•  Maria-Gabriela Constantin
•  Bogdan Mureşanu
•  Victor Nichifor
•  Rainer Maria Rilke
•  Cornel Mihai Ungureanu


sus

Maria-Gabriela Constantin

 

Amendament la Zorba plăsmuitul
- ghid fragmentar şi subiectiv al Eladei -

1. Deconstrucţia unui mit
Să fi murit Zorba? Să fi trăit el oare? La urma urmei, n-a fost altceva decît creaţia unui vizionar idealist, Kazantzakis care, sub influenţa celor scrise de Nietzsche în Die Geburt der tragodie, a voit să ipostazieze cele două principii antinomice, apolinicul şi dionisiacul, aflate în permanenta luptă, din care principiul dionisiac iese în cele din urmă învingător. Ideea o regăsim la Blaga şi la alţi gînditori, era cumva în spiritul vremii să cauţi forţele, dinamica care determină evenimentele sub chipul mitului ori al istoriei, el însă s-a gîndit să dea o forma romanescă care să ipostazieze teoria. Aflat la jumătatea drumului între teorie şi roman, ca şi Camus, prea filozofic în roman şi prea romanesc în scrierile filozofice, Kazantzakis a fost adînc încredinţat că cea mai importantă opera a sa, singura care va ramîne posterităţii, este o Odisee modernă, nespus de ambiţioasă, scrisă în 24 de cînturi şi 33.333 versuri (sic!), asemeni epopeelor homerice. Astăzi ea pare greoaie, fiind puţin cunoscută în afara graniţelor Greciei, tocmai din cauza proporţiilor sale şi a dificultăţilor de traducere, rămînînd cunoscută doar ca fragment de text al lecturilor obligatorii din manuale, şi eleniştilor din lume. În orgoliul său nemăsurat, Kazantzakis a încercat să se măsoare direct cu Homer, tot aşa cum un autor contemporan de teatru s-ar măsura cu Shakespeare. Fascinat de –isme, multe la rînd, idealism, creştinism, buddism, comunism, (sărim cu graţie peste absentul erotism care îşi are şi el un raison d’etre, dar fără să fie îndeajuns de ideologizat), spre sfîrşitul vieţii Kazantzakis a căzut în nihilism, rămînînd cumva un apatrid în ale spiritului, singur şi pieziş la umbra migdalului în floare, ca un înfometat care, lihnit, îşi dă duhul chiar alături de masa încărcată din belşug de bucate, care de care mai gustoase. "Am mers pînă la capătul fiecărui drum şi am descoperit abisul" va scrie el amar în Raport către El Greco. Kazantzakis a scris romanele care l-au făcut celebru mai mult în joacă, ca o delectare, la o vîrstă destul de înaintată, peste şaizeci. În finalul celebrului film regizat de Cacoyannis, ecranizat după la fel de celebrul roman cu acelaşi nume, Zorba îl învaţă pe stîngaciul şi mai mult decît împiedicatul scriitor să danseze, să se bucure de viaţă. Dionisiacul care triumfă asupra apolinicului. Viaţa care învinge spiritul.

Zorba învinge spiritul, dar iată că la autor, în mod ironic, epica a învins filozofia.

De aici însă pînă la a-l transforma pe Zorba, alias charismaticul Anthony Queen, în prototipul grecului par excellence este deopotrivă ireal şi grosier, cu toate locurile comune de rigoare. Ca şi cînd Moromete din perimetrul nostru cultural, interpretat de Kirk Douglas să zicem, ar fi prototipul românului... parcă îl văd, cum îşi îndeamnă caii să înainteze pe drumul noroios înjurînd gros pe sub mustaţă, apoi coboară din căruţă în faţa primăriei, îşi face o ţigară din foaie de ziar scuipînd în lături şi în vreme ce-l priveşte pe Cocoşilă se îndreaptă cu paşi lenţi, apăsaţi spre C.A.P.... Imaginea e măreaţă, nimic de zis.

Neîndoios, Zorba are ceva din vitalitatea unui grec cretan şi din anvergura propriei acestei părţi de Mediterană, ca un crochiu schiţat cu neglijenţă şi eleganţă, nu o gravură, dar, fără doar şi poate, nu reprezintă tipologia naţională, după cum nici Moromete nu este decît parţial prototipul olteanului, ori al ţăranului român.

Viaţa, se pare, învinge spiritul, epica filozofia, dar numai uneori, şi ficţiunea ecranizată mistifică realul recodificîndu-l, reinventîndu-l, dar numai vremelnic.

2. Post-Zorba, note pe marginea unei vieţi plurisemantice
Grecia de azi este o ţară de o puternică polisemie, în care totul este, sau poate cu uşurinţă deveni, aproximativ, iar oamenii sunt oameni-orali din care se încropesc uneori frînturi de discursuri, de cele mai multe ori politice, ori altceva, de pildă romane; mai cu seamă femeile abundă în ultima vreme în naraţiuni epice. Multe din ele scriu chiar foarte bine.

Grecii folosesc multe cuvinte ca să comunice puţine lucruri. Dansul ţelului în jurul metodei. De fapt dialogul este o negociere permanentă, uneori se supralicitează, delimitarea însă se cere făcută. Nu se scriu scrisori ori mailuri şi oamenii răspund anevoie la aşa ceva, ceea ce îngreunează comunicarea, dacă de pildă ai interese oficiale: răspunsul unui profesor la facultate, al unui editor, ori în afaceri. Preferă să vorbească la telefon, căci e mai direct si mai dezobligeant, potrivit maximei, verba volant scripta manent. E un fel de a promite, care nu te obligă cu nimic, cuvîntul substituie actul/acţiunea, ca în filmele noului val francez. Erich Rohmer şi ceilalţi, unde personajele tot timpul vorbesc despre ce să facă, vor face, sau ar putea face la o adică, însă nu vedem şansa dezlegîndu-se, desprinzîndu-se din mănunchiul de posibilităţi. Potenţialul care tinde să se concretizeze sub forma unei întîmplări rămîne acolo unde este, în perimetrul vagului. Filmele franceze ale noului val, ca şi polisemia proprie grecilor, sunt o problemă de gust. Să nu scrii, am mai spus-o, e dezobligeant. Şi nu lasă urme, ca într-o crimă perfectă. Or, potrivit noilor legislaţii chiar şi un mail are valoarea unui contract în ce priveşte procedura juridică. Totul pare să se concentreze în jurul conceptului de putere chiar şi la simpli muritori, funcţionarii de pildă. Probabilul ca forţă. Sau, delimitat invers, improbabilul ca neputinţă. Obsesia inconştientă a puterii din imaginarul colectiv al grecilor - o sintagmă poate prea abuziv folosită în perimetrul cultural romanesc - duce la, sau implică oricum polisemia, care nu e de altfel străină nici în România. Un grec nu va admite niciodată că are mai puţină putere, mai puţină capacitate de a lua hotărîri, decît se reflectă în închipuirea celuilalt, căci el se agaţă ca un osîndit la moarte de reflexia pe care i-o propui despre sine. Jocul cu posibilăţile. Vrea să creadă ceea ce crezi tu, în nemernicia sau naivitatea ta, despre el. Prin urmare îţi va promite ca un drogat, orice. Proiectul cutare? De introducere a workshopului teatral ca o formă de dezvoltare a conştiinţei la copiii de vîrstă liceală? Cercetarea, planul, jobul...? Da sigur că da, se aranjează, vorbesc eu cu... de la.... (primărie, minister, etc)... nici o problemă. Se face, se aranjează. Nici o problemă. Cum să nu. Sigur că da. Negreşit. Totul verbal. Niciodată în scris. Nu e într-atît de delirant. Ca să-ţi spună apoi, peste cîteva luni de zile, după infinite telefoane, cafele băute împreună şi mailuri, că nu se poate. Nu. Scurt. Sec.

Polisemia care derivă de aici: Da poate să însemne: poate, vom vedea, nu ştiu, nu, şi uneori chiar da. Dar, de cele mai multe ori, nu înseamnă neapărat ceva. Între semnificant şi semnificat există o ruptură : ceva poate să însemne nu nimic, ci nimicul. Ca minus morfema lui Saussure, care în cazul unei traduceri, ne-au învăţat la lingvistică, se traduce prin faptul că nu se traduce. Deci se traduce (totuşi!) prin... netraducere! Aşa şi cu consimţirea la greci: da nu înseamnă nimic. Tocmai pentru că înseamnă prea multe. E contextual.

Dar partea bună este că acelaşi lucru este valabil cîteodată şi pentru nu.

Semantica aceasta întortocheată şi plurivalentă ne duce, inevitabil, spre un alt domeniu al vieţii: firescul. Pentru cineva crescut într-un sistem totalitar, firescul este un fel de punct nevralgic, bănuiesc, o sensibilitate aparte, cauzală, ca reumatismul la ploaie; parcă ne-am fi creat un al şaptelea simţ care îl măsoară, îl cîntăreşte, îl cumpăneşte aproape instinctiv, cu un alt fel de a gîndi decît gîndul. Pentru ca ştiam cu toţii că ceea ce este prezentat drept firesc este o variantă a măsluitului, asemeni nechezolului pentru cafea, încropit ca satele lui Potemkin, făcute din carton ca să încînte privirile îndrăgostite de ce sate frumoase (n-)aveau mujicii ruşi ale ţarinei Ecaterina... Punct nevralgic, firescul, are în Grecia alte valenţe, limitele se trasează altundeva. Comparînd, implicit, criticăm sau creăm raporturi între lucruri disparate, dar poate că asemănătoare. Ceva care ne face viaţa mai suportabilă, ori ne dă măcar impresia unei mai mari înlesniri a înţelegerii. Dar ce te faci atunci cînd firescul iese din matca sa şi pare, sau devine, nefiresc? Este el oare astfel doar pentru mine, un outsider complet năucit de propria neînţelegere, care se străduieşte să priceapă totuşi ceva, ori este perceput ca fiind nefiresc şi de cei din interior? Aici probabil ne-ar ajuta nişte statistici care să reflecte evaluări subiective ale stării de fapt, dar neavîndu-le, mă bizui pe propriile observaţii, chiar dacă decupajul este subiectiv. Nefirescul devenit normă. El este perceput a fi o alta variantă a normalităţii si astfel, devenind parte a firescului, sfîrşeşte prin a-şi pierde însuşirea de ieşit din tipar. Paradox: nefirescul devine firesc. Şi atunci cum te mai descurci? La Atena, într-un spital de stat am întrebat-o pe o soră medicală încotro să-mi îndrept paşii nesiguri pentru a găsi laboratorul unde se fac analizele de sînge şi ea mi-a răspuns vizibil agasată, iritată: Da' eu de unde să ştiu? Dacă nici ea, lucrînd acolo, nu ştia eu ce puteam să mai spun?

M-am mulţumit să mă enervez puţin în limitele feminităţii apoi, după ce într-un tîrziu am găsit laboratorul, să beau o cafea în apropiere.

3. Ţara văzută printr-un ciob de oglindă. Geografia.
Primul lucru şi poate cel mai pregnant care îţi atrage atenţia în Grecia este o anumită calitate a luminii. Foarte albă, foarte puternică, ea cuprinde lumea cu multă generozitate ca într-o îmbrăţişare, o învăluie cald, impunînd un anume ritm şi stil în haosul vieţii de zi cu zi, imprimîndu-le oamenilor un fel de optimism forţat şi foarte susţinut. Arareori vei vedea un grec depresiv, poate dacă şi-a pierdut averea la lotto, în afaceri, ori la divorţ; sau, bunăoară, dacă a călătorit prea mult - căci grecii sunt prin tradiţie mari călători - şi nu îşi mai găseşte locul (cum s-ar spune în greacă: nu-l mai încape locul), dar nici atunci. Va fi mai degrabă surescitat, nevrotic – de vină e poate şi obicieul endemic de a ieşi tot timpul "la o cafea" cu aceeaşi obstinaţie cu care altundeva s-ar ieşi "la o bere" – dar foarte rar va fi deprimat ori depresiv.

Am putea spune cu mîna pe inimă că Grecia are o geografie care s-ar putea numi cel mai potrivit o geografie a metafizicului, cu toate reţinerile pe care un asemenea cuvînt le trezeşte, poate tocmai datorită faptului că teoretizarea relaţiei spaţiului geografic şi al psihologicului, efectul acesteia asupra psihogiei unui popor a fost prea vehiculat în perioada interbelică, ca să revin din nou la Blaga şi linia ondulată între deal şi vale. În ciuda scepticismului pe care un asemenea termen îl poate trezi acesta, neîndoios, descrie o realitate. Nu ştiu cum e Albania, n-am văzut nici munţii din Bulgaria, poate seamănă, cert e că este cu totul altfel decît în România sau aiurea, în Germania sau Franţa. Natura are ceva maiestuos şi oarecum atemporal. Uneori, aminteşte de un peisaj din Toscana.

Privind munţii din Grecia ai sentimentul că vezi aievea cum se scutura cîndva pămîntul, plăcile tectonice huruind şi bolborosind în adîncuri, născînd îngreunat, cu nesfîrşită lentoare şi migală, centimetru cu centimetru, vreme de sute de mii de ani, pentru a plăsmui ceea ce numim generic geografia de azi. Creînd-o din ape, înălţînd-o din mare, căci aici pămîntul pare a fi un triumf al solidului în lupta cu fluidul, rocile care se impun valurilor pentru a fi mai apoi neîncetat măcinate tot de ele, cu aceeaşi lentoare insistentă cu care s-au înălţat. Apoi parcă vezi cum încet-încet piatra seacă a început să înverzească şi să apară plante, animale, omul, primele aşezări. Vecinătatea muntelui cu marea naşte probabil tot scenariul acesta mental în chip aproape automat. Privind un peisaj trăieşti experienţa timpului.

Foarte înalţi şi cu beteala norilor parcă neîncetat lipită de culmi, de parcă cerul ar coborî ca să fie mai aproape de muritori, munţii sunt o certitudine, o evidenţă, o promisiune. Probabil de aceea locuiau Olimpienii sus, învăluiţi în nori şi în tunete. Grecii n-au simţit nevoia să urce pe muntele Olimp pînă de curînd, au făcut-o marii călători ca să vadă şi ei, cu proprii ochi, vechii greci se mulţumeau să vadă cu ochii minţii, căci pentru ei era locuit de cei doisprezece zei, de Olimpieni. Le ajungea că ştiau.

Mai nou pe Olimp se face iarna schi.

Muntele e un spaţiu tranzitoriu între sus şi jos, aici şi acolo. Şi mănăstirile de pe Aghion Oros, Muntele Sfînt, şi cele de la Meteora au urmat aceeaşi logică a verticalităţii. Clădite la înălţimi ameţitoare ele se simt şi se vor a fi mai aproape de Creator.

Cît despre măslini, ei trăiesc pînă la patru sute de ani. Am văzut livezi de măslini despre care mi s-a spus că au fost plantate de veneţieni. Iar migdalul înfloreşte în toiul iernii...

O binecuvîntare sau un ghinion, Grecia este înconjurată de mare, ceea ce are două consecinţe directe:

- o nostalgie a plecării instituţionalizată geografic, o obsesie a spaţiului deschis - un grec nu poate trăi multă vreme fără mare, sau într-o ţară care să nu aibă mare, se va îmbolnăvi, sau va alege o altă ţară care să aibă mare.

Am predat în urmă cu cîţiva ani româna unei grecoaice care de la misiunea diplomatică de la Viena pleca la Bucureşti. Capitala austriacă nu-i plăcuse: Ochiul meu nu vede departe, se loveşte neîncetat de zidurile clădirilor alăturate, la Bucureşti e mai frumos (sic!) orizontul e mai departe, şi vezi mai mult cer!!!!, mi-a spus ea la plecare. Privirea care are nevoie de largheţea spaţiului pentru a respira aer.

- o relaţie oarecum abstractă cu celălalt, the Other. Vecinătatea e îndepărtată, bulgarii, macedonenii sunt departe, turcii şi mai departe, dincolo de ape, iar restul continentului încă şi mai departe. Dacă realitatea celuilalt devine atît de vagă, cum să te defineşti prin decupaj invers? Ori nu-i iei în considerare, atitudine care poate naşte relaţia inegală (admiraţie pentru vestici, desconsideraţie pentru estici), ori te temi prea tare, o xenofobie a insecurităţii instituţionalizată şi prin lecturile obligatorii, mai precis literatura, istoria şi geografia, cele trei materii care nasc în închipuirea noastră comunitatea imaginată a patriei, ca să folosesc expresia lui Benedict Anderson. Legat de teama faţă de Celălalt au apărut studii foarte bune, analitice editate de istoricul şi sociologul Christina Koulouri, un efort comun adunat într-un volum de cercetare intitulat cu tîlc: Ce este patria noastră?

Deci marea - vecină cu grecul, e peste tot. Îngrădeşte ţara şi/sau o face nesfîrşită, îmbrîncind-o în acest sentiment sau mai degrabă stare a spaţiului deschis, amplu şi cu cerurile apropiate.

4. Homo religiosus sau zoon politikon?
Domeniul religiosului este în Grecia o permanentă reiterare a identităţii colective. Marile sărbători creştine sunt celebrate cu pompa unei sărbători naţionale. În fapt naţionalul, triumfant, îşi însuşeşte transcendentul, desacralizîndu-l. De Paşti, la Epitaf participă preoţii, armata, marina, primarii, mai marii, fanfara. E straniu să vezi odăjdii şi mitraliere, cruci şi steaguri. Naşte un sentiment de spaimă; teama de marile mărşăluiri organizate spontan odinioară. Fără doar şi poate un reflex impregnat în memorie şi în nervi al celor din fostul bloc socialist. Să fi fost Mîntuitorul grec şi să nu fi ştiut? am întrebat o cunoştinţă asistînd odată la Epitaf, dar, numaidecît, am regretat ironia amară care aducea aproape cu blasfemia. Săptămîna luminii îşi pierde astfel caracterul intim, adînc şi profund al metanoiei universale proprii creştinismului, a ideii că schimbarea adevărată poate avea loc oricînd, chiar şi în ultima clipă a vieţii, recuperînd retroactiv totul prin transfomare; ea devine un marş oficial, naţional, pompos, chiar dacă plin de farmec.

Deşi profund creştini, grecii nu sunt totuşi foarte religioşi. Mai obsedaţi de problemele cetăţii decît de porţile cerului, ei vor să fie înlăuntrul ei; să participe activ dinlăuntrul zidurilor, sau măcar de pe metereze. Astfel interesul pentru politic este fundamental.

Uneori, stau şi mă întreb dacă de vină nu este oare absenţa unui exerciţiu constant al spiritului raţional, al gîndului abtract. La urma urmei Socrate şi peripateticii au trăit cu foarte mult timp în urmă, iar gîndirea raţională are neîndoios nevoie de un exerciţiu permanent, de o coregrafie susţinută cu obstinaţie. Să mă explic: libertatea gîndirii care, eşuînd, se transformă în dogmă. Filozofia care devine, Alas, ideologie. Substratul ortodox ar putea da o adîncime, o profunzime metafizică. Şi totuşi. Mărturie stau cazurile atîtor şi atîtor intelectuali care plecaţi la studii în Occident, să cerceteze filozofia s-au întors socialişti sau în cel mai bun caz comunişti; Kazantzakis, bunăoară ca să revin la el. Pleacă idealist revine simpatizant de stînga. Sau poeţii Nikiforos Vretakos, Kostas Varnalis şi atîţia alţii, sociologi, ori istorici, ca Nikos Svoronos, cunoscut istoric marxist care a predat la Sorbonne. Între domeniul religiosului (constitutiv) şi al filozofiei (trecutului), grecii se opresc la jumătate de drum, la ideologic. Socialismul, prin caracterul său, teoretic vorbind, mesianic este nespus de popular în această parte de Europă. În vreme ce în România comuniştii numărau abia vreo 4.000 de suflete după al Doilea Război Mondial, în Grecia o enorm de mare parte din populaţie a luptat pentru triumful comunismului A avut loc şi un lung şi sîngeros război civil. E drept, ca şi în cazul lui Tito, simpatia de stînga a fost puternic asociată cu eliberarea de sub fascişti.

Mi s-a întîmplat bunăoară să fiu oprită într-un sat din insulele Eptaniz de către un moşneag care mergea cu măgarul în livada lui de măslini, şi care mi-a spus cu regret : Aţi avut democraţie populară. V-a fost bine şi nu v-a plăcut, n-aţi apreciat-o!; Ce să facem, taică, dacă ne-au împărţit pe dos, că mai bine trăiai matale în comunism, şi rămîneam noi fără, i-am răspuns moale şi uşor evaziv. Lasă, lasă, of, mare păcat, ei, ce să faci? mi-a replicat retoric, mai mult ca pentru sine, îndepărtîndu-se agale.

Tot în aceeaşi insulă aveam să aud un alt bătrîn fredonînd cîntece partizane din războiul civil unui copilaş ca să adoarmă, în locul celor de leagăn, pe care, probabil, nu şi le mai amintea.

În vreme ce religiosul este ca o busolă a vieţii colective, uneori atacat, dar niciodată pus cu adevărat sub semnul întrebării, politicul, cel puţin la fel de profund, dacă nu chiar mai profund, este puternic impregnat în mintea tuturor.

5. Spaţiul - cîteva note fugare
Spaţiul public
În Grecia nu există cu adevărat ideea de spaţiu public, care să fie bunul tuturor. Tot ce nu aparţine unui individ este considerat ca şi inexistent. Din cauza intervenţiei insistente a ecologiştilor din lume ţara face mari eforturi, practic nenaturale de a nu acumula deşeuri, pentru că au o oarecare obligativitate spre Uniune. În realitate însă nepăsarea e uriaşă. Alături de cea mai splendidă privelişte a mării în zare, vei găsi mereu un morman de moloz, cîteva cărămizi, sau măcar sticle goale de apă minerală. Cînd am zărit pentru prima oara autogara de unde plecam spre inima ţării, am crezut ca visez. Autogara, aflată în afara oraşului şi înconjurată de moloz şi mizerie nenumărate macarale şi camioane, e încropită din tablă, care mă întrebam cum de nu se dărîmă. De aici porneau autobuze Mercedes, ce-i drept bine întreţinute şi elegante, în toate direcţiile tării. E drept, ele aparţin companiilor de turism particulare care organizează drumurile, în vreme ce autogara nu. De ce ar avea valenţe estetice un loc care aparţine statului?

S-au mai făcut schimbări, a fost un primar atenian, Avramopoulos, supranumit primarul fîntînilor, pentru că a pus fîntîni arteziene în mai toate cartierele oraşului, şi nenumărate statui. Spaţiul public poate fi uneori frumos, dar respectul pentru acesta este mediu.

Spaţiul privat
Deşi în exterior oraşele nu prezintă particularităţi estetice care să le diferenţieze, interioarele sunt mai întotdeauna mobilate cu mult bun gust. Spaţiul interior este altă lume, răcoroasă şi liniştitoare. Aici se cere făcută o remarcă despre proprietate. Casele nefiind nicicînd naţionalizate, au aparţinut micilor proprietari şi încet-încet au fost cumpărate de marii antreprenori, în schimbul a două-trei apartamente dintr-un bloc nou construit. Antiparohi, se cheamă sistemul în greacă; aşa se face că mai toate casele de odinioară au fost dărîmate pe la începutul anilor şaptezeci, şi se mai dărîmă încă ce-a mai rămas.

Casele mai vechi au aceeaşi suprapunere, ca şi straturile suprapuse ale unor săpături arheologice, ori ca sentimentul pe care-l stîrneşte în călător priveliştea munţilor Greciei, de timp condensat perceput, deodată, în propria-i evoluţie. Ca şi cînd linia ar deveni cerc. Am să încerc să explic, fiindcă sunt detalii care din afară nu se văd, un turist nu le va vedea. Va vedea Acropolele. Sunt, desigur, splendide, de o perfecţiune dureroasă aproape. Dar casele din afară nu povestesc îndeajuns, căci aparţin domeniului privat şi mi se pare o specificitate proprie ţării, prin urmare merită să ne oprim puţin aici. Iniţial de un cat, casele din perioada interbelică, sau de mai tîrziu, anii şaizeci, au fost după o vreme continuate, proprietarii au mai construit un etaj, mai trece un deceniu-două şi se construieşte un alt etaj, apoi încă unul. O casă mai veche, absolut banală din exterior, văzută din interior va fi uluitoare, neverosimilă chiar! Aceeaşi casă, este la parter ca o casă la ţară, cu cameră care dă direct într-o curticică pavată, în stilul celor din filmele lui Almodovar dar mai mică, o toaletă strîmtă şi hol mititel; la primul etaj ea este în plin deceniu şaizeci, cu antreu larg, camere spaţioase, dar neparchetate, o baie discretă, modestă, şi o terasă uriaşă, iar la etajul al doilea, va fi un apartament foarte modern, sfîrşitul anilor optzeci, elegant, cu geamuri care izolează fonic, parchet, gresie şi încălzire centrală, şi un mic balcon, cît să arunci o privire fugară asupra lumii. Ultimul cat este, invariabil, destinat garsonierelor, o cămăruţă cu duş, care aparţine proprietarilor şi nu se închiriază. Să fie acolo. Just in case.

Am avut o cunoştinţă care, de fiecare dată cînd vizita o ţară străină pentru mai multă vreme, să spunem cîteva săptămîni, se apuca să caute apartamente de închiriat. Nu pentru că ar fi avut cu adevărat de gînd să închirieze, ori să se mute în acel oraş, ci pentru că era pentru el o şansă de a vedea interioare, preţuri, spaţii în ultimă analiză. Vedea apartamente vreo zece zile, iar serile ieşea la cafea. Bifa şi el mai tot ce se cuvenea vizitat din punct de vedere turistic în oraşul sau ţara respectivă, dar afla şi altceva despre locuitorii ei. Deşi nu eram de acord cu el mărturisesc că mi se pare o modalitate genială de a arunca o privire la ceva la care altminteri n-ar fi avut acces.

De pe terasa mare construită în mijlocul anilor şaizeci, privesc în jur oamenii împrăştiaţi în diferite decenii, iar de pe colină se văd ruinele antichităţii, Acropolele, strălucind orbitor, nepăsător pe fundal. Spaţiul, iarăşi, reflectă timpul.

6. Oamenii, un crochiu schiţat în fugă
Gălăgioşi, grecii vorbesc alert şi mult. Dacă vezi zece tineri discutînd vei avea impresia că este gîlceava înţelepţilor cu lumea, unde lumea este celălalt, interlocutorul, ori că asişti la o aprigă dispută politică; în fapt, este o simplă discuţie în pauza dintre cursuri sau o cafea băută între prieteni.

Mai toate brunete, femeile sunt frumoase şi elegante, poate chiar prea elegante, iar bărbaţii mîndri şi arătoşi. Potrivit unor statistici recente, grecii sunt după italieni poporul care pare să cheltuiască cel mai mult pe vestimentaţie. Haina nu-l face pe om, dar contează al Domnului de mult! pare să lase de înţeles lumea.

Am mai spus-o, grecii nu sunt depresivi. Şi n-am văzut niciodată în decursul anilor oameni beţi sau care să bea însetaţi o tărie la colţ de stradă. Cu un spectru larg emoţional, de la multă supărare exteriorizată la multă exuberanţă ; există o anumită intensitate a trăirilor, o anume generozitate a spiritului, o degajare demnă de admirat.

Relaţiile dintre sexe însă sunt mai tradiţionaliste; o femeie măritată, mi s-a spus în repetate rînduri, este privită ca un tramvai care a ajuns în depou. Sigur, imaginea e epică, plină de elan, mai cu seamă dacă cineva îşi priveşte propria viaţă ca pe un neîncetat drum, spinos, al devenirii spirituale care să dureze măcar pînă în ultima clipă...

Ca să înţelegem ceva din mentalitate merită să aruncăm o privire la limba care descrie lumea aşa cum este văzută de vorbitorii ei. Deşi de o incredibilă bogăţie lexicală, limba greacă este totuşi o limbă care preferă verbele. Preferinţa pentru acţiune este bine exprimată de verbele care descriu mereu lumea în mişcare: nu se spune sunt undeva ci: vin, plec, întreprind. Nu o stare, ci o sumă de acţiuni, începutul, desfăşurarea sau repetiţia acesteia: Ce mai e nou, se traduce mot-a-mot cu ce aleargă sau ce devine; ce se petrece cu alte cuvinte. Dinamica întîmplării, viaţa ca o desfăşurare de acţiuni. Lumea se face şi se desface în mişcare.

Despre relaţiile între oameni
În Etica indignării, H.R. Patapievici spunea că omul civilizat trebuie să dispună de două virtuţi cardinale, virtuţi care sunt deopotrivă "coagulante şi sanitare": politeţea şi capacitatea de a se indigna. Prima, este o separare emoţională care face viaţa suportabilă în relaţia cu cei pe care nu-i iubim, cît şi în raport cu cei de care suntem îndrăgostiţi, prin păstrarea unei necesare distanţe. A doua, indignarea, este discernămîntul etic al inimii, prin care ne separăm de existenţa răului, după ce în prealabil l-am identificat. Un simţ etic obţinut prin exerciţiul critic. Omul inapt de indignare este acel căruia i-au fost răzuite papilele gustative, mai adaugă el, căci indignarea este tot un simţ, ca şi vederea ori auzul. Absenţa indignării ne face acomodabili la orice, conclude Patapievici.

Relativ la prima virtute amintită, o remarcă se cere făcută. Poate pentru că în timpul dominaţiei otomane în Grecia nu au existat clase sociale, în sensul în care este înţeles în perimetrul european, politeţea este şi ea, relativă, sau diferită de cea la care te-ai aştepta. Relativităţii acesteia i se adaugă un spirit de voit egalitarism, care explică şi puternica simpatie faţă de stînga. Grecii te tutuiesc de cum te cunosc, inclusiv taximetriştii, ori la magazin. Să fie oare o formă de lipsă de politeţe, ori doar o altfel de politeţe? Ori poate o negociere permanentă a relaţiei dintre doi oameni, oricare ar fi ei, care se intersectează la un moment dat în timp? Greu de spus. Cert este că, să fii tutuit şi să nu tutuieşi numaidecît la rîndul tău, înseamnă să accepţi o relaţie, în care celuilalt îi acorzi mai mult decît vrei să ai. Dacă vei tutui taximetristul la rîndul tău, e foarte probabil să-ţi răspundă cu "dumneavoastră". Să nu tutuieşti numaidecît în mod chiar forţat, pe cel care te-a tutuit spontan înseamnă să stabileşti un raport inegal de forţă. Deci, politeţea probabil există, dar trebuie descifrate codurile nescrise, altminteri ieşi dezavantajat, fără măcar să îţi dea prea bine seama de ce. Pentru că, în fapt, o prea mare politeţe este, paradoxal, privită ca o formă de slăbiciune.

Cît despre a doua virtute, capacitatea de a se indigna: corelat cu spiritul critic, care este produs al lungului proces de socializare, şi nu numai grecii nu critică şi nu admit cu uşurinţă critica. Coeziunea însăşi este pusă la îndoială. Se simt atacaţi în forul lor personal. Reacţionează de parcă sub semnul întrebării ar sta însăşi raţiunea lor de a fi. Se simt ameninţaţi. Şi li se pare un semn de profundă nerecunoştinţă şi nu de exerciţiu al spiritului critic, ori bunăoară al umorului, care nu se exclud neapărat.

Legat de nerecunoştinţă, odată un grec, proprietarul unei taverne, s-a supărat amarnic pe mine la remarca propriei soţii, grecoaică născută în Cehia (Cehoslovacia pe atunci) cu care se cunoscuse în Germania, unde lucrau amîndoi ca Gästarbaiter, pentru că ea îmi spusese mucalit că Grecia e o ţară în care toată lumea ştie să facă ciment, chiar şi ea; mie mi se păruse foarte amuzant şi rîsesem cu poftă. Parcă mă şi vedeam amestecînd ingredientele pentru ciment, nisip şi restul, cu aceeaşi dexteritate cu care aş face mămăligă cu făcăleţul. Omul nostru, enervat prin transfer de furie împotriva consoartei spre mine, că doar era mai simplu, mi-a spus că ar trebui să fiu recunoscătoare să calc pe acest pămînt sfînt al Eladei sub care sunt ruine antice şi oseminte sacre, căci este chiar leagănul civilizaţiei europene. Adică noi fetele din Est "ne rîdem" de civilizaţie şi mai facem şi comentarii? era substratul nemărturisit. Şi la Roma sunt oseminte sacre şi ruine multe, i-am spus, cele de aici nu sunt singurele. Da, dar astea sunt mai vechi, mi-a replicat. Doar nu vrei să spui că toate băbuţele de prin sate cu cîte un măgar după ele sunt descendentele directe ale lui Socrate? Doar toată lumea ştie că Socrate îl prefera pe Alcibiade avansurilor unei hetaire, i-am replicat pierzîndu-mă puţin cu firea. Nu mi-a mai răspuns, a plecat furios să servească muşterii care veniseră... Sensibilitatea aceasta este mai cu seamă proprie grecilor trăiţi prin străinătate, foştii ex-pats, care odată întorşi în patria mumă nu vor să-şi mai bată capul cu ce valoare nutritivă are laptele matern. Vor să se simtă acasă, şi asta cu orice preţ. Sau acomodarea, cum spunea Patapievici. Fără bătaie de cap.

Dacă critici, aşadar, te vor ataca, ori vor raţiona la nesfîrşit. Îşi vor explica şi îţi vor explica logic practic orice. La remarca mea, cum că găsesc puţin cam agresivă atitudinea bisericii de a transmite prin boxe slujba de duminică - ca într-un minaret - un tînăr student de la ştiinţe politice mi-a explicat foarte serios că pur şi simplu nu sunt îndeajuns de mari bisericile ca să încapă toţi cuvioşii şi că astfel li se dă o şansă celor rămaşi afară să urmărească slujba. Explicaţia mi s-a părut pe cît de întortocheată, pe atît de inventivă.

Curios, un grec nu va recunoaşte că nu ştie ceva, e o ruşine stranie, de neînţeles pentru un străin. Ca să nu fie nevoit să admită acest lucru, spune ceva. Orice. De pildă dacă întrebi trei oameni încotro se afla o stradă oarecare, strada Sofocle, ori Arhimede, dacă să o iau la dreapta pe Euripide, sau la stînga pe Pericle, ori pe aleea peripateticilor tot înainte, cei trei întrebaţi îţi vor indica trei direcţii diferite. Important este să spui ceva. Să ai un punct vedere asupra lumii. Ceea ce implică şi o stradă, oricare ar fi ea.

Fratele meu venea cu familia să mă viziteze în urmă cu un an. Noi le rezervasem telefonic o cameră la hotel, într-un oraş oarecare de provincie, ca să facă un popas cu maşina în timpul nopţii. Ne înţelesesem în prealabil şi asupra preţului, ne-au explicat exact adresa, hotelul se afla undeva chiar în centru. Negăsindu-l, fratele meu a oprit un om pe stradă care i-a spus: Dom’le, trăiesc de şaptezeci de ani în oraşul ăsta şi nu l-am părăsit niciodată: vă rog să mă credeţi. Un asemenea hotel nu există!!!

Privirea, dialogul în general şi tutuirea, şi raporturile dintre oameni, cele legate de cunoaştere/necunoaştere sunt toate legate de conceptul de putere. O relaţie în care, deşi mascată îndărătul unui fals egalitarism, egalitatea nu e un dat firesc.

7. Atena, oraşul grădinilor suspendate
Ceea ce te surprinde cînd intri în Atena este impresia pregnantă de vitrină. De parcă totul n-ar fi altceva decît o uriaşă vitrină, care sub diferite variante propune acelaşi lucru: vindem speranţă!! Magazinele sunt mai ales de vestimentaţie; haine feminine, şi cele de maşini, arsenalul seducţiei şi emblema puterii; apoi urmează, fireşte, magazinele de interioare, menite să le unească pe cele două într-un întreg armonios...

Dacă ar fi să pornim de la legătura detaliului cu întregul, aş spune că Atena ieşind din geografia naturală a unei ţări, care se înveleşte în frumuseţe precum copilul în scutece calde, nu pare, sau nu este o capitală frumoasă. Prea aglomerată, prea agitată ca să o priveşti, ea se dezvăluie în detaliu. Prin urmare, deşi ansamblul iese din perimetrul esteticului, exceptînd poate ruinele antice, detaliul ţi-l redă cu multă generozitate: o stradă, ori un cartier întreg, interiorul vs exteriorul, munţi de blocuri printre care se piteşte cu infinită graţie o mică piaţă, o plateia, unde la umbra cîtorva măslini sau portocali în floare descoperi o bisericuţă bizantină, armonioasă ca un giuvaer şlefuit cu migală, de o frumuseţe care-ţi taie respiraţia...

Oraşul era pe la 1830 un mic sătuc prăfuit, sufocat de propria glorie de odinioară pe care i-o cunoşteau mai cu seamă călătorii veniţi din Occident să-şi facă marele tur (de unde şi termenul de turism care ar fi trebui de fapt să fie Tour-ism) şi în drum să facă şi niscaiva afaceri cu statuile antice cu generozitate împrăştiate la tot pasul, şi despre care cei din partea locului ştiau că, potrivit tuturor aparenţelor, oamenii îmbrăcaţi în haine europene par foarte interesaţi de ele... Satul număra cam 10.000 de suflete în vreme ce în aceeaşi perioadă la Istanbul (care pentru greci este şi astăzi Constantinopol, iar Istanbul vine de la: Eis tin Poli adică în Oraş(ul), cum va fi fost odinioară şi Roma Oraşul cu-literă-mare) trăiau cel puţin 200.000 greci. Se formează statul naţional grec, care este pus sub protectoratul marilor puteri, Marea Britanie, Franţa şi Rusia, care îi trasează graniţele şi aleg un domnitor neutru în persoana lui Otto de Wittelsbach din Bavaria. Prima capitală a fost un mic oraş portuar, Nafplio, dar, ca şi în cazul Italiei, unde prima capitală, Florenţa, va fi înlocuită de Roma, datorită grandorii sale şi trecutului, măreţiei sale care, negreşit, trebuia asociată şi cu mai noua capitală, tot astfel şi capitala greacă a fost mutată la Atena din aceleaşi considerente. Venit cu întreg alaiul, Otto hotărăşte să construiască o adevarată capitală, în sens occidental, urmaşă demnă a antichitatii, prin urmare în stil neo-clasic. Astfel, Atena are ceva borgesian, în sensul că este visul visat de occidentali despre cum va fi fost odinioară oraşul şi despre cum ar trebui să arate. Reperul : o plăsmuire, un vis al trecutului care reconstituind parţial mistifică.

Multe din vechile case au fost de atunci dărîmate sau pur şi simplu înghiţite de restul clădirilor. Pozele de la sfîrşitul secolului trecut stau mărturie al unui alt oraş, mai luminos şi mai destins.

Peste tot, am spus-o, vezi aceleaşi blocuri cu balcoane mari, confortabile, lipsite de vreun stil, blocuri care nu sunt nici măcar urîte. Sunt confortabile. Vreme de luni de zile am avut impresia ca taximetriştii mă păcălesc, ducîndu-mă în cerc la nesfîrşit ca să plătesc mai mult, într-atît de mult seamănă cartierele între ele. Aceiaşi portocali sălbatici, lămîi mai rar, pini măslini, eucalipţi, leandri şi smochini. Diferenţa este că în cartierele mai proaste e mai multă circulaţie, deci mai mare zgomotul, mai puţin spaţiu verde şi vezi mulţi străini: pakistanezi cu priviri de o tristeţe răvăşitoare care vînd trandafiri prin intersecţii şi mulţi oameni de culoare care se străduiesc să vîndă prin taverne şi cafenele CD-uri piratate, de proastă calitate pe un preţ de nimic; chinezii sunt mai organizaţi, mai puţin vizibili social; nu-i vezi pe stradă, le remarci doar magazinele care abundă. În rest ruşi, albanezi. Exceptîndu-i pe ruşi care au o frumuseţe a lor tipică, blondă şi pe pakistanezi, pe cei de culoare şi chinezi din motive evidente, sar în ochi, emigranţii se diferenţiază mai ales prin vestimentaţie: sunt prost îmbrăcaţi, cu o privire mai încărcată de oboseală şi de amărăciune, un body-language mai precaut, mai defensiv, de parcă şi-ar cere neîncetat scuze: iertaţi-mă că trăiesc, promit să nu se mai întîmple. Totodată, emigranţii au o privire mai decentă. Un grec te priveşte pe stradă de parcă te-ar dezbrăca. Pentru o femeie experienţa este uluitoare, căci ea nu are absolut nimic a face cu apariţia propriu-zisă a celei privite, dacă este frumoasă, atrăgătoare, ori provocatoare. Poate fi şi o călugăriţă. Privirea este menită să exprime putere şi este la nesfîrşit reiterată.

Revenind la stilul oraşului, este ceva care face parte din estetica detaliului, aş spune, dar defineşte tot ansamblul: plăcerea pentru plante, mîndria, bucuria de a le avea. Copaci întregi sunt transplantaţi pe marile sau mai strîmtele balcoane: iasomie, lămîiţă, magnolii, hibiscus, trandafiri, gardenii, muşcate, leandri, mentă, palmieri mici, smochini, pini, plante exotice cărora nu le ştii nici numele, nu le identifici nici aroma; exoticul este domesticit, devine un luxuriant casnic, dar de o poezie de nedescris. Şi cum casele şi multe din blocuri sunt construite în stilul zigurat, astfel încît toată lumea să aibă acces la soare şi la un petic de cer, cu invariabilele căsuţe sau garsoniere la ultimul cat, Atena este în fapt oraşul grădinilor suspendate.

Atena e zgomotoasă, alertă, agitată. Vie. Dar cînd vine seara, circulaţia se mai răreşte, pinii încep să respire verde, miroase a lămîiţă, iasomie şi portocali şi eucalipt, brusc, te năpădeşte o stare de bine, te simţi îndrăgostit de existenţă şi toate par bine întocmai cum sunt.

8. Ce merită văzut?
Practic, orice, căci după cum în întreg distingi detaliul tot astfel şi în detaliu regăseşti totul. Ruinele din jurul Salonicului, Pella şi Vergina, vechile oraşe ale lui Alexandru cel Mare, cu mozaic pavat din pietricele colorate, Monemvasia, oraşul bizantin medieval din Laconia, ruinele antice din Delfi sau vechiul amfiteatru din Epidavros unde mai nou se organizează festivalul de teatru de vară, insulele din Egee, sau cele din Eptaniz, aflate odinioară sub dominaţie italiană şi tocmai de aceea asemănătoare cu regiunea Veneto, ori Ioannina, care în secolul al 18-lea a fost capitala temutului Ali paşa din Tepelin, supranumit leul Epirului, şi unde, între zidurile vechii cetăţi, clădirea haremului de odinioară găzduieşte astăzi muzeul bizantin, iar vechea moschee, una din cele mai frumoase pe care le-am văzut, este azi muzeu de arme; ruinele miceniene, sau mănăstirile de la Meteora: fiecare, sau oricare din ele merită văzută, sunt straturile suprapuse ale unui acelaşi site arheologic, ca variaţiunile muzicale pe aceeaşi temă...

Un sat, o ruină, o plajă, o tavernă, privirea unei femei spun toate aceeaşi poveste murmurată, în cazul nostru în greceşte, dar, la urma urmei, universală. A vieţii şi a morţii. Care poate fi tălmăcită în chip fericit şi în altă limbă. Merită văzut, oricum trebuie încercat.

9. Epilog. Localizare aproximativă
Este Grecia în Europa? Generaţii la rînd s-au întrebat dacă Elada este Occident sau Orient, există o literatură vastă pe acest subiect, mai cu seamă din perioada interbelică. Neîndoios că da, este în Europa, dar distanţa şi valurile care o înconjoară fac Europa ceva puţin palpabil, îndepărtat, abstract. La ştirile meteorologice nu se spune niciodată "în restul Europei" se spune "în Europa" vremea este aşa şi pe dincolo. Se cochetează intens cu termenul de Mediterană. Balcanilor li s-a dat un brînci elegant în grădina vecinului, ca o rudă săracă pe care o înghesui în bucătărie cînd vin oaspeţii de seamă. După cum şi în Cehia şi în Ungaria s-a creat termenul de Mitteleuropa, un fel de in-between. Nu chiar Vestici dar, totuşi, nici Estici. O zonă centrală. Tot aşa, termenul de Balcani a fost restrîns pentru a desemna fostele ţări constitutive ale Iugoslaviei, plus Albania, sub numele de Western Balkans, (deşi Eastern Balkans nu există) şi s-a mai introdus termenul, odinioară livresc, de Sud-Estul Europei care, în afară de ţările menţionate mai sus, include şi Bulgaria, România şi Republica Moldova. Sună neutru, nu implică războaie, ori conflicte căci în engleză balkanization desemnează fărîmiţare teritorială sau politică, prin urmare Sud-Estul Europei n-are un trecut compromis. Este un nou cuvînt pentru o nouă realitate.

Grecia este, fireşte, în Europa şi în Uniunea Europeană. Dar adevărul este că suflă şi un vînt duios dinspre Anatolia, un iz de Orient, în mîncare - în briam, şi bainaldi şi dulciurile turceşti care mustesc de miere, migdale şi miez de nucă - în dansul tsifteteli al fetelor care îşi unduiesc şoldurile asemeni arăboaicelor în cluburile lounge şi foarte şic din zona bună a Atenei, în imaginea urbană a oraşelor ale căror cartiere de blocuri seamănă cu cele din Beirut ori din Egipt, în komboloi, mărgele răspîndite în toată regiunea musulmană dar tradiţionale şi în Grecia, cu care bărbaţii, mai rar şi femeile, se joacă învîrtindu-le pe degete pentru a-şi alunga timpul ori plictisul, precum calul muştele... Orientul este în memoria fiecărei a doua familii, cu cîte un bunic, sau străbunic din Smirna ori din Constantinopol, venit ca refugiat după catastrofa din 1922. Un milion şi jumătate de oameni.

Orientul e prezent şi în perceperea timpului care se scurge mai lent ca altundeva, timpul se măsoară altfel. Grecii spun: la unsprezece dimineaţa, nu la prînz. Iar seara, paradoxal, începe la două după-amiaza, oră după care se spune: Καλησπέρα. Kalispera. Bună seara. Levant. Prelungă, dimineaţa alunecă direct în seară, în vreme ce în timpul siestei - de după-amiază totuşi - ţara este nespus de liniştită, de tăcută, pleoapele se închid îndărătul jaluzelelor trase şi pisicile torc nepăsătoare pe sub portocalii sălbatici. Şi chiar slăbiciunea pentru pisici are ceva Oriental, pisica era animalul favorit al lui Mohamed, respectul pentru ele va fi rămas poate din timpul dominaţiei otomane...

Europa, Balcani, Sud-Est, Levant, Orient.... Grecia este probabil toate la un loc. O ţară inundată de soare şi înconjurată de ape, deopotrivă reală, imaginată, plăsmuită, visată.

Comentarii cititori
sus

Bogdan Mureşanu

Apocalipsa discretă
(ori Moartea călare şi bătrânul ceasornicar)

Foto: Cătălin Burcea


Lângă decrepita piaţă Matache, o clădire pustie, fără sufletul unei case locuite, îşi menţine încă pe verticală misterul. Se zvoneşte că o vor dărâma, dacă nu cumva se va prăbuşi mai înainte, aşa că mă grăbesc să scriu despre ea cu certitudinea că îi alcătuiesc un soi de epitaf zorit. Nu este deloc surprinzător în Bucureştiul nostru de astăzi care are mai curând aerul fantomatic al unui oraş închipuit de o minte vlăguită. Nenumărate sunt casele mâncate de cariile uitării şi, asemeni unor femei trecute, nurii şi farmecul lor de odinioară se lasă întrezărite pe faţade.

Oraşul istoric lasă impresia că tocmai a trecut printr-un război de uzură în care armele au împroşcat cu uitare şi decrepitudine. Urmele acestor gloanţe neiertătoare se regăsesc pretutindeni de la cariatidele şi atlaşii caselor până la oamenii care le locuiesc sau doar trec pe lângă ele nepăsători la putreziciunea decorului dimprejur. Odinioară însă se înălţau cu farmec prin mahalale sau îşi dezvăluiau graţia pe Bulevardele Micului Paris.

Clădirea despre care vom vorbi are o istorie mai aparte şi, spre norocul nostru, povestea ei se lasă încă descifrată pentru un ochi suficient de atent. Se regăseşte în frizele de sub cornişe unde, ca într-un palimpsest scorojit, se mai poate citi menirea ei de casă, aşa cum şi-o amintesc cei mai vechi locuitori ai mahalalei din jurul decăzutei Pieţe Matache.

Dintotdeauna, în acest cartier din apropierea Gării de Nord, buna-cuviinţă a fost un subiect de târguială între neguţători şi călătorii care vroiau să deguste câte ceva din plăcerile pe care le putea oferi un oraş babilonic. Dezmăţul îşi avea casele lui în care se găsea tolănit pe canapele moi, iar de atunci şi până astăzi, nimic nu s-a schimbat. Stau mărturie zecile de lupanare înşirate de-a lungul Căii Buzeşti, în care dragostea este, ca odinioară, subiect de tocmeală, doar că între timp au dispărut chiselele cu dulceaţă de cireşe amare şi clondirele cu compot de pe a căror buze se prelingeau leneş broboanele de gheaţă. Odinioară, dragostea se dăruia cu un întreg ighemonicon, nu la repezeală, deşi timpul avea aceeaşi măsură, cuibărit între două bătăi de ceas.

Istoria clădirii începe în perioada înfloritoare dintre cele două mari războaie. Puţine case însă au fost ridicate doar pentru a întina cu menirea lor pacea străzilor din jur, iar aceasta este una dintre cele care purtau chiar pe frontispiciu stigmatul desfrânării. Şi nu oricum, ci în frizele ce înconjoară antablamentul, dedesubtul cornişelor, unde sunt dezvăluite în altorelief scene sexuale dintr-un alcov monstruos.

Pe latura de la apus, un faun, cu corniţe discrete, aleargă cu un falus erect o naiadă. Alături, pe o altă friză este înfăţişat un dans alegoric al unor nimfe, şapte la număr, despre care se spune că ar avea trăsăturile primelor fete care şi-au vândut trupul în acel loc. Cea din centru, care priveşte înainte, a fost iubirea proprietarului clădirii şi personajul principal al poveştii tragice, petrecută în spatele zidurilor. Dar o să ajungem îndată şi acolo, până atunci să mai spunem că pe latura de la răsărit este o altă friză al cărei subiect este de neînchipuit prin atrocitatea lui.

Un călăreţ al Apocalipsei – un schelet călare – şarjează către pântecul unei femei tolănite. Armăsarul are membrul învârtoşat şi este gata să pătrundă născătoarea femeii. Îl urmează, într-o procesiune ieşită din cel mai adânc Iad, un alt schelet şi un demon feminin care asmute în luptă doi dulăi turbaţi.

Chiar şi acum, locuitorii din jurul Pieţei Matache pomenesc scena ca pe o blestemăţie. Călăreţul infernal bântuie visele copiilor din vecinătate, iar în nopţile întunecate, bătrânii se jură că aud tropotul calului pe caldarâm şi îşi zăvorăsc degrabă uşile cu drugi de fier. Pe vremuri, femeile însărcinate treceau ziua în amiaza mare numai cu ochii în pământ, ferindu-şi privirea de la dezgustătoarele frize care le-ar fi adus nenoroc şi o naştere căznită.

Cu adevărat de mirare este cum de comuniştii nu au demolat clădirea cu totul sau măcar cum de nu i-au ras frizele ce negau falsul puritanism al noii Republici Socialiste! Mai mult, orbi la scenele deşănţate, comuniştii au transformat vechiul bordel interbelic în cinematograful DACIA, al cărui nume rezistă încă pe faţadă. Filmele sovietice au rulat decenii la rând până când regimul totalitar s-a prăbuşit odată cu pretenţiile sale de veşnicie. Îmi aduc aminte că, în copilărie, tata m-a dus să vedem un desen animat, pare-mi-se aventurile lui Popeye marinarul în jungla africană. Înăuntru, mirosea puternic a igrasie şi a urină de şobolani.

Clădirea este încă erectă, aşa cum îi stă bine unei case a cărei lumească menire a fost de lupanar. Demonul călare este şi el acolo, spunându-şi povestea. Iat-o pe scurt, aşa cum am aflat-o de la un bătrân ceasornicar care a copilărit în vecinătate.

La începutul anilor '30, un fost comersant de băuturi spirtoase, Nae Martone, a înălţat o casă de toleranţă în acest loc care mustea pe atunci de hoteluri ieftine şi de muşterii scăpătaţi. Vad bun făceau şi soldaţii care treceau de la o cazarmă la alta pe calea ferată, aşa că în scurtă vreme comersantul a abandonat specula cu rachiu ieftin şi s-a avântat în noua şi mai profitabila întreprindere. În scurt timp, bordelul a dobândit o faimă care i-a prelungit reputaţia deocheată dincolo de graniţele oraşului, prin mahalale şi prin oraşele de provincie. Locului i se spunea "La patru degete" pentru că atâtea îi mai rămăseseră proprietarului la mâna stângă în urma unei încăierări timpurii cu nişte muşterii nemulţumiţi de poşirca pe care le-o vânduse.

Nae "Patru degete" avea nas pentru afaceri şi a intuit rapid că faima rea se păstrează anevoie într-un oraş în care nimic nu este fără pată. Pe cine a chemat să-i lucreze frizele şi de unde i-a venit inspiraţia? Asta nu mai ştiu şi nu am aflat din vreo Istorie a Bucurescilor, dar îmi vine să cred că "Patru degete" le-a văzut aievea căci par desprinse dintr-o minte ruinată de alcool şi desfrâu. Doar în scena cu nimfele apare un personaj real şi anume ibovnica patronului de stabiliment. Din păcate, nimeni nu îşi mai aminteşte numele ei, ci doar circumstanţele misterioase ale morţii sale de care, cum vom vedea, este legată şi strania friză cu moartea călare.

Bătrânul ceasornicar mi-a povestit toate cele ce urmează într-un birt din apropierea clădirii, chiar pe colţul învecinat cu strada care dă înspre Piaţa Matache Măcelarul. Ca întotdeauna, împrejurimile colcăiau de borfaşi şi curve, câini vagabonzi şi călători grăbiţi, iar ceasornicarul, al cărui nume nu vi-l pot divulga, mi-a mărturisit ca îi venea tare greu să povestească ce s-a întâmplat în acea noapte. Am înţeles pe dată că vroia încă un rând de tărie şi, nerăbdător să aflu, i-am luat o sticlă întreagă de rachiu.

Ibovnica lui Nae Martone era însărcinată, cu el ori cu altul, nu ştim, dar sigur este că vroia să-l părăsească de ceva vreme. Ea vroia să păstreze copilul, iar el nu. S-au certat zile întregi în care el o mai bătea din când în când, apoi regreta şi îi făcea cadouri scumpe.

"În noaptea de 13 august, 1939, cam pe la orele zece", mi-a zis bătrânul cu voce tremurată, "dormeam în camera de deasupra prăvăliei, pe atunci tata vindea coloniale, când s-a auzit un strigăt cumplit dinspre casa lui Nae "Patru degete". Am sărit degrabă din pat şi în învălmăşeala ce a urmat, m-am putut strecura în clădire. Îmi amintesc că eram în pijamale şi desculţ.

Pe scări, era buluc de lume venită în toiu' nopţii. Era şi un comisar care luase la întrebări fetele de acolo. Erau tare ‘spăimântate bietele şi tremurau de frig în cămăşile subţiri. Am trecut printre ele, fără să mă ia nimeni la socoteală, şi am urcat pe treptele în spirală. Am tot mers pe coridorul de la etaj până la camera fetei care dădea înspre Calea Griviţei. Uşa era închisă pe dinăuntru şi un alt comisar cu două ajutoare tocmai se căzneau să o spargă. Înăuntru, pe pat, au aflat-o întinsă pe ibovnica lui Nae Martone, plină de sânge pe haine. Cearceafurile erau boţite ca şi cum s-ar fi dus o luptă aprigă. Alături de pat, erau valizele fetei, gata strânse de plecare, şi ceva mai încolo se găsea şi "Patru degete" cu beregata tăiată. Oricât au scotocit, nu au găsit niciun cuţit în încăpere, iar uşa fusese închisă tot timpul ăsta. E adevărat că geamurile de la ferestre erau larg deschise, dar oricine ar fi sărit de la o aşa înălţime, şi-ar fi frânt gâtul. Oricât le-au descusut pe bietele fete după aceea, nu au scos nimic de la dânsele, aşa că au fost nevoiţi să le lase în plata Domnului.

Eu mă zgâiam ba prin încăpere, ba pe sub cămăşoaiele fetelor, când tata a dat peste mine. Se întorcea de la crâşmă ca-n fiecare seară şi, fiind atras de larmă, intrase în clădire. M-a luat de ureche pe scări în jos până afară şi ieşind eu aşa cu capul plecat într-o parte şi privirea în sus, că săltam la răstimpuri după mâna tatii, am dat cu ochii de locul în care ştiam că se găseşte călăreţu'. Şi jur pe toţi sfinţii că atunci NU mai era acolo! De frică, n-am zis nimic în clipa aia, iar mai târziu am tăcut de teama să nu fiu crezut dus cu capul. A doua zi, era din nou sus, aşa cum îl vedeţi şi azi!"

Când am ieşit din birt, ceva mai târziu, nu m-am putut stăpâni să arunc o privire înspre friza cu pricina şi în sinea mea m-am întrebat oare ce s-o fi întâmplat cu adevărat în acea noapte?

La ora redactării acestui material, am aflat că primăria de sector a aprobat demolarea Cinematografului Dacia şi că, printr-o stranie legătură, bătrânul ceasornicar a murit în urmă cu două zile. (N.A.)

Comentarii cititori
sus

Victor Nichifor


Important
(
continuare din numărul trecut
)

3

pentru nota "maximă", ăl de utilaje recomandă trei cărţi "de trecut prin ele".
fără comentarii particulare, întrucât studentul român e Mafalda să identifice
cum subiectele de examen iau naştere. dar ce mai contează, în comparaţie
cu exmatricularea lui Ţonea Alexandru, chiar la două bănci de mine lateral.
nu mi-e clar dacă băiatul are stofă de conducător sau doar e complet prost.
cică: "domnule profesor, dacă-mi permiteţi, vreau să împărtăşesc cu tot anul
că şi eu pot citi dintr-un manual". în trei secunde "domn profesor" o izbit uşa
cu forţa unui animal. l-au scotocit ce-a făcut şi dres la o beţioară prin anul II;
până seara o târâtură de care nu-şi aminteşte a depus plângere cu ceva poze,
l-au ras: sic transit gloria mundi, sau al naibii să fiu dacă o să pun Eu piciorul
la "întâlnirea de zece ani". mi-e şi groază să analizez în ce groapă m-am băgat.
la ce lighioane trebuie să fac faţă… cum să mă contrabalansez? până şi chioşcul
de unde cumpărăm cornuri calde e în reparaţie generală. vă rugăm ne scuzaţi.

însă viaţa mea în poziţie clar-favorizată nu se limitează de un domn profesor
mai nătărău decât alţii. iar realitatea prinde viaţă abia vineri, după laboratoare:
şedeam pe o bancă roşie-n parc lipsit de energie pentru a exploda, deşi eram
în atmosfera nimerită – după cum am arătat. priveam apa ce sare din fântână
în funcţie de bătaia vântului, câte un moş/o babă cu un maidanez. mă uitam
la degete (nu mai am un neg), la cât de proşti pot fi copilaşii de se distrează
c-o simplă jucărie, la mamele lor – femei cinstite. ascultam foşnetul frunzelor,
când se iveşte Mişu prin surprindere: "mergem la Predeal? ştiu o discotecă
cu lumini ca-n anii '70, cu femei la care te poţi da fără să iei boli exotice!"

*

nu mă pot abţine: m-am îndrăgostit lulea – inima mi se remarcă prin pectorali.
am slăbit jumătate de kilogram, din instinct să arăt ca-n reclame. totul a plecat
perfect-firesc: îşi mişca picioarele lungi cu zvâcniri pe care le-am tradus liber:
"agaţă-mă dacă eşti Bărbat!" mă încălzeam, o priveam din toate perspectivele.
corpul îi gravita în jurul fundului nedus la biserică, conceput să-l re-analizezi
până dai în boli psihedelice. stăteam deoparte, acumulam în continuare. aveam
şi plăcere să-mi închipui chestii – dansa cu unul cu altul, perfect-nevinovat însă.
beam bere, repetam teoria: înregistrezi de râde cu ochii, priveşte cu toată fiinţa,
mimica folosită când povesteşte în pauzele de dans, chiar şi cultura generală
din vârful limbii. însă eram dominat de probleme presante: este tare-n sâni
ca un animal sălbatic? muşchii pe femur sunt adevăraţi sau doar injectaţi?
poponeaţa e ţinută-n sus de cusătura pantalonilor, sau e la fel (mai mişto?)
pe dezbrăcatele? cum ar rezista la o partidă de masaj în apă? o cheamă Carla.

după cum îşi poziţiona sfârcurile, din punctul meu de vedere nodul gordian
al unei femei, am jurat că este din capitală. dar şi eu m-am ţinut tare pe poziţie:
am studiat-o a la long dintr-un unghi favorabil. recunosc în scris, îmi curăţă
umorile de cele mai multe ori: inima îmi bătea ca un baros, realizam că trebuie
să fiu puţin analitic dacă vreau să am succes. de regulă n-am treabă, totuşi
o anumită consistenţă a sânilor mă descumpăneşte. purta chiloţi, îi dau o bilă
albă. nu, nu ne-am culcat, i-am simţit elasticul când am trecut "întâmplător"
pe lângă ea. după care am şi dansat suficient de mult s-o trag de limbă: este
înfiptă în anul III la medicină, iubeşte natura şi muzica bună, tinerii de calitate,
plus ceva bla-bla – atingeam tot ce se putea. cu asta în minte, iarăşi m-aş duce
la discoteca din Predeal. s-o iau de la capăt. mult mai mult, de unde am rămas.

4

bretonul mi-e fleaşcă de când am venit de la şcoală, iar furnicături mă sâcâie –
am corp execrabil. creştinesc sau nu prea: aş aplatiza toate vietăţile minuscule
ce, văd, mă închipuie mai degrabă hahaleră decât gigant cu potenţial criminal.
mă întorc pe-o parte şi pe alta, accept numai pentru că-s student şi-mi permit
gânduri independent de viteza timpului. dar nu am răspuns, numai senzaţia
că pielea mea acoperă spaţiul dintre Vladivostok şi New York City via Tulcea.
nu pot crede: până şi organismele simple îmi forţează personalitatea, profită
că hormonii mei de vrajă-s franjuri. zvâcnesc din gât vârf de cerneală, întreb:
Carla, te-a mâncat vreodată funduleţul acela prin care mi-ai pătruns în suflet?
apropo: cum îţi pui tu chiloţeii la prima oră? cum îţi aranjezi cupele la sutien?

nu! derapez pe calea pierzaniei – degeaba îmi trag palme, reacţiile din inimă
continuă ca şi cum nu s-a întâmplat absolut nimic. iar pe mine mă frige faţa!
dar îmi dau o şansă, pot redobândi formula ce m-a consacrat ca poet de talent
dacă şi cu parcă s-au întâlnit într-o barcă – din păcate. am nevoie de o poezie
mai rău decât de o femeie, noroc că nimeni nu ştie. am nevoie să scriu serios,
dincolo de brambureala asta de jurnăluţ fatal. ştiu! am spus-o şi-n alte crize.
dar acum de nu-mi sistematizez chinurile într-un set de poezii ajung spitalizat.

capac la toate, a venit babacul "să mă vadă". m-a stresat aproape să comit paricid
numai pentru că n-am luat nenorocitul de parţial, un nenorocit din multe altele.
îşi şifonase maşina când parcase cu spatele – iar eu, respectuos, m-am scăpat
ca un boulean. aveam şi eu aşteptări: să priceapă şi înţeleagă domnul babac
că, Da, l-am picat. ce, nu sunt singurul! dacă asta doreşte, filtrez informaţia –
schimb biluţă neagră pe gaură neagră, îmi îmbunătăţesc condiţiile de viaţă…
îl şi înţeleg întrucâtva, n-am înlocuitor la vedere. de-aş scrie mult şi concentrat
(conform destinului în care pun atâta greutate) i-aş gâdila coarda sensibilă.
aş arăta nivelul meu real de profunzime; că am motive grele să salut din mers
şcoala. că operez consecvent peste nivelul a ce a putut poate va putea el cândva.
cică m-ar muta la cămin dacă aşa nu ţine. el plăteşte bani şi aşteaptă în schimb
"maturitate". şi ce, să mă amestec cu derbedei? şi să nu mai aduc femei în pat
când fluxul meu de sânge dă adunarea? nu c-aş aduce tone, recunosc. totuşi,
sunt mai tare decât Kafka după câte au trecut la mine prin baie "după aceea".
e tatăl meu, îl respect. dar nu în momentul în care atentează la personalitatea mea.

îmi datorez şi altă explicaţie. capitolul Carla nu s-a prelungit. de oftică îmi vine
să fac multe: mişto de tipe pe ştrase, memorez o pagină de mate superioare,
chem salvarea pe motiv că mi s-a îmbolnăvit tanti Aglaia. urlu la găuri negre.
stau singur, pot aduce gagici vrac, iar eu visez la ea ca un romantic incurabil…
chiar acum ea poate se culcă cu un tip bine, cu relaţii – iar babac peste pupăză
contribuie la starea de stres general. aşteptam mai mult de la el, cam fraier.

după ce a plecat mi-am priponit ochii de pereţi, de-al dracu. două-trei ore
mai târziu am început să mă gâdil de plictiseală. dar ce nu fac la supărare…
m-am răsuflat, mi-am luat să citesc – nu pentru şcoală, să nu întind coarda.
Şapte Ani Bestiali înconjurat de forţele placentare; nu regret timpul pierdut,
am înţeles că: sentimentul religiozităţii e pasul din zilele cu glonte la tâmplă;
iubeşti ca un nărod şi mâine se alege praful, sentimentul religiozităţii îşi menţine
parfumul peste secole de stat în groapă. am înţeles multe pentru că am făcut
pauze de lectură în care am lăsat noile concepte să se aşeze în vidul din mine,
timp în care m-am gândit la Carla – vreau să scriu pentru a mă scoate la lumină…
sunt gată să admit că toate femeile la un loc nu fac cât unghia degetului meu mic. dar n-aş fi imparţial, sânii Carlei gravitează în jurul meu ca două becuri aprinse.

Mama mia


Aş fi tentat să adaug:
cel mai mult îmi place ochiul,
ochiul meu – prin el
pun în sertăraşe
interacţiunile noastre piperate.

Alături de ochi preţuiesc
şi degetele de la picioare. Seara,
înainte de culcare,
inimioara mea bate tica-ta.
Prietenia în trei trio de jazz e
             dar
                 şi
cum salt eu către casa ta, mama-mia.

Gura m-a învăţat să te sărut
iar părul să te gâdil în epicentrul
de pielea găinii.
Papilele gustative se gudură
pe lângă urechiuşa ta, îmi accept
mintea razna. Din tot

ce mişcă-n mine, numai unghiile
îţi prind pielea
cu aluniţe – hieroglife
decodabile cu vârful limbii:

plici electric plus-minus,
clic mag-netic nord-sud, blues.

Comentarii cititori
sus

Poezii de Rainer Maria RILKE

                        în tălmăcirea lui Dan Dănilă ©

 

DUMNEZEU ÎN EVUL MEDIU

Ei l-au păstrat în sinea lor
şi vrându-l jude luminat,
drept greutăţi i-au atârnat,
(ca să nu se ridice-n zbor)

marile domuri ale lor,
poveri. El să se fi rotit
doar ca un ceas arătător
pe-un şir de cifre nesfârşit,

măsurând faptă şi lucrare.
Dar brusc, el a pornit mai tare,
iar ei cu toţii l-au lăsat

temându-i glasul cel avan,
cu mecanismul înfrânat,
scăpat cu totul din cadran.


PANTERA

Jardin des Plantes, Paris


Privirea ei, de bare perindate,
nimic nu mai reţine, atât a obosit.
Par gratii mii şi mii, iar după toate,
întreaga lume parcă a pierit.

Mlădiul mers, păşirea ce-arcuieşte,
în cercurile tot mai mici rotită,
e ca un dans de forţă ce-ocoleşte
un centru cu voinţa amorţită.

Vălul pupilei uneori tresare,
neauzit. Străbate un chip deodată
a trupului tăcere încordată
şi în adâncul inimii dispare.


PORTRET AL TATĂLUI TÂNĂR

În ochi visări. Fruntea-n atingeri pare
cu ceva-ndepărtat. În jurul gurii doar
juneţea, nezâmbind, cuceritoare,
şi-n faţa găitanelor strălucitoare
a zveltei uniforme nobile i-apar
mânerul săbiei, mâinile-n aşteptare,
în linişte, de grabă neîmpinse.
Acum aproape nevăzute, stinse,
parcă au prins ceva din depărtare.
Iar celelalte sunt de sine voalate,
ca şi când n-am pricepe, şterse toate,
în adâncimea lor cea tulbure şi rece.

Tu, dagherotipie iute trecătoare,
în mâna mea, care mai lent se trece.


AUTOPORTRET DIN ANUL 1906

Din viţa nobilă şi veche, stăruinţă
rămasă în a pleoapei arcuire.
Teama copilului şi-albastrul în privire,
şi uneori, dar nu de slugă, umilinţă,
ca de slujbaş sau de femeie.
Gura-mplinită, vorba şi-o încheie
fără să-nduplece, dar cu dreptate.
Adesea, fruntea fără răutate,
în contemplare sumbră vrea să steie.

Toate acestea, presimţite-abia:
nestrânse în dureri sau împlinire
spre a pătrunde înspre dăinuire –
din lucruri însă, şi-a lor risipire,
ceva adevărat şi grav se plănuia.


(TRĂIESC ACUM, CÂND SECOLU-I PE DUCĂ)

Trăiesc acum, când secolu-i pe ducă.
Simţi marea filă adiind mereu,
pe care-am scris-o Domnul, tu şi eu
şi mâini străine o învârt şi-apucă.

Simţi strălucirea foii ce urmează,
pe care totul încă se mai poate.

Tăcutele puteri o cercetează
şi se privesc în ochi, întunecate.


(PRIVEŞTE, DOAMNE, UN NOVICE VINE)

Priveşte, Doamne, un novice vine,
ieri încă prunc, a construi la tine;
mâinile, de femei, i-s încă-mpreunate
în rugăciuni ce mint pe jumătate.
Căci dreapta de la stânga vrea ceva
ca să se apere ori bun rămas să-şi ia
şi singură pe braţul ei să fie.

Ieri, fruntea ca o piatră mai era, lucie,
de râu, ce-au rotunjit-o lângă mal
zile ce-nseamnă doar bătăi de val
şi vor doar oglindirea în cristal,
a cerului ce-ntâmplător deasupra creşte;
dar astăzi se zoreşte
spre ea istoria lumească toată
de-o neînduplecată judecată
Şi în sentinţa ei se adânceşte.
Pe-o nouă faţă spaţiul se lărgeşte.
De-o altfel de lumină-i luminată,
Şi-ncepe cartea ta, ca niciodată.


(STINGE-MI LUMINA OCHILOR)


Stinge-mi lumina ochilor – te pot vedea,
ia-mi şi auzul – tot te-aş auzi,
chiar fără de picioare te-aş urma,
şi fără gură te-aş putea slăvi.
Braţele dacă-mi frângi, cu inima
deschisă ca o mână te-aş cuprinde,
opreşte-mi inima – creierul va pulsa,
iar creierul dacă mi l-ai aprinde,
pe sângele meu cald eu te-aş purta.

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

Însemnări dintr-un caiet cu arc
(I)

1997

26 februarie
Peste două zile vine în ţară Majestatea Sa, Regele Mihai. Din fruntea opoziţiei, Adrian Năstase ne povesteşte că aceasta e "încă una din modalităţile de a deturna atenţia oamenilor de la problemele guvernării". (Ei nu permiteau astfel de abateri ale opiniei publice, când guvernau. Rezolvau simplu: nu-l primeau în ţară).
Săptămâna trecută, Corneliu Vadim Tudor se declara dezamăgit de vizita lui Jacques Chirac la Bucureşti. În opinia lui, a încurajat un guvern antinaţional.
Emil Constantinescu îmi pare un preşedinte "spre democraţie" (nici nu e greu, după Ceauşescu şi Iliescu).

Astăzi, cu capul în poala Nadiei, pe o bancă, în spatele cofetăriei Amandina, priveam cerul. Ea citea 1984. O aşteptasem să iasă de la liceu şi acum îi aruncam priviri furişe. "De ceva vreme, îi zâmbeşte chipul, ca şi cum i-ar da aripi sau i-ar veni primăvara. Eram bătrân, la vârsta ei. Şi-s copil acum", îmi spuneam, şi atunci am zărit trecând un bătrân, cu trupul sfoiegit. "Cum mă voi simţi hainele astea grele, când abia sunt în stare să port tricoul unei migrene?"

Seara, în camera mea, Corina mi-a întins o hârtie pe care mâzgălise cuvinte, la bibliotecă: "E drept că uneori mi-am câştigat singur coaja de pâine, iar alteori mi-a dăruit-o vreun prieten binevoitor, am trăit de bine de rău aşa cum am putut, aşa cum se întâmpla, e drept că mulţi oameni şi-au pierdut încrederea în mine, e drept că situaţia mea financiară se află într-o stare de plâns, e drept că viitorul se arată destul de întunecat, e drept că aş fi putut proceda mai cu cap, e drept că studiile mele se află într-o stare destul de jalnică şi de demoralizantă şi că-mi lipseşte mai mult, cu mult mai mult decât am".
Mă regăseam atât de bine în ele, eram înduioşat (cu gândul la cel ce le scrisese, la Corina care le găsise pentru mine - o simţeam alături, într-o bătălie cu haosul şi ratarea care mă copleşiseră de multă vreme -, la mine, la situaţia mea).
Am trecut la al doilea fragment: "Există acel tip de pierde-vară care se comportă astfel din pricina lenii şi a slăbiciunii de caracter (…). Există apoi celălalt tip de pierde-vară, care se comportă astfel împotriva voinţei sale, un ins mistuit pe dinăuntru de o nestăvilită dorinţă de acţiune, care nu face nimic deoarece se află în imposibilitatea de a face ceva, deoarece e ca şi întemniţat, fiindcă nu are ceea ce i-ar trebui ca să fie productiv fiindcă soarta potrivnică îi impune această situaţie; un astfel de om nu ştie nici chiar el întotdeauna ce-ar putea să facă, dar simte din instinct: totuşi sunt bun la ceva, presimt că am o raţiune de a trăi. La ce oare aş putea folosi, la ce oare aş putea sluji? Există ceva înlăuntrul meu, dar ce-o fi oare?"
Am simţit aceeaşi tulburătoare "atingere". Corina zâmbea - încurajator, mi s-a părut - privirii mele ridicate a întrebare, răspunzând peste o clipă care nu se mai termina: "Scrisorile lui Van Gogh" şi ieşind pe uşă.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey