•  Karl Löwith
•  Rainer Maria Rilke
•  Bogdan Mureşanu
•  Victor Nichifor
•  Emilian Pal


sus

Karl Löwith

Viaţa mea în Germania înainte şi după 1933.
O relatare
(fragment*)

(...)
Mistuirea tuturor bunurilor de către inflaţie

Pe vremea când mi-am început doctoratul în 1922, Heidegger era încă docent universitar, fapt pentru care nu puteam să-mi susţin teza la el. Am plecat la München şi mi-am prezentat lucrarea lui Moritz Geiger. Germania se afla pe atunci în zodia unei devalorizări generale, nu numai a banilor, ci şi a tuturor valorilor, iar "revoluţionarea" naţional-socialistă a valorilor a reprezentat o consecinţă a acesteia. Inflaţia a fost cel de-al doilea mare eveniment de după război, care a pregătit terenul pentru catastrofă prin mistuirea tuturor bunurilor şi prin radicalizarea vieţii sociale şi politice. Aceasta a însemnat sfârşitul siguranţei cetăţeneşti şi pierderea statutului şi a proprietăţilor burgheze într-un joc riscant din care doar statul a câştigat. Cu greu se poate afla o familie germană căreia să nu-i fi fost zdruncinate sau spulberate temeliile. Tatăl meu a pierdut în câteva luni economiile a patruzeci de ani de muncă grea, în care el a parcurs traseul de la viaţa de bursier flămând la bunăstarea burgheză. Şi-a pierdut câştigul obţinut din vânzarea după război a vilei de la lacul Starnberg, zestrea soţiei sale, asigurarea ei de viaţă (pentru că el nu a mai fost în stare să plătească ratele), precum şi împrumutul de război, pentru care el a subscris rate uriaşe. După moartea sa am găsit un pacheţel care conţinea treizeci de bucăţi de bancnote maro a câte o mie de mărci. Le păstrase în speranţa naivă că poate vreodată vor reveni la valoarea lor nominală. Le-am dus la o bancă unde, pentru fiecare, mi-au fost luaţi câte zece pfennigi valoare de colecţionar. Eu însumi moştenisem de la bunicul meu treizeci de mii de mărci plasate în acţiuni care, la sfârşitul războiului, mai valorau fix trei mărci. Salariul meu ca institutor în Mecklenburg consta într-un chintal de secară, care, îndată după ridicarea "salariului", valorau vreo cinci ţigări. În acelaşi timp, se modificaseră cu totul şi relaţiile sociale. Familii vechi şi bine situate au sărăcit deodată, în timp ce tineri coate-goale ajunseseră să deţină, prin speculaţiuni bancare, averi uriaşe. Cumpărătorii tablourilor tatălui meu nu mai erau bogaţii capi ai comerţului din era wilhelminiană, ci mari industriaşi, speculanţi şi fabricanţi de pantofi care urmăreau să-şi investească banii în bunuri materiale. Chiar şi războiul de patru ani a dezintegrat mai puţin moravurile şi întreaga viaţă decât acest vârtej furios care-i absorbea zilnic pe oameni, lăsându-i fără stare şi crescând în cei tineri o cutezanţă disperată şi o lipsă îngrozitoare de scrupulozitate. Abia în acest context grotesc a devenit vizibilă adevărata faţă a războiului: risipa totală şi distrugerea, al căror rezultat au fost zerourile din vremea inflaţiei şi ale imperiului de o mie de ani. Virtuţile burgheziei germane fură spulberate atunci şi tot acest şuvoi murdar aduse cu sine mişcarea, care se formase în jurul lui Hitler.

Institutor în Mecklenburg

În acest răstimp, am candidat pentru un post de institutor într-o casă din Nord, pentru a nu fi, pe mai departe, povară pentru tatăl meu. Aveam ceva experienţă, deoarece îmi întrerupsesem un semestru în timpul studiilor mele de la Freiburg ca să predau celor doi fii ai unui mare industriaş evreu din apropiatul Baden-Baden. Acum, castelul Kogel îmi oferea prilejul să-mi fac o impresie despre obiceiurile nobilimii rurale din Germania de miazănoapte. Se trăia acolo ca şi în urmă cu o sută de ani, în ambianţa ceremonialului de mică curte princiară, cu mulţi lachei şi numeros personal la bucătărie. Timpul se scurgea într-un perpetuum mobile de invitaţii reciproce adresate tuturor curţilor învecinate. Aceste festivităţi erau prilejuite de naşteri şi înmormântări, de logodne, nunţi şi botezuri, de vânătoare şi de turniruri de călărie. De afaceri se ocupa un administrator al moşiei. El, secretara lui şi cu mine eram singurii burghezi de acolo. În afara noastră erau numai principi şi conţi, grofi, şambelani şi baroni cu diversele lor ranguri. Înainte de servirea mesei, se aducea mulţumire lui Hristos pentru "pâinea cea de toate zilele", care consta din faguri de miere, ţipari, piept de gâscă, crapi uriaşi, fripturi şi torturi. Biblioteca de la conac era mai puţin bogată: calendarul nobiliar de la Gotha şi câteva romane din colecţia Ullstein alături de un volum de Schiller sau Körner era tot ceea ce se putea găsi acolo. Din mobilierul obligatoriu al fiecărei camere de oaspeţi făcea parte o carte protestantă de cântări bisericeşti şi un ziar religios. De o manieră ciudată, nimeni nu a luat în seamă la angajarea mea numele meu evreiesc. Era suficient faptul că nu proveneam din Berlin, detestatul oraş evreiesc, şi că eram de confesiune protestantă. Pentru Hitler aveau prea puţin interes, în general erau monarhişti şi anticatolici. Dimineaţa predam unui puşti de 13 ani, în rest eram liber şi savuram frumuseţea moşiei, unde se trăia în bunăstare în mijlocul inflaţiei, iar impozitul anual se plătea din vânzarea unui bou. Când, după trei sferturi de an am părăsit castelul Kogel, am plecat la München şi mi-am făcut bagajele pentru călătoria la Roma.

Traducere de Ana Ocoleanu

* Fragment din Karl Löwith: Mein Leben in Deutschland vor und nach 1933. Ein Bericht, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main 1989, pp. 60-62.

Comentarii cititori
sus

Rainer Maria Rilke
în tălmăcirea lui Dan Dănilă ©


(Coacăze roşii dau în pârg deja)


Coacăze roşii dau în pârg deja,
vechi margarete slab respiră-n strat:
cine n-are averi, când vara a plecat,
va aştepta mereu şi nu se va avea.

Cine nu poate-nchide al genelor şirag,
încredinţat acum că un noian de feţe
în el aşteaptă doar al serii prag
ca să îi umple beznele răzleţe,
acela s-a trecut, ca un moşneag.

Nimic nu i se mai întâmplă, nici o zi,
căci toate-l mint şi tot ce i se spune,
Doamne, şi Tu. Eşti ca o piatră şi
zilnic îl tragi mai jos, înspre genune.


Zi de toamnă

Doamne, e timpul. Vara a fost mare.
Aşterne-ţi umbra pe cadranele solare
şi vântului dă-i drumul pe câmpii.

Poruncă pentru pârgă dă poamelor târzii,
mai dăruie-le două zile calde,
grăbeşte împlinirea, să se scalde
o ultimă dulceaţă în vinul greu din vii.

Cel care n-are casă, nu-şi va mai construi.
De-acum, cel singur, singur o să fie:
veghind, citind, el lungi scrisori va scrie,
şi pe alei mereu va rătăci,
neliniştit, când frunzele adie.


Toamna

Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă vestejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul.

Iar nopţile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.

Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,

Şi totuşi, este Unul care ţine
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.


Seară

Seara îşi schimbă încet-încet veşmântul,
i-l ţin copaci la poale de ponor.
Iată: acum s-a despărţit pământul
într-unul ce se-nalţă şi altul căzător;

eşti al niciunuia de-a-ntregul când te lasă,
nici chiar întunecat precum o casă,
nici invocând nemărginirea toată
precum o stea în noapte avântată –

şi-ţi lasă,-nfricoşată viaţa ta,
nelămurită, spre-mpliniri crescând;
când mărginită, când înţelegând,
în tine când o piatră, când o stea.


Toamnă târzie în Veneţia

Oraşul nu mai curge greu, ca o momeală
ce prinde toate zilele, pe rând.
Palatele sună fragil, a sticlă goală
sub ochii tăi. Vezi vara atârnând

de prin grădini – ciorchini de marionete
cu capetele-n jos, inerte, ca şi moarte.
Dar din adâncuri de păduri-schelete,
răsare o voinţă: parcă peste noapte,

stăpânul peste-armate, al mării căpitan,
dublând galere lungi şi arsenale,
de mâine vrea să-nece zorii în catran

şi flotele-i, cu vâslele bătând
să-şi năpustească, steaguri fluturând
de vânt purtate, strălucind, fatale.


Încăpăţânatul

Acest om, preocupat de o problemă grea
la care mereu, ca o muscă revine:
el toate aceste lucruri opuse, ar vrea
să se atingă totuşi, în fine.

Ar vrea ca Dumnezeul creator
să se oprească chiar în centrul lor –
acest om, obstinat încetul cu-ncetul,
este poetul.

Comentarii cititori
sus

Bogdan Mureşanu

În faţa unui idol

Când ajungi în faţa unui idol, simţi fie impulsul eretic de a-l dărâma, fie imboldul nestăpânit de a-l adula. Sub nicio formă însă, nu poţi lăsa clipa să treacă fără să o înnobilezi în vreun fel, fără să-i adaugi o volută specială, un arabesc care să o scoată din anonimat atunci când o vei revizita în amintire. Am început să învăţ spaniola (cred că învăţatul unei limbi este un proces doar cu început nu şi cu sfârşit) pentru că îmi plăcea sunetul aspru, bărbătesc al cuvintelor în castiliană, dar şi pentru că am vrut să citesc în original una dintre cărţile preferate: Războiul Sfârşitului Lumii, de Mario Vargas Llosa, unul dintre idolii mei literari. Ştiu pe de rost începutul romanului: "Era un bărbat atât de slab încât părea întotdeauna din profil".

Astfel că nu puteam rata întâlnirea cu acest uriaş scriitor, atunci când, în septembrie 2005, a venit la Bucureşti. Am hotărât împreună cu amicul Trotky, fostul meu coleg de la Universitate, să mergem la întâlnirea maestrului cu cititorii săi, undeva pe Magheru, la librăria Cărtureşti, loc care s-a dovedit a fi neîncăpător pentru cei adunaţi acolo. Îmi imaginasem că voi putea schimba două – trei vorbe cu idolul meu literar, dar speranţa mi-a fost spulberată de cum am pus piciorul în librărie. Înăuntru, era o îmbulzeală de nedescris şi se formase deja o coadă la autografe, chiar daca Mario Vargas Llosa vorbea încă despre volumul său de teatru şi despre înrudirea dintre Peru şi România. Îmi aduc aminte că a spus că cele două ţări îi par a avea ceva în comun, numai că acel ceva nu era deloc de natură să proslăvească vreo calitate, ba dimpotrivă. Era vorba despre vocaţia ratării pe care România şi Peru o împărtăşeau, deşi a adăugat imediat, poate din politeţe, poate din convingere, că spera să se înşele în ambele cazuri. După ce şi-a terminat discursul, a sosit, fireşte, clipa întâlnirii personale cu fiecare cititor în parte prin intermediul procesiunii semnării autografelor. Spun procesiune. deşi în haosul care a urmat nu am detectat nicio urmă de organizare, ba dimpotrivă, lucrurile au scăpat de sub control şi s-a declanşat o mare brambureală (lucru care m-a făcut să-i dau parţial dreptate în chestiunea vocaţiei noastre naţionale). Părea că toată lumea din librărie venise cu singurul scop de a-i vâna un autograf.

M-am aşezat răbdător la coadă, alături de amicul Trotky, cu cartea deschisă la pagina de gardă. În faţa noastră, Llosa semna exemplar după exemplar şi abia dacă avea timp să rostească din când în când câteva cuvinte în franceză ori câte un Hola! Îmi pierdusem orice speranţă că voi înnobila clipa printr-un schimb de replici oarecare, altul decât cel protocolar, când brusc, am avut o străfulgerare. Am scos stiloul şi am scris rapid pe pagina începutul din La Guerra del Fin del Mundo adică: Era un hombre tan flaco que parecia siempre de perfil. Era scris tremurat pentru că nu am avut de ce să sprijin cartea. Când mi-a sosit rândul, tot ce speram era că Llosa va citi ce scrisesem, dar, odată ajuns în faţa lui, înmânându-i volumul, l-am văzut semnând în grabă.

Am crezut că acea clipă nu va avea nimic special în afară de propria mea trăire. Îmi pierdusem orice speranţă. Llosa a închis cartea şi mi-a înmânat-o. Dădeam să plec deja, presat de cei din spate, când l-am auzit spunând către mine (mi s-a părut că avea intonaţia unei întrebări şi nu a unei afirmaţii, dar nu am să o redau astfel aici): Este es de La Guerra del Fin del Mundo ("Asta este din Războiul Sfârşitului Lumii"). M-am întors şi l-am văzut zâmbindu-mi, plăcut surprins. I-am răspuns degrabă: Usted lo sabe lo mejor ("Dumneavoastră o ştiţi cel mai bine").

Am plecat fericit.

Comentarii cititori
sus

Victor Nichifor

Important

5

Mama mia, sparg gheaţa: jurnalul se justifică, femeile în pustiul lor existenţial.
de ce-am acceptat să mă irosesc, Doamne? de dude dulci şi detergent combinat
(nu vreau autocritică, o nouă dovadă de sinucidere). linia Mama-miei îmi dă
fiori pe coloană, să mă dumiresc de multe altele apelez la inspiraţie. dar nu zac
prosternat, promit mai departe: încep Amon Duul II şi-al lor Vive la Trance,
sunt montat pe o bandă rulantă spirituală (o metaforă asupra căreia planează
un semn de întrebare, însă în jurnal totul ţine de autenticitate). promit, şi sunt
sigur pe mine ca de acel deget la care m-am tăiat acum două seri: din nou poet!

dar s-ar putea altfel? vineri după şcoală umbre aleatorii apăruseră prin cameră,
parcă din adâncul veacurilor. concomitent Carla trimitea valuri de unde drept
în zona inghinală, contribuiau la poezia din atmosferă. emoţional eram pregătit,
însă Moş Ene m-a luat pe la gene înainte de a zice pâs. m-am trezit detaşat,
m-am dus glonţ la fraţi, la grămadă în cămin. am început în forţă: bancuri,
profesori proşti şi profesori fraieri, legătura dintre profesoare şi femei, băute,
maşini străine, noile prezervative. pe urmă, în lipsă de altceva, ne-am făcut
praştie. cap la cap am absorbit peste o sută de litri de bere – a fost incredibil,
iar mi se face pielea găinii. începuse să se lumineze, răguşisem. drept rezoluţie
am aruncat sticlele (goale) pe hol, am arătat fraierilor că pe ei nu dăm un ban.

ne-am trezit pe la 12, era cald şi curent în cameră, femeia lui Mişu gătea supa.
de n-aş fi avut capul cât o baniţă aş fi atras-o într-o conversaţie. îngrijitoarele
curăţaseră rămăşiţele de peste noapte, altfel nu aş fi ajuns la baie. am vomat:
trei reprize independente, complet (peste ani o să rememorez cu nostalgie
aceste clipe de individ liber). sunt conştient: cât mai este, o să profit de viaţa
de student... trei reprize, şi-am avut putere de la zero – m-am urcat pe cămin.
am umplut cu apă pungi, şi Jos! lângă gagicele ce purtau mini, să se-nveţe minte.
între timp care scuipă mai departe, ori la ţintă… punctul culminant a fost atins
când o muiere udă s-a pus să ne înjure. să nu se încurce, i-am mai tras o pungă!
până la urmă ne-am plictisit de sus-jos pe scări, la ultima bere am făcut bilanţul.
îmi place: de-ale studenţiei, mă încarc pentru examene. am luat taxiul spre casă.

6

cu voodoo şi răbdare dau lovitura. momentan amestec marea literatură cu fiinţa,
remarc dâre curioase pe unde mintea o ia la vale singură. după beţia din cămin
m-am curăţat în ochii mei citind o carte foarte groasă de ştiinţă popularizată.
două zile n-am fost la un curs, am citit şi am supt dropsuri. n-am înţeles multe
însă mă simt mai special, încrezător în puterea mea de asimilare – cerul gurii
şi-acum ustură (nimeni să nu-mi plângă de milă, rotite pe obrazul interior sunt
aproape la fel de bune). n-am mai percutat aşa – aici e dilema: cum? – de când
babacul mi-a arătat calea spre Chuck Berry şi Elvis Presley. e puţin prematur
să intru în detalii, am avut şi capul greoi de la alcool, însă m-a atins conceptul
de gaură de vierme, dualitate, spaţiul ce se curbează ca-ntr-un poem de-al meu.

dac-aş fi fost mai deştept aş fi citit astfel de cărţulii din copilărie, deja aş fi pozat
într-un fel de Einstein sau Niels Bohr măcar. cu toate că la ce suflu de poet am,
mai degrabă mi-ar fi plăcut să un devin psiholog faimos. s-o pot citi pe Carla
din două dansuri săltăreţe, să înţeleg cât de bine răspund la examen după cum
stă în scaun profesorul. astfel n-aş tachina oameni adevăraţi, cu efect vizibil:
sufletul meu franjuri. oricâtă bere beau serile ulterioare, inima îmi supurează.
spun, căci am stat în bancă cu Bogdan săptămâna asta, a observat şi el că ceva
nu pare a fi în regulă cu inima mea de romantic. suflet nobil, a venit la mine
cu Depeche Mode, cu gândul să-mi zboare minţile alandala de la Carla. ce mai,
mi s-a pus pata, i-am spus cinstit că numai ăia proşti ascultă Depeche Mode.
ceea ce e corect, dar de tăceam filosof rămâneam. l-am văzut înghiţind în sec,
mi-am spălat păcatele punându-i concertul de la Köln de pian al lui Jarrett.

la un moment m-am simţit atât de special că i-am cerut să ieşim pe stradă,
toată lumea să remarce. i-am făcut cinste cu îngheţată, m-a împins să flirtez
cu nişte tipe. am putere de cumpărare în baruri, pot fi de nestăvilit. nu s-a lăsat
cu nici un pupici, însă şi-a făcut toţi banii. iar azi e şi mai bine. dacă la plecare
nu i-aş fi amintit să urce că Depeche-ul lui îmi spurcă toată colecţia de cd-uri,
dacă m-ar fi înjurat şi nu m-ar fi privit ca o vrăbiuţă pierdută, dacă nu mi-ar fi
strâns mâna la plecare, dacă nu sunt psiholog măcar să fi avut obrazul gros.

7

de ce un înger cu geamantanul plin cu safire nu pică pe la mine? de ce nu pot
riposta "Nu" cu intensitatea cuvenită atunci când babacul îşi pune-n plan să
îmi dea peste cap sfârşitul de săptămână? de ce nu i-am putut spune că Mişu
a descoperit o nouă discotecă în Sinaia plină de prospături; că-mi oprise loc
în maşină, cameră la hotelul Montana? aştept răspunsul, momentan sfârşesc
pe drumuri între Perla Carpaţilor şi Castelul Dracula alături de nişte dubioşi –
parteneri ai babacului de sfârâieli pentru care tre' să pozez în ghidul munţilor.
iniţial îmi propun să le arăt că-s proşti, după care îmi zic "înghite-o musiu"
(nu mi-am închipuit ce beţie monstru am pierdut). am vizitat Castelul Peleş
(cu zece dolari am intrat la regină-n culcuş), am urcat cu telecabina şi-am văzut
nişte cruci, la Predeal am trecut pe lângă un accident; discoteca cu pricina, vila
dictatorului de tristă amintire. n-am plecat până n-am inhalat aer din pădure.
pe Timiş i s-a făcut rău "doamnei", prea nu-i plăcea nimic – Dumnezeu aude
bine. duminică la prânz farmecul s-a înfiripat la Şura Dacilor/Poiana Braşov:
au şube pe ziduri din buşteni, chelneriţe ne-au adus brânză în coajă de brad,
hartane în sânge (pulpe aveau sub fuste); lăutari mi-au făcut dor de Luc Ponty,
am ras vinuri dinainte ca porcul de Burebista să taie via. am urcat Postăvarul
cu altă cabină, am revăzut Predealul şi cerul albastru… am terminat apoteotic
cu domn Dracula pe o bluză făcută cadou, de la doamnă pupat pe obrăjori.

*

un mic gând ce trebuie să-l rostesc (e 10:40 în timpul unui curs, proful prost
crede că notez câmpii pe care-i bate): dac-aş scrie mai mult? deja am împânzit
gura dinţii şi limba, de trompa lui Eustache nici n-am pomenit. am scris poezie
în ultimele săptămâni – e un bun reînceput, iar plutesc deasupra mulţimilor.
recunosc că nu mi-am revenit încât să înţeleg ce formă iau cuvintele din pix,
trebuie să trag de mine: dintr-o scobitură în spaţiu scuip un pic contra vântului,
am senzaţie de efeb c-un chiştoc în colţul gurii – foaie verde şi-o căpşună,
ce bine e s-o iei pe arătură! se sună de ieşire, se-ncordează coapsele colegelor.

Cognito

Am împânzit gura şi dinţii şi limba. E
numai vârf de cerneală.

Strâng din omuşor. Un bolborosit de buric
îmi dă alarmă, abdomenul
se strânge-n starea generală. Din reflex
mă opresc, realizez:

am împânzit gura şi dinţii şi limba. Am tupeu cu tona
de la karate şi schi; intuiţie
recunoscută de doamna profesoară încă din şcoala
primară; merg pe dunga covorului,

mă uit la mine în poziţie de scris. Resimt
o gaică în aer la oarecare distantă. Intuiesc
noi scobituri în nori, sunt în formă extraordinară –
vârf de cerneală în stare de pradă.

Comentarii cititori
sus

Emilian Pal

recamierul

dimineaţa îmi place să beau cafeaua foarte fierbinte şi dulce. să-mi ard limba. asta ca să-mi aduc aminte de tine. ori ca să nu mai simt alte arome. ori cum spunea ioana să mă doară pentru că atunci când ne doare spunem cuvinte frumoase. memorabile chiar.

când m-am îmbătat prima dată eram foarte mic. aveam grijă de frate-miu ai mei erau plecaţi. ne jucam. ne dădeam cu capul de salteaua recamierului ore în şir şi ni se părea cel mai bun joc. apoi a venit întunericul. apoi a venit setea. apoi frica. găleata cu apă era pe cerdac şi n-aveam curaj să aduc o cană cu apă. apoi a venit tanti sâia cu o sticlă de un litru. mirosea a soc tanti sâia spunea că e vin tăiat şi că nu avem voie să bem. până la urmă eu am luat o cană frate-miu o ceaşcă şi am început să bem. după o vreme totul a început să se învârtă şi ne-a bufnit plânsul. nu ştiam ce se întâmplă. frate-miu adormise cu saliva în colţul gurii. am pus ceasul să sune. l-am întors până am simţit că pocneşte. nu ştiam ce făcusem voiam doar să-l trezesc pe frate-miu. am tras de el am început să-i fac în ciudă că mă dau cu capul de recamier. apoi mi-a încolţit ideea că a murit. m-am ridicat totul se învârtea am deschis capacul recamierului. mă gândeam că îl voi înveli cu o pătură şi aşa mama n-o să-l mai vadă. eu am să le spun că a crescut mare şi s-a făcut frizer. am căzut în recamier am început să plâng aşa e sicriul un fel de recamier cu multe pături pe care nu poţi să le scoţi. am adormit. spre seară ne-a găsit un vecin la care tata avea o datorie.

zilele când stăteam la tanti sâia erau oribile. stăteam într-o cămară cu vedere la drum pe un pat foarte tare. mirosea a bătrân şi a sfinţi ortodocşi. ne uitam la autobuzele din care coborau părinţii navetişti. niciunul nu era al nostru. ai noştri veneau seara.

de când mă ştiu am urât autobuzele şi tractoarele.

lângă şosea era gârla. acolo mă jucam de-a soldatul abandonat. autobuzele şi tractoarele erau inamicii mei. îi goneam cu pietre. odată un tractorist m-a fugărit jumătate de sat înjurând că i-am spart geamul. am ajuns tiptil acasă m-am ascuns după recamier, frate-miu urma să-i spună lu' tata că am fugit de-acasă şi m-am făcut marinar. am simţit paşii grei pe cerdac. tata voma. a intrat în casă a mai vomat o dată pe covor. atunci am făcut pe mine de frică. urina caldă curgea grăbită pe picior spre podea. când a atins podeaua am ştiut. făcuse un zgomot ciudat ca suvenirurile chinezeşti cu fluturaşi care cântă când trece vântul. tata a văzut dâra de pipi şi m-a apucat de ceafă. mi-a dat pantalonii jos apoi a luat antena de cameră. am închis ochii. mai ţin minte că s-a oprit şi a cerut apă. mama i-a adus o cană mare de tablă el a băut-o cu zgomot. ca vacile cap-ului, care liorbăiau apa din găleţile de zece kile. Apoi tata i-a cerut mamei şaizeci de lei

la mate şi afaceri n-am fost bun niciodată.

mama învăţa pentru lucrarea de grad. mi-a dat trei lei să cumpăr eugenii. luasem opt eugenii pe drum m-am întâlnit cu cartoafă colegul meu de clasă. avea sânul plin de castraveţi. în vremea aia o iubeam mult pe mama şi m-am gândit să-i fac o surpriză. am păstrat două eugenii restul le-am dat la schimb doi castraveţi eugenia. mama şi-a ieşit din minţi m-a trântit pe covor şi m-a călcat în picioare. grădina noastră era plină de roşii pepeni şi castraveţi. de ciudă am mers la locul meu secret în parc şi am călcat în picioare toate florile pe care le plantasem de ziua ei.

îmi plăceau mult macaroanele cu lapte. turnam peste ele zahăr cu nemiluita. până într-o zi când tata şi-a luat calculator de buzunar.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey