•  Irina Petraş


sus

Irina Petraş: Adevăratul critic literar bun este cel care te ceartă

Dragă Irina Petraş, pentru că te-ai mărturisit, cu alte ocazii, în mai toate ipostazele tale: ca eseist, critic, teoretician, istoric şi cronicar literar, ca traducător şi editor, ca preşedinte (în acest moment) al filialei Cluj a USR, n-o să te oblig să o mai faci încă o dată. Spune-mi doar, te rog, în care dintre aceste posturi ai alege să te "reîntrupezi", într-o nouă viaţă, dacă ţi s-ar cere să te rezumi la una singură?

Toate feţele de tine pomenite îmi plac, mă descurc binişor cu ele, dar nu uit că prea multe priceperi şi o prea largă curiozitate înseamnă şi o doză de superficialitate. Nu se poate altfel... Apoi, sînt toate mari consumatoare de timp, nervi, energie. Cea mai puţin exersată şi mai neprofesionistă faţă a mea, cea de pictor, mi-a adus cantitatea cea mai mare de bucurie interioară. Dacă aş chiar putea s-o iau de la început... Povestea cu "ce-ar fi fost dacă" nu-mi place din cale afară. E posibil ca pe drumul celălalt, cel ne-ales, să se întîmple lucruri grozave, care numai a bucurie şi împlinire să nu sune; nu ştii niciodată care măruntă alunecare într-o parte sau alta ar fi putut fi mai bună, labirintul are alei înguste, întortocheate, nicăieri nu se zăreşte luminiţa indicatoare. Nu exclud nici posibilitatea ca, luînd-o de la capăt, să fac/să nu fac exact aceleaşi lucruri. Important, pînă la urmă, e, cum ar zice Marcel Moreau, să ajungi întreg la capătul drumului, să-i poţi spune morţii "ia-mă, sînt desăvîrşit!"

Ei bine, dacă aş lua-o de la capăt n-aş alege nici una dintre ele. Am mai spus şi asta. Mi-ar fi plăcut cel mai mult meseria doamnei T. Să am mînă liberă să decorez case, locuinţe, adăposturi, încăperi. Îmi plac înţelesurile secunde ale încăperii – e spaţiul cu trei dimensiuni, suficient de "încăpător" ca să trăim şi să ne mişcăm, apropiat, prietenos, ne încape, ne cuprinde şi ne alege; verbul românesc a încăpea vine din latinescul (in)capeo, (in)capere, şi păstrează sensurile multiple de a cuceri, a lua, a cuprinde, a conţine, a alege, a simţi etc.; încăperea e mai mult decît camera şi odaia, ea are o parte abstractă şi vagă, de loc hărăzit, dar şi una concretă, de vizuină marcată cu însemne personale. Sînt pe BBC cîteva emisiuni pe care le urmăresc măcar cîteva minute de cîte ori dau peste ele. Fie ţi se dă o clădire foarte veche, în paragină – fostă şcoală, moară, biserică, turn de apă... –, şi eşti sprijinit s-o transformi în casă modernă de locuit fără să strici ceea ce ţine de patrimoniu. E splendidă grija cu care se clădeşte în jurul unui vechi zid de piatră, ce mlădieri e dispus să adopte arhitectul ca să cuprindă în miezul casei sale şi acest vestigiu. Nu-mi plac demolările stil "ras de pe faţa pămîntului", cred că şi trecutul unei case, al unui loc e bine să-l asumi, să-l încorporezi vieţii prezente. Alteori, sînt alese locuinţe cu potenţial pe care proprietarii nu ştiu să le pună în valoare, iar tu ai o sumă cu care să prefaci mîrţoaga în cal întraripat... O sumă foarte mică, asta e provocarea! Imaginaţia mea funcţionează mai ales cînd trebuie să scoată mult din nimic, din puţin. Din Albă ca Zăpada, de pildă, îmi plăcea cel mai tare scena în care mica prinţesă trece la lucru şi preschimbă căsuţa vraişte a piticilor în ceva frumos şi primitor.

Încearcă să-ţi defineşti, tu însăţi, cu un ochi din afară, tipul de critică literară pe care o practici. Cu ce critici literari ai afinităţi?

Încerc. Am fost dintotdeauna un pic profesoară, în sensul că bună-conducătoare-de-texte. Am citit cu gîndul de a reţine pentru mine, dar neapărat şi pentru cei din jur. Citind mult, gustul s-a format, am căpătat nu doar oarecare siguranţă în a decide ce e bun şi ce nu, ci şi autoritate, încrederea celorlalţi în evaluările mele. O să mă autodefinesc nu doar cu un ochi din afară, ci cu martori. Sînt cîrtitoare: "Cine a urmărit cronicile Irinei Petraş cunoaşte spiritul polemic care animă comentariile sale literare, totdeauna originale şi incisive. Cînd începe să scrie despre o carte, are deja o dispută (mai veche) cu autorul sau contextul cărţii şi intrarea este pe cît de şocantă, pe atît de incitantă" (Gabriela Adameşteanu); neserioasă: fiica mea, Laura, mă declarase "cea mai neserioasă mamă" din clasa ei, compliment uimitor, căci însemna că nu-s deloc scorţoasă, că mă pot oricînd copilări, că privesc cu oarecare seninătate "marile" probleme cotidiene; compliment pe care îl reia, fără să ştie, Mircea Mihăieş, numărîndu-mă printre acei "critici actuali care scriu pentru spectacol permiţîndu-şi să facă piruete şi să arunce spre spectatorul-cititor confetti şi jerbe de flori în mijlocul celei mai dificile disecţii literare. Este un risc asumat cu deplină luciditate, care transformă discursul critic, pe alocuri, în veritabile pasaje de literatură"; mai sînt şi al naibii de tentată să relativizez totul, nu cred în cei care ştiu (de unde, oare?) că fac "cultură mare" şi că lumea din jur e plină de inşi neînsemnaţi, nu-mi plac nici bătăliile fioroase pe teme în care subiectivitatea e invitat permanent, iar valoarea, hotărîtă de trecerea timpului. Scriu despre cărţi exact ce cred, cîrtesc, dar fac adesea efortul de a găsi urma de fior cînd textul nu-i de tot prost: "ştie să se bucure de cărţile celorlalţi (...), excelenţa ei datorîndu-se, pe de o parte, supleţei entuziaste cu care abordează fiecare text şi, pe de alta, reprimării radicale a negativismelor" (Ştefan Borbély). Nefiind amatoare de bîrfe şi discuţii la o cafea, "vorbesc" doar/mai ales cu cărţile şi descarc în cronici şi ceea ce, poate, ar rămîne pe dinafară dacă s-ar "stîmpăra" înainte. Apoi, cum am mai spus (!), dacă e un Autor cu majusculă, îl iau foarte în serios şi intru rapid în dialog cu el, tentată să... cîrtesc la fiecare mică alunecare/deviere/exagerare. Fireşte, e mereu vorba aici despre ceea ce mi se pare mie că e într-un fel sau altul: nu mă cred nicidecum vreun dumnezeu atoateştiutor, dar nici nu cred că poţi porni la drum dacă nu crezi măcar tu în valabilitatea celor spuse de tine. De aici, poate, directeţea şi alura de verdict a scrisului meu. E un fel de contract tacit – eu, criticul, promit să te observ cu o subiectivitate cît mai obiectivă cu putinţă, în seama bibliotecii traversate şi a gustului înnăscut şi lucrat, iar tu, scriitorul, îmi acorzi credit. Relaţia dintre scriitor şi critic are, cred, cel puţin două feţe: una de egalitate, amîndoi fiind scriitori şi avînd interese şi probleme comune, a doua, de contract liber consimţit. Criticul e cel care alege să urmărească scrisul celorlalţi şi să-l secondeze cu scrisul său. În fond, scriitor-scriitor ori scriitor-critic, scrii dintr-o nevoie interioară. "Temele" sînt şi pentru critic la alegere. Nu (mai) cred că criticul are neapărat şi anume datoria de a asigura "sănătatea" literaturii contemporane lui. Poate să aleagă să nu citească o carte fiindcă proiectul său de lectură nu o vizează. Şi scrisul său e liber şi personal(izat).

Nu am ceea ce se numeşte un model. Nu-mi plac idolii de nici un fel. Însă afinităţi pot mărturisi. Multă vreme, Lucian Raicu a fost pentru mine Criticul. Eram în anul doi la Literele clujene cînd i-a apărut Liviu Rebreanu (1967). În liceu, căutam prefeţe scrise de Mihail Petroveanu, căci în scrisul său se întîmpla să găsesc fraze pe care să le asum, în jurul cărora să migălesc pagini întregi de analiză şcolărească. La Raicu mă cucerise fără rest ideea că adevărul din cărţile lui Rebreanu nu e neapărat şi numai cel lăsat la vedere, că se spune acolo mult mai mult şi mai misterios despre natura umană. Citisem cartea cu un soi de înfiorare, îndreptîndu-mă spre deznodămînt cu sentimentul că acesta nu mi se va dezvălui cu totul dacă îmi scapă un singur semn ascuns printre rînduri. Lectura era înalt detectivistă. Volumul se afla la "raftul liber" în marea sală de lectură a Bibliotecii universitare. Deşi o citisem şi îmi făcusem o mulţime de fişe, într-un elan mai degrabă de transcriere, de cîte ori îmi căutam locul în sală în aşteptarea cărţilor zilei, dam o raită pe la raftul-cu-Raicu-şi-Rebreanu, ritualic. Nu ştiam cum arată omul, dar mi-l imaginam nu foarte înalt, un pic adus de spate, cu o privire pătrunzătoare şi oarecum piezişă. Atingeam uşor cotorul cărţii, îi simţeam căldura. Orice pagină scrisă de Raicu mi s-a părut de atunci "pipăibilă", cu asprimi şi alunecări mătăsoase, cu venele zbătîndu-se sub literă, tandră şi necruţătoare. Mai tîrziu, aveam să-i descopăr corespondenţe în eseurile şi cronicile lui Sebastian (volumul din 1972) şi să imaginez taclale în trei... Ei bine, această "iubire din tinereţe" e de vină pentru asprimea cu care am comentat cărţile de mai tîrziu despre Rebreanu, mereu cu bănuiala că nu ating "aderenţele la esenţial" ale... "originalului".

Urmăresc cu interes cărţile criticilor de toate vîrstele, aşa s-a născut, de altfel, în 2000, marea Panoramă a criticii literare româneşti. Am simţit nevoia acestui cuprinzător inventar (pe care îmi propun să-l scot curînd într-o ediţie atent revizuită, definitivă). Pe de altă parte, îmi las libertatea de a nu încremeni în vreo "afinitate". Dacă mi-a plăcut un text/o carte de un autor, nu socotesc automat bune toate celelalte pagini scrise de el. Şi viceversa. Şi nu reacţionez niciodată patetic dacă se întîmplă să nu-mi mai placă un autor. Nu mă consider trădată, nu acuz, nu arăt cu degetul. Relaţia dintre cititor/critic şi scriitor e frumoasă atunci cînd e şi bogată în nuanţe, plină de suişuri şi coborîşuri, vie.

Cred în continuare că peisajul – şi cel literar – e "mai" întreg dacă are şi înălţimi, şi văi. E foarte adevărat că textul unui scriitor de primă mărime te incită la polemici, căci intri cu el într-o discuţie serioasă, în vreme ce în cazul cărţilor unor începători sau ale unor scriitori de mai scurtă respiraţie te bucuri (cîteodată excesiv) de orice semn de literatură bună. Urmarea ar putea fi bănuiala de tulburare a scării de valori. Iată o primejdie pe care o socotesc minoră, puţin probabilă ori chiar nulă: nu cred că un cititor avizat (care altul citeşte cărţi de comentarii şi analize?) va fi măcar o clipă pus în derută. Interpretarea nu înseamnă altceva decît încercarea de a-l face pe celălalt să vadă cu ochii tăi. E, desigur, manipulatoare. Un critic literar e un cititor, un îndrăgostit de cărţi, şi mai e şi om. Are scăpările lui bune şi rele. Să scriu neimplicat nu mi-a plăcut niciodată. Stilul îngrozitor de sobru şi distant, lucrînd numai cu instrumente deja verificate, cunoscute, consacrate, fără să intre acolo nimic din sîngele care a curs printre degete cînd ai scris sau printre gene cînd ai citit, deci fără să intre ceva din înfiorarea pe care ai simţit-o în faţa unei cărţi, nu-mi place. Trebuie să transpară ceva din tine. Chiar şi-n cel mai sobru text, dacă ai răbdare, descoperi ceva din cel care a scris; descoperi o obsesie. La Dicţionarul analitic de opere literare româneşti, coordonat de Ion Pop, de pildă, sînt redactorul de carte şi-l cunosc foarte bine. Una dintre calităţile clare ale acestui dicţionar este, după mine, libertatea de exprimare. Sigur că dicţionarul are stilul lui academic incontestabil, dar în spatele frazelor observi obsesiile, preocupările fiecăruia, şi astfel dicţionarul este un fel de buchet foarte colorat şi viu şi cu atît mai bun de model tocmai pentru că nu impune o singură schemă de lectură, aceeaşi pentru toţi.

Ce înseamnă pentru tine lectura? Un act de plăcere, "practicat" întotdeauna la modul ingenuu, sau unul care implică şi o oarecare "corvoadă"? Sau şi una şi alta? Practici lecturi diferenţiate: ca traducător, critic literar, cititor pur şi simplu? Detaliază-mi, te rog, starea pe care o ai în fiecare dintre aceste acte (posibile) de lectură (durata necesară, ritm, grad de concentrare şi de empatie etc.).

Sînt atît de veche cititoare – am învăţat să citesc la patru ani, deci citesc de mai mult de o jumătate de veac! –, încît lectura îmi intră în definiţie şi nici nu mai sînt în stare s-o descriu în termeni de bine şi rău, plăcut şi mai puţin plăcut. Citesc, deci exist. În copilărie, citeam într-adevăr de plăcere. Cărţile erau un soi de oameni ele însele, nişte fiinţe cu existenţă autonomă care mă lăsau să mă apropii şi să le mîngîi. Pe la vreo opt ani, am aflat de existenţa autorului cu ajutorul fraţilor Grimm – ştire în stare să mă arunce în perplexitate, căci nu puteam pricepe cum au reuşit să scrie împreună pe aceleaşi file şi cu nişte cuvinte care să se împace. Ca editor, am citit sute şi sute de manuscrise – nu chiar cărţi, aşadar, fiindcă puteam interveni, nu doar în imaginaţie, asupra alcătuirii lor. Mă simţeam/mă simt aşezată la o Mare Vamă, răspunderea e uriaşă. Sau ar trebui să fie. Azi, cine îşi "comandă" o carte pe banii lui e prea puţin dispus să-ţi asculte cîrtirile. Ca redactor, citesc cu ochii în patru. Adică, mai atent decît se cuvine unei lecturi menite interpretării, deci plăcerii. Ca şi cronicar literar, citesc pe alese (cu precizarea că, din '89 încoace, nu mai pot nicidecum pretinde că ştiu toate titlurile care apar în ţară; deci, e o alegere marcată de subiectivitate istorică). Iau cartea din teancul ofertelor, o degust pe vîrful limbii, o plimb spre cerul gurii ca pe o licoare şi aştept să-mi transmită un imbold. De la răsfoire/citire în diagonală, trec la lectura plăcută, dar cu scop: cronica. Fireşte, se mai întîmplă ca degustarea să fie nedreaptă şi să socotesc, pripit, poşircă ceva ce are doar îndrăzneala unui buchet inedit. După o vreme, revin. Cînd cronica e aproape scrisă, apare, uneori, ideea lansării cărţii. Mă aflu, atunci, într-un aproape-impas. Nu-mi fac însemnări cînd am de "vorbit" despre o carte. Vorbesc liber, scoţînd în faţă un accent ori altul, în funcţie de auditoriu, de loc şi timp, de umoare (a mea şi a celorlalţi). Dacă şi scriu despre carte, reiau, eventual, cîte ceva din cele vorbite şi compun textul. Niciodată invers. Căci relaţia mea cu cartea citită o dată şi încă o dată în vederea scrisului e, la început, una "orală". Cîtă vreme nimic nu e scris din "convorbirea" noastră, ea e liberă şi se petrece în siguranţa situaţiei comune, e un fel de co-prezenţă "fizică", de referinţă de gradul întîi, cum ar spune Paul Ricoeur. Ne înţelegem din jumătăţi de frază, din priviri, aş spune, nimic nu e destinal, căci nu stă scris. Din clipa în care compui un text despre o carte, cazi în ambiguitatea constrîngătoare a ţesăturii sale. S-a construit o reţea cu nenumărate înţelesuri posibile, dar toate înscrise în rigoarea aparent definitivă a unei logici verbale. Cu textul cronicii în gînd, mi-am pierdut inocenţa. Şi iluziile. Trebuie să ţin seama de el chiar contrazicîndu-l. Alături de cartea comentată, e şi el un text numai bun pentru interpretări. Şi-a cîştigat autonomia şi pretinde, la rîndul său, lecturi deschise. Cărţile din literatura universală mi-au rămas mai ales lecturi de plăcere – nu mai ţin de mult cronica traducerilor, iar timpul mă obligă la selecţii drastice. Desigur, aşa culeg repere pentru literatura română. E un act util. Aici, utilul şi plăcutul sînt, oricum, de nedespărţit. Există, apoi, autori pe care îi caut şi-i citesc de plăcere, fiindcă întîlnirile mele cu scrisele/spusele lor sînt atît de multe, încît sînt tentată nu doar să-i recitesc oricînd (cum se întîmplă cu Caragiale, de pildă, care intră într-o categorie specială), ci să citez şi chiar să recit (aproape) totul. Cronica e prea puţin pentru astfel de cărţi. Pot scrie bine (?) cînd plăcerea lecturii nu depăşeşte net plăcerea interpretării. În aceste cazuri, reacţia mea ar putea acoperi, vorba lui Chesterton, o carte întreagă.

Eşti aptă pentru oricare dintre aceste lecturi la orice oră, în orice zi?

Lecturile mele de redactor de carte se întîmplă, fireşte, la editură, în cursul dimineţilor, în faţa monitorului şi întrerupte mereu de telefoane, colegi, scriitori etc. Pot citi şi sub presiune, şi în mijlocul forfotei, pot fi atentă, fără probleme, la mai multe lucruri deodată. Lecturile de plăcere ori în vederea scrisului (fie în pregătirea cărţilor mele de eseuri, fie pentru cronica literară) se întîmplă în fotoliul meu favorit, cu cartea într-o mînă şi creionul în cealaltă, cu o lumină căzînd doar pe file, restul rămînînd în umbră. Ele, prin forţa împrejurărilor, se întîmplă serile, în vacanţe, la sfîrşitul săptămînii. Fiindcă am un simţ al datoriei supărător (pentru mine) de dezvoltat, acum, că mă întrebi, îmi dau seama că rareori îmi încep ziua cu o lectură. Mai întîi rezolv treburile de tot felul care îmi cad în sarcină sau pe care le-aş amîna în zadar în speranţa că le va face altcineva în locul meu. Citesc doar după ce am bifat rapid corvezile. Foarte rapid. În ultima vreme, citesc destul de mult şi pe internet, cu folos, dar fără confortul lecturii tradiţionale.

"Obosită" de atîtea lecturi, la care te-ai reîntoarce, totuşi, într-un timp al "recuperării" tale emoţionale, ca spre un liman?

Nu să recitesc îmi doresc, ci să rememorez momente de graţie ale lecturilor mele. În contextul ritualic al amintirii, se ivesc un spaţiu şi un timp care se delimitează de real (de ambele realuri, aş zice – de cel al prezentului şi de cel al momentului rememorat) pentru a permite accederea la illo tempore. Nu-mi plac din cale afară ritualurile şi mă pun în încurcătură toate prilejurile în care nişte oameni fac gesturi identice într-un soi de transă colectivă. Sigur că ritul e o asigurare pe care ţi-o inventezi pentru a stăpîni episodicul şi aleatoriul, dar e una mincinoasă. Prefer tremurătoarea nesiguranţă a gîndului ce dibuie, în "ritualul" solitar al amintirii, o umbră de certitudine în potopul de întîmplări, căci întîmplările nu mai par întîmplătoare sub privirea aţintită a gîndului îndoit.

Nimic din ceea ce i se întîmplă omului – aşadar, şi mie – nu e mărunt şi fără semnificaţie. Mania de a "filosofa" ţine de definiţia cea mai cuprinzătoare a cugetării ca modalitate de a îngreuna (în viziune heideggeriană, de pildă) lucrurile, de a le scoate din uşurătatea lor cotidiană sau tradiţională. De a le conferi greutate, o altă greutate/gravitate. "N-am făcut decît să trăiesc. Dar şi din asta se moare..." sună finalul unui poem de József Attila. Ei bine, de-o vreme îmi doresc mai ales să re-trăiesc momentele pe care acum le înţeleg ca formatoare.

Ai vreo frustrare în privinţa traducerilor tale? Ce mare autor al lumii ai ratat, să zicem, să-l traduci tu, în întregime, pentru literatura română? Ar putea fi vorba de o ratare de moment, "recuperabilă"?

În primul rînd, cea mai mare, dar blîndă frustrare e că, deşi mă consider/sînt considerată o bună traducătoare, rămîn mereu cu gîndul că originalul a rămas de neatins. Îmi place să citesc în limba lor marile cărţi. Iar cînd citesc o asemenea carte în limba ei după ce am citit-o/ruminat-o/ interpretat-o în versiune românească, am sentimentul că violez – în sensul bun al cuvîntului, cel care vorbeşte de pătrunderea în zone care nu-ţi sînt liber şi de la sine oferite – o intimitate. Cred oarecum acelaşi lucru şi cînd citesc cu privirea aţintită o bună carte românească. Lectura atentă încearcă să vadă dincolo de cuvinte, chiar dacă ceea ce descoperă e ficţiunea ei, a lecturii, nu a autorului. Chestia cu "ce-a vrut să spună autorul", întrebarea tradiţională a orelor de literatură, ascunde o limită a comunicării verbalizate. Cuvintele nu au un singur sens, tăiat în piatră şi măsurabil. Nici nu-şi arată imediat cantitatea de adevăr şi minciună (a fost o descoperire dramatică a vîrstei mele foarte tinere – oamenii mari nu sînt în stare să "vadă" că spun adevărul, iar asta înseamnă că le poţi oricînd turna verzi şi uscate, iar dacă te pricepi la cuvinte îi stăpîneşti, îi manipulezi după plac). Celălalt se spune, punînd un cuvînt lîngă alt cuvînt, "căutîndu-şi cuvintele" (ca şi cum undeva, acolo, în lumea tuturor cuvintelor, l-ar aştepta cuminţi cuvintele lui şi numai ale lui), dar e la cheremul puterii tale de înţelegere, de traducere, de interpretare. Degeaba va ţipa disperat "nu asta am vrut să zic!", a spus şi asta de vreme ce eu am putut-o citi...

De aici, un paradox al Europei poliglote: deşi, de la Humboldt încoace, se crede că nici un cuvînt dintr-o limbă nu e perfect echivalent cu unul din altă limbă, că există un "geniu" al fiecărei limbi, un mod strict şi rigid de "a vedea, a organiza şi a interpreta lumea" (Weltansichten), totuşi se crede la fel de puternic în posibilitatea traducerilor dintr-o limbă în alta. Walter Benjamin intuia, pornind de la acest paradox, existenţa unei limbi perfecte originare. Umberto Eco (În căutarea limbii perfecte) vede Europa viitorului nu ca pe un tărîm al poligloţilor – fiecare vorbind toate limbile –, ci ca pe teritoriu în care oamenii ar înţelege limba celorlalţi, fără a o putea vorbi, căci ar utiliza "geniul" european, "adică universul cultural pe care fiecare îl exprimă atunci cînd vorbeşte limba propriilor strămoşi şi a propriei tradiţii". Ar conta atunci (vezi H.P. Grice, Studies in the way of words) mai ales implicatura (ceea ce se comunică, nu doar ceea ce se spune) şi principiul de cooperare, în vederea interpretării enunţului. De aici şi nestarea limbilor omeneşti care, deşi "date", primite aparent de-a gata de către om, se fac şi se desfac permanent, ca tot ce e omenesc. Traducerile îmi plac din două motive: întîi, mă interesează limbile şi capacitatea lor de a se oglindi una pe/în cealaltă. Imperfecţiunile inevitabile ale transpunerii dintr-o limbă în alta îşi au şi ele farmecul lor – sînt provocatoare, te ajută să vezi mai adînc în specificul fiecărei limbi. Apoi, să citeşti ceva interesant într-o limbă inaccesibilă aproapelui tău şi să intermediezi "lectura" lui înseamnă să fii, iarăşi, bun-conducător-de-texte.

Ai tradus mult, adeseori din acelaşi autor. Preferinţa ta pentru un autor anume, într-un moment sau altul, trădează şi o empatie specială cu el, pe care ţi-o descoperi atunci? Dezvăluie-mi cîteva experienţe de acest gen.

Cel mai important moment – dar nicidecum singurul – l-aş socoti momentul Moreau. În primăvara lui '90, sosise la Cluj, la biblioteca de la Litere, un camion cu cărţi, donaţie din Belgia. Le-am răscolit curioasă şi am ales, lacomă, un braţ întreg. Printre ele, Marcel Moreau, Les arts visceraux (peste ani, într-o revistă pentru românii din Canada, Moreau avea să povestească întîmplarea cu "Irina, cea care vede dincolo de litera scrisă"). Lucruri de o simplitate extraordinară şi tăioasă a gîndului, în sensul eliberării de orice prejudecăţi, într-o limbă de o plasticitate aproape dureroasă. Am tradus pentru editura Libra, începînd cu 1993, Discurs contra piedicilor, o antologie de texte selectate din mai multe cărţi ale sale (Gîndirea mongolă, Artele viscerale, Elogiu femeii, Discurs contra piedicilor, Caiete caniculare, Kamalalam, Monstrul, O mie de voci răguşite), apoi Artele viscerale, Celebrarea femeii, Farmecul şi groaza, Extaz pentru o domniţă româncă. În acest an voi traduce Corpus scripti, la aceeaşi editură. Nu e un autor uşor de tradus. Lîngă cărţile lui Moreau nu poţi aţipi. Cînd descoperi o soluţie bună pentru traducere, încîntarea e fără margini. Avea, îmi amintesc, un joc cu dieux şi adieux, la care am tot gîndit zile în şir. Am găsit într-o noapte soluţia: sfinţiri/asfinţiri!

Foarte importante au fost, apoi, experienţele trăite prin traducerile din Michel Haar (despre Heidegger), apoi din Chesterton (Orthodoxia), Philip Roth (Animal pe moarte – ediţia de la Apostrof, fiindcă, din păcate, la cea de la Polirom, redactorul de carte a intervenit aiurea, în cîteva rînduri, fără să aibă originalul în faţă. Noroc că s-a plictisit repede...), Mac Ricketts (cartea despre rădăcinile româneşti ale lui Eliade), Putnam (un tratat despre personalitatea multiplă, o traducere de sertar, n-a mai apărut niciodată...), Outers, De Decker, dar şi cele din Mark Twain, D.H. Lawrence, Henry James (acestea din urmă apărute în Colecţia mea "Bufniţa"). Nu e vorba doar de contactul direct cu viaţa altor limbi, ci şi de sentimentul că pătrunzi în locuri secrete, în ciudate mansarde necunoscute altora, pline de comori. Traducerea e o scormonire palpitantă din care ieşi întotdeauna îmbogăţit.

Nu am frustrări, am tradus mereu cu/din plăcere. Însă, trebuie să recunosc, mi-am promis să fiu mai egoistă. Să citesc în original pentru plăcerea mea şi să nu mai pierd timp traducînd, fiindcă, oricum, rezerva mea e tot mai firavă... Îmi doresc să redevin pur şi simplu cititoare şi să nu mai scriu nici măcar cronici, să înşir doar titluri pentru ceilalţi. Apoi, să mă plimb, să stau la soare, să lenevesc. Îmi sînt tot mai antipatică mie însămi cu ne-starea care m-a caracterizat o viaţă întreagă.

Presupunînd că ai avea libertatea să alegi să locuieşti (în afara apartamentului tău) în oricare dintre clădirile Clujului (inclusiv în incinta muzeelor, bisericilor, bibliotecilor etc.), pe care ai prefera-o şi de ce?

Apropo de locuire, atingi un subiect drag mie (vezi Despre locuri şi locuire, 2005). Casa nu e acelaşi lucru pentru toţi oamenii decît, poate, în substanţa ei ultimă, de casă onirică. Felurile îi sînt nenumărate. Vezi casa-muzeu, acum la modă – construită ca pariu, nu ca adăpost, un pariu cu propria imaginaţie. O casă poate fi construită/aleasă într-un anume fel doar pentru a demonstra o bunăstare de vitrină, pe care s-o invidieze vecinătatea şi prin care să se simtă în largul său orgoliul "averii". Poate fi încropită cu mijloace modeste, la îndemînă, dar personalizată în funcţie de gesturile în întîmpinarea cărora e chemată să vină. Poate fi doar loc de trecere în drumurile de la un loc public (non-loc) spre altul etc.

Casa e loc de retragere, de ocrotire, dar şi de deschidere spre ceilalţi. Această dublă gesticulaţie – închidere/deschidere, izolare/socializare – a suferit mereu modificări. Mă gîndesc la încăperea cu şemineu a casei englezeşti, la patio-ul spaniol – Karel Čapek, călătorul, credea că englezul şi spaniolul sînt cei mai pătrunşi, fiecare în felul lui, de sensul adînc al casei, al adăpostului-centru al existenţei umane –, dar şi la sala cu coloane şi băi în care romanul îşi primea oaspeţii. Felul de a dura şi de a gîndi propria casă spune multe despre fiinţa omenească, în istoria speciei, dar şi în cea a individului. Găoace ocrotitoare de care te îndepărtezi în expediţii centrifuge, în copilărie, loc de întîlnire cu ceilalţi la maturitate, tot mai mult vizuină care nu te mai poate apăra de nimic, pe măsură ce trec anii.

Nu există în Cluj nici o casă în care aş vrea să locuiesc. Nici una nu e casa mea. "Conştiinţa de fiinţă adăpostită" funcţionează doar în casa ta, în locul tău. Casele din amurg, cele văzute pe hotarul dintre aşezări, în goana trenului care mă duce spre casă, aşadar, case în care eu nu locuiesc, mi s-au părut întotdeauna de o tristeţe sfîşietoare – le presupun goale fiindcă nu le umple amintirea mea. Orice efort, mereu repetat în împrejurări asemănătoare, de a închipui o viaţă obişnuită, deci caldă, adăpostită în interiorul lor, e sortit eşecului. Mă cuprinde, fără să vreau, o milă nesfîrşită la gîndul celor uitaţi acolo. Uitaţi de propria mea casă... Îmi vine în minte Rilke şi casa luminată departe în noapte – hipnotizat de singurătate, de privirea casei singuratice.

Nici o casă din Cluj – deşi îmi plac multe de la distanţă, dar mai ales cele vechi, foarte vechi, pline de taine şi amintiri – nu se potriveşte nici cu repetatele vise-cu-case ale mele. De pildă, visul cu casa-cu-multe-încăperi, pe care o am, e a mea, dar am uitat-o. Mereu aceeaşi uimire – cum am putut uita de toate aceste încăperi, de terasele deschise spre mare, de pădurile la doi paşi, toate ale mele? Atunci ajung, în fine, în ultima încăpere, cea oprită, ca în poveşti. Acolo e mereu uşa care nu poate fi încuiată, care deschide ameninţător şi nu poate fi închisă, aruncînd în aer rostul de adăpost al celorlalte încăperi. Mă zbat s-o prind în ţîţîni, s-o fac să stea în canat, să închidă, să apere. În van. Cade, e îngustă, elastică, alunecoasă, mă lasă în voia unui afară străin şi rău. Adesea, deschide spre o scară suspendată, frîntă înainte de a ajunge jos, lăsîndu-mă între etaje, cu golul dedesubt. Ori îşi alătură despicături sinistre în pereţi, prin care se poate pătrunde. Nu sînt ieşiri de siguranţă, ci intrări nevegheate de stăpînii casei mele. Sînt toate vise pe care le leg de vechea/violenta/inexplicabila (nu ştiu ce anume a născut-o, ce întîmplare a dezlănţuit-o) mea claustrofobie – nu-mi plac lifturile, încăperile foarte joase, locurile din spate ale unei maşini cu uşi doar în faţă, culoarele înguste, peşterile, hainele strîmte etc. În mod straniu, tot claustrofobie aş numi şi spaima de spaţii întinse, de cîmpuri ca o tipsie, fără dealuri în jur. Mă sufocă şi unele, şi altele. Cu toate astea, casa "mitutică", visată de Eminescu, îmi e pe măsură, dacă are ferestre mari şi uşi de deschis/închis locul după plac. Cred că îmi convine o apărare/ocrotire necopleşitoare, care să nu-mi incomodeze gesturile diurne ori nocturne, o libertate sub control, aş zice. Pe care privirea roată s-o poată cuprinde şi care să lase întreagă taina/ameninţarea de dincolo de ea.

Imaginează-ţi, de data asta, un Cluj (nu utopic, dar nici chiar monstruos, doar grotesc) depopulat brusc de către o autoritate (dacă nu malefică neapărat, cu un accentuat gust al cruzimii, cel puţin cu un simţ ludic pervers) şi repopulat numai cu… scriitori, cu toţi scriitorii români, adunaţi de peste tot şi puşi să vieţuiască, doar ei cu ei, singuri. Iar tu ai fi, în continuare, preşedinta acestei "filiale". Mai întîi, cum crezi că ar arăta un astfel de Cluj, exclusiv literar, care ar fi atmosfera de aici? Apoi, care ar fi prima "acţiune" pe care ai gîndi-o pentru concilierea lor? În eventualitatea unui eşec, ce trăsături morale, comportamentale, ce "organe" etc. crezi tu că le-ar trebui extirpate scriitorilor români ca să poată nu doar convieţui, ci chiar supravieţui la un loc?

La prima vedere, îmi propui o monstruozitate – abolirea diferenţei. La a doua privire, îmi dau seama că diferenţele n-ar dispărea, doar s-ar reorganiza. Îmi vine în minte celebrul experiment didactic cu adunarea într-o singură clasă a treizeci de "premianţi întîi" din alte treizeci de clase. Rezultatul a fost pe cît de surprinzător, pe atît de grăitor. La finele anului şcolar, clasa experimentală avea premianţi întîi, elevi mediocri, corigenţi, repetenţi... Cum se vede, ierarhiile sînt mereu relative şi contextuale. Toţi scriitorii trăind laolaltă în Cluj, ei în de ei, ar descoperi înainte de toate, o bună parte dintre ei, că nu sînt scriitori de-adevăratelea şi s-ar apuca de alte meserii. Ceilalţi s-ar organiza pe grupuri şi grupuleţe, aşa încît Clujul ar deveni o Românie în miniatură, cu centru şi periferie, cu elită şi "prostime", cu toate marile orgolii şi micile vanităţi reproduse la scară. În final, ne-am trezi din nou într-un Cluj semănînd izbitor cu cel de azi. În care, dacă mi-ar sta în puteri – şi mă tem că e foarte bine că nu-mi stă, nici mie, nici altcuiva! –, aş introduce lecţia muritudinii şi, odată cu ea, cea a "lungului nasului". Dacă ar şti clipă de clipă că sînt "doar" nişte muritori, că nu au alte veşnicii la îndemînă decît pe cea a gîndului şi că mai multe sînt lucrurile care îi apropie de ceilalţi decît cele care îi despart, poate că scriitorii şi-ar zîmbi mai des unii altora (zîmbetul mi se pare generozitate elementară faţă de celălalt – eu zîmbesc şi cînd nu-mi prea arde, fiindcă nu văd de ce trebuie să-mi suporte străinul/celălalt mutra acră). Ar şti că e loc pentru toată lumea, tocmai pentru că Timpul nu iartă pe nimeni... Aş desfiinţa, apoi, dispreţul. Rar găsesc motive cu adevărat legitime să mă uit de sus la celălalt, indiferent cine e şi ce face. Pe de altă parte, ziceam că e bine că lumea nu-mi stă în puteri. S-ar putea, nu exclud cu totul această ipoteză, ca o operă importantă să aibă nevoie de credinţa că eşti mai presus de toţi ceilalţi, că preţuieşti mai mult, că eşti nemuritor. Prin urmare, hai, Dora dragă, să lăsăm lumea scriitoricească să se descurce singură, cum a făcut-o mereu. Micile spaţii de enunţare "comunitară" pe care mă străduiesc să le creez la filiala clujeană nu înseamnă nicidecum că le supraevaluez rostul. În cele din urmă, pariez pe singurătăţi, pe individualităţi, pe diferenţe şi opoziţii. Cred că scriitorul e o personalitate puternică şi ego-centrică, destinată singurătăţii şi singularităţii, ca orice artist. Dar mai cred şi că există o nevoie de apartenenţă care se naşte din chiar întîlnirea/potrivirea singurătăţii şi nebuniei tale cu singurătatea şi nebunia altora, asemeni ţie. Aşa îmi explic şi calda prietenie care mă leagă de oameni pe care nu i-am întîlnit niciodată, dar, fiind ei scriitori, ne ştim din cărţi, adică ne cunoaştem în modul cel mai adînc în care se pot cunoaşte doi oameni. Cărţile sînt toate autobiografii, oricît de ascunse ori pe dos ar fi ele. Mă gîndesc la literatură, desigur, şi încă la cea care îşi spune aşa în deplină legitimitate.

Eşti cunoscută şi ca o susţinătoare ferventă a tinerilor condeieri, pentru a căror afirmare faci gesturi nu o dată mai mult decît generoase. Nu cumva acest tip de apostolat, pe cont propriu, este expresia unei nostalgii a muncii de la catedră?

Nu e neapărat nostalgie, mai degrabă fel de a fi. M-am considerat întotdeauna profesoară şi am fost şi după ce am părăsit catedra. Se adaugă şi plăcerea de a face, de a lăsa urme, de a pune mîna să îndrepţi unde poţi îndrepta. Cred că lenea, delăsarea sînt vinovate de multe depresii şi angoase. De cîte ori am descoperit la cel de alături – tînăr ori nu prea! – o pricepere, l-am îndemnat s-o perfecţioneze, s-o rotunjească, să încerce s-o ducă un pas mai departe. Dacă mi-a stat în putinţă, am pus umărul. Nici nu ştii cîte vieţi sînt un pic mai pline graţie şi îndemnurilor mele. Cît despre tineri, îi ajut cît pot, deşi mă lovesc de reacţia ursuză şi egoistă a unora din generaţia mea ori mai vîrstnici. Am făcut puţinul pe care l-am putut face (îi număr pe cei care au debutat cu ajutorul meu ca pe marile mele izbînzi – nu sînt puţini şi nici neînsemnaţi!), însă nu deţin reţeta succesului. Mi se cere adesea, anume, să scriu despre cărţi ale unor scriitori mari şi recunoscuţi, nu despre debutanţi, să mai las deoparte clujenii, ardelenii... E o politică pe care n-o înţeleg. Cred că această conştientizare permanentă şi tezistă a apartenenţei teritoriale şi de generaţie e adevărata şi primejdioasa mentalitate de provincial. Îmi dau seama că am citit întotdeauna într-o manieră à la Forster. A contat cît de bună e cartea, cît de multe îmi spune, cît mă lasă să construiesc în jurul ei, nicidecum de unde este şi "de-al cui" ori cîţi ani are autorul.

Chestia cu tinereţea e, apoi, destul de îndoielnică. Mă feresc să judec după vîrsta din certificatul de naştere. Arghezi, ca să amintesc un caz la îndemînă, n-a fost niciodată tînăr poet, nu? Apoi, sînt destui grafomani, bătrînicioşi şi bătrîiori, deşi abia au ieşit din adolescenţă. Am pariat, în Panorama criticii..., pe tineri critici ori încă doar cronicari şi nu m-am înşelat în previziuni. În plus, tinerii de azi seamănă leit cu cei de acum un sfert de veac şi, probabil, şi cu cei de peste alt sfert de veac dacă ne gîndim la… genul proxim. Diferenţa specifică ţine, în cele din urmă, de circumstanţe şi condiţionări, de fardul epocii, nu de esenţa ei. Poate că nerăbdarea e mai accentuată azi, în era unei industrii publicitare agresive şi năucitoare, cu stele confecţionate peste noapte. Febra îi cuprinde pe mulţi, de altminteri, indiferent de vîrstă. Pentru mine, sînt la fel de importante micile diferenţe şi asemănările dintre un scris şi alt scris, fiindcă ambele îţi dau dreptul să conchizi, à la Saint-John Perse, căci despre om este vorba cînd spunem literatură. Iar omul are bunul (!) obicei de a nu se schimba prea mult în datele sale esenţiale, acelea de fiinţă gînditor-muritoare, întrebîndu-se nesigur despre mersul lumii şi al prejmei. Nu-mi plac înrolările, deşi iubesc apartenenţele secrete, cele care, amuşinate şi asumate, îţi garantează diferenţa; nu mă recunosc înrolată decît în comunitatea vastă a muritorilor.

Totul e relativ, la urma urmei. Şi trecător. O combinaţie pe care nu mă mai satur degustînd-o! Oricum, încerc să-i citesc atent şi dezinhibat şi să mă feresc de lauda care ucide. Lucrurile stau cam ca la şcoală: adevăratul profesor/critic literar bun este cel care te ceartă, luîndu-te în serios, nu cel care te laudă deşănţat fiindcă nu-i prea pasă de tine.

În urmă cu şapte-opt ani, îmi mărturiseai că lucrezi la o carte de proză scurtă, un soi de autoficţiuni, dacă bine îmi amintesc...

Am multe pagini scrise, unele secvenţe au mai răzbătut ici-colo în rememorări şi autodefiniri la care m-au obligat/incitat întrebători de calibru, ca tine... N-am renunţat la ideea acelei cărţi. Autoficţiunile se adună, aluviuni, la vărsarea în mare. Cum spuneam în Despre locuri şi locuire, am descoperit, de o vreme, că pot lucra după plac cu un detaliu, cu un semn memorativ – dacă îmi fixez suficient de mult privirea interioară pe un obiect sau pe o secvenţă dintr-o întîmplare, ea generează în jur, rînd pe rînd, celelalte obiecte, apoi alte detalii, sentimente, stări, culori, mirosuri, transportîndu-mă acolo, atît timp cît reuşesc să ţin privirea aţintită; aş putea chiar crede că pot pleca de tot acolo dacă îmi e destul de mare concentrarea şi, poate, dorinţa. Căci dorinţa ne alcătuieşte, cu necesitatea gîfîindu-i pe urme... Mă pot mişca în încăpere, dînd aproape fizic la o parte uitarea aşternută pe lucruri ca un praf gros. Văd treptat împrejururi, lucrurile scoase din uitare îşi amintesc vecinii şi mi-i dezvăluie. Memoria are ochii aţipiţi, dar o privire aţintită asupra trecutului îi poate trezi. Memoria, ca şi visul, are funcţie interpretativă. Pe cîteva detalii "reale", poate lucra liber şi legitim, deopotrivă, istorii întregi. Poate ţine, la o adică, locul Istoriei. Mă tem că ştii foarte bine despre ce vorbesc.

Descrie-mi, te rog, chipul uman cel mai expresiv pe care l-ai întîlnit/cunoscut.

Nu ştiu ce înţelegi prin expresiv. Şi chipul lui Moise al lui Michelangelo mi se pare extrem de expresiv, în ciuda împietririi sale vii. Îmi place Peter O'Toole. Şi Spencer Tracy. Şi Jean Gabin. Marcel Iureş. Depardieu. Figuri cumva grele, brăzdate, cu ochi extrem de adînci, cu o tristeţe atroce şi senină, care "ştie"; chipuri spunînd multe fără cuvinte şi chiar fără mimică. Doar cu un surîs, cu o aţintire a privirii. Ca să nu mai vorbesc de vocile lor. N-o să înţeleg niciodată obiceiul/năravul de a dubla filmele străine – vocea actorului e parte din arta sa, dublarea îl mutilează inevitabil. Dintre oamenii pe care i-am întîlnit, Marcel Moreau. Are toate calităţile de mai sus.

Dacă ai fi un demiurg, în ce ordine a importanţei lor (pentru tine) ai crea artele?

Mai întîi muzica, i-aş lăsa pe oameni să se impregneze de ritmuri, să se înfioreze, să freamete. Astfel, ar descoperi singuri dansul şi ar şti să se împace cu propriile trupuri. Pe urmă, tot răsucindu-se şi unduindu-se, şi-ar arunca privirea roată şi ar descoperi formele şi culorile prejmei. Ar sculpta, ar picta o bună bucată de vreme. În fine şi în cele din urmă, le-aş da cuvintele să spună ce au aflat despre ei, despre ceilalţi, despre lume. Nu i-aş lăsa să tot pălăvrăgească aiurea înainte de a şti şi de a înţelege pe ce lume se află.

Ai prin preajmă obiecte fetiş, fără de care, să spunem, nu te-ai simţi în siguranţă sau n-ai putea scrie?

Oricît de obosită ori ocupată aş fi, cerul, dealul, un copac nu mă iau prin surprindere cu schimbările lor de culoare, lumină, adîncime. Sînt cu ochii pe ei/ele. Locuirea înseamnă pentru mine, pe măsură ce se înmulţesc anii trecuţi, nu doar casa caldă cu ocrotirea sensibilă a părinţilor în preajmă, ci şi un pom cu umbră şi foşnet, şi dealuri care se văd oriîncotro mi-aş întoarce privirea. Ardeleancă fiind, cu rădăcini în Maramureş şi Sibiu, la noi şi acasă înseamnă pentru mine locuri înconjurate de păduri şi dealuri. Privirea nu se opreşte/poticneşte în ele, ci se sprijină, îşi recunoaşte reperele, poate visa, în tihnă, depărtări. Văd dealurile din apartamentul meu şi spre nord, şi spre sud. Dacă mă aplec uşor peste balustrada balconului de la etajul trei, le văd şi spre apus, şi spre răsărit.

Nu am chiar obiecte fetiş fiindcă sînt fundamental necredincioasă. Dar lemnul mă vrăjeşte. Am în "atelier" (încăperea în care se află calculatorul cel vechi, laptopul conectat la internet, maşina de cusut, şevaletul) rădăcini aduse din pădure, vreo doi butuci pe care îi folosesc de suport pentru vasele cu flori, conuri de brad, pietre de toate felurile, dar şi o... scîndură pură şi simplă rezemată de perete. Miroase a lemn. Laura zice că nu s-ar mira să mă vadă curînd cu un butuc în braţe, ca personajul din Twin Peaks... Îmi plac din cale afară toate stările lui: copacul, ramura, rădăcina răsucită, frunza verde ori veştedă, mirosul de lemn tăiat – cea mai îmbătătoare mireasmă de moarte, egalată tot de o moarte verde, cea a fînului proaspăt cosit –, dar şi ciopliturile din lemn (tata, maramureşeanul, se pricepea la horbote cioplite, chiar dacă îşi petrecea ziua aplecat peste calcule şi cifre), mirosul de hîrtie, de grindă veche, roasă de carii, de lemn afumat...

Am cîteva fobii. Nu-mi plac încăperile închise ermetic, fumul de ţigară îmi dă instantaneu dureri de cap, dar îmi place mirosul de tutun bun, de pipă. Mirosurile nenaturale mă stresează. Nu pot lucra într-o cameră neaerisită, îmbîcsită de mirosuri stătute. Sau fără ferestre.

Care este ţinutul pe care nu l-ai atins în călătoriile tale şi spre care încă tînjeşti?

Am călătorit relativ puţin. Călătoriile în largul meu (cum erau cele cînd băteam cu ai mei ţara în lung şi în lat, ştiind că ne puteam opri oriunde vrem, că aveam unde trage şi cum ne descurca în orice împrejurare) nu le voi face, cred, niciodată, dar sînt atît de mulţi oameni asemeni mie. Prin ţară am călătorit mult şi mai tîrziu. Există puţine oraşe româneşti în care să nu fi fost. Am călătorit, într-o vreme, aproape an de an, în excursii organizate, peste hotare. În ultimii ani, am călătorit puţin şi, pe măsură ce trece vremea, găsesc tot mai puţine argumente pentru părăsit locul şi lucrul. Şi, în plus, albumele, documentarele, cărţile mi-au adus lumea în casă. O experienţă miraculoasă şi profitabilă interior poate fi pentru mine şi o plimbare de cîteva ore prin pădurile din jurul Clujului ori pe străzi rareori străbătute. Lungile plimbări cu Laura, fiica mea, omul cu care mă simt cel mai în largul meu, împînzesc oraşul cu repere numai de noi ştiute, tot aşa cum ţările străine cu ea le-am văzut, fie de-adevăratelea pe cînd era copil, fie urmînd-o cu mintea în călătoriile ei de om mare.

Călătoria mea capricioasă şi liberă printre cărţi, întîmplări şi amintiri îmi ajunge. Tot aşa, călătoriile din vis. Uneori, mă aflu într-un loc străin, pe o stradă în pantă suitoare în faţa mea. Păşesc grăbită să văd ce e dincolo de culme, trec printre copaci, mă împiedic, ajung în fine, deja cu răsuflarea tăiată, gata să primesc imaginea. Sînt sus, e o prăpastie dreaptă în faţa mea, iar jos, masivă, sumbră, teroare mută, cu un zîmbet ironic în colţul cupolei, o catedrală care amestecă toate catedralele pe care le-am văzut aievea ori în filme şi albume. Cîteodată îşi schimbă înfăţişarea într-un joc misterios – rîd de fiecare dată, uşurată, da, ştiu, e acelaşi vis. Îmi place aroganţa lor, tot aşa cum îmi plac palatele, castelele, neapărat cu ziduri vechi, pătate ici colo de verdele vreunei iedere. Îmi par munţi trucaţi, încropiţi de mîna omului. Le simt viaţa secretă, le ştiu foarte apropiate şi străine în acelaşi timp. Călătoriile din vis sînt atît de labirintice, cu atît de aglomerate detalii arhitectonice, cu istorii complicate ale locurilor pe care le văd, încît mă întorc istovită, epuizată ca după o călătorie adevărată. Şi la fel de plină de zvonuri despre alte lumi. Între "ţările" visate şi cele văzute aievea nu fac (aproape) nici o diferenţă. Mă atrag ca alterităţi misterioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meu integrat îi ţine la respectuoasă şi prevenitoare distanţă. Asemeni insului din genericul unor documentare despre călătorii pe Planeta singuratică (pe Discovery), cel care desenează pe nisip, cu un ram, un cerc în jurul său. Ca şi în cazul siglei unei colecţii editoriale franţuzeşti, Le Promeneur, sensul se iscă din paradox. Plimbăreţul e un ins aşezat temeinic şi tacticos pe un scaun, cu o carte deschisă pe genunchi, tot aşa cum Călătorul deschis spre cele patru zări tocmai se închide în propria reverie singuratică. Ambele gesturi sînt molipsitoare şi incitante. Înţelegi că departele şi aproapele ies din opoziţia aparentă dacă rolurile lor se joacă la nivelul minţii omeneşti.

Ai mărturisit, în multe din paginile tale, că nu te sperie moartea (din ale cărei "secrete", în schimb, ai încercat să şi desluşeşti cîteva). Cum îţi explici, atunci, că anotimpul iernii te angoasează, fapt de asemenea mărturisit?

Cu moartea la pîndă, ca posibilitate oricînd realizabilă, ştiindu-mă muritoare, trecătoare, provizorie, eu merg departe (un departe relativ, fireşte), pe jos, ca pedestraşii (şi la propriu, nu doar la figurat – mersul meu pe jos, zi de zi, pe orice vreme, spre facultate, bibliotecă, redacţie – kilometri buni! –, a ajuns deja de pomină în oraş; oricum e un spaţiu de enunţare, crede De Certeau, la care nu renunţ pînă mă mai ţin picioarele), nu mă avînt în cavalcade. Lucrez în limitele şi dimensiunile unei vieţi omeneşti. Cărţile despre moarte nu s-au născut dintr-o aplecare macabră! Am o foarte veche obsesie a morţii (mimam moartea, pe la vreo trei ani, cu multă dexteritate, am povestit deja despre asta), însă ea nu se traduce în predispoziţii funebre şi nici în spaime. Simplu spus, nu uit nici o clipă că sînt muritoare. Mi se pare "calitatea" mea esenţială. Aşa stînd lucrurile, ocolesc orice ofertă de amăgire, indiferent din ce parte ar veni ea: ţin la distanţă şi fireasca uitare omenească (ivită, aceasta, şi din contradicţia eternă dintre trupul trecător şi mintea în stare să cuprindă, să viseze veşnicii, dar şi din comoditate: dacă nu te gîndeşti pe tine din perspectiva morţii la pîndă, ai voie să faci orice, de obicei lucruri rele, căci dispui mereu de timp destul ca să le îndrepţi într-un viitor amînat cu nepăsare), dar şi ofertele venite dinspre religie. Nu cred în viaţa de apoi ori în nemurirea sufletului, nu cred că răspunderea propriei mele vieţi ar putea cădea în seama altora, oameni ori zei. Cred în memoria interioară, care te ajută să faci pasul următor în cunoştinţă de cauză. Trecutul nu poate fi uitat, iar viitorul se coace încet în noi, e acolo/aici de la început. Viaţa mea nu poate fi altceva, pentru mine, decît uniunea "lucreţiană" dintre minte şi trup. Moartea intră firesc în definirea mea, o gîndesc cu luciditate şi cu ceva care se poate numi seninătate. Toate întîmplările vieţii mele au altă greutate din perspectiva morţii asumate, intravitale. Lumea ar fi, poate, mai bună sau, măcar, altfel, dacă ar fi "învăţată să moară". Trecute prin grila morţii ineluctabile, toate lucrurile au altă greutate, altă valoare. "Ştiinţa morţii" ar putea fi o forţă. În adolescenţă, "descărnam" într-un gest mental aproape reflex protagoniştii oricărei întîmplări, mai ales pe cei bănuiţi de ipocrizie, parvenitism, aroganţă. Găseam repede echilibrul. Situaţii limită, la prima vedere, îşi pierdeau acutele şi rămîneau relaţiile simple, cele care contau. Metoda îşi păstrează eficienţa şi azi. Titlul cărţilor mele despre moarte preia o sintagmă din laboratorul eminescian. "Geniul morţii" fusese precedat de "ştiinţa morţii". "Ştiinţa" înseamnă deopotrivă a şti, a fi în cunoştinţă de cauză, şi a şti să faci ceva, a stăpîni o artă. E dublul sens al morţii care poate fi învăţată. Mi se pare mai – cum să spun? – eficace să trăieşti cu propria-ţi moarte decît împotriva ei. Să trăieşti responsabil şi în stare de veghe fiecare clipă, fiindcă ele, clipele, ţi-s numărate, nu să trăieşti la voia întîmplării, fiindcă, oricum, tot acolo ajungi... Cum se vede, e chestiune de interpretare şi atitudine personalizată, nu poţi sili pe nimeni să te urmeze.

Spaima de iarnă? Ei bine, sînt foarte sensibilă la schimbările vremii. Îmi place soarele şi depind de lumina şi căldura lui. Ca toate vieţuitoarele, desigur, dar pentru mine lungirea-la-soare a rămas mereu cea mai adîncă, mai tulburătoare posedare reciprocă. Eu şi soarele nu cerem nimic unul de la altul, nu promitem nimic. De aceea, dăruirea e perfectă, fără rest. O îmbrăţişare mereu adîncă, poate mai răscolitoare, trăiesc ascultînd muzica preferată. Sau cînd citesc o carte pe gustul meu. Ori cînd, sub soare, întind culori pe pînză, cu degetele, cu cuţitul de paletă. În aceste îmbrăţişări, totul e cald şi bun. Şi clar ca seninurile din octombrie. Adică ameninţat, deja... Iarna înseamnă limitări, restricţii. E mult prea devreme întuneric şi, vai, o sumedenie de lucruri se pot face doar la lumina soarelui. De mulţi, mulţi ani, ca să nu zic dintotdeauna, umblu numai şi numai pe jos cînd distanţa nu depăşeşte 5-6 km, iar mersul meu pe jos e îngreunat de frig, de polei. Cum, în copilărie, am căzut rău pe gheaţă, am rămas cu spaima că s-ar putea repeta căderea aceea. În octombrie, sub cea mai mierie lumină de toamnă tîrzie, deja mi se strînge inima la gîndul că nu pot face nimic, am de trecut încă o dată prin tunelul ăsta sumbru care se numeşte iarnă. Faţă în faţă cu iarna, sînt confuză, derutată. Îmi place albul zăpezii, mirosul ei de proaspăt, sînt minunaţi pomii încărcaţi de chiciură şi promoroacă, scîrţîitul zăpezii sub paşi îmi aminteşte iernile copilăriei, dar în acelaşi timp detest prea lungul întuneric, nesiguranţa pămîntului care, dintr-o dată, ca şi cum m-ar fi uitat, îmi fuge de sub picioare... Sentimente contradictorii mă încearcă... Îmi doresc geruri uscate, iar goana zilelor să fie şi mai nebună, chiar dacă în "contul" meu se petrece. Îmi revin abia după Anul nou, cînd ştiu că a început drumul spre primăvară.

Ţi s-a întîmplat vreodată să izbucneşti în lacrimi într-o situaţie în care nu te aşteptai deloc? Poate dinaintea vreunui tablou, a vreunei pagini, în timpul vreunui concert sau dinaintea unei privelişti stradale, cotidiene? Ce te poate emoţiona puternic, cu totul necontrolat?

Nu sînt o sentimentală, nu plîng uşor şi nu spun vorbe mari despre zilele şi nopţile mele. Am ascuns mereu multe lucruri triste fiindcă nu-mi place să fiu compătimită. Nici nu cred în com-pătimire. Pătimirile sînt individuale chiar cînd ţi se întîmplă în mijlocul unei mulţimi supuse aceluiaşi tratament. Sînt, însă, cîteva lucruri care mă înfioară pînă la durere, pe care le-aş încorpora dacă aş putea, le-aş ascunde în mine să le pot avea la îndemînă. Mă gîndesc, de pildă, la o seară calmă, fără treburi ultra-presante, cu o bucată de libertate înaintea mea, eu culcuşită în fotoliul meu favorit, cu o carte bună în mînă. Sau la o plimbare în pădure, toamna tîrziu, cu cer sticlos şi cu toate culorile frunzelor pe moarte sub ochii mei. La un apus în flăcări, văzut fie şi doar din balconul meu deschis spre sud. Ori la un ceas de stat la soare, uitată, aţipită. Sau la fragmente anume din Beethoven, Ceaikovski, Teleman, Bach. Sau la un film bun englezesc ori rusesc – filme cu atmosferă, picturale, bune la gust, cu psihologii delicate –, pe care să-l urmăresc pe întuneric, ronţăind tihnit vreun fruct.

Singurătatea nu mi se pare nicidecum blestem, mai ales că nu prea am parte de ea. Vorbesc despre singurătatea "fizică". Altminteri, omul e singur, e un adevăr pe care nu-l uit nici o clipă. Tot aşa cum nu uit că sînt muritoare, la fel de firesc. De aceea nici nu-mi plac amăgirile. Nu cred în iubiri pînă la moarte, în prietenii totale, în dureri sfîşietoare, în fidelitate absolută (nu doar între sexe, ci în general). În nimic absolut. Nici măcar în singurătate, cum spuneam. Vorba bunicii cu "nu-i da omului cît poate duce" spune ceva despre marile suferinţe. Dacă am pricepe că Pămîntul/Universul nu ne prea are în vedere cînd îşi vede de viaţa lui, viaţă pe care noi o botezăm uneori "catastrofă naturală", şi că bucuriile pot răsări de unde nu gîndeşti, am fi mai puţin nemulţumiţi. Vorbele mari mă fac să rîd. "Cutare ar fi meritat altă viaţă", se spune adesea. Fals. Se întîmplă cu tine exact ce trebuie să se întîmple în funcţie, printre altele, neapărat printre altele, de cum ţi-e firea şi cum ţi-ai jucat cărţile. Mă tem că sîntem făcuţi din cioburi şi ne stă bine aşa.

Că îmbătrînim nu-i o dramă. E, pur şi simplu. E urmarea strînsei noastre relaţii cu timpul. Creierul e lucrul la care ţin cel mai mult (îmi plac pînă şi tainele lui încă de nepătruns). Refuz orice mi l-ar putea aburi, chiar şi temporar: deşi migrena mea "esenţială" îmi joacă feste urîte, n-am luat niciodată un somnifer. Luciditatea e o calitate scumpă mie. Dar şi tot ce ţine de visceral mă interesează, simţurile, cîte mai funcţionează, le pun la lucru în relaţia mea cu preajma.

Nu. Nu prin lacrimi îmi manifest emoţia. Am plîns extrem de rar, mai ales din disperarea de a nu putea schimba nimic din răul care m-a lovit. Mă înduioşează singurătatea, mai ales cînd e vorba despre privirea oamenilor bătrîni şi singuri în faţa propriei morţi. Neputinţa atroce, a lor şi a mea, de a interveni în clipa aceea ultimă, aproape ultimă. Morţile părinţilor mei conţin şi sau mai ales această privire din urmă, încărcată de o dragoste uriaşă, sfîşietoare şi neputincioasă. Mă gîndesc uneori că aş vrea să mor în somn, să nu-mi vadă nimeni acea privire ultimă, să nu împovărez pe nimeni cu ea...

Îmi plac pînă în prag de lacrimi toate "lucrurile" ameninţate, cumva fără s-o ştie cu adevărat.

12 ianuarie 2006

Interviu de Dora Pavel

(Din volumul Armele seducţiei, în curs de apariţie la Casa Cărţii de Ştiinţă)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey