipuri, unul îndărătul celuilalt. Trebuie să existe, neîndoios, şi ca modalitate de sine stătătoare care se învaţă, şi se poate deprinde printr-un exerciţiu îndelungat. L-am descoperit intuitiv şi, de fapt, am realizat târziu şi întâmplător că îl foloseam. Citeam pentru a nu ştiu câta oară Jocul cu mărgelele de sticlă de Hesse – revin mereu cu mare bucurie la cărţile care mi-au spus cândva ceva, mi-au dăruit ceva, ca la nişte iubiri din trecut, să mă încredinţez dacă mai au ceva să-mi dăruiască, dacă îmi mai pot dezvălui ceva însemnat, esenţial sau rămân în trecut, distanţa fiind dată chiar de timp şi nu de cuvânt – şi mi-am notat câteva cuvinte, cuvinte-cheie să spunem, în care îmi rezumam într-un fel întreaga carte. Mi-o traduceam ştiind că dacă ţin minte acele cuvinte, noua lectură se va desfăşura în memoria mea ca un fir al Ariadnei. O schiţă, creionată din câteva cuvinte, a unei stanze. Cuvântul nu mai era prezent doar ca o semnificaţie, ci ca o metodă. Nu mai este un CE ci şi un CUM.

13. Despre genul cuvintelor şi relativitatea lor

Cel mai straniu este că tot navigând prin mai multe limbi, ele îşi pierd firescul genului. De ce într-o limbă lumea este un substantiv feminin iar în altul neutru? Sau moartea, de ce e ea de gen feminin? La greci e masculin, o thanatos. Schimbă, fireşte, lanţul reprezentărilor simbolice, născând o întreagă mitologie bazată şi pe genul cuvântului. Dar nu schimbă natura lucrului descris.

Erorile sunt dese ca şi cele de expresie, dar, la urma urmei, de ce ar fi asta o greşeală atît de strigătoare la cer, care trebuie corectată însoţit de un zâmbet plin de condescendenţă? Cine te poate asigura că a avea sens şi a face sens - make sense - nu corespund, în fapt, în profunzime? De ce n-am putea inventa expresii, în loc să le aplicăm pe cele pe care o anumită limbă ţi le propune, rămânând, fireşte, în limitele eligibilităţii? Plouă cu găleata vs. s-au deschis porţile cerului. Ori: plâng îngerii. Şi ori de câte ori spui ceva care sună neobişnuit, nefiresc eşti nevoit să semnalezi cumva că este o decizie voită, nu o simplă greşeală a intrusului lingvistic, felul tău de a vrea să exprimi ceva, chiar cunoscând bine expresia pe care logica şi rigoarea limbii respective ţi-o propune fără drept de apel. Este aportul tău modest, de muritor, la percepţia realului. Gestul nesuferit desprins într-o vreme de a face semnul citatului în aer. Exprimarea intenţiei cu mijloace extratextuale. Seamănă cu ironia. Ca să o înţelegi şi să o distingi de o simplă afirmaţie trebuie să ai şi datele extratextuale.

Îmi amintesc de o scenă amuzantă legată de o asemenea greşeală. Momentul când devii dubios chiar vorbitorilor de limbă natală. Vorbeam cu tatăl meu cu câtva timp în urmă şi, necontrolându-mă, îl alintam atât cât mă lăsau cuvintele. Neică, i-am spus la un moment dat lovindu-l uşor pe genunchi cu tandreţe iar el, impresionat, râse uşor încurcat, uşor amuzat, ca un adevărat om de litere. Simţeam că intru în patrie ca în unt. Ne înţelegeam din jumătăţi de frază. În cuvântul acela înghesuisem cât putusem de multă tandreţe, era în fapt ca o îmbrăţişare. Apoi puţin şpriţ la masa de prânz. Stâlceam cu bucurie copilăroasă cuvintele, parcă exagerând familiaritatea mea cu ea, asemeni un copil care, fericit şi fără să obosească, face şi desface la nesfârşit o jucărie. N-am cetit, am spus la un moment dat supralicitând, iar nevasta tatălui meu, a treia la rând, nemaiputându-se stăpâni, mi-a spus galant în timp ce împingea cu vârful furculiţei un bob de mazăre spre miel : se spune citit. Tăcere. Ştiu, veni răspunsul meu sec, zâmbind larg, cu infinită gentileţe. În acea clipă tatăl meu şi cu mine am izbucnit într-un râs crocant de ne-au dat lacrimile. Neică. Eram într-un fel acasă.

14. Dicţionarul

În lumea babiloniei dicţionarul este una din cărţile cele mai uzuale ale omului modern. Combinaţiile sunt interminabile. Nu plecăm la nici un drum fără un dicţionar. Colecţia mea este nesfârşită, iar înşiruirea ar putea părea haotică. Suprarealistă, chiar. Dicţionar grec-român, francez-englez, maghiar-român, maghiar-grec, francez-român, italiano-francez, englez-grec, român-englez, apoi: explicative DEX, de sinonime, de termeni tehnici, de neologisme, de buzunar, pe CD, pe dischetă, în minte. Pe jos.

Dicţionarul este cartea exilului, a emigrantului, a căpşunarului, a studentului, a nevestei care îşi urmează soţul în străinătate, a copiilor lor, a disperaţilor, a ambiţioşilor, a zeloşilor, a visătorilor. Mai populară decât o carte de bucate, mai răsfoită decât Noul Testament, dicţionarul este una din cele mai fascinante cărţi.

Argumente: este o carte deschisă, fiindcă nu se termină niciodată; are mai multe variante de lectură. Pasionant ca un roman de capă şi spadă, dicţionarul este prin excelenţă epic - cel explicativ - pentru că întotdeauna un cuvânt se explică prin alte cuvinte care se explică la rândul lor prin alte cuvinte. La nesfârşit. Borgesian.

Contraargumente: E drept, deşi epic dicţionarul n-are deznodământ; unora, o poveste de dragoste le dă mai multă speranţă. N-are înţelepciunea unei cărţi sacre, şi în fine, este o operă a iluminiştilor care cred prea excesiv în reuşita spiritului neglijând cu trufie cărturărească sufletul.

Dar v-aţi gândit câtă poezie se îngrămădeşte într-un dicţionar de sinonime? Cât orgoliu într-un dicţionar tehnic? Câtă speranţă într-unul explicativ ? Câtă dragoste într-un dicţionar onomastic?

15. Plecarea/ Drumurile

Obsesia plecării. Toată lumea vrea să fie altundeva. Un grafitti zărit pe un zid, la Atena: We are all immigrants. Trecători prin lume. Migrând din viaţă în moarte. Şi invers. Naveta. Facem naveta karmică. Un du-te vino ameţitor, amuzant şi plin de învăţăminte. Eta! Prieteni pe care i-am revăzut în ţară după timp îndelungat îmi spuneau că vor să plece, măcar o vreme; undeva, oriunde. îi priveam cu nelinişte. Oare dacă aş fi rămas m-ar fi măcinat aceeaşi obsesie a plecării? A sentimentului că mi se ascunde ceva? Este călătoria relevantă cu adevărat? Oare nu afli mai mult despre lume dacă laşi lumea să te cuprindă năvalnic în camera în care citeşti? Şi mai cu seamă, întoarcerea nu este oare o altă confirmare, un alt chip al plecării? Al absenţei. Citindu-l vara trecută pe Kundera, temerile mele păreau să se adeverească: spaţiul reîntoarcerii de fapt nu mai există. Căci întoarcerea nu este decât o altă formă a plecării. O confirmă, o întăreşte. Prin urmare, mi-am spus, dacă vreau să mă întorc vreodată, trebuie să plec din nou şi m-am temut că nu sunt decât o victimă căzută pradă unui fals silogism, care, dacă se adevereşte totuşi adevărat, reduce durerea la ceva ridicol de grotesc. Şi de neadevărat. Am cunoscut la Bucureşti un cuplu tânăr, simpatic; ei, îmbrânciţi de propria lor nemulţumire de orizonturi mai largi, mai luminoase au plecat în Canada. Pentru o vreme, - definitivatul are ceva înfricoşător, apoi o vreme, temporalul sfârşeşte prin a deveni permanent, fără a deveni, paradoxal, permanenţă. Prelungeşti la nesfârşit acest "o vreme", apoi, într-o bună zi, te simţi prea bătrân ca să mai schimbi ceva, înlănţuirea de întâmplări şi de confuzii datorate întâmplării a ceea ce numeşti propria viaţă – şi s-au simţit nespus de nefamiliar. După un an s-au întors în ţară, răsuflând uşuraţi că nu se mai simt străini, că măcar noi ce mulţi şi noi cei puţini coincid, deşi prietenii le spun şi astăzi "cei din Canada", denumire care, ca o pată de vin roşu sau un stigmat, le va rămâne foarte mult timp.

Dar suntem cu toţii imigranţi. Numai că nu ne dăm seama, obsedaţi, cum suntem de mitul bunăstării. Migrăm de la o iubire la alta, de la principii la alte principii, dintr-o chirie în alta, dintr-o nemulţumire la alta, rămânând loiali poate doar vieţii.
Visăm orizonturi pleznind de atâta lumină.
Visăm exiluri mustind de fericire.
Copleşiţi de sălbatica beţie a depărtărilor

16. Cuvinte, sensuri

Locuinţă Sinonime
Subst. Locuinţă, locaş (rar), domiciliu, casă, căsuţă (dim.), căscioară, căsişoară (rar), căsulie (rar), căsoaie (augum), adăpost, acioală (rar), sălaş (pop.), cămin (fig.), penaţi (fig., livr.). Vilă, conac, castel, palat, palută (reg.,înv.). Clădire, imobil, blochaus (rar), bloc-turn, zgârie-nori, cămin (studenţesc); internat; cazarmă. Azil, orfelinat. Hotel, motel, camping, cabană, colibă, budă (reg.), comarnic, surlă, cocioabă, târoagă (reg.), coştoroabă (rar), magherniţă, hardughie, şandrama, chichineaţă (fam.), baracă, bojdeucă (reg.), bujdă (reg.), otac (reg.), coşmelie (reg.), colnă (reg.), izbă, bordei, bordeiaş (dim.). Palafită, locuinţă palustră, locuinţă lacustră. Apartament, garsonieră; mansardă. Spaţiu locativ.

Casă - Expresii
A avea casă şi masă, a face o casă, a ţine casă bună cu cineva, a ţine casă mare, casă de piatră; casă de toleranţă; casă de filme; casă de modă, casă domnitoare; casă de naşteri, casă de copii, casă de odihnă, casă de sănătate, casă de nebuni, casă de vecie.

Acasă - în expresii
Acasă: a se linişti> a-i veni cuiva minţile acasă,
Acasă: bună creştere> cei şapte ani de-acasă,
Acasă: tristeţe > a nu-i fi cuiva boii acasă.

Cuvinte - înţelesuri, un decupaj subiectiv
Cuvântul: creaţie
Cuvântul: casă
Cuvântul: o scoarţă sonoră
Cuvântul: mnemotehnică
Cuvântul: distanţă
Cuvântul: memorie
Cuvântul: minciună
Cuvântul: revoltă
Cuvântul: timp
Cuvântul: lume
lume lume soră lume...

17. Un fel de epilog

Neîndoios, fiecare pasăre moare pe limba ei, însă cuvântul, deşi creează şi descrie lumi, nu este totuşi patria, ci doar o reflecţie a ei, pală, într-una din variantele ei. Babilonice.
Căci limba maternă a celor de tradiţie occidentală este la urma urmei, Biblia.
Atunci am glăsuit, să mergem acasă.
Acasă unde?, m-a întrebat vocea
Semăna cu a mea
Unde este acest acasă despre care îmi tot vorbeşti?
Înlăuntru ….
Patria călătoreşte înlăuntrul meu odată cu mine.
Omnia mea mecum porto.

*

Aici se încheiau notele Verei-Maria aşa cum mi-au parvenit.

Comentarii cititori
sus

Ada Demirgian

Mathilde are ochii verzi

Vorbeam cu el despre Mathilde, întâmplător o cunoscuse pe chat şi tot întâmplător ea (Corina) era la 50 de cm de mine, colegă de birou. Mă întreba în fiecare zi ce mai face ea, Mathilde/Corina şi cum e în realitate şi ce face şi cum face... O frântură de discuţie...

T: ce spuneai mai devreme?
W: spuneam că luni eu deschid compul, spun corina ai un mail şi ea vede mailul
T: nu asta
T: să trecem peste asta
T: te întrebam cum e Ea
W: dar… toujours Mathilde
T: vorbeam de EA
T: :)
T: las-o pe Mathilde
W: aş lăsa-o, dar e omniprezentă
W: am să îţi aduc o poză
T: e omniprezentă în mintea mea bolnavă
W: am observat
T: da, să-mi aduci
W: da, o să îţi aduc
T: dacă îmi aduci şi o fată cu ochi verzi...
W: da, Mathilde are ochii verzi
T: în seara asta sunt melancolic şi vulnerabil
T: hai serios
T: e suplă?
T: glezne subţiri?
W: da
W: vrei un măr?
T: ei da
T: un măr?
W: da
* W întinde un măr galben şi parfumat
T: nu mănânc mere
W: foarte bine
T: merci
W: Adam a mâncat
W: să-ţi povestesc despre Mathilde
T: nu ştiu daca glumeşti cu mine sau...
W: deloc
W: uite
T: poveşteste
W: Mathilde are 26 de ani, este mignonă, slăbuţă, delicată
T: aşa
W: are părul tot numai onduleuri... culoarea... un blond cenuşiu spre castaniu, depinde de lumină... faţa ovală cu trăsături delicate
T: aşa
W: se îmbracă de obicei în culori calde, poartă fuste de-asupra genunchiului şi pull-overe moi
T: vrei să mă topesc aici, pe scaun?
T: ce înălţime are?
W: recent şi-a cumpărat cizme din acelea lungi, până la genunchi
T: aoleu....
W:1.62
T: îmi plac cizmele alea lungi
T: eu am 1.85
W: dada... are buze subţiri şi ochi luminoşi, zâmbeşte cald
T: de ce îmi faci asta?
W: dar ce e mai frumos la Corina e ceea ce se numeşte "lăuntricul"
W: paragraf nou: Sufletul Corinei
T: lăuntricul l-am simţit din mesajele ei
T: ascult
W: Sufletul Corinei seamănă cu sufrageria din casele vechi boiereşti. Îşi ţine amintirile în rame de argint, pe şemineu şi le şterge de praf cu un pămătuf din pene de struţ, cam la două-trei zile. E cald în sufletul Corinei, miroase a măr domnesc sau a cotnar... nu ştiu prea bine. Când ninge, Corina se aşează la fereastră şi priveşte la lumina felinarelor. Îi place şocolata, mai bea când şi când cafea, dar cel mai mult îi place să scrie. Corina scrie încet, fără grabă, cântăreşte fiecare cuvânt şi nu are prieten mai bun decât cărţile. A citit biblioteci întregi în facultate şi încă mai citeşte... S-a abonat la gazete pe care le primeşte frumos împăturite. Corina zâmbeşte cald. Când şi când murmură câte un cântec... puţin Jazz, puţin underground, tango... se duce la cinematecă şi la Ateneu... îi place foarte mult teatrul dar nu tolerează mediocritatea...
T: ouch!

Mathilde nu s-a întâlnit niciodată cu T. T a emigrat, dar din când în când mă mai întreabă pe messenger ce mai face Mathilde, mai are ochii verzi? Îi spun de fiecare dată da, Mathilde are ochii verzi. El se bucură, a zis că în viaţa lui are măcar această constantă.

Comentarii cititori
sus

Virgil Diaconu


America


Viitorul nostru abia începe.
Numai uneori păsările îşi pierd capetele în zbor.
Numai uneori, când Imperiul îşi trimite soldaţii
să facă ordine prin cotloanele cerului;
în Grădina Domnului, în celulele mele. Imperiul!
El vine de peste ocean, în păsările lui de fier,
cu steagurile şi minciunile lui împachetate în ţiplă.
Cu soldaţii care văd în întuneric.
Auzi? Cu soldaţii care văd în întuneric!

De-acum vei fi urmărit şi ziua şi noaptea!
Îţi vei primi numărul şi vei intra în computerul lor,
la care este conectat universul. Tot universul!
Tot universul, stea cu stea; atom cu atom.
Şi viaţa ta va apărea pe ecran. Toată viaţa ta pe ecran,
de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat
din grădina zmeului… Iubitele şi însingurările,
gândurile şi furiile tale vor apărea de acum
pe ecranele Imperiului. Şi toate gândurile.
Toate gândurile, cu nerv cu tot, pe ecrane!
Gata cu întâlnirile secrete din Grădina Narciselor!
Gata cu disputele dintre tine şi vrăbii!
Şi cu poemele de abur pe care ţi le trimite
noapte de noapte Sulfina! Gata cu lecţiile de poetică
pe care le ţii şobolanilor roşii propăşiţi în literatură.
Gata cu anacronismele şi revoltele! De fapt,
Revoltei i se va scoate în fiecare zi câte un dinte
ca să nu mai bată toba în cetate;
şi ca să nu mai scoale morţii din patul lor cu nălucile ei.
Viii – să nu îi mai scoale!
Ieşi afară din moarte, Lazăre! – a zis, şi el a ieşit.
Umblă! – a zis, şi el a început să alerge.

Viitorul nostru abia începe.
Nu te uita la păsările care îşi pierd capetele în zbor!
Imperiul a decretat că ele şi-au ales greşit cerul;
Imperiul a decretat că ne-am ales greşit veacul!
Da, noi ne-am ales greşit veacul, fii liniştit!
Dar Imperiul va găsi o soluţie. Fii liniştit!
Dacă păsările nu mai au loc în cer,
dacă sufletul nu are loc – Imperiul va găsi o soluţie.
O soluţie pacifistă, desigur, pentru că oricum
morţii nu vor fi declaraţi. Şi guzganii Imperiului
vor stabili din nou ordinea în cartierul singurătăţii,
în cartierul florii de cireş.
Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi,
până la Înviere nu vom mai ştii nimic despre ea. Revolta!
Şi Imperiul îşi va mai pune o stea pe steagul victoriei.
- Unde este arcul de lemn? Şi prinţesa cu cireşe la urechi,
prinţesa care aleargă desculţă pe ceafa întunericului,
unde este?
- Toate sunt la locul lor, pe ecran, fii liniştit!
Imperiul are întotdeauna un buzunar plin de soluţii.
O cartuşieră plină…

Viitorul abia începe.
Viaţa ta va apărea pe ecran, de la primul scâncet
la merele pe care le-ai furat din grădina zmeului.
Viaţa ta va apărea pe ecran, de la sărutul prinţesei
la Revolta care aprinde străzile.
Gata cu florile de cireş care au îndrăznit
să se pună de-a curmezişul Apocalipsei!
Care au ajuns să încurce planurile Apocalipsei! Gata!
Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi,
până la Înviere nu vom mai şti nimic despre ea. Revolta!
Şi Imperiul îşi va mai pune o stea pe steagul victoriei.
Desigur, morţii nu vor fi declaraţi,
istoria se scrie şi acum pe întuneric. Vezi,
mai înainte moartea vorbea ruseşte şi avea o singură stea.

Steaua roşie! Acum moartea a trecut de partea cealaltă.
Şi-a schimbat limba şi s-a umplut de stele. Ce dicţie,
ce igienă morală are ea când vorbeşte despre ţară
printre cruci! Ea, care numără întotdeauna morţii altora!
Şi care, după ce le ciopleşte nenorociţilor sicrie,
le ascunde morţii sub steagul victoriei;
sub cerga mărinimiei sale! Sub steagul victoriei!
Steag pe care stelele stau în genunchi…

Viitorul abia începe. Aşa că îmi voi face publică
ediţia princeps a revoltelor şi utopiilor mele.
Ediţia princeps a revoltelor mele scrise acum o mie de ani.
Aveţi aici toate gândurile, nerv cu nerv.
Toate anacronismele şi ereziile mele cu nerv cu tot.
În ediţia princeps veţi găsi toate ereziile şi,
printre ele, vrăbiile şi florile de cireş. Ce altceva
decât o încercare de îndreptare a genomului uman
prin floarea de cireş, prin sărutul prinţesei?
Ce altceva decât o încercare de a ieşi de sub talpa Imperiului?
Iată anacronismele şi ereziile mele! Gândurile mele atomice!
Iată lucrurile pentru care am fost plimbat prin piaţa publică
şi atârnat în toate ştreangurile istoriei. Şi ars pe rug,
pentru ca nu cumva sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.
Ieşi afară din moarte, Lazăre! – a zis, şi el a ieşit.
Umblă! – a zis, şi el a început să alerge.

Iată Revolta, care aleargă pe străzi!
Până şi floarea de cireş este o răzmeriţă în liniştea copacilor,
cearta vrăbiilor – o adevărată mişcare de stradă.
Şi îndrăgostitul, care trece fluierând pe lângă Apocalipsă…
Iată, aşadar, lucrurile pentru care am fost interzis
în toate manualele. În toate capetele, în toţi neuronii
Imperiului. Şi în toate epocile. Interzis,
pentru ca nu cumva sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.
De fapt, soldaţii întunericului mai încearcă şi-acum
să stingă steaua care îmi dă lumină, lumina care dă stea.

Ei mă urmăresc şi acum, noapte de noapte,
ca să-mi împuşte în cap toate visele. Toate florile de cireş,
toate visele ascunse în celule. Soldaţii întunericului!
În bezna pe care o tai cu cuţitul abia dacă le zăresc stelele
şi decoraţiile... Soldaţii! Care mi-au interzis ieşirea în public,
printre cireşii înfloriţi. Imperiul! Care m-a scos
din toate manualele: din toate capetele! Din toate celulele!
Da, veacul mă trimite în fiecare zi pe eşafod.
Veacul mă îngroapă în mormântul de zi cu zi al opiniei publice.

Viitorul abia începe.
Totul este să îmbrăţişezi noua ordine:
gândirea la gamelă, orizontul cazon.
Ideile din borcanul cu spirt.

Totul este să fii treaz când vor sosi de peste ocean
conservele cu zile mai bune, razele de soare în eprubetă,
florile de cireş în staniol, capsulele cu speranţe:
una pe zi şi vei arunca pe fereastră toate ereziile.
Un spray cu iluzii la purtător te va ajuta să scapi
de floarea de cireş care îţi bate cu disperare în geam.
În celule!

Viaţa mea – la picioarele Imperiului.
Gândirea la gamelă! Orizontul cazon!
Singurătatea mea cu degetul pe trăgaci!


Ia de la mine, Doamne, paharul acesta!
Îndepărtează de la mine paharul acesta!
Şi strânge cioburile vrăbiei şi fă vrabia la loc.
Şi întoarce la mine Sulfina şi floarea de cireş.
Floarea de cireş, din care mi-am făcut biserică!
Întoarce la mine biserica Floare de Cireş, chiar acum,
când îmbrăcată în flăcări, Apocalipsa îmi dă târcoale.
Scoate-mă din mormântul acestui veac,
Doamne, nu mă amesteca cu morţii!
Ieşi afară, Lazăre! – a zis, şi el a ieşit.
Umblă! – a zis, şi el a început să alerge.

16 februarie 2005

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu

Cum s-a făcut de am ajuns scriitor (V)

Nu am ştiut atunci că întoarcerea mea în satul de munte, o întoarcere la 23 de ani, avea să fie reînceperea identităţii ascunse. N-am ştiut că voi scrie atât de amănunţit şi de aplicat despre micile comunităţi de la poalele munţilor, pe care altădată, vrând să mă desprind de ele, le priveam cu condescendenţă. Despre micile comunităţi, pierdute printre zăpezi şi zăpăituri de câini, printre pâlcuri de pruni şi acoperişuri roşii, pe coastele prăvălatice.

N-am ştiut că obârşia se întoarce în tine ca un copil în somn.

Ce cuvânt straniu: obârşia. Câte nu ascunde, pare-mi-se!
Lucian Blaga şi Valeriu Anania vorbesc insistent despre obârşii. Mi-e greu acum să spun de ce insistent.
La obârşie, la origine, la izvor, la sursă. La începuturi. Primordiile. Un ascunziş senzaţional. Însă nu prin senzaţii ne recăpătăm simţul originilor, ci prin neguri. O privire prin negură, un Nor al lui Magellan pogorât pe Pământ. O privire prin negură şi o spunere prin ne-gùră. Ab originem! O privire către aborigeni, adică spre cei care se află undeva, prin preajmă, de la origine. Oameni originari, rămaşi până mâine prin anumite părţi de locuri. Mai mult ca sigur, prin cele părţi de locuri, pe câte unii îi aşteaptă şi un răspoimâine. Li se zice neglijent băştinaşi ori autohtoni, dar aceştia nu îmi par a avea vechimea înfiorătoare a aborigenilor. Un băştinaş de azi poate fi un venetic, sau un "nemernic" de acum 300 de ani. Aşa erau veneticii pe atunci, adică nemernici, şi aşa li se şi spunea. Aborigenii nu au venit însă de nicăieri. Ei s-au născut acolo, odată cu lumea.

Întoarcerea la origini înseamnă un cântec al izvorului ascuns.
Departe de obârşie, eu sunt cel ascuns.
Cel care stă lângă tine şi din umbră îţi şopteşte mereu adevărul.
Eu sunt cel care, pentru început, îţi spune că dacă vrei să fii mereu fericit.
Nu trebuie să ai nici o dorinţă.
Eu sunt cel de lângă tine,
Foarte departe, în trecut.
Eu am plutit pe norul format din apa obârşiilor.
Am venit spre tine.

Zburaţi, zburaţi în oglindă,
Fugăriţi-l pe micul Narcis,
O arătare beatificată în pânza de apă.
Let me show my eyes in the Ocean. What an emotion!
Nu-l lăsa pe micul Narcis să stea lângă tine. Nu te va beatifica niciodată şi te va îmbolnăvi de egotism. Eu sunt… eu sunt… eu sunt… eu am… am…

Nu avea nici trei ani şi se ducea fuga-fuguţa spre un cal roşu. Plecase nevăzut de lângă taică-său care ascuţea nişte araci, pe tăietorul de lemne din bătătură. Asta însemna că venise primăvara… Aracii erau buni să ţină în sus fasolea viitoare. Un cal roşu ronţăia cu grijă resturile rămase din prânzul oilor. Îi auzea ronţăitul, aşa cum avea să audă mai târziu, pe şantierele de prin oraş, zgomotul benzilor rulante. Parcă rumegau, ca un cal. Un cal roşu, aşa aveau ei, iar el avea doi ani şi un pic. Alerga spre el cu paşi abia deznodaţi. Încă nu ştia că poetul deja scrisese că pe sub porţile oraşului, noaptea, treceau câini roşii şi griji. Cal roşu… roşu şi griji! Trecuse de grajdul din pragul căruia se uita adesea la vuve şi le observa unele detalii anatomice, nemaivăzute de el până atunci. Nu le băgă în seamă, de data asta. Alerga şi ţinea în mână un arac subtilizat din grămada ascuţită de taică-său. Era un mic pedestraş, în plin avânt agonistic. Poate o nălucă rustică şi târzie, încă incertă, a purtătorului de lance, a aruncătorului de suliţă. Alerga spre un viitor ascuns… printre câini roşii şi griji.

Comentarii cititori
sus

Victor Nichifor

Important

1

cer ajutor pentru a da cu tifla unei după-amiezi flasce din start. o formulă
să mă ţină pe şine câteva zile pline. ceva trepidaţie în sistemul de gândire.
cer şi mă tot frichinesc în oraşul vechi, nu-mi găsesc rostul de student.
întind coarda, nu mă las posedat de griji. aş apela la gaşcă, babaci, AC/DC.
încep un jurnal, nu mai vreau să dau pumni în tocul uşilor de unul singur.
cer impulsul care te orientează pe direcţie de-a gata, ora mea de mers pe ape.
speculez unghiul unor umbre ce intră şi ies printr-un geam, număr oameni.
respir adânc, mă reorientez după azimutul de origine; şi ce câştig am în afară
de faptul că mă irită cearceaful pe care zac? că n-am idee cum pot continua?
de fapt am tot timpul înainte, eu Mare Chestie de la paparuda asta de viaţă
nu cer. totuşi, sunt pregătit mintal s-accept că ceva nu bolboroseşte adecvat.
fără explicaţie, câmpuri de atracţie se formează pentru a se bate cap în cap.
nu mi-e clar cui să ţin partea, nu ştiu care-s implicaţiile îngerilor în viaţa mea.

locuiesc în cea mai aspirată comunitate a oraşului. atunci de ce mă plâng?
marea cu sarea la ora bilanţului mă lasă rece, mă roade gura grea în exces.
stima de mine se hrăneşte tocmai din ce-i mai încârligat în setul de legături
Nichifor Victor. iar asta-i secret. d-aia zic: la ce bun un ego umflat cu pompa?
cred că dramatizez – am trecut prin armată şi am supravieţuit nedeformat.
nu acţionez împotriva altora, dar numai pentru că am cei şapte ani de acasă.
întrebarea cade: cum ies din astă pasă când mă paşte un an plin de şcoală?
ei!… dar nu cer mare lucru, ceva bani de la babaci. note rezonabile. deştept
ar fi să ţin un ochi pe bioritm, prin el îmi estimez resursele minerale. ieşirile
din neobişnuit. nu te hlizi, astfel se construieşte personalitatea ca o stâncă.

uită-te la mine: student anul patru. bine împlântat pe lumea celor cu biştari.
am femei la bord, gaşcă prin care-mi menţin interesul de bios, fibrele de taur.
ieri am fost la o bere, în timp ce ridicam halba mi-am urmărit reflexia-n geam
între alţii, m-am asigurat că dacă m-aş fi născut femeie (mulţumesc, Doamne!)
cu siguranţă m-aş fi marcat "viabil"; şi-atunci ce mă lamentez ca un surogat?
vezi, părţile friabile din acest set de legături tot cârcotaşe au rămas. dar nici eu
nu mă preumblu în centru universitar de ieri de azi: în adâncimi nesondabile
(exceptând clipele de control în care scriu poezii uşchite, deci am ceva logică)
am înţeles că e vremea să-mi pun amprenta răsucită pe mediul înconjurător.
act normal: să bat discotecile în toate direcţiile, să-mi pun cămaşa cu pectorali.

mă răzbate un gând instantaneu: oare presiunea de a fi catapultat în lupta vieţii
în poziţie aspirată de mase îmi impresionează subconştientul şi, prin urmare,
nu sunt capabil de anumite reacţii controlate care-ţi imprimă succes în viaţă?
din fericire e numai un gând aberant, mă despart de ei prin secole de civilizaţie:
în cămin au trei bude fără capac la un palier de organisme, mănâncă năclăială
de cantină, cu ochii mei am văzut furnici în paturi, gândaci la ordinea zilei. au
mai multă expunere la femei: avantaj pentru fraieri, căci mai cu bani mai gratis
şi eu am capsat un spectru larg de domnişoare. nu degeaba-mi scârţâie patul!
(mulţumesc celor patru bunici pentru a-mi fi născut părinţi destupaţi suficient
să-mi închirieze apartament de unul singur. perfect se potriveşte unui spirit liber.)

*

totuşi, în actuala situaţie ceva undeva nu mă slujeşte. văd bine, arcul vieţii
se tensionează, îmi hurducăie până şi neuronii cei mai redutabili. pentru ce?
e bătut în cuie, sunt o frumuseţe de băiat (femeile mature mi-o spun pe faţă).
e bătut în cuie, fac o facultate. pot cheltui bani în orice bar pe Valea Prahovei.
îl am pe vino-ncoa, confirmat în ciuda singurătăţii ce pune presiune pe ţeastă.
niciodată nu m-am pierdut printre mase. e ăsta un motiv pentru care mi-e lene
să mă clintesc din pat? contorizez unghiul umbrelor ce intră şi ies prin geam…
oamenii la ora asta pe stradă trebuie că mă consideră un fericit. de ce nu? a?

nu-i de mirare că mă bântuie impulsul să mă exprim în poezie contemporană.
câteva seri am dârdâit c-o să fiu privit drept un papagal. însă băieţii din gaşcă
sunt pe traiectorie de intelectuali. plus babacul m-a aplaudat la scenă deschisă;
iar dacă el e cu banii, m-am gândit că are dreptate. ş-atunci: ce-mi trebuie şcoală?
ştiu: din păcate tot de la babaci mi se trage. aş fi putut sta în companii selecte,
sponsorizat (doar un fiu au). mi-aş fi găsit ceva super-briliant îndată după aceea,
fortificat prin şcoala vieţii. cu subiecte pentru poezie subtilă pe zece ani înainte.
în schimb, nu ştiu de când n-am mai scris. mă amăgesc cu acest jurnal numai
să ascund adevărul gol şi care doare: mă perind în prosteală, efect al acelui
bagă-bagă-bagă! bagă să treci anul! doar "facultatea e suportul tău în viaţă".
dar eu nu am de gând s-ajung o epavă căreia şcoala să-i sfredelească mintea.

am citit că pădurile amazoniene sunt în pericol real. iar eu merg la cursuri.
în Indonezia un uragan a distrus mare parte din ţară. Da, sunt conştient
că s-a mai luat un set de premii Nobel! câte lucruri care te pot catapulta,
iar pe-aici nu mai e loc de o idee fixă, personală. mişc ca pe ceva străin
degetele picioarelor. am unghii încarnate, mă seacă până-n ficat. e drept,
nu le-am mai tăiat de vreo două săptămâni. dar Nu asta e obsesia căutată.
chiar nu ştiu ce să fac. mi-ar plăcea să mă duc la geam, să urmăresc oamenii.

2

mă aflu în stare de spirit acceptabilă, greu de crezut după cum am început ziua:
într-o atmosferă închegată în noduri ce trag ghiontiri drept la coaste, luptam cu
gravitatea unor profesori puşi să administreze cele mai grele teste – cu mâna goală
reuşeam să le storc energia internă. tocmai sărbătorisem primul K.O. adjudecat,
când mă păleşte ideea că trebuie să fiu treaz, prea îmi ţineam ochii ficşi în tavan. aprind veioza: "ca să vezi!", mă conving după ce-mi trag două palme pe obraji. totuşi: ce se întâmplase? mă uit pe geam cât mă uit, beau lapte pentru că nu ţin jar
într-un apartament de închiriat. nici nu-mi cumpăr televizor, fiecare trebuie
să câştigăm pariurile cu noi. din urechi îmi ieşeau aburi, dau să ciugulesc un ou.
cu toate acestea era doar trei jumătate, "liniştea cât cuprinde" mă prinsese-n halo.

ai nevoie de o noapte ca asta să te lămureşti că funcţia principală a somnului e
să nu te plictiseşti de viaţă. în context rad tot laptele din frigider, dau cu banul
pe post de oracol. dar dintr-un motiv aşa facil eu nu mă sinucid… şi mă pun
pe citit ca şi cum gura nu-mi duhnea a cursuri de-aseară: pagină după pagină
de Louise Gluck, draga de ea. pe la patru un cocoş începe a-şi ascuţi vocea;
încă e noapte s-o tai în calupuri cu brişca, o accept învârtindu-se în sclipiri
de chihlimbar. când am sărit ca ars cursurile făceau parte din istoria anului IV.
laboratoarele-s literă de lege, cu cel de după amiază n-a fost nici o problemă.

am adus acasă o colegă, Mioara. s-a scurs cum a trecut pragul, i-am împrumutat
două cursuri în van. asta e situaţia, sunt şi altele prin oraş! nu-mi propusesem
să fac sex cu ea, dar o discuţie intelectuală nu ar fi stricat. orice, ca-ntre tineri
cultivaţi. doar pentru astfel de ocazii am conspectat capitol după capitol de:
istoria astrelor şi cele mai frumoase poezii de dragoste, inteligenţa artificială
şi fotbalişti cu bani, cronica filmelor deştepte; plus tendinţe personale, precum
ultimele cd-uri pe care mi le-am cumpărat. căci veni vorba, am ieşit complet
din starea aceea de ratat, am din nou chef să ascult muzică. SOD de Otholiten
e ceea ce-mi lipseşte mie acum, un Thinking Plague… pot înşira nume exotice
până la miezul nopţii, realitatea-i că mi-e suficient să le ştiu gata de a fi aruncate
în cd player, aranjate-n bibliotecă neapărat alfabetic. am şi o colecţie disco,
pentru pupezele menite să-mi ţină stima de bărbat sus-sus, deasupra munţilor.

mă gândesc la următoarele: de când mă ştiu am făcut echipă numai cu băieţi
(fetele parcă n-ar trăi tot o viaţă, în plus nu ţin la tăvăleală). în adolescenţă
priveam fetele ca pe nişte extraterestre nătăfleţe, iar acum am ajuns în situaţia
de a fi atras de "ele" – cum mă mai pot evalua drept băiat de nota 10? să fie clar:
atras pentru a le domina fizic, nu am luat-o complet razna. uită-te la Mioara,
eram pregătit să mă las cuprins de poezia dintre bărbat şi femeie, iar ea a fugit
înghiţind pământul după ce i-am dat singurul curs care-i lipsea. ce să mă facă
să cred că voi împărtăşi aceeaşi soartă cu o soaţă? instinctul de a mă împreuna iar?
fluxul social cu exemplul clasic – babaca & babacul după douăzeci şi doi de ani?

în ciuda acestor exemple am senzaţia că problema îmi scapă printre degete.
soluţia nu-i să experimentez sex cu cele mai felurite doamne, cum se poate
crede. aspir la poezia pe care n-o mai scriu de atâta vreme, prin ea paparuda
asta de viaţă să devină o stâncă de nezdruncinat. jurnalul face bine la faţadă,
dar mă văd citind din jurnal gol cu o femeie în pat? "linişteşte-te", îmi muşc
limba – nu contează câte cărţi scrii, ci câte o să-ţi mai savurezi la pensie înfoiat
pe patul de spital. dacă nu te sinucizi, vorba lui Cioran. orice dereglat mintal
poate ajunge la concluzia mea, cunosc şi asta. problema e: cum poţi acţiona?

e vremea unui început, Victor: vreau să văd în tine numai vârf de cerneală.
cum aş sta în faţa oglinzii, şi nu cartof pe canapea memorând matematică.
un glas ce abureşte, în oglindă puţin încruntat: marele lozăr, marele brandăr.
o scobitură în spaţiul unde bate vântul şi mă ademeneşte, las viziunilor
un orificiu să mă cerceteze (revenit în pat, atins de găuri de vierme la cap).
după care nu mai ştiu ce fac, şi e perfect astfel întrucât loz am de la babac
şi brandul tare din cei doi ani de karate. când mă trezesc la simpla realitate
mă aşteaptă rezultatul cel mai mişto: am împânzit gura şi dinţii şi limba,
mă simt vinovat că uneori mă îndoiesc de evidenţă: totul îmi merge ţais.

(Va continua)

Comentarii cititori
sus

Mihaela Butnaru

De un an, de cînd citesc Prăvălia culturală, am învăţat pe pielea mea un cuvînt nou, şi anume "boem". Nu am multe zile boeme, dar cea de 8 este întotdeauna aşa. Parcă aş duce o viaţă leneşă, petrecîndu-se uluitor mai mult în minte (suflet) decît în afară, o viaţă deloc complicată de facturi, treburi şi alte "trebuie". Cred, poate în mod egoist, că pentru asta e bine să existe o prăvălie: ca atunci cînd te saturi de obligaţii şi de lucruri măreţe, care există în lumea literaturii aşa cum există în toate lumile, să ai unde merge, fie şi cu un click în loc de paşi de plimbare. Mai cred că Prăvălia nu a trădat argumentul iniţial în nici un număr şi, cît timp nu o va face, ne vom bucura împreună de cumpărături puţine şi alese.

*

Veronica D. Niculescu

La bucata mea de tejghea din prăvălie miroase a sticle de lampă. Nu ştiu cum a ales CMU etichetele pe care le-a lipit pe toate sertăraşele astea, atunci, la început, dar mie tare îmi place ce-a lipit pe al meu. Din când în când, mai întind, pofticioasă, degetele către ceva boabe pentru păsări sălbatice, mai şi pe la alviţe, dar sticlele mele de lampă îmi rămân cele mai dragi, fiindcă de mică îmi plăcea să mă joc cu focul.

Aşadar, vrând-nevrând, când vine vorba că Prăvălia s-a deschis acum un an, gândesc în termeni de spectacole de teatru. Mă uit în folderul "aprilie 2006" şi găsesc: Plastilină şi Vremea dragostei, vremea morţii. Pe atunci, CMU mă întreba ceva de genul: "Chiar sunt aşa faine spectacolele astea de la Sibiu sau doar scrii tu bine despre ele?".
Drag coleg de tejghea – aşa ne place să ne răsfăţăm în corespondenţa noastră – mi-a trebuit un an să mă gândesc şi, uite, acum îţi răspund: da, chiar aşa faine erau spectacolele. Pe-atunci, întrebarea mă pusese pe gânduri. Făceam o navetă de lux, între Sibiul-casă şi Bucureştiul-job şi începusem să mă suspectez de o implicare emoţională prea mare în viaţa culturală sibiană, căreia într-un fel îi întorsesem spatele, cocoţată în Săgeata Albastră… Nu cumva, cuprinsă de un soi de vinovăţie, începeam să ridic osanale "paradisului pierdut"?
Între timp, ambele spectacole despre care scriam cu entuziasm în numărul 1 al Prăvăliei culturale au confirmat: Vremea dragostei, vremea morţii are trei nominalizări la premiile UNITER, ce se vor decerna pe 23 aprilie 2007, la Sibiu, iar Plastilină e mereu dat ca exemplu, când vine vorba de scenografia grozavă a lui Andu Dumitrescu, acum semnatar la Nasul lui Dabija, cu Ada şi Bobo…
Între timp, au tot fost delicii: Godot-ul lui Silviu Purcărete şi apoi cel al lui Tompa Gabor, Rinocerii aceluiaşi Tompa Gabor, apoi Pescăruşul lui Andrei Şerban şi Balul lui Radu Alexandru Nica, şi acum Nasul lui Dabija şi Viaţa cu un idiot al lui Zholdak.

Cum să nu mă simt bine între astfel de sticle de lampă? Marfa e de cea mai bună calitate, provine din depozitele cele mai renumite, iar vânzarea ar fi asigurată, de-ar fi vorba aici de vânzare. Dar nu e, e vorba doar că sticlele strălucesc fără să fie nevoie să le abureşti cu gura şi să le lustruieşti cu colţul mânecii şi, mai ales, că scot un sunet plăcut, un fel de "cliiing" melodios, aşa, când le atingi uşurel, cu dragoste…

*

Horia Dulvac

Am avut de câteva ori senzaţia foarte clară, răsfoind o oarecum reputată revistă "pe hârtie", văzând cât este ea de rigidă şi lipsită de creativitate, că revistele de pe net se anunţă deja ca un adversar autentic.
Senzaţia mi-a fost întărită şi de sentimentul de uşoară inconfortabilitate pe care l-am avut când am trimis acestor reviste "virtuale" unele articole care apăruseră în publicaţiile clasice. Mă simţeam ca un călugăr într-un magazin de echipamente IT: uşor vetust, uşor prăfuit.
Stilistic, ceea ce apare în revistele "pe hârtie" e destul de îngrijit. Adesea însă sunt scrieri încordate, lipsite de viaţă şi asta devine din ce în ce mai jenant vizibil.
În virtutea suportului, revistele electronice te obligă şi la un alt fel de spunere: mai direct, mai frust şi, în ciuda lipsei constrângerilor spaţiale, exercită şi presiunea unei mai mari expresivităţi.
În fond, mecanismul psihologic al lecturii pe net este acela de vizualizare în câmpul prea plinului al abundenţei şi prea multului, golul are aici ceva probleme metafizice şi stilistice.
În treacăt spus, există o anume prejudecată sau falsă referinţă legată de psihismul sau vizualitatea ce însoţesc sintagma "revistă virtuală".
Există reprezentarea falsă, dar pe deplin explicabilă ca ambiguitate psihologică, potrivit căreia, fiind virtuală, revista este oarecum plasată în câmpul unei anume ficţiuni, că este ireală.
Este evident fals şi nedrept: "galaxia Guttenberg" debutase şi ea probabil sub semnul acestor suspiciuni, care îi puteau fi fatale, dacă ne gândim la ce a însemnat cuvântul tipărit în planul despărţirii fizice de interlocutorul care era partenerul dialogului. Separaţia de cel cu care împărtăşeai oralitatea era aproape fizică, nimic nu părea a putea înlocui vreodată (şi poate că această substituţie compensatorie nici nu s-a produs) farmecul, fascinaţia, vederea în adâncime, mirosul, din relaţia vorbitor-ascultător (care era fatalmente discipol).
(Am în vedere aici observaţia mult mai profundă că retorica ascunde resorturi de putere implicită, că a convinge înseamnă a înlocui şi, din această cauză, oralitatea nu putea să nu aşeze ceea ce azi numim raporturi sociologice scriitor-cititor, într-o ecuaţie de putere: unul vorbea, era maestru, celălalt tăcea, prelua. Poate cu o atenţie inconştientă, la pândă, să îi aplice lovitura mortală).

Vorbind de paradigma înlocuirii, cred că mai devreme decât ne vom aştepta, revistele virtuale vor realiza puciul acela mortal al schimbării de care vorbeam.
Nu voi argumenta cu aplicaţie, ci voi evoca doar un episod.
Se spune că cineva îl întreba pe Salvador Dali despre relaţia cu maeştrii: "Desigur, aveţi o mare veneraţie pentru maeştri", i se sugera. "Da' de unde, scopul meu e să îi studiez cu atenţie şi, la momentul potrivit, să le aplic lovitura mortală", ar fi răspuns Dali.
De la început, aceste replici trebuie scoase de sub simplificarea unei scheme de cinism.
La nivel etic, anumite mecanisme ce vizează acţiuni ale unor entităţi generale sunt obiectivate, aproape ca ale fizicii. (Să ne amintim de Nietzche: "Binele şi răul sunt prejudecăţi ale Domnului").
Nimeni nu s-a gândit vreodată să acuze matematicile de cinism, pe motiv că, de pildă, nu lasă loc discriminărilor pozitive.
În statistică, excepţia care întăreşte regula e pur şi simplu asimilată, devorată, până când numai rămâne din ea nimic. Ce semnificaţie poate avea un fapt statistic izolat, devreme ce încă de la început el e pus să tragă la căruţa semnificantă a marii mase a statisticii?
Nimeni nu se indignează de acest fapt, ba chiar ar fi o ştire de senzaţie dacă cineva ar anunţa că lucrează la un tom al "matematicilor triste".
Tot aşa, nu acuzăm matematicile de inconsecvenţă, pe motiv că raportul dintre lungimea cercului şi diametrul său este insondabilul în zecimale număr pi (în fond o prejudecată a naturii, nu?).
(Poveste simptomatică: o revistă britanică a publicat de întâi aprilie o ştire potrivit căreia, consiliul local dintr-un comitat ar fi hotărât înlocuirea numărului pi, inconsecvent şi cu zecimale aducătoare de eroare, cu "mai biblicul" număr trei. Nimic mai firesc, devreme ce cifra aceea fusese votată şi existau atâtea argumente religioase pentru ca această substituţie să fie una legitimă. Rezultatul a fost o avalanşă de telefoane ale oamenilor îngrijoraţi care protestau cu vehemenţă împotriva unei asemenea "aberaţii" a consiliului local.
Meditaţie dubitativă personală: ce soartă ar fi avut geometriile lobacevskiene, potrivit cărora buna ordine euclidiană era pusă sub semnul îndoielii, în care două drepte paralele se întâlneau undeva într-o virtualitate aducătoare de speranţă, dacă intrau în ştiinţă printr-o hotărâre a consiliului local, nu ştim!)

Momentul în care revistele electronice vor fi un competitor real al celor pe hârtie, când le vor înlocui poate definitiv, se situează deocamdată tot în virtualitate.
În materie culturală (ca peste tot de altfel), paradigma înlocuirii e pur şi simplu o schemă vitală, un mod de viaţă (În taină, suspectez chiar că ea este generatoare de ţinerea în viaţă a lumii solicitată din toate băierile ei posibile, că face timpul).
Anticipez ( cu savoarea unei detaşări, ca a unui fel de parusie despre care crezi că nu te afectează direct, chiar dacă nu eşti pregătit) elementele schimbării, ca într-o tragedie antică (teatrul ne-a servit cu mai multă acurateţe mecanismele înlocuirii şi cu mai multă exemplaritate poate decât istoria).
Deja semnalele acestui (sângeros) război se fac vizibile. (Sintagma sângeros război e prea mult, se va spune. Dar nu este o exagerare: mizele sunt mai mari decât ne-am aştepta, şi unul dintre punctele slabe ale culturii scrise pe hârtie este chiar subestimarea dimensiunii acestei competiţii şi a mizei).
Semnele clinice sunt parte a banalităţii cotidianului, ca finala unui meci de tenis, sau o competiţie electorală: cel nou venit e inapt, inabil, imberb, lipsit de experienţă şi, a ne lăsa pe mâna lui pare a fi o adevărată catastrofă viitoare. Cel care era vechiul campion, deşi sufocant prin autoritate, aproape autocrat, obiectualizarea tuturor frustrărilor şi cârtirilor neajunsurilor exilului nostru, e totuşi autorizat de realitatea faptului împlinit, de legitimitatea colosală a lucrului deja făcut, care face zeii neputincioşi şi timpul ireversibil.
Aşadar, revistele virtuale vor continua să fie multă vreme acuzate (sau măcar suspectate, în cel mai onest caz privite cu condescendenţă) ca fiind diletante, frivole, locul unei prolificităţi neautorizate. Cel consacrat, maestrul, nu dă certificate de existenţă decât celor care trec prin faţa ochiului lui. E un ochi care mai mult ucide prin omisiune decât dă viaţă. Neprivit, negustat – iată coşmarul unei existenţe în lumea expresiei, o situaţie generatoare a imensului potenţial de revanşă a diversităţii.
Ca locus care nu şi-a găsit pe deplin autorizarea, revista virtuală va mai suferi o vreme de toate energiile şi frustrările lipsei de autorizare şi autoritate, de ucigătorul deficit de privire din partea celui căruia de fapt urmează să îi ia locul şi se va comporta ca atare. Revistele virtuale vor fi rebele şi, chiar când nu vor să recunoască asta, funcţiunea şi viitorul lor sunt acelea de a înlocui. Pentru început, apele sunt calme, căci nu au ajuns încă să-şi dispute cititorii. Purtându-şi cu stoicism condiţia de existenţă în prolificitate, sentinţa adamică a alungării, blestemul înlocuirii, ele se dezvoltă deocamdată separat de formulele clasice de revistă, grăbite să-şi creeze noua lume.
Nu va mai dura mult până când aceasta va fi singura realitate acceptată.

*

Corina Ungureanu

În curte la tanti Dida, o curte uriaşă cu o perspectivă lărgită de poziţionarea la intersecţia a două străzi, petreceam un sfert din an, după părerea majorităţii, cel mai savuros: vacanţa de vară.

Casa era a bunicii, care a locuit acolo până când a murit. Eram foarte mică pe atunci, abia mi-o amintesc pe bunica. Mai exact, mai ştiu doar părul acela cărunt gălbui pe care îl pieptăna în fiecare dimineaţă şi seară, ba uneori chiar şi după-amiaza. O astfel de după-amiază am foarte clar în minte, cu petele de lumină şi umbră, lăsate de frunzele corcoduşului pe bancă şi pe cele din jur. Lăsat pentru o clipă slobod, ca un câine dezlegat din lanţ, părul părea că se bucură sălbatic, revărsându-se cu o vigoare nepotrivită pentru trupul încovoiat. Era apoi întemniţat în căuşul unui ac de păr ondulat, de os, adus de undeva din nord vest.

Acest ac de păr stă pe un raft nevăzut, alături de alte obiecte împietrite, dar din care se revarsă fără încetare amintiri.
Se mai află acolo guma de mestecat pe care trebuia să te străduieşti s-o cioflăi îndelung, pe talajul de lângă peretele magazinului, ca să devină elastică şi să lase papilelor gustul desăvârşit de banană, un fruct galben, a cărui fotografie era pe ambalaj, chiar sub cuvântul gumela; mobila aceea de casă nemţească, de lemn masiv, înghesuită într-o cameră de chirpici, leagănul din vişin, sticluţele misterioase din pod, pantofii din piele de şarpe din întunericul saivantului, batistele minuscule, mirosind a săpun, scoase ceremonios din dulap.

Ele nu încetează să fie izvoare ale tablourilor acelor nesfârşite reuniuni unde toată lumea era primită cu bucurie şi unde învăţai să citeşti şi să priveşti cu îngăduinţă, aşezat într-o morală firească, ce pompa, în praful unei cuminţi mahalale, aerul sănătos, imperceptibil, al calmului şi lentorii creşterii.

*

Cornel Mihai Ungureanu

M-am întrebat, înainte de a porni Prăvălia, dacă oamenii care ne umplu şi, uneori, ne controlează viaţa ne vor lăsa să mâzgălim cu degetul, ce vrem noi, pe geamul aburit. Dacă voi putea fi la fel de convingător ca acel domn beat (abia ţinându-se pe picioare), care, confruntat cu dojana unei mătuşe de-a mea, a răspuns: "Trage dumneata o linie de aici până la poartă şi îţi arăt că eu merg pe unde vreau eu!!". Dacă vom putea evita acele "nume" cu balanţa – între consistenţa textelor şi promovarea de care se bucură – flagrant dezechilibrată, dacă le vom găsi pe cele cu un dezechilibru inversat. Dacă în ţara asta şi în vremuri cu atâtea probleme care zgârie fundalul, ne vom păstra calmul care exclude indiferenţa civică. Dacă vom avea în fiecare număr câteva sortimente de calitate.

Acum, după un an, sunt mulţumit de felul în care a crescut acest proiect, tot astfel cum, la fiecare număr sunt nemulţumit de calitatea unor texte. Mustrarea că le pun totuşi pe rafturi, din diverse motive, mă însoţeşte mult timp şi nu e atenuată de numeroasele mesaje primite de la oameni cu greutate în cultura română, care ne apreciază efortul. (El înseamnă pentru mine şi corectură, formatare, diacritice de pus, comunicare, promovare).

Prăvălia este, dincolo de ceea ce se vede în vitrină, şi un revelator pentru relaţiile noastre, a celor ce contribuim (încap aici şi excelenţa, şi empatia, şi frustrările). Le mulţumesc colegilor de tejghea pentru (separat, uneori şi împreună): nivelul textelor, hărnicie, promptitudine, buna comunicare.

De multe ori, în timp ce lucrez pe textele altora, mi se face un dor cumplit de scris şi amintirea cărţilor sau nuvelelor începute şi abandonate mă împunge să renunţ la construcţia revistei şi să mă întorc la ceea ce e prioritar pentru mine. M-ar întrista asta la fel de mult ca pe fratele meu despărţirea Cehiei de Slovacia la 1 ianuarie 1993? Mi-ar lipsi, din cele aproximativ 100 de e-mailuri cu "chichiţe" de pus la punct, schimbate în fiecare lună pe 7 seara sau pe 8 dimineaţa, replica (preluată de Corina de la Luigi, ca şi responsabilitatea postării) la o eroare pe care o semnalez: "Ţi s-a părut!", scrisă după ce lucrurile au fost îndreptate?

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey