•  Şerban Foarţă


sus

Şerban Foarţă: "Nu spun că asupra mea au fâlfâit îngeri, nici că a fost Duhul Sfânt, dar, probabil, ceva a fost"

 

Bine aţi venit, maestre Şerban Foarţă, la Prăvălia Culturală.

Vă mulţumesc foarte mult. Poate ar trebui să protestez pentru faptul că-mi ziceţi "maestre". Nu mă consider neapărat un maestru...

Dar sunteţi unul dintre cei mai importanţi poeţi români în viaţă.

Ar trebui să spun şi eu, ca şi ştiţi dumneavoastră Cine, "dumneavoastră aţi spus-o".
Dar s-ar putea să fie aşa. Nu fac exces de modestie, nu-mi plac în mod special ipocriziile, însă ştiţi care este principiul acestor lucruri mai mult sau mai puţin inefabile - urma alege. Noi acum putem să stăm de vorbă în contemporaneitate de aici până aici. Dacă mai există măcar posteritate sau măcar veşnicie - veşnicie e prea mult spus, dar în fine, o durată lungă în privinţa acestui lucru - încep să mă îndoiesc, pot să am îndoieli. Important ar fi să fim pereni. Sigur, toate vor trece, inclusiv cuvintele noastre. Numai cuvântul Aceluia de care ştiţi şi dumneavoastră, numai acela nu va trece. Deci, dacă vor trece toate, asta ar trebui să ne dea mai multă modestie. Inclusiv faptul că suntem muritori şi nu nemuritori ar putea să ne dea mai multă modestie. Nemuritori, în genere, sunt zeii. Iar zeii sunt infatuaţi. Tocmai din cauza asta.

Eu aş vrea să deviem puţin discuţia de la această tendinţă eshatologică şi să ne ocupăm de începuturi.

Păi, dacă am început aşa, înseamnă că, totuşi, tocmai această tendinţă eshatologică mă frământă undeva, deşi există, bineînţeles, un exces de apocaliptologie la ora actuală - asta pentru că sunt şi anumite semne şi pentru că situaţia, în genere, nu e bună, nici în lume, nici la noi şi aşa mai departe. O să apară falşii profeţi, o să apară catastrofe. Există o catastrofă ecologică destul de pronunţată şi alte lucruri de genul acesta care ne arată că suntem într-o stare de hibris, suntem într-o stare de nemăsură - şi asta a început nu acum, ci demult, deşi cei de atunci nu dispuneau de posibilităţile la care suntem noi la ora actuală. Gândiţi-vă, în primul rând, că orice analfabet poate avea sub talpa lui nu ştiu câte sute de cai putere, că poate să conducă – nu?, să aibă o bombă atomică pe care apasă. Şi atunci apare un fel de angoasă, de saturaţie de toate lucrurile noastre cu care ne putem mândri, trufi etc. Orgoliile ar trebui să fie ceva mai mici pentru că nu cu noi a început şi nu cu noi se va termina lumea.

Poate că acesta ar fi un motiv care i-ar putea determina să creeze pe cei înzestraţi cu har, cum sunteţi dumneavoastră.

Da, e un motiv, sigur că da. Este un fel de încercare de a supravieţui, de supravieţuire nu cu ghearele şi dinţii, adică supravieţuire din asta jalnică, ci o încercare de a te continua în ceva. Sigur că şi zămislirea de copii e tot ceva de genul ăsta, numai că una e mai mult în duh, în spirit, decât în carne. Dar aici, vedeţi, aici e partea periculoasă. Încercăm să scăpăm de uitare. Or, uneori, uitarea e un mare balsam. Încercăm să scăpăm de uitare şi putem cădea în altceva, într-un fel de orgoliu al unei creaţii mai mult sau mai puţin mefistofelice, satanice, avortate din capul locului, pentru că cel despre care vorbim în momentul ăsta nu e un creator, ci eventual un negator al creaţiei sau este un iluzionist, un prestidigitator, care, ca în Faust, poate să scoată vin din masă cu burghiul, şi aşa mai departe. E adevărat că şi poeţii şi scriitorii, artiştii, în genere, au o natură destul de dubioasă, destul de echivocă, destul de ambiguă. Pe de o parte, încearcă să creeze la modul nu neapărat divin, more divino, în conformitate cu modelul lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, pot să fie nişte simpli, cum v-am spus, iluzionişti, ca ăl din baltă. Ştiu că acuma dumneavoastră aşteptaţi de la mine altceva, nu să fac un fel de teologie la botul calului, nefiind chiar un teolog, cum s-ar spune, de profesie - nu-s deloc teolog, adică sunt diletant, pentru că mai sunt şi teologhisitori care nu sunt de profesie aşa ceva, dar nu sunt diletanţi.

Eu îmi propusesem să vorbim despre poezie şi de la poezie să ajungem la teologie.

Bun, se poate şi aşa ceva. Dar, uitaţi, în acest moment, ne aflăm în casa lui Silviu Oravitzan Creţu. Iar el, spre deosebire de mine, care sunt mai mult sau mai puţin iluzionist, el se apropie mult mai mult de un fel de artă canonică, pierdută într-o oarecare măsură începând de pe la Renaştere încoace, începând, de exemplu, de la ceea ce se cheamă tridimensional. Mama era catolică, din păcate. Din păcate, pentru că nu mai e. Din păcate, în bisericile catolice, acele simulacre de ghips, de ipsos ale Mariei, ale diverşilor sfinţi duc, de fapt, la tridimensional şi la carnalitate şi, astfel, se pierde fondul de aur, se pierde Lumina necreată, se pierde bidimensionalul icoanei bizantine care, orice s-ar spune, este probabil, cea mai frumoasă şi cea mai adevărată din punctul de vedere al vieţii duhovniceşti, al duhovniciei. Iar Silviu Oravitzan, cu care sunt prieten de mult timp (prima dată i-am văzut o expoziţie în '85, când am şi scris despre el – nu e chiar o veşnicie, dar, oricum, sunt vreo douăzeci şi ceva de ani) a făcut un traseu extraordinar de la un fel de artă mai mult sau mai puţin modernistă, laică, foarte bună, dar nu neapărat încadrată, întemeiată, ci spontană de cele mai multe ori şi a parcurs treptat aceste etape şi a ajuns la ceea ce se vede azi, la lucrările lui de astăzi care sunt aproape pe de-a-ntregul canonice de vreme ce el face şi artă bisericească propriu-zisă. Şi Sorin Dumitrescu este în aceeaşi situaţie. Dar mi se pare că nu are, Dumnezeu să mă ierte, aceeaşi autenticitate. Are mai mult dorinţa, voinţa. E şi asta important. Dar mai trebuie şi harul. Noi nu ne putem mântui pentru că vrem.

Spuneaţi că maestrul Oravitzan a parcurs nişte etape până când a ajuns la arta pe o cunoaştem. Dar şi despre dumneavoastră putem spune că aţi parcurs nişte etape în creaţia dumneavoastră poetică. În momentul de faţă, cred că puţini dintre cei care vă citesc ştiu că dumneavoastră versificaţi Psaltirea.

Cartea Psalmilor, pre stihuri, retocmită acum de mine. Pentru că pre stihuri întocmită era a lui Dosoftei. Datorez această carte, care sper să nu fie o simplă iluzie din punctul meu de vedere - şi nu e, probabil - la două persoane. Una este un domn din Iaşi, sponsor de rarităţi, de bibliofilii, de poveşti de genul acesta, care mi-a cerut şi mie un text pentru a scoate o carte în ediţie bibliofilă în douăzeci şi patru de exemplare. Unele sunt în scoarţă de lemn, altele în scoarţă de aramă. Şi atunci m-am gândit că, dacă e vorba de o asemenea somptuozitate, nu pot face orice, adică să scriu, vorba aia, nişte epigrame. Şi atunci, mi-am adus aminte că acum un an şi ceva, într-o zi destul de tristă, am luat un psalm, nu ţin minte care (numai Psalmul 118 îl ţin minte şi vă spun de ce), numărul 103 cred, care e rugăciunea unui om sărman, şi l-am versificat şi l-am şi publicat. Desigur, e un fel de adaptare, deci nu e... Cum să vă spun, ar trebui să fii erudit pentru asta. Eu nu am nici pretenţii filologice, nici pretenţii canonice. Dar nu e o carte de citit în biserică cum ar putea fi o Biblie sau o Psaltire care au acordul Sfântului Sinod. Nici gând. Sunt psalmii ca atare, cu mici variaţiuni, dar care nu sunt dincolo de spiritul cărţii. Pe acest domn îl cheamă Stratan. Mi-am zis atunci să încerc să mai fac un psalm. Şi l-am făcut pe acela celebru "La apa Vavilonului, aici stătum şi plânsem". De fapt, e "plânsăm", aşa e în Dosoftei, şi aşa am pus şi eu, că "s"-ul popular cere un "ă" după el. Că de-aia spun ei "să duce" nu "se duce". Şi aici, "stătum şi plânsăm". La mine e invers, "plânsăm cât stătum". A doua persoană este părintele Petraş. După asta, am mai tradus câţiva psalmi. Atunci m-am întâlnit cu părintele. El mi-a spus să renunţ la o anumită Biblie pentru că nu e foarte canonică, m-a alimentat cu fel de fel de cărţi cum ar fi Biblia lui Şerban Cantacuzino ( era să zic tizul meu, Şerban ), Psaltirea lui Dosoftei - sigur, pe asta o aveam, dar nu mă gândisem, pentru că pornisem aşa, amatoristic, uşor heirupist. Şi părintele mi-a atras atenţia în legătură cu o serie de lucruri. După ce am tradus 28 psalmi pentru cartea de la Iaşi, care a fost ilustrată cu câte o imagine aparţinând lui François Pamfil, părintele, când a văzut ca am făcut 28, mi-a zis "acum fă-le pe toate, dacă tot te-ai apucat". Dacă nu-mi spunea el, o 150 plus unu, mă speriam. Psalmul 118 este cel mai lung, care este după cele 22 de litere ale alfabetului ebraic, şi ştiu de la părintele Petraş că era psalmul favorit al lui Pascal, care-l citea în fiecare zi. Şi am tradus această carte de vreo 300 de pagini - nu mă dau mare acum, dar vreau să vă arăt că ceva s-a întâmplat, probabil - am tradus această carte în două-trei săptămâni. Mi-e ruşine s-o spun, pentru că ori sunt luat drept infatuat, ori sunt luat drept neserios. Cum, domnule, dumneata vrei să zugrăveşti Capela Sixtină în trei zile? Nu, n-am zis asta, dar când, cât de cât, există o anumită inspiraţie – şi există inspiraţie! - atunci lucrurile curg de la sine. Nu spun că asupra mea au fâlfâit îngeri, nici că a fost Duhul Sfânt, pentru că nu pot să dau eu cu presupusul despre aceste lucruri. Dar, probabil, ceva a fost.

Ştiţi pe de rost psalmi versificaţi de dumneavoastră?

Nu ţin minte, pentru că e foarte complicat. Este foarte complicat, pentru că mulţi dintre ei au aceeaşi alură, seamănă, sunt grupaţi pe diverse teme sau motive sau modalităţi. Unii sunt penitenţiali, alţii sunt de reproş, revendicativi. I se cere lui Dumnezeu tot ce a promis, pentru că se presupune, nu?, că a făcut nişte promisiuni şi este mereu somat. Deci sunt penitenţiali, somativi, unii sunt istorici, adică de reamintire a vicisitudiniilor neamului lui Israel, alţii sunt jubilatori şi mi-e foarte greu să vă spun unul.

Mai sunt autori care au scris psalmi. Nu mă refer aici numai la Arghezi. Paul Aretzu are o Carte a Psalmilor.

Da, Paul Aretzu are psalmi. Şi aici în Timişoara este un poet, Eugen Dolcescu, care a scos anul trecut o carte de psalmi, nu toată Psaltirea, ci vreo 30-40 de psalmi, care pentru mine a fost oarecum un imbold. Există Doinaş, care a scos o carte de psalmi. Sigur, unii sunt psalmi, psalmi, adică mai mult sau mai puţin canonici. Ai lui Arghezi nu sunt, sunt heterodocşi, să zicem aşa, dar asta nu înseamnă că nu sunt creştini şi că Arghezi ar fi ateu. Să lăsăm prostia asta, pentru că ne-a mâncat viaţa prin şcoală această stupiditate pe care şi mulţi critici, pe care n-o să vi-i numesc acum, au muşcat-o.

Cum poate să fie ateu cineva care spune "Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş"?

Arghezi descrie un peisaj de ţară, unde este o şcoală. Şi zice: "Atâta cer pentru atâta sat/ Atâta Dumnezeu, la un crâmpei/ Un greiere de om stă-ngenuncheat/ Cu cobza, rugăciunea ei". Asta-i situaţia psalmistului, de fapt, stând de greiere, pentru că, pe de o parte e cântăreţ, pe de altă parte e nimic, pentru că în faţa lui Dumnezeu e puţin, foarte puţin. Stă îngenuncheat şi cântă, se roagă pentru el cobza, cobza fiind toate instrumentele care sunt în Psaltire, că sunt destule. Unele se cunosc, altele se cunosc aproximativ, nu ştim sută la sută ce a fost orice. De exemplu, nabla sau nabelul, pe care l-a folosit Ion Barbu într-o foarte frumoasă poezie unde rimează nablă cu albă, l-am folosit şi eu o dată. Aretzu, da, de asemenea. Aretzu are aproape un nume italienesc D'Aretzo. L-am cunoscut şi e un om foarte serios. Au mai scris câţiva psalmi şi Baconski şi Blaga, cred, sigur are vreo doi, trei psalmi, mai mult sau mai puţin laici, ca să zic aşa.

De ce simţiţi nevoia de a scrie psalmi?

De ce simt nevoia asta? Pentru că psalmii sunt un fel de summum al situaţiei omului în lume, al singurătăţii sau al nesingurătăţii lui, al angoasei, al victoriei, al triumfului, al credinţei, al sentimentului de abandon de către divinitate, ceea ce se cheamă derelicţiune. Or, "Eli, Eli, lama sabahtani" e acel moment, sigur, contrazis ulterior de ultimul cuvânt al Mântuitorului – că ăsta e penultimul - şi e uluitor că e lăsat în aramaică (mai sunt vreo două - unul e "Talita kumi", "ridică-te, fetiţă", "scoală-te, fetiţă" – e sfâşietor; sigur, nu sunt singurele piese din Biblie, vorbesc din Vechiul Testament, de exemplu, mai e Cântarea Cântărilor, mai e Cartea lui Iov, care e o capodoperă, mai sunt şi altele – nu vorbesc de Cronici, de nu ştiu ce... Ălea sunt mai mult sau mai puţin foarte importante, dar nu au aceeaşi mare rezonanţă şi bătaie. Mai e, desigur, Solomon, Proverbele, mai sunt cărţile sapienţiale – există şi psalmi sapienţiali). Faptul că este vorba de o zguduire, de o teamă şi de un cutremur, cum ar spune Kirkegaard. Desigur, el este protestant şi ei trăiesc mult mai angoasant decât noi şi chiar decât catolicii acest fenomen, probabil şi pentru faptul că nu au mijlocitor, că eşti singur în faţa lui Dumnezeu şi, deci, zbaterea e mult mai dramatică. Noi avem preoţi, care sunt un fel de mijlocitori şi care mai iau uneori asupra lor multele noastre păcate.

Spuneaţi înainte că nu vi se aşează îngerii pe umeri când versificaţi psalmi. Totuşi, eu v-aş întreba în ce stare vă aflaţi în acele momente. Este o stare diferită faţă de cea în care scrieţi alt gen de poezie?

Absolut, este cu totul altceva. Am avut faze de cvasi-răpire. Adică habar n-aveam dacă mă întrebaţi repede cum mă cheamă. Aproape că n-am dormit ziua şi noaptea. A fost şi timpul, cum să vă spun. A fost, în acest interval, puţin în preajma Floriilor, de Paşte şi Săptămâna Luminată şi încă puţin după aceea. Culmea este că, în acelaşi timp s-au adunat un fel de semne, şi nu vă vorbesc ca o babă, deşi şi babele cred bine în Dumnezeu, uneori. Această stare e o stare realmente de uşor rapt, de ieşire din sine, şi nu spun că e vorba de extaz, pentru că extazul nu cere în mână o unealtă. Extazul e fără unelte, creioane, ştiu eu... Sigur, au fost, de pildă, câţiva pictori, ca Fra Angelico sau compozitori ca Bach, care plângea şi compunea - el compunea fără instrument, din cap. Cum ai plânge când faci o problemă de matematică. Unele sunt superbe şi sunt tot ale lui Dumnezeu. Şi matematica e un imn de slavă pentru marea geometrie a Cosmosului, a Universului sau a cifrelor, a imenselor lor taine.

Nu ştiu dacă mai plângem ascultând astăzi Bach, dar unele bucăţi din Patimile sale ne lasă fără respiraţie.

Ne lasă fără respiraţie. Sigur că plângem! Cine are lacrima facilă... Dacă până şi Cioran, atât de refractar şi retractil şi angoasat, se bătea uneori cu Dumnezeu. Noi uităm de multe ori un lucru, că relaţiile noastre cu Dumnezeu nu sunt o idilă, decât din când în când, la aceia care au un suflet idilic sau serafic, cum e Sfântul Francisc. Dar, de obicei, relaţiile cu Dumnezeu sunt încordate, dramatice, cum e lupta lui Iacob cu îngerul. De aceea e aşa de angoasat Cioran. El ar fi vrut, absolut, ca Dumnezeu să existe, pentru ca să existe şi el, Cioran, el, Emil. Şi, pentru că nu avea câteodată sentimentul existenţei, prezenţei lui Dumnezeu, se înfuria şi bineînţeles, dădea cu barda în cer, cum se zice. Dar toată filosofia lui e impregnată de teologie. Este un om care zice că singurătatea este o schismă a inimii şi că boala e o apostazie a organelor, vedeţi aceste tulburătoare definiţii pe bază strict teologică. Asta l-a interesat cel mai mult, ca şi pe Arghezi, care de mult ori a trădat în secol, în sens tot aşa, laic, bine ar fi fost să n-o facă, dar este tot aşa impregnat, dacă nu întotdeauna neapărat de sfinţenie, măcar aşa de o bisericeală fără de care el n-ar fi fost Arghezi. Am să vă spun la urmă o poezie. Nu e psalm. Este vorba de a doua venire a lui Iisus, dar în momentul în care am scris-o, nu am ştiut că există în Demonii lui Dostoievski, pe care i-am citit după, că a doua venire a lui Hristos va avea loc în Rusia. Vă daţi seama, în panslavismul lui, Dostoievski este aşa. Putem, însă, câteodată să-l credem, pentru imensa pietate slavă care există, lăsând la o parte alte părţi ale lor reprobabile. Şi s-ar putea ca, încet, încet, Occidentul să se usuce. Eu nu sunt nici slavofil, nici antioccidental, dar se vede limpede laicizarea tot mai mare. Atâta timp cât Consiliul Europei n-a acceptat să spună că la baza Europei, a construcţiei europene de la, ştiu eu, Carol cel Mare încoace şi dinaintea lui, căci bizantinii, pe vremea când nu erau copleşiţi de turcime, au ţinut această idee de Mediterană - pe atunci Mediterana era Europa. De Europa vorbesc, nu de Egipt sau, mai ştiu eu, de Asiria. Asta era Europa! Şi nu uitaţi că Euharisitia se manifestă, mai mult sau mai puţin, în ţările care au grâu şi vin, adică acolo unde a fost Imperiul Roman. Unde se depăşeşte limesul roman, ei nu mai erau euharistici, pentru că nu văd cum se face Euharistie cu bere. Este vorba de Franţa, de o parte din Germania, Renania, vinificabilă, e pintenul ăla englezesc, e Spania, Portugalia, e Marocul cu părţile ălea care au vin, e Maghrebul, e Israelul, e Dacia fostă Felix, e toată partea asta care ţine de-a lungul Dunării şi cam ăsta a fost Imperiul Roman. În această zonă s-a făcut pentru prima dată creştinismul, de aici a pornit. Desigur şi de la Roma, pentru că era capit mundi şi au ştiut cei doi, Petru şi Pavel de ce merg la Roma, pentru că aveau cea mai mare putere de difuzare a acestei idei. Dar Europa, începând cu bizantinii, care, din păcate, la un moment dat, s-au ghetoizat sau au fost obligaţi să se ghetoizeze de un fel de Occident tot mai ingrat faţă de ei, pentru că totuşi, puteau să fie salvaţi, nu acea ruşinoasă Cruciadă a patra care a desfiinţat pentru aproape o sută de ani Constantinopolul, şi unde s-au rupt complet cele două. Cămaşa lui Iisus s-a rupt de tot. Poate se va recoase, dar asta va fi la ziua de apoi. Dacă nu recunoşti acest lucru, pentru că 1500, 1600 de ani această lume s-a bazat pe nişte catedrale...

Catedrale care au ajuns acum muzee.

Catedrale care au ajuns muzee, care nu sunt respectate... Am văzut cu ochii mei la Notre Dame de Paris grafitti. Poate s-au urcat cu scara sau pe umerii cuiva, pentru că erau la doi metri tot felul de imbecilităţi scrise, de genul "Pierre o iubeşte pe Anne". Apoi am văzut o cucoană intrând cu un Bubico în catedrală... Da, dar pe aceste piloane s-a format Europa. Şi de aceea am scris acea poezie, am scris-o în 1970. Într-o zi de Crăciun am scris prima strofă.

Care e poezia?

Noi, aşteptând ca-ntr-o Rusíe împărătească,
Ninşi de sus, promisa nouă parusie,
Venirea a doua a lui Iisus pe însuşi pragul sfintei lavre,
Dormind cu larvele somn pur
Şi surd la multele palavre
Şi toată forfota din jur.
Un fluture visând albastru
Cu nimb şi platoşă de Domn,
Încât pe lespezi de-alabastru
O lacrimă ne cade-n somn
Încuie-ne-o în taina lacrei
Pe cea mai limpede cât nu-i
Mărgăritar ea însăşi, sacrei
Bătută-n cuie palmei lui

În speranţa că vom afla cât mai repede în librării Psalmii versificaţi de dumneavoastră, maestre...

Se lansează la târgul de carte Bookfest, peste zece zile la Bucureşti. Eu, în momentul în care am scris cei 28 de Psalmi, i-am spus sponsorului că nu accept nici o recompensă materială, pentru că nu fac comerţ cu cele sfinte şi nu sunt simoniac.

Aşadar, cartea nu se va comercializa, ci va fi pur şi simplu pusă la dispoziţia publicului?

Asta nu mă mai interesează pe mine, e treaba editorilor. Eu nu mai am ce face, ea nu-mi mai aparţine. Şi aşa, nu-mi aparţine. Ea aparţine lui David şi altora, dar lui David în primul rând.

Vă mulţumim că aţi acceptat să ne acordaţi acest interviu şi vă invităm şi cu altă ocazie la Prăvălia Culturală.

Interviu de Ana Ocoleanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey