•  Simona Cratel
•  Radu Ţuculescu


sus

Simona Cratel

Veveriţa

Pentru Micky

Luni, la ora şapte jumătate, Veveriţa s-a trezit pentru că soarele îi bătea direct în faţă, prin fanta dintre draperii. Însă ar fi avut chef să doarmă mai mult.
A făcut o baie, s-a analizat în oglindă, a încercat să-şi mai netezească un pic părul care-i stătea ca o coamă zbârlită, apoi a trecut în bucătărie. Mâncând ceva în grabă, stând în picioare lângă fereastră, s-a gândit cu neplăcere că într-o zi atât de frumoasă ea trebuie să meargă la facultate.
A îmbrăcat o pereche de blugi jerpelită. Şi-a tras pe cap tricoul, iar deasupra şi-a pus o cămaşă bărbătească. Şi-a înnodat o eşarfă în jurul gâtului.
A avut ocazia să constate că era în întârziere.

Autobuzul a venit repede şi era destul de gol. S-a aşezat în spate şi a privit pe geam tot drumul. Era toamnă.
După ce a coborât, Veveriţa s-a îndreptat spre clădirea veche şi ponosită a facultăţii. Era o construcţie cu un etaj, care avea o curte interioară spaţioasă cu pomi, forme de ceramică drept bănci, şi fresce cu scene religioase, în cea mai mare parte încă neterminate, pe toţi pereţii dinspre interior. Obişnuia să se aşeze pe una din formele de ceramică şi să privească îndelung sfinţii fără braţe, aură ori trunchi. Schelele pârâiau de obicei în bătaia vântului, părăsite de studenţii din anii mari, răspunzători de semi-existenţa frescelor.
Veveriţa a observat cu coada ochiului că din lateral se apropia unul din colegii de an, dar nu s-a oprit să-l aştepte, din contră, a grăbit pasul. A păstruns în curtea interioară, a trecut nepăsătoare pe lângă un grup de colegi şi a urcat treptele.

Holul era scufundat în semi întuneric. S-a îndreptat spre panoul de afişaj. După ce a reuşit să dea de capăt haosului de anunţuri, a citit tema anunţată pentru anul întâi. Tema era conţinută într-un singur cuvânt laconic: "Autoportret".
Între timp, colegul o ajunsese din urmă. Când în sfârşit s-a simţit pregătită, s-a răsucit spre el.
"Ce zici de tâmpenia asta?! Nici o informaţie folositoare! Ce tehnică?! Ce format de hârtie?! Nimic!"
"Am ajuns noi prea târziu, probabil că a existat o discuţie, ceva. Dom' profesor a explicat probabil tot ce era de explicat, cum face el de obicei. La ora nouă, acum este zece jumătate!"

Au intrat în atelier. Pe prima planşetă era lipit un bilet care anunţa: "Suntem la bibliotecă pentru documentare".
"Hai mai bine să bem o cafea!" a propus băiatul.
"N-am chef!"
Ea a rămas o vreme în atelier.

Adevărat, avea o săptămână la dispoziţie, era prematur să înceapă să-şi facă griji. A pus ordine în planşe, şi-a revizuit dulapul cu materiale, a dat jos de pe perete câteva lucrări de care nu mai era mulţumită.
Şi-a făcut un ceai pe un reşou.

A doua zi, marţi, a încercat să deschidă ochii, dar a părut ceva dificil. Ar fi dorit să zacă toată ziua, fără să ridice măcar un deget. Parcă o durea un pic capul, sau poate că nu. Încet, încercând să nu dărâme nimic, a dibuit ceasul pe noptieră. S-a ridicat în capul oaselor şi s-a aşezat pe marginea patului.
S-a îndreptat spre baie cu greutate, încercând să identifice care era problema cu ea însăşi. Poate că dormise prost. Poate visase ceva, dar nu putea să-şi amintească ce anume. A pornit radioul şi a ascultat o vreme nemişcată.

N-a mai fost atât de norocoasă nici cu transportul în comun. S-a străduit să se păstreze calmă într-o înghesuială îngrozitoare. Totuşi, încercarea de a-şi păstra cumpătul a fost încununată de succes. Când a coborât din autobuz, s-a simţit uşurată. Şi-a îndreptat hainele, a verificat dacă rămăsese intact conţinutul buzunarelor sale, apoi şi-a continuat drumul spre facultate. Întârziase oricum. A doua întâlnire cu profesorul fusese ratată.

Pentru a scutura învălmăşeala de senzaţii şi trupuri străine de pe ea, a intrat în barul de lângă facultate. A evitat să-şi scoată pachetul de ţigări din geantă. Poate era un lucru meschin să nu facă asta, însă ştia prea bine că dacă ar fi surprins-o vreunul din colegi, ar fi rămas fără el. Şi-a scos o singură ţigară.
Un grup a apărut imediat, adulmecând-o precum lupii, şi s-a aşezat la masa ei întrebând de ţigări, aşa cum se temuse. Printre ei era şi colegul care încercase s-o convingă cu o zi în urmă să bea împreună o cafea. Nu-l cunoştea destul de bine, de abia începuseră anul întâi. Practic, era un necunoscut pentru ea, şi nu era întru totul sigură că dorea să-l cunoască. Cu greutate, dar sigur, s-a închegat o discuţie lipsită de importanţă. Aveau de gând să lenevească toată ziua prin oraş, apoi să meargă într-o discotecă.
"Vii şi tu?", a întrebat-o un tânăr nebărbierit, îmbrăcat într-o geacă de blugi zdrenţuită.
"Dar avem istoria artei dup-amiază!"
"Eee, căcat!" a exclamat tânărul. "Şi, ce?!"
După câteva momente de stânjeneală, ea a spus:
"Apoi e vorba de tema asta. Ai văzut? Autoportret! Ce dracu' vrea să însemne asta? Ce autoportret?! De abia am început anul şi primim teme tâmpite!"
Colegul ei, cel spre care deja simţise că i se îndreaptă întreaga ostilitate, a părut s-o trateze cu ironie:
"Îţi vine vreo idee dacă te închizi în casă? E şi ăsta un mod de a te documenta. Consideră că în loc să te duci la bibliotecă, ca tocilarii ăia, vii cu noi să te documentezi. Bem ceva, ne simţim bine. Autoportret?! Poţi afla în felul ăsta maximum de lucruri despre tine. Mai multe decât într-o bibliotecă, în orice caz".
"Hai s-o lăsăm baltă", a zis deja nervoasă Veveriţa. "N-am chef să vin şi gata".
Colegul ei a părut însă hotărât să înrăutăţească situaţia:
"Apoi, e o temă ca oricare alta! Pe ultima sută de metri o să improvizezi ceva, căcănarii ăştia or să-ţi dea o notă oarecare, şi toată lumea va fi mulţumită".

Veveriţa s-a ridicat de pe scaun în pragul isteriei, şi a luat la revedere în fugă, apoi a luat-o la goană.
Nu s-a oprit decât în parcul Ioanide.
Nu era vremea ideală pentru aşa ceva. Era rece, iar vântul îi muşca obrajii. Nu ploua, dar cerul arăta greu. S-a aşezat pe-o bancă şi şi-a scos caietul de schiţe. A aşteptat o idee, oricare, să se năpustească asupra ei, orice idee, oricât de năstruşnică, a aşteptat inspiraţia cu disperare. Dar era o zi proastă. Mintea îi era îngreunată de tristeţe şi spaimă.
A sfârşit prin a schiţa portretul unui bătrân aşezat pe-o bancă la câţiva paşi de ea. Dar a mototolit repede foaia în pumn. Îi ieşise ceva urât, deformat.

S-a îndreptat apoi spre atelier, preocupată. A pătruns înăuntru. Era cald şi bine. Câţiva colegi discutau într-un colţ, în jurul unui bol mare cu ceai. Ei erau cei clasificaţi drept tocilari de către restul. A salutat şi şi-a văzut de treabă.
A prins colţurile unei coli semi-ciocan în pioneze pe planşetă, şi s-a postat înaintea ei. Simţea plăcere stând acolo, dar şi o uşoară intimidare. Erau doar ea şi foaia, faţă în faţă. Aşteptând, fiecare, ca cealaltă să-i spună, în fine, ceva. Fiecare aşteptând să fie atinsă.

A mai stat aşa o vreme, cumpănind asupra faptului că nu era un mod promiţător de-a aborda tema. Aşa, pur şi simplu, instinctiv. Îi trebuia un concept. Un concept. Oare profesorii nu ştiau că studenţii din anul întâi încă nu aveau aşa ceva precum un concept despre sine? Că erau încă nişte copii?

După încă o vreme petrecută astfel, şi-a îndesat totul înapoi în geantă. A simţit cu surprindere că face acest lucru cu furie. Şi-a îmbrăcat haina. Abia la a treia încercare a reuşit sa nimerească mâneca stângă. Tremura.

Pe hol s-a ciocnit de colegul ei, apoi a fugit mai departe.
Peste un timp s-a trezit că merge pe stradă alături de el. Nu a ştiut să spună cum s-a petrecut asta. Dar nu l-a alungat. Avea nevoie de companie, în mod surprinzător. Ar fi vrut să-l apuce cu amândouă mâinile de braţe şi să-l zguduie întrebându-l furioasă "Ce e de presupus să fac?! Spune-mi ce să fac! Spune-mi ce să fac cu mine! Spune-mi unde să mă duc!".
În loc de asta, a tăcut.

Au cumpărat o sticla de vodcă. S-au stabilit în micul parc din apropierea intersecţiei bulevardului Dacia cu Calea Victoriei. Au parcurs parcul încercând să găsească un colţ mai ferit. S-au aşezat pe treptele unei case cu etaj. Acolo erau adăpostiţi de vânt. Au trecut sticla de la unul la altul, în linişte.
Colegul s-a mulţumit cu tăcerea ei.
După o vreme, a îndrăznit s-o privească. Dintr-o dată, a început să-şi scotocească prin buzunare, prin geantă, şi, după ce-a găsit tot ce avea nevoie, strângând din ochi, a început să schiţeze pe hârtie cu un cărbune bont.
"Nu, nu te mişca!" i-a poruncit.
Vocea lui i-a sporit frica. A rămas aşa, fără să îndrăznească nici să respire prea tare. După o vreme, a auzit:
"Nu este gata, dar poţi sa arunci o privire..."
Dar ea nu s-a întors, a rămas în aceeaşi poziţie, de parcă ar fi dorit ca el să continue s-o deseneze.
"Ce-i, te-ai îmbătat?", a întrebat-o, şi a început să-i şteargă lacrimile cu o mână murdară.
Veveriţa a tresărit îngrozită.
"Nu mă atinge!"
"Ce-i?! Ce-ai?! Cu ce-am greşit?!"
Veveriţa l-a privit furioasă.
"Asta....! Ce te-a apucat?"
"La portret te referi?"
"Da."
"Pai..."
"Nu, lasă, nu-mi răspunde!"
Veveriţa s-a oprit din plâns, şi-a şters singură lacrimile, şi s-a ridicat.

Gelozia pe care-o simţea era nemărginită. Chipul lui, transformat în timp ce stătea aplecat asupra foii, o bântuia încă. Expresia de pe faţa lui fusese tandră, delicată, ca şi cum s-ar fi concentrat asupra trupului unei iubite. Febra aceea subtilă nu o observase la ea însăşi niciodată. Nu o simţise niciodată. Invidia o măcina atât de rău, încât totul durea, în exterior şi-n interior. Iar desenul - desenul! - era mai bun decât oricare desen de-al ei.
"Stai!", a strigat după ea colegul. "Aşteaptă, ce faci, n-am terminat!"
Şi-a strâns nervos lucrurile şi le-a îndesat în geantă de-a valma. Pe celălalt umăr şi-a aşezat geanta ei, pe care ea părea s-o fi uitat, şi a luat-o la goană în urma ei.
Veveriţa a cotit pe Calea Victoriei, iar el s-a conformat.

Miercuri, când s-a trezit, simţea o apăsare în piept. Cu mare greutate, a ajuns pe marginea patului. Afară ploua mărunt. S-a băgat la loc sub pătură.

Ziua de joi a găsit-o în faţa geamului, privind furia ploii. Ora la care ar fi trebuit să plece a trecut pe lângă ea, în timp ce fixa ceva pe fereastră, în gol.
Când a ajuns la facultate, jumătate din colegi erau deja în atelier, şi lucrau concentraţi. Şi-a ascuţit creioanele foarte multă vreme, a spălat nişte pensule vechi, a adunat câţiva cărbuni fărâmiţaţi pe fundul unei cutii.

Cam pe atunci şi-a făcut apariţia unul din asistenţi. Era tânăr, avea ceva tendinţe de îngrăşare, dar înfăţişare agreabilă.
"Am ceva important să vă anunţ!", a rostit el. "Domnul profesor nu poate veni astăzi! Iar lucrările trebuie prezentate nu luni, aşa cum scrie pe panou, ci duminică! Aţi auzit?! Cumva, trebuie să vă descurcaţi. Cei care nu sunt prezenţi, ar trebui puşi la curent. Vă rog să le spuneţi şi lor. Vă urez succes!"
Asistentul s-a mai învârtit puţin prin atelier, să mai schimbe câteva vorbe şi să mai dea câteva sfaturi, apoi a ieşit. Veveriţa a alergat după el.
"O clipă, domnule profesor!"
Asistentul s-a oprit. Pielea îi era foarte întinsă, albă şi lipsită de riduri, iar ochii mici şi rotunzi, exprimau, pe lângă seriozitate, un soi de blândeţe paternă.
"Eu tot nu sunt lămurită! De fapt, tema nu mi-este clară. Eu habar n-am ce trebuie să fac!"
"Foarte bine. Te aştept în cancelarie. Adu şi schiţele cu tine."
Asistentul a luat-o înainte alene.
Veveriţa şi-a muşcat buzele. Care schiţe? N-avea nimic să prezinte.
Aşa că şi-a strâns repede lucrurile şi-a şters-o.

"Ce faci?"
Când Veveriţa a întors capul, colegul i-a adresat zâmbetul lui obişnuit, jumătate impertinent, jumătate timid.
"Mai eşti supărată pe mine?"
Veveriţa n-a răspuns. Dar, fără cuvinte, de data aceasta s-a lăsat ghidată de el, şi aşa au aterizat în cafenea. După ce li s-au alăturat câţiva colegi, cănile de cafea au fost împinse deoparte şi au apărut paharele de vin. Era un vin demi-sec. S-au găsit bani pentru încă un rând, apoi pentru încă unul. Bună-dispoziţia a crescut odată cu numărul sticlelor, întâmplările amuzante, bancurile şi glumele au curs în fluxul acela exaltat.
Cândva în timpul acesta, colegul i-a atins mâna, iar ea l-a lăsat, pasivă.
În momentul în care s-a ridicat de pe scaun, Veveriţa s-a văzut nevoită să facă o constatare neplăcută. Băuse prea mult. La baie s-a privit în oglindă şi s-a gândit la tema de la şcoală. Un colaj? O instalaţie? Un happening?
Când a părăsit baia, a trebuit să apeleze la ajutor din afară. Orice obiect care se dovedea stabil, îi era de un real folos. După multe opriri pentru a se sprijini de pereţi, a ajuns înapoi la masă.

Băieţii erau în picioare, pregătiţi să plece. Colegul adunase şi lucrurile ei. Pe braţ avea haina ei de piele, care atârna într-o parte. Pălăvrăgea vesel cu o colegă, fără să observe reântoarcerea ei. Când o zărit-o, a anunţat-o cu o voce care s-a multiplicat ca un ecou în mintea fetei:
"Plecăm în discotecă".
S-a urcat în spatele lui pe motocicletă. S-a lăsat purtată prin oraş cu un soi de apatie pe care n-o mai cunoscuse înainte.
Următoarea imagine pe care a zărit-o, a fost cea a closetului, puternic luminat, cu liniatura pătratelor de faianţă amestecându-se într-o perspectivă nenaturală, concavă. Cineva o ţinea strâns de talie şi-o îndemna să verse.

Afară ploua cu furie. Urcată pe şaua motocicletei, totul i se părea straniu.
"Mă auzi?", a întrebat-o colegul.
A plesnit-o uşor peste obraji, fapt care ei i-a displăcut.
A deschis ochii. Era sprijinită de un zid, iar în faţa ei se afla motocicleta cu alămurile lucioase în ploaie.
"Propunerea mea...", a rostit rar băiatul "este sa te duc la mine. Nu cred că e bine să stai singură. Nu sunt convins că te-ai descurca în starea în care eşti. Ok?"

Următorul lucru pe care Veveriţa l-a văzut, a fost o mare de întuneric. Apoi băiatul s-a apropiat precaut de ea, şi a cuprins-o în braţe.
"M-am făcut de râs, nu-i aşa?", a întrebat ea.
Colegul i-a aşezat un deget pe buze. "Şşş... ", a şoptit el.

Vineri, Veveriţa a încercat să se dea jos din pat. O durea capul. Se simţea dărâmată. Avea senzaţia că fiecare bucăţică din ea era zdrobită. Cu mare efort, s-a ridicat şi a făcut câţiva paşi. Avea nevoie de termometrul ăla nenorocit.
S-a trezit brusc, dându-şi seama că adormise, apoi şi-a amintit ceva de un termometru.
A
închis ochii şi a adormit la loc.

Sâmbătă, Veveriţa a coborât din pat hotărâtă. Era vital să se grăbească.
Locul, propriul apartament, i-a părut străin, necunoscut. Sulurile de hârtie stocate într-un colţ, lucrările depozitate într-o mapă, şevaletul de lângă perete, cutia cu uleiuri şi cârpa pentru pensule, împăturită îngrijit deasupra.
"Chiar îmi placi!", a spus.
Apoi a smuls o pernă de lângă ea şi-a aruncat-o înspre scaunul din faţă.
"Mă placi?!... Ăsta-i un lucru ciudat de auzit!"
"Te plac!"
Fata care stătea pe scaun i-a zâmbit, deşi preocupată de altceva.
"Ştii, uneori mă întreb...dar să nu te superi!"
"Zii, că nu mă supăr!"
După o scurtă ezitare, a dat glas întrebării care-o preocupa:
"Ce-ai făcut din mine?"
"Ceeee?!"
"Mda, adică... De exemplu, alea sunt mâinile mele? Uită-te şi tu! Ce faceţi la facultatea aia de artă? Zgurmaţi în gunoi?!"
Veveriţa şi-a privit cu surprindere mâinile.
Câteva umbre i-au tulburat chipul. Profilul delicat i s-a schimonosit uşor. S-a privit pe sine în cealaltă, a analizat poziţia relaxată, picior peste picior, mâinile în poală, degetele agile care roteau un inel, când şi când.
"Chiar îmi placi!", a repetat, dar de data aceasta cu durere vie şi acută, distorsionat.

A ţâşnit de pe marginea patului. Nu era momentul să tremure, să ezite, să dea greş. Ar fi fost de neiertat. Şi-a înfipt degetele în părul rivalei, şi, ajutându-se de cealaltă mână, a forţat-o să îngenuncheze lângă scaun. N-a întâmpinat cine ştie ce rezistenţă. N-ar fi vrut s-o vadă zbătându-se sau implorând. Părea chiar să se bucure de o oarecare colaborare politicoasă. Veveriţa a sprijinit capul fetei de marginea scaunului, a adus cu încetineală mâna dreaptă de la spate, dând la iveală un fierăstrău cu zimţii lucioşi. A început, încordată, să taie. Era o acţiune care necesita forţă. Undeva, a găsit această forţă.
Când a terminat, uimită de ceea ce tocmai făcuse, a dat drumul, iar capul s-a rostogolit pe podea, cu o bufnitură înfundată.

A ajuns la atelier înaintea tuturor. A păşit înăuntru. Parchetul scârţâia. A aşezat cutia într-un colţ. Neoanele au clipit pe rând, şi s-au aprins într-o ordine discordantă. Spaţiul încăpător al atelierului arăta curăţat şi pregătit pentru expoziţie. Focul ardea în sobă. Pereţii, începând de la jumătate în sus, erau tapiţaţi cu catifea verde.

Şevaletele dispăruseră, planşetele, caprele, dulapurile cu materiale, toate, duse. În schimb, mijlocul sălii era ocupat de un soclu înalt, din marmură, pe care era aşezată o casetă încăpătoare din cristal. Caseta era luminată de câteva spoturi aşezate cu chibzuinţă în tavan, "Mă aşteptau!", şi-a şoptit sieşi încântată. "În tot acest răstimp, ei m-au aşteptat! În tot acest răstimp, au ştiut!"

S-a apropiat de caseta de sticlă, şi a dibuit uşa care permitea accesul înăuntru. A deschis-o şi a atins cu vârfurile degetelor pernuţa de catifea. Senzaţia era extraordinară, delicată şi senzuală în acelaşi timp.
A smuls banda adezivă cu care fusese sigilată cutia pe care-o adusese cu sine şi a scos la iveală capul. L-a potrivit în caseta de cristal. Aranjarea minuţioasă i-a luat mult. Picăturile de sânge rămâneau neobservate pe catifeaua roşie.
A stat ore în şir în picioare, privind spre caseta de cristal.
Când s-au auzit zgomote de paşi şi voci, a tresărit violent.
Comisia!
Procesiunea de profesori a intrat încet, în linişte. Veveriţa l-a căutat imediat printre ei pe cel mai important, profesorul ei, care era şi şeful catedrei. Nu era greu de reperat, întrucât era cel mai înalt. Trupul lui uscăţiv îl distingea flagrant dintre toţi. Acesta a făcut doi paşi, înaintea tuturor, ca pentru a sublinia importanţa persoanei sale, ori pentru a arăta că e şeful, şi, cu mâinile la spate şi bărbia mult ridicată, a zis:
"Ia să vedem... Aceasta este lucrarea ta, domnişoară?"
Veveriţa a părut atinsă de autoritatea vocii lui, şi, căutând instinctiv un punct de sprijin în spatele ei, pe care, evident, nu l-a găsit, a încercat să murmure ceva.
"Nu aud nimic!" a afirmat profesorul.
"Păi....", a început timid Veveriţa, răscolind după câteva cuvinte în minte.
"Hai, fetiţo, zi ce ai de zis...! N-avem timp să stăm după dumneata!"
Veveriţa, pentru că uitase să-şi compună ceva prin care să exprime conceptul lucrării sale, a spus disperată:
"Lucrarea mea ar trebui să exprime de una singură tot ceea ce am vrut să spun. Doar pentru asta e făcută arta...! O imagine care exprimă totul! Dacă vroiam să fac compuneri, dădeam la filologie!"
Pentru o secundă, s-a lăsat liniştea. Apoi murmurele au început să crească vertiginos. Capetele se aplecau unele spre altele, comentarii erau rostite în şoaptă. Deşi Veveriţa a început să tremure din cauza îndrăznealii avute, ştiind că profesorului nu prea puteai să i te adresezi în felul acesta, s-a simţit în acelaşi timp izbită de adevărul propriilor cuvinte, căci nu exista operă mai desăvârşită decât cea care conţinea jertfa de sine. Era ridicol să i se ceară să apere până şi asta.
Într-un final, profesorul a zis:
"Eşti obraznică deci..."
"Nu, doar că..."
"Bine, lasă, m-am lămurit!"
Profesorul a mai dat un ultim tur în jurul vitrinei.
Printre profesori se afla şi colegul ei. Aşa se stabilise, ca un reprezentant al studenţilor să ia parte ca observator la deliberările comisiei. Băiatul îi evita însă privirea.
Apoi, lucrul pe care toata lumea îl aştepta, s-a petrecut. Profesorul şi-a îngustat pleoapele şi a părut gata să spună ceva.
"Mda... în mare este bine. Doar că nu sunt mulţumit de acest detaliu!"
Şi a indicat mica vânătaie din frunte, produsă în momentul impactului cu podeaua, acasă la ea.

Comentarii cititori
sus

EX ABRUPTO

Radu Ţuculescu

N-avem gloanţe....!!

Era sîmbăta după masa. Didi trebuia dusă la veterinar, vorbisem cu el la telefon, totul era în regulă. Doar maşina mea nu prea era în regulă, prin urmare eram nevoit să apelez la un taximetrist iubitor de animale. Unul care să nu aibă alergie la părul de cîine, cum îmi explica vecina de la etajul imediat inferior că are, de exemplu. Nu cumva să-mi scutur covoraşele de pe balconaş ori de la ferestre. Bate vîntul sau nu, tot îi intră ei vreun fir de păr de cîine în apartament şi pac, alergia. Vecina îmi spunea toate astea pe un ton cîntat, privindu-mă drăgăstos în ochi, umflîndu-şi pieptul prin capotul roşu, dîndu-mi de înţeles că eu, în schimb, aş putea intra cu toate firele de păr pe care le am, nu pe fereastră ci pe uşă, ea-i casnică, are timp, iar bărbatul ceferist bîntuie prin ţară, vine rar pe-acasă iar cînd vine, nu face altceva decît sforăie precum o veche locomotivă cu aburi. Taximetristului trebuie, de asemenea, să nu-i miroase Didi. Nici nu are cum, ea e spălată zilnic, ceea ce se întîmplă tare rar cu animalele superioare care umblă în două labe şi au impresia că gîndesc. Dar un alt vecin de-al meu zice că-i pute gura. Căţelei, evident, pe el însuşi nu se poate mirosi. Vecinul ăsta are mereu o cuşmă pe cap, de-i vară de-i iarnă, care-i acoperă fruntea tip tanga, ajungîndu-i pînă deasupra ochilor cu priviri bovine. E mătăhălos, cu nişte palme cît două capace de WC, şi singura lui problemă din viaţă este că le pute gura cîinilor şi nu ar trebui lăsaţi în lift. Chiştoacele de ţigară, scuipatul şi toate celelalte gozuri din lift ori din holul liftului, nu-l deranjează defel, doar stomacul cîinilor şi ce emană din el, pe gît în sus. L-am asigurat că voi cumpăra o perie de dinţi pentru cîini şi , de cîte ori urmează să ies cu căţeaua mea la plimbare, o voi spăla cu pastă mentolată, ca să duhnească frumos ori, i-am mai zis imbecilului, îi dau o ţîră de bere, să duhnească a borhot, să intre şi ea în rînd cu lumea. N-a priceput nimic, a zîmbit tîmp şi-a continuat să gîlgîie ameninţător la adresa cîinelui căruia îi pute gura.

În staţie erau numeroase taximetre. Am privit atent şoferii, am dibuit unul cu o mutră mai simpatică şi mai tînăr, cu un cap ce n-ar fi suportat o cuşmă pe el în plină vară şi l-am întrebat dacă mă ia cu cîinele. S-a făcut, nene, a zis zîmbind, dă-i drumul pe bancheta din spate! Aşa am procedat apoi am luat loc lîngă el, lăudîndu-l pentru îndrăzneală.

Asta-i mizilic, nene, mi-a zis el, cîte nu vedem noi, taximetriştii! Sîntem căliţi cu întîmplări grozave. Păi, să-ţi spun. Ieri la amiaz am dus doi poliţişti!! Nu mi se pare ceva grozav, am remarcat. Ba da! explodă şoferul. Au urcat în taxi şi mi-au spus să-i duc, urgent, la Abrud, ca să-l aresteze pe unul care i-a tăiat gîtul cumnatului! Ei nu au maşini destule la sediu... I-am dus, i-am aşteptat pînă l-au găbjit pe ăla, i-au pus cătuşele şi i-am adus pe toţi trei înapoi! Halal să ne fie! Ăştia nu mai au azi nici gloanţe pe ţeavă, ascultă-mă pe mine nene, poţi să-ţi faci de cap în linişte şi pace. Dacă fac arestări cu taximetrul, îţi dai seama ce nasoleală e şi-n poliţie. În curînd, îi vor ruga pe toţi borfaşii să se prezinte singuri şi nesiliţi de nimeni, la arest. Să vină cu maşinile personale, care vor rămîne în dotarea poliţiei pînă ce ies de la bulău. Dacă posedă arme şi gloanţe, cu atît mai bine. Lasă totul la garderobă! În curînd, vor împrumuta şi cîini de la ăia care au, ca mata. Om te faci, prieten cu poliţia!

La auzul perspectivei care o aşteaptă, Didi îmi rînji în oglinda retrovizoare.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey