•  Teodora Gălăţean
•  Victor Martin
•  Alina Savin
•  David Sima
•  Ovidiu Stanomir
•  Radu Ţuculescu


sus

Teodora Gălăţean

Dumnezeul meu gri

Aveam un Dumnezeu gri. Cu cap mare, rotund, aura în formă de petale de floarea-soarelui, corp disproporţionat, cu mâini şi picioare semănând mai degrabă a labe de animal. Mă vizita mereu. Apărea pe tăcute, se aşeza lângă mine şi îmi spunea blând să nu-mi fie teamă că el e acolo. Câteodată credeam că e tata, dar culoarea gri şi aura în formă de petale de floarea-sorelui îl trădau. Niciodată nu avusesem curiozitatea să-l ating. Uneori oamenii mici îl alungau cu chicotelile lor. Erau vâslaşi acei oameni, pe-o bărcuţă albastră, iar mâinile lor de sârmă de cupru împletită, se chinuiau să mânuiască vâslele albastre. Se ciocneau tot mereu ba de mormoloci, ba de algele verzi care împânzeau lacul la suprafaţă, iar ei, oamenii mici din sârmă de cupru nu mai puteau înainta spre destinaţia lor necunoscută mie. Luam un băţ şi le curăţam calea, iar Dumnezeul gri îmi zâmbea şi îmi făcea cu ochiul, şmechereşte, dar nu de sus din ceruri ca alţi Dumnezei, ci de undeva din aer parcă şi avea chipul atât de ondulat câteodată că râdeam tare, tare de tot de mă prăpădeam. Mama mă privea suspicios în timp ce Mircea îşi continua povestea. "Întro seară, după lăsarea întunericului, mă jucam de-a v-aţi ascunselea cu alţi copiii, pe la coteţe. Doar becul mare de la centrală reuşea să ne lumineze cât de cât joaca. La un moment dat am văzut o umbră a unui om proiectată pe unul din coteţe. Probabil că vroia să se ascundă, nu ştiu exact. Ţinea un baros în mână ridicat deasupra capului gata să lovească. De frică, mi s-au înmuiat picioarele. Era de ca şi cum cineva mă ţinea pironit pe loc, în timp ce-i priveam pe ceilalţi copii fugind. Nu ştiam dacă fugeau pentru că l-au văzut şi ei pe omul acela sau pur şi simplu să se ascundă. Vroiam să-i strig să mă aştepte, dar gura mea nu reuşea să scoată decât nişte şoapte pe care nici eu nu mi le auzeam. Iar copiii se îndepărtau fără să privească în urma lor. Altă dată l-am văzut urcând agale dealul. Era ziuă, iar eu l-am strigat. S-a întors spre mine şi i-am putut vedea faţa. Era acoperită cu o pojghiţă de noroi. Poate de aici i se trage numele". Oamenii mici ascultau înspăimântaţi. Începuseră să vâslească din ce în ce mai repede, iar eu cu băţul meu obraznic mă puneam de-a curmezişul vâslelor. Soarele era la apus şi lucea pe suprafaţa apei. Mă orbea, iar eu strângeam din pleoape, iar când le deschideam totul în jurul meu era verde. Un verde orbitor, ascuţit, aproape zgomotos. "Sunteţi prostuţi", le spuneam, "omul negru nu e aici, e la Brazi, voi nici nu ştiţi măcar unde e Braziul..." şi băţul făcea rotocoale de unde în apa verde cu oglindirile soarelui. Şi Dumnezeul gri mă dojenea, iar eu mă roşeam până în vârful urechilor de ruşine.

Întro zi am crezut că l-am pierdut pe Dumnezeul gri. Dispăruse. Mătuşile, unchii, bunicii, părinţii şi toată lumea credeau că e unchiul Gligor. Priveam sicriul de lemn lustruit, cu un cearceaf cu cipcă la capete ieşind dinăuntru până peste margini, iar înăuntrul lui fusese depus un corp gri. Doruca se întreba unde-i este bunicul, iar unchiul Anania povestea ceva de neînţeles. Cum că se va preface mort, cu mâinile încrucişate pe piept, ochii închişi, pielea gălbuie, îşi va ţine răsuflarea, iar oamenii adunaţi acolo, vor plânge în sughiţuri, vor boci, vor întreba "De ce te-ai dus, Ananie, de ce te-ai dus?", iar el va sta cuminte în sicriu până înainte să-l acopere cu capacul şi să-l bată în cuie. Atunci el va deschide ochii, îi va privi pe toţi, apoi va râde, va râde în hohote, iar oamenii se vor speria, îşi vor face cruci peste cruci, vor scuipa în sân şi el va râde şi le va spune că nu e mort, că doar s-a jucat puţin... "Ce poveste ciudată mai spune şi Ananie ăsta", gândeam eu strâmbând din nas şi cu gura la fel de strâmbă ca şi cum tocmai aş fi gustat ceva foarte acru. Priveam spre sicriu, iar corpul gri a zâmbit, mi-a tras cu ochiul şmechereşte, numai mie, sunt sigură, căci îi priveam pe ceilalţi oameni cum plângeau şi se rugau şi se tânguiau în continuare "de ce te-ai dus, Gligore, de ce te-ai dus", iar Doruca întrebând "unde-i bunu? unde-i bunu?" şi corpul gri mi-a spus să nu mă sperii, dar nu aşa poruncitor, ci blând. "Eu nu sunt mort", mi-a spus, "ci doar mă joc puţin. Du-te la oamenii mici de pe lac şi ajută-i să vâslească" şi din nou îmi trase cu ochiul şmechereşte. Şi am fugit întrun suflet la lacul din Gheorgheni să-i caut pe oamenii mici cu braţe de sârmă de cupru, vâslind anevoie împotmoliţi în câte-un mormoloc sau câte-o algă verde, iar eu fie le curăţam drumul cu un băţ, fie le puneam piedică vâslelor, iar ei se chinuiau, se chinuiau, chicoteau cu glasurile lor piţigăiate, iar Dumnezeul gri apărea de undeva din aer, cu chipul ondulat şi cu aură de petale de floarea-soarelui şi mă dojenea, iar eu roşeam până-n vârful urechilor numai şi numai de ruşine. Apoi a dispărut. Uneori chiar credeam că a murit. Şi o dată cu el şi unchiul Gligor.

Coboram cu Ela de pe munte şi ne prinsese ploaia. O ploaie rece, agresivă, muşcând sălbatic din trupurile noastre până la os, o ploaie cu fulgere de foc şi tunete zgomotoase ce se izbeau furioase de timpanele noastre, o ploaie transparentă intrând în carnea, sângele, măruntaiele noastre, curgând apoi mai departe, pe pământul care o înghiţea pofticios. Alunecam mereu, iar frunzele putrede amestecate cu pământul ne acopereau până la genunchi. Reuşeam să ne eliberăm şi să mergem mai departe, grăbit, sacadat, râzând de spaimă, tremurând, cu picioarele îngheţate şi cu trupurile ude, ude şi mocirloase. Ajungeam la râuri şi treceam direct prin ele, refuzând punţile-capcană alunecoase, obraznice. Dar ultima punte era de nepăcălit. Râul era foarte înalt aici, curgând agitat şi nervos, iar ploaia care cădea continuu de câteva ore îl alimentase şi mai tare. Am încercat să ne ţinem de bolovani, dar în zadar, căci apa era mult prea repede, desprinzându-ne mâinile de rocă aproape instantaneu. Podul era salvarea. Am încercat să ne ţinem de balustradă, dar aceasta căzuse în apă unde a şi fost înghiţită pe loc de gurile învolburate ce se rostogoleau la vale. Am luat podul târâş, cuprinzându-l cu palmele şi cu genunchii înaintând milimetru cu milimetru. Oamenii mici vâsleau încercând să ajungă la mal. Apa sărea în picături mărunte ce aterizau în barca lor albastră aproape scufundând-o. Dădeau agitaţi din mâinile sârmoase de cupru, în timp ce capetele lor se aplecau când spre stânga, când spre dreapta. Abia atunci observasem ca aveau ochii mari, căprui. Un băţ ieşi din vârtejurile apei împingându-i spre mal, iar nişte braţe uriaşe, ca de sârmă ne ţineau grijuliu de mână trăgându-ne într-o barcă albastră. Un Dumnezeu gri se oglindea zâmbind în apa murdară trăgând şmechereşte cu ochiul. Ajunseserăm la capăt. Dar tânăra care a trecut puntea tot pe ploaie la două zile în urma noastră, a alunecat căzând în apă, izbindu-se de bolovani, trupul ei desfăcându-se în bucăţi. Când i-am văzut chipul în ziar, am ştiut că e Doruca.

De atunci, Dumnezeul gri nu a mai apărut niciodată...

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

Oameni goi pe străzi

Într-o bună zi, primarului i-a venit o idee strălucită, care, aşa cum se va vedea, peste mai multe secole, va da roade. El a propus Consiliului Local adoptarea unei hotărâri, prin care să se interzică locuitorilor, indiferent de condiţie socială, religie sau culoare, să mai umble goi pe stradă.
S-a lăsat pe spate, cu spătarul elastic al fotoliului, şi a fixat cu privirea un punct pe tavan, gândind cinci minute, zâmbind unei idei interioare, apoi a chemat secretara şi i-a dictat textul ce urma să fie dat la ziare, text prin care fixa o şedinţă ordinară de Consiliu.
Cvorumul fiind întrunit, a expus în cuvinte simple, de mult bun simţ, cam ce i-a trecut prin cap, rugând insistent să se consemneze în procesul verbal.

- Nu cred că iniţiativa domnului primar va avea sorţi de izbândă, a spus primul înscris pe lista luărilor de cuvânt, un reprezentant al unui partid de extremă stângă. E adevărat că în antichitate oamenii puneau pe ei tot felul de pânzeturi, prinse cu ace de aur. S-a ajuns la o aşa mare risipă de imaginaţie în conceperea brizbizelor, încât omul, "cel mai de preţ capital", n-a mai avut nici o valoare. În plus, în acele vremuri, era frig. Nu s-a ajuns decât foarte curând la independenţa faţă de natură. Independenţa faţă de mediu a dus, cum e şi firesc, la o mai mare apropiere de natura umană. Forţele de dreapta au încurajat simplificarea modelelor de haine, culorile mai puţin enervante, dar să nu uităm că revoluţia tehnico-ştiinţifică, promovată de forţele stângii politice, a introdus şpilhozenul unisex şi unicolor. Doar mirosurile au fost diferite, în funcţie de coeficientul de inteligenţă al fiecăruia…
- Ha, ha, ha! a sărit un consilier al unui partid din cealaltă parte a spectrului politic. Lucrurile începuseră să pută. Ca urmare a egalitarismului vostru de prost gust, toate puţeau într-un singur fel. A trebuit să venim noi la putere, să dăm şulfele jos de pe oameni, pentru a se vedea unii pe alţii într-o lumină adevărată.

Preşedintele de şedinţă a bătut cu ciocanul de lemn în masă, indicându-i recalcitrantului să ia loc şi să vorbească atunci când îi vine rândul.
- Politica dezastruoasă a ultimelor guverne a adus omul în starea primară, l-a lăsat în fundul gol. În numele democraţiei, prost înţeleasă, se consideră individualismul ca un concept de bază şi se uită munca în echipă, s-a enervat vorbitorul, privindu-l pe deasupra ochelarilor pe acela care îl întrerupsese.
- Munca în echipă duce la devieri sexuale! i-a strigat, la rândul lui, din sală, consilierul de dreapta. Să-şi vadă fiecare de treaba lui. Şi la antici umblau oamenii goi, mai ales pe stadioane, la olimpiade, dar atunci nu aveau altă treabă decât să înalţe temple şi să venereze frumuseţea corpului uman. Nu-şi prea puneau capul la contribuţie.
Văzând că nu are cu cine vorbi şi că e întrerupt tot timpul, consilierul de stânga a lăsat locul următorului vorbitor, un membru al unui partid ecologist.
- E posibil să mă consideraţi a avea aplecări spre stânga, dar nu este aşa, a început acesta. Partidul nostru face parte din convenţia de centru-dreapta, aflată la putere. Cu toate acestea, părerea mea este asemănătoare ce părerea primarului: oamenii goi strică peisajul. S-a constatat că, atunci când ies din casă, cetăţenii oraşului se dezbracă de tot ce au, ies la plimbare, pe străzi sau prin parcuri, şi nu mai sunt atenţi decât unii la alţii. E adevărat că atenţia aceasta e foarte bine mascată de educaţia pe care am primit-o, educaţie ce ne foloseşte şi în relaţiile de serviciu. Ce-ar fi, acum, în şedinţă, să lăsăm la o parte acest unic punct de pe ordinea de zi, care este introducerea sau nu a hainelor în afara locuinţei personale, şi să ne pornim a face remarci deplasate privind defectele fizice pe care le are fiecare? Vă spun că ar fi foarte rău. Are dreptate primarul: ceea ce nu se vede, nu intră în discuţie. Dacă ne acoperim goliciunea, măcar la serviciu, nu trebuie să ne mai gândim cum să ne înfrânăm instinctele şi nici nu mai avem nevoie de pedepse aspre pentru cei ce se iau unii de alţii.

Următorul vorbitor, un social-democrat, a spus că lucrurile cele mai simple sunt moştenite din generaţie în generaţie şi nu are rost să le schimbăm tocmai noi, că suntem mai breji. El a ţinut să releve faptul că ultimele cercetări socio-psihice au demonstrat faptul că instinctele se aprind mai repede atunci când li se ascunde ceva. Un simplu cearceaf, pus pe o femeie, o face mai misterioasă, mai atractivă, lucru care nu ne trebuie în societate, la lucru, prin parcuri sau magazine.
- Sunt de acord cu antevorbitorul meu, a spus un consilier socialist, urmând la cuvânt. Instinctele de procreare trebuie să se trezească acasă, la fiecare, când, după ce am luat masa, ne-am făcut de lucru prin atelier, am lucrat ceva pe calculator, am controlat lecţiile copiilor, am udat grădina, am tuns iarba sau ne-am uitat la televizor, trebuie să ne îmbrăcăm frumos, la cravată, cu pălărie sau fără, în cizme sau pantofi, după gust, şi să ne ducem la culcare. Sunt de acord, însă, şi cu primarul, care vrea, iată, după atâta amar de vreme, în care ne-am văzut goi, să ne vedem şi îmbrăcaţi. S-ar putea relansa industria uşoară şi s-ar putea crea multe locuri de muncă.
- Da, dar atunci nu am mai face altceva, toată ziua, decât să stăm şi să ne admirăm hainele, din ce în ce mai sofisticate şi mai fistichii, unii la alţii. Unde ar mai fi eficienţa muncii? l-a întrerupt un consilier de pe primul rând, din stânga.
- Având în vedere eficienţa muncii, vă rog să nu mai întrerupeţi vorbitorul! s-a enervat preşedintele şedinţei. După luarea de cuvânt a primarului, îşi spune fiecare părerea, mai pertinentă sau mai puţin pertinentă, apoi îşi formează fiecare o părere, pro sau contra, şi trecem la vot. Întreruperile şi discuţiile în contradictoriu ne fac să nu mai terminăm până deseară.

Deoarece socialistul nu mai avea nimic de spus, a luat cuvântul un consilier al coaliţiei de la putere, spunând că dezbrăcarea e o practică liberală, o eliberare de convenţionalismul ieftin, specific evului mediu, cu perucile, blănurile şi păduchii lui, sau comunismului, cu maieul luat peste pufoaică.
- Ce rost mai are să ne ferim de frig, acum, când temperatura este constantă, pe toată planeta, din Siberia până la Ecuator? a întrebat liberalul, retoric. Industria uşoară e destul de bine dezvoltată. Dacă vrea cineva să se culce cu nevasta îmbrăcat în salopetă de mecanic, cu fular la gât, bocanci în picioare şi căciulă în cap, e liber să o facă. Poate comanda la fabrică tot ce pofteşte. Industria merge în funcţie de cererea clienţilor. Dacă vrei să te duci la culcare cu tractorul, nu te împiedică nimeni; fiecare face, la el acasă, ce pofteşte. Hainele încurajează traficul de droguri, ascunse prin buzunare false, pot adăposti bani, mulţi dintre ei falşi, sau truse de spart bănci. O cartelă de credit, legată de gât, şi o geantă tip "diplomat", dintr-un material plastic uşor şi transparent, sunt de-ajuns. Să luptăm pentru o societate simplu organizată! a încheiat.

Timp de o oră, s-au perindat la microfon mai mulţi consilieri, aprobând ideea îmbrăcării locuitorilor sau, dimpotrivă, criticând-o cu vehemenţă.
- La un buget de austeritate, cum este cel al oraşului nostru, asta ne mai lipseşte, să dăm miliarde de lei pe haine, a spus un vorbitor, relevând faptul că s-a pierdut tradiţia croitoriei. Nici ce mai e la modă nu se ştie, aceasta dispărând odată cu obiectul discuţiei. Să trimiţi şomeri la calificare, în meseria de croitor, departe, în micile enclave, unde oamenii nu au evoluat şi umblă îmbrăcaţi, e pierdere de timp şi de bani. Nici nu mai există căi de acces spre zonele respective. Mai bine am folosi banii să astupăm gropile din şosele, să construim mai multe şcoli sau să ajutăm sănătatea şi cultura, a încheiat el.
- Unde sunt tradiţiile noastre?! şi-a început discursul un al doilea consilier, al unui alt partid de stânga.
Unde sunt frumoasele noastre costume populare? Dacă un minoritar ţine gura închisă şi nu se exprimă în limba lui, nici nu ştii că e minoritar. El se poate strecura în orice structură a statului, subminându-i autoritatea.
- Da, dar minoritarii tuciurii şi-au pierdut obiectul muncii. Noi nu mai avem buzunare, unde să-şi bage ei mâinile…, a sărit un consilier al forţelor de dreapta.
- Şi, în plus, cine te împiedică pe dumneata să-ţi pui un frumos costum popular, din zona unde te-ai născut, şi să petreci o frumoasă seară românească, în intimitate, cu nevasta, dacă eşti aşa mare naţionalist?! a completat un al doilea consilier al uniunii de dreapta.
- Să vă suiţi voi în pat, îmbrăcaţi în costum popular, cu iţari de bumbac, cizme, laibăr şi pălăriuţă cu pene, pe o căldură înăbuşitoare! a strigat consilierul de stânga în microfon. Am făcut nenumărate cereri, să vină să-mi repare climatizarea. Dacă noi, consilierii, suntem trataţi cu dispreţ, ce să mai vorbim de omul simplu, care umblă cu fundul gol pe stradă şi după care am luat zece piei, printr-o fiscalitate înrobitoare?…Eu vreau să ies cu nevasta şi copiii, dumineca, la biserică, îmbrăcat în costum popular, să mă admire lumea.
- E problema dumitale, a intervenit preşedintele şedinţei. Aici, discutăm o problemă cu implicaţii mult mai profunde, cu repercursiuni neaşteptate, imprevizibile, în timp. Vă rog să reveniţi la subiect!
- Nu revin la nici un subiect. Or să ne mănânce minoritarii. Lor le vine mult mai uşor să demonstreze ceva, altcuiva decât propriului lor popor…S-au înmulţit peste măsură şi nici nu mai pot fi depistaţi, umblând goi pe străzi, ca şi noi.
- Vă rog să treceţi la loc!
- Nu trec niciunde!
- Mă obligaţi să amân şedinţa.

Auzind că e pericol să fie chemaţi din nou, consilierul s-a depărtat de microfon, făcând semne obscene, şi s-a apropiat următorul înscris pe listă.
- Vreau să spun, la începutul luării mele de cuvânt, că nici eu nu suport minoritarii, care se chinuie să demonstreze că ne sunt superiori, dar un lucru trebuie să recunoaştem: şi ei umblă goi pe stradă, la serviciu, şi lor li se poate deregla climatizarea. Nu-i împiedică nimeni să se înmulţească. Pentru că nu se înmulţesc ca iepurii, e demonstraţia faptului că au ajuns la un grad ridicat de civilizaţie. Au înţeles că, dacă trebuie să se înmulţească numai pentru a fi majoritari, e prea puţin. Au înţeles că nu trebuie să facă din creşterea numărului de indivizi un scop în sine…
- Mai la obiect, domnule! a intervenit conducătorul şedinţei.
- Mai la obiect?! Mai la obiect e faptul că suntem un oraş între oraşe. Dacă ne apucăm să ne împopoţonăm fără aprobarea guvernului, parlamentului şi preşedinţiei, e posibil să ni se taie gazul sau să se bage armata peste noi. Eu zic să nu călcăm legea administraţiei locale şi cea a funcţionarului public. Să ne vedem de micile noastre hotărâri meschine, de spaţii comerciale, nume de străzi, salarii, comemorări, zilele oraşului, delegaţii în străinătate şi decernări de titluri!

A luat cuvântul şi o reprezentantă a sexului slab şi frumos, membră a unei formaţiuni politice civic-liberale, arătând că, paradoxal, s-a micşorat numărul de violuri sau agresiuni verbale la adresa femeilor.
- Când eşti gol, te gândeşti că poţi fi tu însuţi agresat, indiferent de sex, a concluzionat ea.
Trecând peste un mic incident, în care un cameraman, având intenţia să-i facă loc femeii, să treacă la loc, s-a agăţat de un fir, căzând cât era de lat, şedinţa a continuat. Părerile au fost pro şi contra ideii primarului.
- Nu am nimic cu minoritarii, a spus un reprezentant al unui mic partid naţionalist. Atâta timp cât nu fac rele, pe reprezentanţii naţionalităţilor conlocuitoare nu-I bagă nimeni în seamă. Vreau să spun că, după criteriul culorii pielii, unii, mai închişi la culoare, pot fi mai uşor de urmărit, când sunt dezbrăcaţi, asta fiind treaba Poliţiei. Treaba noastră, a consilierilor, constă în faptul că, au n-au haine pe ei, bogătaşii oraşului sunt cei care ne pompează bani. În trecut, era la modă sintagma ironică de “corupt în fund”. Cum îl prindea pe parvenit, instanţa judecătorească îi decupa pantalonii în fund, supunându-l oprobiului public printr-o hotărâre definitivă. Acum, corupţii se acoperă cu acte şi se ascund în spatele nudităţii, scăpându-ne printre degete…
- Vorbeşti prostii! a sărit un reprezentant al dreptei. Am ajuns până acolo, încât, cu haine sau fără, să nu vrem o anticorupţie a corupţiei, ci o anticorupţie curată. Vehiculăm noţiuni, numai aşa, de dragul noţiunilor.
- Domnilor, vă atrag atenţia că avem un singur punct la ordinea zilei. Nu discutăm despre minorităţi sau despre corupţie.
- Cum să nu discutăm?! a sărit reprezentanta unui partid democrat. Unde e democraţia şi libera exprimare? Totul se leagă: civism, nuditate, minoritari, corupţie, inflaţie…Se apropie, acum, ziua naţională. Mie, în fiecare an, mi-a fost ruşine să merg la depunerea de coroane de flori în fundul gol şi n-am spus-o până acum.
- Concordă mai bine cu doctrina democrată, a ironizat-o un reprezentant al Domnului pe Pământ şi membru al creştin-democraţiei, dar nu e lucru creştinesc.
- Ba e creştineşte să te pregăteşti să mergi la Judecata de Apoi, a intervenit primarul.

Până când rumoarea creată a dispărut, conducătorul şedinţei a bătut, în mod repetat, cu ciocanul în masă.
- E o problemă de conştiinţă, a spus el. De asta am fost chemaţi, să ne spunem părerea şi să votăm aşa cum ne dictează conştiinţa. Şi mai lăsaţi-l în pace pe Cel de Sus, nu-l mai băgaţi în certurile voastre; păstraţi-l ca pe ceva sfânt şi ca opţiune individuală!
- Nu aveţi dreptate, a spus un reprezentant al dreptei liberale, urcând la tribună. Vorbiţi de opţiune individuală şi de liber arbitru, punându-ne să votăm o opţiune colectivă: ori toţi dezbrăcaţi, ori toţi îmbrăcaţi. Eu aş propune o a treia cale: cine vrea îmbrăcat, să umble aşa pe străzi, iar cine vrea dezbrăcat, să umble dezbrăcat.
- Vrei, poate, în spirit liberal, să plătească cine vrea impozite, în condiţiile în care voi, liberalii, aţi promis reducerea fiscalităţii şi aţi pus un ministru al finanţelor care a luat zece piei de pe noi? s-a enervat un consilier al social-democraţiei. A treia cale ar fi să plecaţi de la conducere.
- Domnu', domnu’! Nu are legătură cu discuţia, a bătut preşedintele în masă.

Spiritele s-au încins în momentul în care unul dintre consilieri a trecut la microfon, în locul liberalului, şi a lansat bomba. Ardelean de origine, membru al principalului partid de opoziţie, parafrazând anecdota cu girafa, el a lansat ideea că e posibil ca oraşul nostru să facă parte dintr-o lume virtuală. Ei, consilierii, puteau să nu existe, să fie doar o îngrămădire de biţi, care poate fi ştearsă de orice virus. Acţiunea lor de a iniţia modificarea Constituţiei, printr-o hotărâre de Consiliu şi o listă de semnături, putea fi stopată de o simplă întrerupere de curent electric, dacă nu erau băgaţi la timp în memorie.
- Cum e posibil ca noi, consilierii, oamenii de afaceri, funcţionarii publici, până la ultimii paznici şi gunoieri, să umblăm dezbrăcaţi pe stradă? a spus. M-am întrebat, de multe ori, unde a dispărut ruşinea şi am găsit un singur răspuns: aşa ceva nu există. E posibil să fim doar piesele cu care se joacă vreun nebun pe calculator sau cine ştie ce altă instanţă superioară. De multe ori, vorbeşte gura fără noi sau facem lucruri necugetate. Nu mai vorbesc de iraţionalitatea de a fi goi.
- E speculaţie ieftină! a strigat un socialist. Aţi băgat calculatoare americane şi aţi înnebunit lumea.
- Ai citit prea multe romane science-fiction, a râs şi preşedintele de şedinţă.
- Ştiu eu?! E posibil să fie cum spuneţi voi, dar eu aşa simt, că e ceva în neregulă cu noi şi ar trebui să ne întrebăm ce, a spus.
- Ce ţi se pare dumneata a fi în neregulă?
- În primul rând că afară s-a întunecat prea devreme, iar cei de pe ultimele rânduri au încremenit. Au rămas ţepeni cei de pe ultimul rând, apoi, după un timp, cei de pe rândul următor. După aceştia, au încremenit cei de pe rândul trei, numărând din spate, apoi patru. Nici cei de pe rândul cinci nu mai dau semne de viaţă.

Consilierii aşezaţi în primele rânduri s-au întors nedumeriţi, apoi neliniştea a început să-i cuprindă pe rând.
- Ai dreptate, a spus conducătorul şedinţei. Cei de pe ultimul rând sunt statui de marmură şi s-a accentuat şi paloarea feţelor celor de pe rândul următor. În felul ăsta, dacă e adevărat ce ai intuit dumneata, vom împietri şi noi.
Au văzut cum albeaţa feţei apare şi la consilierii de pe rândul următor. Unul a dat să spună ceva şi a împietrit cu gura deschisă, iar cel de alături rânjea tâmp. Cei mai mulţi aveau întipărită pe faţă expresia mirării, a fricii sau o îmbinare între cele două. Capetele celor de pe ultimele două rânduri începuseră să aibă fisuri, iar braţul stâng al unuia se frânsese, căzând peste speteaza scaunului din faţă.
Speriat, preşedintele a lovit cu ciocanul de lemn în masă, vrând să suspende şedinţa, iar acesta s-a spart în mii de cioburi, de parcă ar fi fost din porţelan.
Primarul a urcat scările, vrând să spună ceva conducătorului şedinţei, nimeni nu ştie ce, şi s-a oprit brusc, încremenind la mijlocul drumului, pe podium. Unii au dat să fugă afară, gândind că locul e de vină, iar cei mai mulţi priveau muţi, cu ură, spre ultimul vorbitor, cel care intuise dezastrul, împietrit şi el la microfon.
Începând din spate, consilierii au început să se fărâmiţeze, fragmentele din ce în ce mai mici împrăştiindu-se peste tot.

Într-un târziu, o femeie de serviciu a apărut din spatele draperiei ce străjuia sala de consiliu, ţinând într-o mână mătura şi în cealaltă un coş de plastic.
- Phiui, ce întuneric şi târziu s-a făcut! Iar trebuie să mătur, de pe jos, resturile ăstora. Nu sunt în stare de nimic. Când să ia şi ei o decizie, se fac bucăţi. Acum, de unde să ştiu eu dacă trebuie să plec îmbrăcată acasă sau, aşa, în pielea goală?! Până la alegeri, când vor veni alţii, mai sunt opt luni.

Comentarii cititori
sus

Alina Savin

Marion

Marion s-a aşezat la masa mea fără să mă întrebe nimic, monstruos de frumoasă şi mirosind a săpun parfumat. Şi-a împreunat degetele ca şi cînd s-ar fi gîndit la ceva şi m-a privit adînc. Apoi mi-a spus, de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeuna:
- Demult era o mlaştină în centrul oraşului, înconjurată de papură deasă, în care îşi făcuseră cuib raţe sălbatice şi bîtlani. Oamenii au tăiat papura şi au secat mlaştina. Apoi au turnat pietriş peste teren şi au construit case. Toată vara raţele sălbatice au zburat înnebunite pe deasupra oraşului, căutîndu-şi prin ceaţă cuiburile pierdute.
- Cine ţi-a spus prostiile astea? Nu a existat niciodată o mlaştină în centrul oraşului. Solul de aici e calcaros.
A părut surprinsă, nu se aştepta să fie contrazisă, cu atîta nostalgie şi maturitate mă minţise. Mi s-a făcut milă de ea. Am mîngîiat-o cu palma pe faţă şi am adăugat:
- Nu te supăra pe mine. Am spus şi eu aşa, într-o doară, habar nu am ce fel de sol este aici. Sînt în oraş de abia de două zile, şi numai la asta nu mi-a stat gîndul.

Ajunsesem aici la invitaţia unei organizaţii culturale-fantomă, care îmi promisese un post de curator, destul de bine plătit. Oricum, în perioada aceea, orice ofertă era bine-venită, aşa că îmi investisem ultimii bani într-un bilet de tren clasa a doua pînă aici. Nu cunoşteam pe nimeni în oraş, iar de organizaţia culturală nu am reuşit să dau. Se evaporase fără urmă. La adresa pe care mi-o dăduseră era, într-adevăr, o galerie privată de pictură contemporană, dar care nu avea nimic de a face cu cei care mă chemaseră. Douăzeci de ore am rătăcit pe străzi fără să ştiu ce voi face în continuare, şi cum voi ieşi din încurcătura aceasta. Mai aveam doar cîteva monede, care mi-au ajuns pentru un ruj ieftin, de un roşu aprins, şi două cafele cu frişcă. Pe ultima o beam acum, în cafeneaua aceasta obscură, aşteptînd de o bună bucată de vreme să vină la întîlnirea stabilită un fotograf care avea nevoie de modele. Îi descoperisem anunţul într-o revistă găsită pe o bancă, în parc, şi îl sunasem de la un telefon public.
O voce spartă, de om care îşi cunoaşte valoarea.
- Desigur, mi-a spus el, să ne întîlnim.
Ar fi trebuit să apară de vreo trei sferturi de oră.
O vagă panică, apoi un început de vegetalizare. Urma rujului roşu pe ceaşca de porţelan.
Nici nu mai speram că o să mai vină; în schimb se aşezase la masa mea fata aceasta proaspătă. Dintr-o dată m-a cuprins o vagă ameţeală şi am uitat de tot. Cu ultimele resurse de energie am făcut o conversaţie uşoară. Lacătul ruginit de pe buzele mele a căzut pe podea cu un zgomot metalic. Gîndurile circulau între ochii noştri ca nisipul din clepsidre. Înainte şi înapoi.
Marion mi-a spus că locuieşte pe undeva prin apropiere şi m-a invitat la ea.
- În curînd cafeneaua asta o să se umple de o faună ciudată, mai bine plecăm. O să îţi placă la mine, cel puţin, aşa sper. Am o terasă de unde se văd cartierul şi catedrala. Noaptea e foarte frumos, şi foarte linişte.

Mi-am luat rucsacul şi mandolina în husa de piele şi am urmat-o pe străzile medievale. Era atît de subţire, încît ghemuită cred că mi-ar fi încăput într-una dintre orbite. Eram pur şi simplu fermecată.
Ne-am oprit în faţa unei clădiri sumbre, cu ferestre înalte, de pe Grand Rue.
- Aici stau eu.
Evident.
Am urcat scara în spirală, pînă la apartamentul ei. O uşă mare, vopsită în alb.
- Aici stau eu.
Am zîmbit.
Nu mai aveam ce să ne spunem. Pe întuneric, am sărutat-o.
Au urmat cîteva ore de care nu îmi amintesc foarte bine.
La sfîrşit, Marion s-a dus să facă o cafea. Sau un ceai.
Am rămas în apartamentul acela un timp nemăsurat.

***

Era o dimineaţă rece şi luminoasă.
Se apropia echinoxul de primăvară, cu invazia lui de insecte necunoscute. Beam ceai de mentă, cu foarte mult zahăr, şi ne sărutam, înconjurate de perne învelite în pînză scumpă şi perdele transparente.
La radio, prognoza meteo pentru următoarele zile. Vînt şi ploaie.
Marion şi-a tatuat pe plămîni semnele noastre zodiacale.
- Iubito, vreau să fiu frumoasă pentru tine, numai pentru tine.
- Nu te cred. Am văzut cum te uitai ieri la dansatorii ambulanţi care treceau pe Grand Rue.
Marion a lăsat ochii în jos şi şi-a acoperit sexul cu palmele.
- Iartă-mă.
Am făcut un superb gest amplu de dezgust, însă am dat cu mîna peste o scrumieră marocană de porţelan, care a căzut pe podea şi s-a spart. Marion s-a înfuriat, pentru că era o amintire dintr-o calătorie pe care o făcuse cu cîţiva ani înainte, nu a vrut să îmi spună cu cine.
- De cîte ori te-am rugat să ai grijă cu scrumiera asta? Ţi-am spus că o să o spargi.
Ca să îi arăt cît de rău îmi pare, m-am descălţat şi am păşit pe zecile de cioburi mici.
Marion mi-a lins sîngle de pe tălpi şi m-a dat cu alifii din uleiuri parfumate.
Apoi am mers împreună la bancă.
Cîteva stampe japoneze cu vase de război în biroul consilierului finaciar.
El ne-a ţinut un discurs contabil fermecător şi ne-am îndrăgostit. L-am invitat după program să bea o cafea. A acceptat.
Acasă ne-am certat care să se îmbrace pentru întîlnire cu rochia vaporoasă pe care o croise Marion din tapetul de mătase pe care îl desprinsese cu unghiile de pe pereţi.

Consilierul financiar nu a venit seara la întîlnire.
A doua zi Marion m-a părăsit, lăsîndu-mă singură şi furioasă ca un războinic fără braţe.
I-am trimis unui artist faimos o fotografie recentă de-a ei şi o fişă cu dimensiunile ei exacte.
După cîteva zile am primit prin poştă o cutie lungă şi grea.
Înăuntru era o păpuşă de cauciuc cu ochi de sticlă şi păr natural. Semăna perfect cu Marion.
Am aşezat păpuşa pe canapea, am sărutat-o şi am dezbrăcat-o, umilită.
După o vreme am plecat şi eu aiurea.

Stăteam în expectivă la marginea vieţii, citind anunţurile matrimoniale din ziarele vechi pe care le găseam în tomberoane. Dormeam puţin, în pavilioane de lemn sau în grădini părăsite. Zilele mi le petreceam pe treptele de piatră ale catedralei din centrul oraşului, cu coatele pe genunchi, privind cu ochi inflamaţi trecătorii. Soarele trecea în arc pe deasupra mea, urîţindu-mi obrajii.
Marion s-a aşezat într-o zi lîngă mine şi şi-a pus capul pe umărul meu, pînă cînd frica şi nesiguranţa mea s-au mumificat.
Apoi s-a ridicat, şi-a întins cu palmele volanele fustei, m-a luat de mînă şi m-a dus acasă. A tras draperiile şi s-a închis în dormitor. În salon, lumina înserării a devenit vîscoasă.
Am aşteptat-o emoţionată pe canapea, fumînd cu ochii închişi. Cînd uşa s-a deschis, mi-am ars pupilele cu ţigara aprinsă, pentru că frumuseţea ei era de nesuportat.
S-a apropiat de mine îmbrăcată în rochie de mireasă din voal şi dantelă cu broderii. Părul şi-l aranjase în bucle bogate, fixate cu cristale de zahăr.
M-am ridicat în picioare şi am privit-o, dezarmată. Am scos din buzunarul blugilor un inel cu turcoaz, pe care îl scosesem din gura unui mort tînăr, la morga spitalului de urgenţe, şi i l-am strecurat pe arătătorul mîinii drepte. Mi-am descheiat nasturii cămăşii şi m-am întins pe canapea. Marion mi-a scos tenişii şi mi-a atins cu buzele tălpile cu răni cicatrizate. Am prins-o de umeri, am tras-o înspre mine şi i-am desfăcut şireturile corsetului. Eram învăluite într-o spumă de voaluri şi dantele. Două gemene răcoroase, cu piele de hîrtie, la orizontul unui cer pustiu.

Dimineaţă, cînd m-am trezit, mi-a fost frică de ratare. Marion m-a strîns în braţe şi m-a liniştit, apoi s-a ridicat din pat şi şi-a făcut o cafea. Eu îi priveam picioarele prin cămaşa de noaptea transparentă.
Seara am fost la circ.
O trapezistă însărcinată, îmbrăcată cu un costum cu paiete, şi-a început numărul. Dansa prin aer cu uşurinţă, credeam că are burtă artificială. Suspendată în aer, şi-a scos chiloţii cu o mînă şi şi-a depărtat picioarele. Prin gaura larg deschisă a apărut capul copilului, care a alunecat uşor şi s-a învîrtit în aer, atîrnat la cordonul ombilical.
- De ce nu plînge copilul, Marion?
- Nu ştiu.
La sfîrşitul numărului, spectatorii au aplaudat, intrigaţi. Am revenit în fiecare săptămînă, pînă cînd circul a părăsit oraşul. Trapezista nu ne-a dezamăgit niciodată.

***

O dată pe săptămînă Marion organizează în salon serate intime şi elegante.
Invită savanţi erudiţi, oameni de ştiinţă, snobi, artişti, exploratori.
Scrie ea însăşi invitaţiile, pe hîrtie colorată, cu cerneală neagră.
Invitaţii vin rînd pe rînd, sună la sonerie şi urcă cu grijă scara spiralată de lemn. Bat la uşă şi intră sfioşi în salon. Fiecare îi aduce lui Marion un omagiu timid şi respectuos: flori proaspete, învelite în celofan, miere zaharisită, ciocolată neagră cu cremă de lavandă, vin roşu vechi, ţigări de foi, picturi abstracte, pe care le scoatem din rame şi le aşezăm unele peste altele într-un raft al dulapului, ca să nu ocupe spaţiu.
Ei se aşează pe fotolii în jurul lui Marion, vrînd să fie cît mai aproape de ea.
Cînd vreunul încearcă să o atingă, eu îi înţep mîna cu o fibulă ascuţită de metal.
Le citesc ura şi umilinţa în ochi.
Ei nu ştiu că îmi este foarte frică de dînşii, pentru că orice reacţie este posibilă.

Marion ţine între palme o clepsidră, pentru că discursurile invitaţilor sînt măsurate. Într-o zi, un savant erudit, întrerupt la mijlocul argumentaţiei de căderea ultimului grăunte de nisip, a avut o ieşire violentă, încercînd chiar să spargă clepsidra. A trebuit să îi înţep palmele de nenumărate ori pînă s-a liniştit. Niciodată nu a mai fost primit în salonul nostru, cu toate că trimitea, din cînd în cînd, prin poştă, extrase din reviste de specialitate, în care publica articole bine documentate, în care avansa teorii îndrazneţe, sau scrisori de ameninţare la adresa mea. Nimeni nu îi pronunţa numele, însă exemplul lui a rămas adînc întipărit în mintea invitaţilor. Imaginea lui, prăbuşit pe podea şi lingîndu-şi sîngele care îi curgea din palme, i-a oripilat pe toţi, potolind, în unii, pornirile carnale, iar în alţii, dimpotrivă, interiorizîndu-le pînă la obsesie.
Noi toţi trăiam un delir geometric.
Noi toţi o iubeam pe Marion.

Uneori genele lui Marion cresc, lianice. Se acoperă de solzişori vegetali şi devin de o lemnozitate suplă, răşinoasă.
Orbiţi de frumuseţea ei, invitaţii, cu ochii arşi, se prind de liane şi înaintează, tîrîindu-se prin salon, spre pupilele ei.
Ei îi cariază vederea, îi perforează cu unghiile ţesuturile moi, se adăpostesc în materia caldă de sub craniul ei de cristal, explodînd în orgasmuri frenetice.
Alteori, Marion îşi ridică domol fusta de catifea, permiţînd traiectoriei bezmetice a privirilor lor să se oprească de coapsele ei înguste din pîine prăjită. În timp ce ei îi ung cu unt sărat coapsele şi muşcă cu poftă, ea se joacă cu un şirag lung de perle negre, privind în depărtare catedrala din piatră fosforescentă.
La sfîrşit, după ce toţi pleacă, strîng pe făraş firimiturile de pîine prăjită, pe care le adun într-un vas de cupru, apoi spăl ceştile de cafea şi urmele de salivă, spermă şi lacrimi de pe podea.
O iau în braţe pe Marion şi o duc în camera ei. Ea adoarme instantaneu şi mă lasă singură.

***

La sfîrşitul lui mai am plecat cîteva zile în vacanţă, într-un sat pescăresc de lîngă ocean. Cum nu exista nici un hotel în locul acela izolat, am închiriat o cameră în casa unei bătrîne care îşi petrecea timpul pe verandă, lipind cu clei pelerinele şi cizmele de cauciuc ale pescarilor. Ea ne pregătea de trei ori pe zi o fiertură foarte sărată din scoici vii şi verdeţuri diverse. De aceea, buzele ne erau tot timpul crăpate, iar săruturile noastre aveau gust de sînge şi de mare. De la unicul magazin din sat am cumpărat ţigări, mult mai ieftine decît în oraş, biscuiţi uscaţi, cafea solubilă, bomboane de mentă şi şerveţele demachiante. Ne sculam tîrziu, mîncam, făceam duş cu apă rece, schimbam cîteva cuvinte cu bătrîna apoi ieşeam să ne plimbăm. Stăteam ore în şir pe plaja acoperită cu pietre mari, ovale şi albe, privind cum pleacă şi se întorc bărcile pescarilor tăcuţi, care se obişnuiseră cu noi şi ne zîmbeau cînd ne vedeau.

Într-o zi, Marion mi-a scos de la mînă ceasul şi a început să îi învîrtă de rotiţă acele, făcînd timpul să ţipe din toate încheieturile. Ne-am lăsat pe spate şi am privit cerul. Umerii ni se atingeau. Treceau în zbor pescăruşi. Mirosea a alge şi a peşte putred.
S-a apropiat de noi o femeie matură, îmbrăcată în negru, cu părul foarte lung. Expresia feţei ei avea ceva catifelat, moale, receptiv. A început să ne vorbească politicos, cu un accent străin. Era o cîntăreaţă grecoaică plecată de multă vreme din ţara ei. Venise pentru cîteva zile în satul acela pentru a se reculege după pierderea unei bune prietene. Nu a vrut să ne spună mai multe; i-am respectat discreţia.
Îi plăcea foarte mult compania noastră şi venea serile să ne viziteze. Rămîneam în grădina bătrînei pînă se lăsa noaptea, bînd cafea şi fumînd. Uneori femeia cînta cîntece stranii; eu acompaniam aceste caligrafii vocale din mandolină. În cîntecele ei, ea povestea despre insula pierdută a copilăriei ei. Marion nu înţelegea cuvintele, şi nici nu voiam să îi traduc, unele lucruri nu pot fi spuse decît în limba în care au fost trăite. În limba în care îşi trăia singurătatea nefirească, femeia mi-a povestit doar mie despre pierderea prietenei ei.

- Tu ştii, agapi mou, mi-a spus ea, că, de cînd am îmbrăcat chipul muzicii, niciodată nu m-am săturat cu ceva pe acest pămînt, nici chiar cu apă. Prea multe rădăcini avea sufletul meu, şi prea încîlcite, care ţipau de dorinţe fără număr. Doar prietena mea a reuşit să îmi potolească setea. Nu îmi mai doream nimic altceva decît să fiu cu ea, de aceea s-au supărat zeii, agapi mou. A venit o dimineaţă neaşteptată, cînd soarele a răsărit în milioane de raze din ţeasta ei sfărîmată. Stăteam încremenită şi urechile mele continuau să audă ecourile spargerii craniului ei. De atunci, pentru mine ceasornicele se învîrt prea repede. Ai grijă, mi-a mai spus ea, privind cu înţeles înspre Marion, care continua să învîrtă de rotiţă limbile ceasului, apoi m-a sărutat pe tîmpla dreaptă, i-a strîns lui Marion mîna, şi-a trecut degetele peste corzile mandolinei mele şi a plecat.
Eu şi Marion am fumat încă o tigară şi ne-am dus să ne culcăm.

În vis, din ţeasta sfărîmată a lui Marion răsărea un soare artificial, cu lumină obositoare. Am deschis ochii şi, după cîteva secunde, lumina s-a ridicat înspre tavan, lăsîndu-mă orbită şi buimacă. Marion s-a dat jos de pe mine, ţinînd lanternă în mîna. Vino, a spus ea. M-am îmbrăcat în grabă şi am urmat-o pe plajă, unde corpul fără viaţă al grecoaicei era lungit pe nisip, înconjurat de pescari tăcuţi. Cînd ne-au văzut apropiindu-ne, aceştia s-au îndepărtat, vorbind în şoaptă. Noi ne-am lăsat în genunchi lîngă ea, netezindu-i cu palmele hainele ude şi presărîndu-i nisip pe buzele de ciment. Am vegheat-o pînă dimineaţă, cînd a venit o maşină a poliţiei. În ultima noapte pe care am petrecut-o în satul de pescari, în timp ce îi mîngîiam coapsele din pîine prajită, Marion mi-a şoptit, în limba în care îşi potolise cîntăreaţa în negru ultima sete:
- Eu sînt închisoarea ta nevăzută, agapi mou.
Am zîmbit pe întuneric, fericită.

(Va urma)

Comentarii cititori
sus

David Sima

Asteroidul

Nu aşteptaţi prea multe de la sfârşitul lumii -
Stanislaw Lem

Când cel mai important punct de observaţie astronomică de pe glob a anunţat într-un comunicat de presă, după săptămâni de ezitări, că un asteroid uriaş a pătruns în sistemul nostru solar şi se îndreaptă direct către Pământ, lumea întreagă a fost cuprinsă de panică. Asteroidul, imediat supranumit Armageddon, avea un diametru impresionant si venea cu viteza unui obuz azvârlit dintr-o armă de artilerie celestă de calibru greu, astfel că forţa impactului a fost estimată drept catastrofică pentru întreaga planetă. Timpul estimat până la neaşteptatul Sfârşit al Lumii era de nouă luni, cu câteva zile în plus sau în minus.

Pentru câteva zile, haosul a domnit pe mai toată suprafaţa locuită a Planetei. Economia mondiala s-a prăbuşit, campionatele de fotbal s-au întrerupt - după împătimiţii comentatori sportivi brazilieni, acesta era unicul semn de luat în seamă că Sfârşitul era iminent - iar posturile de televiziune au preluat imediat ştirea, transformând-o în live shows, emisiuni maraton, în care invitaţii speciali - politicieni, astronomi, generali severi şi mistici de duzină - ţineau cu răsuflarea tăiată o biată audienţă confruntată dintr-o dată cu un scenariu apocaliptic, cât se putea de real. Un canal de televiziune dintr-o ţară Est-Europeană, pentru care Apocalipsa nu ar fi produs nici o schimbare majoră a nivelului de trai şi a speranţei medii de viaţă, şi-a intitulat chiar o emisiune: Sfârşitul Lumii în direct. Un calendar micuţ menţiona discret, în colţul ecranului, răgazul până la marele impact: au mai rămas 268 de zile, 8 ore şi 24 de minute.

Pe scurt, pretutindeni pe mapamond, anarhia şi televiziunea erau la putere. Doar pentru puţini la număr, Armageddon însemna speranţă, iar aceştia erau - deloc surprinzător - membrii sectei milenariste care de ceva vreme tot invocau Apocalipsa ca pe singura nădejde pentru o viaţă mai bună, atât în Cer, cât şi pe Pământ. Profeţii se înmulţiseră ca în alte dăţi speculatorii la bursă, iar mulţi dintre predicatorii cu minţile zdruncinate proveneau din marile instituţii financiare şi împânzeau mai toate locurile publice: de la staţii de metrou până la spălătoriile de bloc din cartierele mizerabile aflate la periferia marilor metropole.

Cel mai adesea se puteau auzi pasajele cutremurătoare din Apocalipsa Sfântului Ioan: ... şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie…
Tot în Revelaţiile Sfintelor Scripturi i-au găsit şi numele: ... şi steaua se numea Pelin şi va otrăvi toate apele... Atât a fost de ajuns pentru a stârni o polemică uriaşă amintind doar de teologii bizantini care dezbăteau problema sexului îngerilor, în timp ce Constantinopolul era asediat de turci. O vastă minoritate a ieşit atunci la suprafaţă, vorbind despre vechi profeţii sumeriene, despre palimpseste babiloniene sau versetele lui Nostradamus şi se pomenea de steaua Hercolubus pe care o aşteptau de când lumea pentru a purifica odată această Planetă şi pentru a ridica omenirea pe o treaptă superioară pe scara iluminării spirituale.

Nesfârşitei săptămâni de confuzie şi de polemici onomastice i-a pus capăt brutal prima fotografie a Exterminatorului, transmisă de cea mai îndepărtată sondă spaţială. Reacţiile au fost variate, de la hohote de râs isterice, până la nedumerire totală şi era firesc să fie aşa dat fiindcă Omenirea şi-a imaginat în fel şi chip de-a lungul mileniilor cum va arăta Steaua dezolării: de la spada sângerie care a vestit distrugerea Ierusalimului la dragonii care vor înghiţi lumea şi până la anonimul meteorit din filmele americane. Însă nimeni nu-şi închipuise vreodată că Apocalipsa ar putea avea un vestitor atât de... erotic.
Instantaneul alb-negru trimis de micuţa sondă spaţială a contrazis toate viziunile eschatologice, dezvăluind cum arăta Exterminatorul. La început, nu-ţi puteai crede ochilor, dar era atât de clar că nu se putea contrazice evidenţa în nici un fel. Asteroidul avea forma clară a unui falus. Nici o greşeală... un falus de piatră şi gheaţă, gonind cu viteză prin sistemul solar al Planetei Terra. În mai toate reproducerile din presă, se vedeau limpede toate amănuntele anatomice care disting organul de reproducere al masculului din rasa umană. Era chiar un pic decalotat şi părea suficient de îmbăţoşat, gata de penetrarea finală.

De la sine înţeles că totul începuse să aibă aerul unei farse sinistre, încât cumplita Zi a Urgiei, deşi îşi păstrase nealterată atmosfera eschatologică, părea o nouă fantezie erotica dintr-o Kamasutra astrală, alcătuită anume pentru împreunarea corpurilor cereşti. Aproape ai fi zis că Omenirea va muri de râs, dacă ai fi citit titlurile de pe prima pagină a ziarelor: Un sfârşit ridicol pentru o specie ridicolă, Verdictul dinainte de Judecata de Apoi, We are all fucked up, Maintenant, nous savons ce que Dieu pense de nous.

Perspectiva comică a unui viol spaţial a trezit Marile Puteri din letargia de neînţeles şi s-a trecut imediat la acţiune. Mai marii lumii s-au întrunit de urgenţă într-un consiliu şi au decis că era momentul să pulverizeze asteroidul printr-o lovitură bine plasată. Preşedintele Naţiunilor Unite, un împătimit pugilist amator, a făcut anunţul în termenii sportului pe care îl îndrăgea: Îl vom lovi unde îl doare mai tare: sub centură.

O rachetă gigantică, botezată Pandora, a fost încărcată cu focoase nucleare puse la dispoziţie de toate puterile nucleare mai mult sau mai puţin declarate. Atunci au ieşit la iveală câteva încălcări flagrante ale Tratatelor de neproliferare a armelor nucleare şi s-a constatat cu uimire că numărul puterilor nucleare sporise în ascuns, dar aceste amănunte au fost trecute cu vederea până după sfârşitul lumii, fireşte. Cu ocazia armistiţiului planetar, câteva organizaţii teroriste au donat focoase nucleare, pentru că Omenirea avea acum un singur inamic comun, care alerga nebuneşte prin sistemul nostru solar, ameninţând să pună capăt pentru totdeauna civilizaţiei terestre.

5, 4, 3, 2, 1 şi racheta îngreunată de povara distrugătoare s-a avântat în spaţiu, plecând de la baza americană din Pasadena, California, pentru a transforma Sfârşitul Lumii într-o sărbătoare cu focuri de artificii prin dreptul planetei Saturn.
Momentul intersectării traiectoriilor a fost calculat cu atâta precizie, încât a fost o mare surpriză când acţiunea de interceptare s-a dovedit un eşec lamentabil şi Pandora a trecut pe lângă asteroid. Corpul ceresc se abătuse în mod inexplicabil de la traiectorie, suficient de mult ca să evite întâlnirea cu arma secretă a Umanităţii, însă nu îndeajuns ca să înlăture ameninţarea impactului cu Terra.
Pacifiştii nu au ratat prilejul să strige că armele menite să distrugă lumea nu o pot salva, iar cercurile de meditaţie prin tehnici orientale s-au oferit să schimbe ruta pe care alerga asteroidul, doar prin puterea gândului. Atunci au ieşit la rampă o mulţime de maeştri în arta levitaţiei şi a dezvăluirii corpului astral, iar cel mai renumit dintre aceştia a propus un moment de concentrare a energiei mentale a Umanităţii pe care s-a oferit să o preia şi să o azvârle în calea asteroidului pentru a-l deturna de la ţintă.
Alte câteva voci, care îşi recăpătaseră buna-dispoziţie, au propus ca echipa de salvare să fie alcătuită din actorii de la Hollywood cu cea mai vastă experienţă în acţiunile de salvare a lumii şi cu mare succes atât la public, cât şi la final. Cu Bruce Willis în rolul principal, spuneau, va fi asigurat un Happy Ending, cu condiţia să fie dublat în scenele mai periculoase pe care le presupunea deturnarea asteroidului de pe ruta sa eschatologica.

În cele câteva luni care au urmat, câte o rachetă s-a îndreptat săptămânal spre asteroid, dar de fiecare dată a ratat ţinta în mod inexplicabil. La sfârşitul acestui binecuvântat răgaz, pe Terra nu se mai afla nici măcar o singură focoasă nucleară. Poate vă uimeşte că am scris binecuvântat răgaz, dar cred că a fost perioada cea mai liniştită din toată istoria Umanităţii. Războaiele nu-şi mai aveau rostul, dominarea feroce şi politica brutalităţii dispăruseră, nu mai exista bogăţie şi sărăcie, din moment ce oricine putea avea orice îşi dorea. Resemnarea în faţa inevitabilului adusese cu sine pacea planetară şi pacea interioară, intuiţii pe care le avuseseră doar visătorii, neadaptaţii speciei.

Nimeni nu-şi mai aduce acum aminte când anume s-a terminat totul. La fel de neaşteptat precum intrase în sistemul nostru solar, ridicolul vestitor al Apocalipsei şi-a schimbat brusc traiectoria, dintr-un capriciu necunoscut nouă. Asteroidul a trecut departe, pe la nadirul astronomic, şi doar a lăsat să cadă pe Pământ o pulbere fină, strălucitoare dintr-un praf stelar cum nu se mai văzuse niciodată. Apoi a dispărut fără urmă în imensul necunoscut de unde venise numai pentru a tulbura vreme de 9 luni viaţa pământenilor.

Nu s-a născut nici un supraom din această fecundare, ci doar temerea că oricând, într-o altă galaxie de la marginea Universului, o gigantică Lorena Bobbitt, sătulă să mai fie înşelată, va pune mâna pe cuţit şi-i va tăia nenorocitului bărbăţia, aruncând-o apoi la coşul de gunoi interstelar. Data viitoare, cu ceva mai multă precizie.

Comentarii cititori
sus

Ovidiu Stanomir

Din ţânţar, armăsar...
– picoroman –

Iară n-au somn! Vorbesc în şoaptă, ca să nu mă deranjeze. De fapt, şuşotitul lor m-a trezit. Mama încearcă să-l liniştească pe tataie, care visează urât, vorbeşte în somn şi doarme cu lumina aprinsă. Tataie vorbeşte în somn cu mamaie, care a murit anu' trecut de inimă rea, când tata ne-a părăsit şi-a plecat în Italia cu una din gagicile lui, mai tânără decât mama şi mai cu vino-ncoa'. Adică vino-ncoa' să mergem în Italia. De ce în Italia? Ce-o fi acolo de pleacă atâţia oameni, că nu e casă de pe strada noastră să nu fie careva plecat în Italia...

Şi cu tata vorbeşte tataie în somn. Strigă la el că de ce ne-a părăsit. Mie nu-mi pare rău, că abia nu mai vine beat acasă şi nu mai face scandal, şi n-o mai bate pe mama, care îl face troacă de porci că-şi mănâncă banii cu fufele.

Dacă nu l-aş avea pe ăsta micu', aş înnebuni. De când a murit mama, parcă mi-a îngheţat sufletul. Nu mi-e ciudă c-a plecat ăla în Italia, veni-i-ar numele, şi m-a lăsat să mă descurc cum oi şti, mi-e ciudă că a pierit mama, de am rămas cu tataie pe cap. Nu e om rău, fireşte, şi-l iubeşte pe Giorgică de parcă-ar fi chiar nepotu' lui, da' orişicât, mi-e străin. Pe tata meu adevărat nici nu-l mai ţin bine minte; când a răposat eram mai mică decât e Giorgică acum. Mama zicea că era om fălos şi risipitor, şi când venea cu chef ne trezea din somn, şi ne punea să-i cântăm. Eu mă speriam şi începeam să plâng, şi-atunci tata se enerva că mama îmi bagă în cap fel de fel de prostii, şi că... Na, că iară a visat urât tataie şi vorbeşte prin somn, şi strigă la bărbată-miu că a plecat cu fufa aia în Italia, şi ne-a lăsat de izbelişte.

La ce bun să mai trăieşti? Io-te la mine, om bătrân şi nevolnic, rămas pe capul muierii ăsteia... De când mi se prăpădi muierea, nu mai am nici un rost pe lume. De ce nu m-a luat pe mine Ăl de Sus? Ar fi rămas Vica să le fie sprijin lu' fiică-sa şi lu' Giorgică. Noroc că ăsta micu' ne mai descreţeşte frunţile. Poate nici dacă era de adevărat nepoti'-miu nu l-aş fi îndrăgit aşa. Parcă mă văd pă mine când eram ca el, toată ziua p-afară, venind în casă doar când m-aducea foamea ori mă striga mama, să-mi fac lecţiile. Nici eu nu m-am omorât cu cartea, şi rău am făcut. Degeaba-şi răceşte mă-sa gura cu el, că Giorgică aduce în partea lu' tac-su, şi-i place să se zbenguie şi să cânte. Da' aduce şi cu mamaie a lui. E gol Vica! D-aia mi-e şi aşa de drag de el, da-i-ar Domnul noroc în viaţă...

Cu tataie mă înţeleg cel mai bine. El nu mă bate la cap să-mi fac lecţiile şi nu mă ceartă că iară mi-am rupt pantalonii la fotbal. Când plouă, ne uităm amândoi la televizor şi nu se supără când mut la desene sau la sport, că oricum adoarme în fotoliu, şi se trezeşte numa' când opresc aparatu'. Io-s stelist şi tataie-i dinamovist, c-a făcut armata la Securitate, aşa cum mi-a povestit de atâtea ori că ştiu totu' pe-de-rost dinainte să înceapă el bine să ne spună. Chiar dacă tataie ţine cu Dinamo, nu se supără când Steaua câştigă, cum face Tică, ăl mai tare pretenar al meu, cu care stau la şcoală în aceeaşi bancă, da' care-i rapidist şi-i ciudă că Steaua-i mai bună ca Rapidu'.

Nu ştiu ce să mă mai fac cu tataie ăsta al nostru. După ce că nu mişcă un ac în casă şi stă toată ziua la televizor, când vin de la servici începe să plângă şi s-o căineze pe mama că s-a prăpădit înaintea lui, că el şi-aşa nu mai are nici un rost pe lumea asta. Şi moţăie seara la televizor, iar noaptea nu are somn şi bântuie prin casă, verificând dacă-i bine-ncuiată uşa, dacă am stins gazele, dacă am închis robineţii la ghivetă, şi grămădeşte tot felul de boarfe în uşa de la cămară, de unde vine frigu', zice el. E friguros şi se înfofoleşte de parc-am fi la Polu' Nord, şi e fricos, de ţine toată noaptea lumina-aprinsă.

Cred că mama e geloasă pe tataie că mă potrivesc mai bine cu el. Păi, tataie nu mă ceartă niciodată că fac glume aiurea, şi nici nu mă bate la cap să-mi fac temele. Zice că aşa-s băieţii, mai bagabonţi, şi că aşa-i normal, la vârsta mea: să-mi placă joaca şi poantele, şi că la ce bun să stai toată ziua cu nasu'n carte, că un fotbalist sau un manelist oricum câştigă mai bine ca un profesor sau un inginer.

Când mă uit la Giorgică, parcă o văd pe Vica! Aceeaşi căutătură, acelaşi zâmbet şăgalnic, acelaşi păr cânepiu; ba chiar şi la mers seamănă cu ea. Atâta că-i mucalit ca tac-su şi se ţine de şotii, cum îmi plăcea şi mie în tinereţe. Ăsta de actor ar fi bun! Geaba se omoară mă-sa şi vrea să-l dea la meditaţii, să ia ore de matematică; ea zice că matematica e baza acum, cu calculatoarele ăstea. Io zic că to'deauna banu'-a fost baza. Ai bani, ai de toate. Şi, la urma-urmei, de la bani se stârneşte zâzania în familie. D-aia şi plecă ăla-n Italia, să câştige mai mult, să aibe ce toca cu fufele, dacă nu care cumva s-o fi făcut peşte p-acolo şi le toacă el pă fufe, toca-i-ar naiba maţele să i le toace!

I-am găsit lui Giorgică cine să-i dea meditaţii la matematică. E o rubedenie mai pe departe cu tataie. A rămas nemăritată, că după ce că e cam saşie, e şi deşteaptă foc, de se sperie bărbaţii de mintea ei ca briciu'. Lui Giorgică nu-i prea place matematica, n-are răbdare, însă Ortansa ştie cum să-l ia, face cu el tot felul de glume şi-i cântă în strună; c-o fi stelistă sau nu, asta n-am habar, însă Giorgică al meu e încântat că doamna profesoară îi ştie mai bine decât el pe jucătorii Stelei şi că-i povesteşte fel de fel de întâmplări cu Gigi ăla care-i mare patron la club, şi că fredonează şi ea Scutăr Maria, de nu mai ştii dacă Giorgică chiar învaţă ceva de la Ortansa ori ea a dat în mintea copiilor.

De când fac meditaţii cu tanti Hortensia, am început să mă ştiu la matematică. I-am prins merchezul, cum zice tataie. Ce-mi place mai mult la tanti Hortensia e că vorbeşte engleza ca artiştii din filmele de la televizor. Şi că e stelistă, normal.

De când ia ore de la Ortansa asta nu te mai poţi înţelege cu Giorgică. Vorbeşte cu noi numa' pă engleză, şi io nu pricep o boabă, că pe vremea noastră se făcea rusa la şcoală, iar când mă-sa era de vârsta lui, a făcut franceza, de nu ne mai zicea, mie şi lu' Vica, decât bonjur musiu şi bonsoar ma mer...

Am întrebat-o pe Ortansa dacă să-i iau calculator lu' Giorgică, da' ea mi-a spus că-i prea devreme şi să las copilu' să se joace cât mai mult p-afară, până nu-l prinde microbul, că dup-aia şi să vreau să-l desprind din faţa ecranului n-o să mai reuşesc. Că şi-aşa stă prea mult la televizor; noroc că lui George (Ortansa nu-i spune Giorgică, ca noi, zice că mai târziu o să-i fie ruşine cu numele ăsta de alint ca pe la periferie...); ei, şi cum ziceam, norocul lui că-i place să bată mingea cu băieţii.

Tanti Hortensia zice că încă-s prea mic să-mi ia mama calculator. Mi-e ciudă pe ele, că aproape toţi colegii mei au calculator acasă, ba unii au şi celular, şi râd de mine că-s un luzăr, şi că degeaba-i plecat taică-miu în Italia, dacă nu ne trimite bani, că-i toacă cu curvele, şi io atuncea sar la bătaie, numa' că ei îs prea mulţi şi oricum nu-i pot bate pe toţi, to'deauna.

Tanti Hortensia-n sus, tanti Hortensia-n jos, tanti Hortensia a zis aia, tanti Hortensia a zis ailaltă, luau-ar zbenga pe nepoată-mea asta cu nume de floare din grădină, de l-a zăpăcit pe Giorgică – ea-i zice George, că sună mai... domneşte, că de, noi suntem mahalagii! A şi uitat paţachina că tac-su era cârciumar la noi, în mahala! Da, da, l-a zăpăcit de cap pe bietu' Giorgică-a' nostru, de nu mai poţi face o poantă cu el, că se uită cruciş la tine şi te ia pă englezeşte, că nu pricepi o iotă din ce-ţi zice; poa' să te facă-n fel şi chip.

Nu-i chip să-l mai potoleşti pe tataie. E gelos pe Ortansa – şi ce dacă Giorgică-i zice „tanti Hortensia“; eu de Ortansa o ştiu, şi n-o ştiu de ieri-alaltăieri... –, e gelos pe ea tataie, că Giorgică numai de ea mai ascultă şi toată ziua bună ziua numai de ea vorbeşte, ba a început şi să ne ia peste picior; orice i-ai spune, el îţi răspunde pe englezeşte, iar dacă-l plezneşti te ameninţă că se duce să se plângă la Protecţia Copilului că-l abuzăm sistematic!

De-abia aştept să merg la liceu, să mă facă ăia olimpic şi io să câştig concurs după concurs, să prind o bursă-n America şi să scap de pisălogeala lu' mama şi de reproşurile lu' tataie...

Giorgică nu mai vorbeşte cu mine de când m-am luat de Ortansa. Nici la televizor nu se mai uită; merge cu băieţii la internet, de vine seara tot mai târziu, trăznind a fum de ţigară. Dacă era al meu, şi dacă încă mai eram în putere, îl puneam io la punct! Da aşa, n-ai ce-i face, c-odată te face pe păsăreşte, de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap!

Pe de o parte mi se frânge inima că Giorgică al meu pleacă la Bucureşti, la liceu, căci l-au selecţionat în lotul naţional de matematică (şi asta după numai 2 ani de meditaţii! bravos, Hortence!), pe de altă parte, mă bucur că n-or să se mai ciorovăiască el şi cu tataie, c-am ajuns să nu-i mai suport.

Tanti Hortensia mi-a spus că depinde numai de mine cât de sus vreau să ajung. Deocamdată, vreau să ajung la Microsoft. Păzea, Bill Gates!

(din volumul Tristesse oblige)

Comentarii cititori
sus

EX ABRUPTO

Radu Ţuculescu

Românul erectil (1)

Îşi cumpără un pui întreg, bine umflat, după cele mai recente metode. Ceapă, ridichi, usturoi. Verdeţuri de anotimp. Proaspete, că-i plac prospăturile. Şi bere. Multă bere, la litru ori la doi, în sticle de plastic, sînt mai uşor de transportat dar şi de golit, hă hă. Şi rîde gros, căci românul erectil e într-o permanentă veselie. Ţigări cît încap în buzunare, pungi cu pîine gata feliată, acum timpurile s-au modernizat, nu-ţi mai pierzi vremea cu nimicuri. Şi multe alte pungi frumos colorate, cu diverse chestii de ronţăit pentru copii. Şi seminţe , pentru gagici, să nu se plictisească. Dar şi fructe, deoarece fructele conţin vitamine de care tot copiii, mai ales, au nevoie. Pentru maturi, se mai adaugă şi o sticluţă cu rachiu, de crescut pofta pentru haleală. O bucată de slănină, ţine de specificul naţional. Se frige împreună cu puiul. La iarbă verde. Iarba verde creşte şi lîngă terenurile de sport construite la marginea cartierului, lîngă ultimele blocuri. Acolo, la nici un metru şi jumătate de ele (de terenuri, normal…) se aşează românul erectil împreună cu prieteni şi familie. Respiră aer curat. Pregătesc focul şi îşi manifestă buna dispoziţie prin răcnete, înjurături, rîgîieli. Copiii bat mingea pe terenuri, la cîţiva paşi de mamele lor. Fiind atît de aproape, acestea nu-şi fac griji în privinţa lor. Zbieretele şi ţipetele celor mici se amestecă, armonios, cu buna dispoziţie a maturilor. Se pregăteşte focul. Adică se adună vreascuri din pădurea aflată în imediata apropiere. Dar de ce să intre ei în pădure, să colinde ca tembelii printre copaci în căutarea unui luminiş? Aici e cel mai bine, văd şi blocurile în care vieţuiesc. Se aduc vreascuri şi crengi proaspăt tăiate , cît mai multe. Aşa, ca să fie şi să rămînă şi pentru alţii căci românul erectil e un generos, un individ care ţine la semenul său de cartier. Şi de alte cartiere.

Se aprinde focul. Unul mare, ca la indieni. Naiba să-i ia de indieni, noi sîntem români! Am ieşit la iarbă verde, cu mic şi mare, c-aşa-i sănătos. Se pune grătarul, se pune puiul pe grătar dar şi bucăţi de slănină şi cîrnăciori. Mirosuri plăcute încep a bîntui terenurile de joacă, înălţîndu-se spre etajele superioare ale blocurilor. Tot felul de mirosuri se împletesc în aer. Femeile sînt grase şi transpirate. Fac salată, desfac farfurii din hîrtie, pahare din plastic, tacîmuri din plastic (în afară de cuţite). E practic cu chestiile astea de unică folosinţă. Nu mai se duc înapoi acasă. Nu te mai chinui să le speli. După unica folosinţă, se lasă la locul faptei. Totul se lasă acolo, absolut totul.

Marginile terenurilor s-au transformat în imense depozite de gunoi printre care, românul erectil, îşi petrece sfîrşitul de săptămînă, îngroşînd stratul de mizerie. De fapt, nu face altceva decît să prelungească aspectul mizerabil dintre blocuri, pînă la margine de pădure. În pădure îşi face nevoile iar , ăia tineri mai fac şi alte treburi ce ţin de surplusul hormonal. Dar sînt şi români erectili cu personalitate, care duc mizeria şi în pădure, pentru ca natura să se integreze conceptului lor de viaţă şi de trai. Se scuipă vîrtos pe jos iar unii îşi suflă şi nasul , fiecare nară în parte. Tot pe jos, ce naiba, de aia sînt ei în mijlocul naturii. Ori la marginea ei, tot un drac.

De sus, cartierul arată ca o imensă pubelă. Cine dracu ne vede pe noi de sus, am înnebunit? Poate extratereştri, hăhă! Ei să-şi vadă de rahatul neamului lor, noi cu al nostru.

Put, deci exist.

De ce românul erectil? Păi, asta e, un viril, un zdravăn, un sănătos. Românului şi cînd lucrează, i se scoală. De exemplu, descarcă saci dintr-un camion şi, pac, i se umflă nădragii în dreptul şliţului. Doamne fereşte să scape sacul din mîini, că i se rupe. În general, i se cam rupe de toate, dar asta nu ţine de erecţie.

Românul erectil nu e verde. Verde e iarba, crîngul şi altele de care i se rupe. El este mai mult roşu, adică plesneşte de sănătate, de virilitate şi de altele.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey