•  Diana Adamek
•  Maxim Blum
•  Maria-Gabriela Constantin
•  Cosmin Dragoste
•  Florin Oncescu
•  Alina Savin
•  Radu Ţuculescu


sus

Diana Adamek

Apele, plutirea

Retras în cabina sa, Vasco stă cu ochii închişi. Hărţile însă mai stau deschise. Înfăţişează valuri, vârtejuri, golfuri, lagune, insule şi ţări şi din nou ape peste care, peste toate, pete albastre şi săgeţi roşii, au trecut degetele căpitanului, nu o dată, ci de mai multe ori, până ce, într-un târziu, tot chemându-le cu gândul, au obosit, sau atingerea hârtiei colorate nu le-a mai spus nimic ori, poate, au dorit, şi doar atât a fost, să se întoarcă la deprinderile lor din ceasurile de tihnă, pentru a mângâia, ca acum, lemnul întunecat de cireş al pipei. Fumul e albăstrui, gustul amărui, peste ele se lasă un nor uşor care se schimbă într-una, căci în odăiţa plutitoare de lemn s-au amestecat toate mirosurile, şi nu doar cele ale acestei călătorii, ci şi acelea ale legănărilor dinainte, toate s-au păstrat ca sub o pecetluire vrăjită, izul de tutun, de sare, de mucegai, de ulei de candelă, de cearşafuri umede şi haine vechi, de ceai şi rom, praf de puşcă şi peşte. La astea, Vasco adaugă mirosul de cerneală şi cel de piele de Cordoba în care aşteaptă, legate, foiţele pentru scrisori. Trebuie să-i scrie Isabelei, aşa a simţit toate ceasurile dinainte, la fel de puternic ca o poruncă stăruitoare care nu i-a dat pace nici cât a primit rapoartele, nici cât a hotărât şi a împărţit sarcinile zilei, dar acum, că s-a închis în cabina lui şi nimeni nu-l tulbură, dorinţa s-a stins. A ales foiţa, a netezit-o, a deschis sticluţa cu tuş şi a înmuiat pana, a mai îndreptat o dată hârtia, înlăturând o umbră, dar mâna a rămas în aer, căci piedica nu e pe suprafaţa mătăsoasă, ci în sufletul lui. Să-i scrie, da, Iubită Isabela, încearcă el, dar mâna dreaptă tot nu coboară, se mişcă însă, fără comandă, cea stângă, care loveşte cu podul palmei tăblia mesei. Atingerea e la început uşoară şi fără ţel, apoi repetiţia îşi găseşte ritmul şi sunetul se defineşte şi creşte sigur pe el ca şi cum toată alcătuirea în care acum se înalţă şi pe care o umple, n-ar fi de lemn şi nu s-ar clătina pe ape.

Nu la Isabela, femeia poloneză pe care a lăsat-o acasă, nu la ea se gândeşte acum Vasco. Când vrea să-i prindă chipul se întâmplă un lucru pe care nu-l înţelege şi nu-l poate opri; în locul ochilor ei cu lumină de gheaţă verde răsare mai întâi un soare negru care se închide şi apoi din nou se deschide, destrămându-şi razele în jur, după care astrul începe să se rotească, iar rotirea e tot mai grăbită, cercurile strâng şi sunt când reci, când fierbinţi, Vasco ştie că ar trebui să caute un sprijin, dar nu trimite mâinilor comanda să o facă şi asta nu pentru că ştie că nu-l vor asculta, ci fiindcă, de la un timp, resimte altfel ameţeala. Ca şi când i s-ar fi deschis înainte o altă mare şi el ar trebui să o străbată şi să-şi oblige simţurile să se obişnuiască cu murmurul şi legănarea ei. O astfel de întindere cu ape înşelătoare e cântecul dintâi al lui Fernando Brahim, despre care Vasco se tot întreabă de atunci încă, din ziua în care a început totul, ce a vrut să însemne şi de ce gornistul a ales ceva ce nimeni n-a înţeles. Dar corabia se înclină brusc într-o parte, soarele negru se duce, în aer se ridică doar fumul pipei de cireş. Mai înmoaie o dată pana în tuşul întunecat şi încearcă, Iubită Isabela, stă acum cu literele sub ochi şi nu le recunoaşte, de aceea îngroaşă o linie, corectează o buclă, întăreşte virgula, după care, nemaiavând nimic de făcut, se opreşte. Să-i scrie despre cântec, asta ar dori, dar ea aşteaptă fapte sau cel puţin privelişti şi mai ales dorul lui care trebuie să fie nemărginit. Şi nu este.

Pipa marinărească trimite încă un rotocol argintiu, Vasco a inspirat adânc, o mângâiere amară în cerul gurii, o muşcătură iute în piept, aşa inundă gustul tutunului. Şi iarăşi pântecul de lemn al navei tresare, şi iarăşi Vasco inspiră, dar acum cu pipa departe de buze, e, poate, mai degrabă un suspin, Am să-ţi scriu mâine, Isabela, şi, odată spuse aceste vorbe, uşurarea se strecoară lângă ceea ce ar trebui să fie un regret, deşi doar un gol este.

Vor mai trece astfel de zile în care Vasco va face la fel: va cerceta hărţile şi busola şi astrolabul şi îşi va însemna în minte fiecare amănunt legat de locul pe care l-a ales, curenţii din adânc şi vânturile din înalt, ţărmurile primitoare şi nisipurile vrăjmaşe, după care va închide ochii şi va chema doar pentru el aceeaşi fulgerare verde, apoi rotirea neagră, iar la urmă nălucirile de fum. Şi tot nu-i va scrie femeii sale, deşi inima sa o doreşte şi tot trupul lui o strigă, Iubită Isabela, pe cale pustiitoare am plecat. Care sub sori negri se clatină. Alt soare mi-ai promis, cere ea. Ştiu, suspină gândul cel mai ascuns, şi nu dezlegare cere, ci doar înţelegere, pentru că vezi şi tu câte trebuie să ghicesc, începând cu un cântec. Un cântec nu face o lume, Nu, dar o deschide, Iubitule, nu te încurca.

Numai că el de mult s-a prins în ceea ce acum e o atât de grea încâlceală pentru că, deşi vântul e bun şi înaintarea lină, inimile oamenilor lui s-au asprit şi s-au închis, iar pe punte se sparg doar valuri de sare, de râs niciodată. Nici romul nu ajută, ci doar întăreşte ieşirile rebele, încruntările, deznădejdile, dorurile. Nimeni nu se mai miră acum când Ibrahim calcă linia sunetelor aşteptate şi când goarna lui cheamă la neînţelegere, e aproape de răscoală tot aerul acestor punţi, îl simţi cum fierbe, unii spun că vin ploile, dar nu asta e pricina.

Sunt multe voci pe navă şi în pântecul ei şi toate se lovesc de aceeaşi neputinţă de a străbate cu pasul şi braţele drumul pe care îl croieşte tot mai fierbinte dorinţa. O îmbrăţişare de cele mai multe ori, doar un cuvânt alteori sau un vânt cald care a stârnit petalele de magnolii. Dă-mi, frate, din nou dimineaţa în care el a venit şi nu mi-a spus o vorbă, dar eu am înţeles că el n-a plecat cu inima în vânt, se tânguie de pe malurile ei portugheze sora cea mică a lui Pedro Sassa, Aşa este, surioară, eu îl văd şi mai ales îl aud cum cântă de-i zăpăceşte pe toţi, şi sufletul meu l-a întors, vine răspunsul, Atunci să mi-l aduci înapoi, cere fata, Să ne apere Dumnezeu, se roagă şi el. Dar nu mi-ai promis, promite-mi! sub obrajii aprinşi vocea însă se stinge pentru că a ghicit deja, nu va primi niciodată răspuns, Asta nu pot, atât spune marinarul.

Cu atâtea escapade pe hartă şi şovăieli ale mâinii, Vasco nici nu observă că se schimbă anotimpul. Se simte asta în aerul care a devenit dintr-o dată mai greu şi mai umed, lipicios ca o altă piele, fierbinte şi nedorită. Gulerul cămăşii rămâne jilav şi subsuoara udă, oricât şi-ar zvânta corăbierii cămăşile, o face fiecare după cunoştinţele lui şi ele nu sunt multe. Sarea mării şi cea a trupului se amestecă, nimeni nu se mai sinchiseşte însă de asta, altele sunt grijile, iar ele încep cu cârpirea pânzelor pe care le-a spart vântul de toamnă şi cu croirea adăposturilor pentru ploaie. Pe lângă ceea ce au de înfruntat zi de zi, apele şi singurătatea, cârmitul şi curăţatul, oamenii acestor patru corăbii, trei grele şi una uşoară, vor avea de trecut şi iarna continentului african cu lunga tristeţe care o însoţeşte. Aşa se zvoneşte pe vasele pe care comanda căpitanului, porunca regelui şi vântul bun le-au ajutat până aici, dar care acum sunt ameninţate cu o strânsoare mai puternică decât cea a stâncilor.

Ochii au început să se ferească unii de alţii, iar mersul nu mai drept, ci furişat. Doar goarna lui Brahim se simte în largul ei, cu sunetele ei prelungi şi sfâşietoare pe care nimeni nu le înţelege, dar toţi le ascultă într-un fel ciudat, cu totul altul decât cel cu care se întâmpină de obicei o chemare pe punte. Numele meu e Arturo Cala şi am venit să te rog să mă înveţi să cânt, aşa îi cere într-o zi unul dintre bărbaţii aceştia pe care îi roade acum, odată cu oboseala, o boală necunoscută . Stai mereu cu ochii în zare şi gura mută, te-am văzut, spune Brahim, în loc de promisiunea pe care o aşteaptă celălalt, Dar şi tu faci la fel, doar că buzele tale cunosc ceea ce eu nu ştiu, Ce nu ştii tu?, Calea de a mă face auzit peste toate apele astea, răspunde bărbatul numit Arturo Cala şi ochii lui albaştri se aprind. Un frison străbate trupul gornistului şi, înainte de a hotărî cu mintea, se aude rostind: Bine, doar atât răspunde, deşi alta era dorinţa lui, vroia întâi să cântărească şi, dacă s-ar fi învoit, să-l roage în schimb să-i vorbească despre ceea ce vede el dincolo de valuri şi furiile cerului. Dar bărbatul a prins gândul ascuns al celui care tocmai s-a legat şi spune: Grădinile mele se întind pe două coline, casa mea are două caturi şi o puzderie de ferestre. În fiecare zi mă sculam cu teama să nu le pierd odată, atât eram de fericit. După care tace. Fernando ştie că, dacă i-ar cere continuarea, bărbatul s-ar închide şi mai adânc. Aşa că tace şi el, cercetând împreună o vreme zarea întunecată, după care se întoarce şi-l priveşte adânc în ochi: Bine, încuviinţează gornistul, dar ceea ce îmi ceri mă duce cu gândul la moarte. Şi corabia asta tot spre moarte pluteşte, spune Arturo Cala, şi întinde braţul, pumnul lui strâns acum se desface şi scoate la lumină şerpuirea unui lanţ de aur cu medalion. Fernando Brahim ghiceşte dintr-un singur ochi ce ascunde înăuntru scoica preţioasă: un chip de femeie pe care acum celălalt vrea să îl vândă. Pentru un cântec te învoieşti să te desparţi de ea? şi Fernando arată cu ochii spre mica podoabă, mâinile lui nu se mişcă însă. Nici vocea lui nu s-a ridicat, a scăzut chiar cu un ton şi s-a îmbrăcat într-o umbră caldă, de aceea e ciudat ce se întâmplă în această clipă, pentru că mâna întinsă se strânge din nou, zvâcneşte şi se retrage, chipul celuilalt îşi recheamă şi el toate trăsăturile într-o bruscă încruntare şi o ceaţă rece trece tăios peste obrajii palizi şi ochii albaştri, iar glasul prinde o îngroşeală care o face dintr-o dată străină de orice cântec: Asta nu e treaba ta şi nu stă între înşelătoriile tale! şuieră vocea care se sufocă, deşi mai are timp să-şi lanseze ocara: Eşti un gunoi şi un ticălos şi ar trebui să te înghită frigurile! atât spune, pentru că nu mai poate rosti altceva, gura lui s-a umplut de salivă şi tot trupul tremură şi se zgâlţâie, după care cade secerat pe punte.
În lumea ta, Vasco, asta cheamă, deci, cântecul, măcinări.
Asta credeţi voi, cei cu pasul pe uscat.
Dar tu unde calci acum? Căci nu pe ape, după cum observ, mai mult norii te poartă.
Nu privirea face înţelesul acestei lumi. Şi nici calea nu se croieşte în lumina ei.

Vasco şi-a aprins din nou pipa şi s-a retras. E ora în care goarna nu are pricini să sune, nici inima să iscodească. E amiază, cumpăna e clară şi, totuşi, cineva întreabă dacă navele plutesc.

Da, răspunde căpitanul, cu o voce care se desface cu greu din oboseală şi doar într-un târziu, căci acum vreau să-mi cercetez hărţile şi să hotărăsc unde voi arunca ancora, nu să vorbesc.

Să-ţi fie cu noroc, Vasco,
Nu te grăbi cu urările pentru că nu crezi în ele,
Dar în soare da,
Să te audă inima ta şi pustiul din ea.

(Fragment din romanul Vasco da Gama navighează, în curs de apariţie la Editura Ideea Europeană)

Comentarii cititori
sus

Maxim Blum

Muşte de fîn

Nea Neculai Manolache, pe care lumea din sat îl identifica fără greş ca "nea Neculai din fundu' satului, nu Neculai Grigore, ăla de-a lucrat la Poştă, şi mai tîrziu la Ferometal, de unde l-a dat afară fiindcă a băgat mîna sub tejghea şi dup-aia a murit călcat de-o căruţă, de beat mort ce era", aşadar nea Neculai Manolache locuia chiar în ultima casă de pe stradă, acolo unde se termina asfaltul şi unde începea să şerpuiască printre grădini un drum bolovănos şi prăfuit, care după vreo zece minute de urcuş se transforma într-o potecă şi se pierdea încet-încet în pădure.

Bătrînul trăia într-o căsuţă veche fără etaj, cu prispă şi pivniţă şi cu un aer cam părăginit. Tabla acoperişului fusese înnegrită de ploi, iar varul de pe pereţi se umflase şi prin unele părţi dădea să cadă. Pe alocuri, o mînă neîndemînatecă încercase să stăvilească atacul ruinei cu un strat de var mai viu decît cel de dinainte. În rest curtea era bine îngrijită, smocurile rebele ce scoteau capul prin crăpăturile dalelor de piatră erau smulse fără milă, dalele măturate şi iarba cosită. Pe cît putea, nea Neculai se străduia să nu-şi lase gospodăria de izbelişte. Casa însă nu mai fusese reparată de mult, de pe vremea cînd mai trăiau încă tanti Marilena, nevastă-sa şi Angelica, fiica lor. Angelica părăsise prima casa părintească. Se căsătorise cu un bărbat de la ei din sat şi-avusese un copil, pe Cristi. Acelea erau vremurile la care nea Neculai se întorcea mereu cu plăcere, în gînd. Ce-i mai bătea inima de bucurie şi mîndrie cînd familia aceea mare, familia lui, se aşeza în jurul mesei! E adevărat că nici pe-atunci nu erau scutiţi de griji, şi pe atunci munceau de dimineaţa pînă seara ca să aibă ce pune pe masă, dar ce frumos îi apărea totul în amintire! Apoi într-o seară, pe cînd traversa şoseaua principală, Angelica nimerise sub roţile unui camion care gonea cu farurile sparte. După moartea ei, tatăl lui Cristi se recăsătorise şi cum se întîmplă adesea, noua soţie şi tanti Marilena, mai iute din fire, nu se putuseră suferi. Prin urmare, nici nea Neculai nu mai fusese la fel de bine venit pe la ei. Tanti Marilena murise la opt ani după accident, la cîteva zile după ce nea Neculai împlinise şaizeci de ani. Singura sa rudă apropiată rămăsese nepotu-său, Cristi. Băiatul venea să îl viziteze în fiecare săptămînă, îi aducea pîine de la oraş sau ţigări sau baterii sau ce-i mai cerea bătrînul. Cît despre familia băiatului, se vedeau mai rar.

Dar cînd trăieşti de o viaţă într-un sat nu simţi prea tare povara singurătăţii, iar pe nea Neculai îl ştia lumea de om serios, că lucrase la CFR şi fusese chiar şef de gară într-o comună învecinată. Care cum trecea pe drum îl mai striga, "Să trăieşti, nea Neculaie!" sau nea Manolache, cu unii se oprea la gard să schimbe-o vorbă şi poate că din pricina asta, cît era vreme bună, adică pînă nu dădea gerul, nea Neculai îşi tot căuta ceva de făcut prin grădină. Putea să fie ziua cea mai încinsă din vară, precum cea care tocmai se terminase, şi tot îl zăreai printre uluci gol pînă la brîu, cu pălăria de paie pe cap, în pantalonii vechi de ceferist, suflecaţi pînă la genunchi.

Încă nu se întunecase de-a binelea cînd se întoarse din grădină. Mai întîi aprinse lumina în bucătărie şi-apoi deschise larg ferestrele şi uşa, să mai iasă zăduful. Roiuri de muşte, de musculiţe şi bărzăuni îşi începură raidurile haotice în jurul becului împodobit deja cu o puzderie de pete minuscule. Pe moment nu le dădu atenţie, căci se găsea el însuşi pradă unui neastîmpăr fără motiv. De pe culmea unde era cocoţată casa se puteau zări luminile de la şosea şi din jur, mai ales cele de la Căminul Cultural, unde în serile de sîmbătă se ţinea balul care atrăgea ca un magnet tinerii din împrejurimi. In seara aceea farurile maşinilor de la şosea clipeau foarte des, ceea ce însemna că venea lumea la distracţie, nu glumă. Rămase o vreme pe prispă, pe gînduri. Luminile din vale scînteiau cu putere, tremurau printre copaci, haşurau întunericul. Într-un tîrziu se hotărî să alunge poporul de muşte din bucătărie. Însă nu era treabă uşoară. Degeaba lovea năprasnic cu un ştergar în dreapta şi-n stînga, că nici muştele nu erau proaste. Ştia nea Neculai că se adunaseră în bucătărie muşte din soiul cel mai rău, muşte de fîn, fără ruşine, fără frică, din alea care-ţi umblă dimineaţa pe faţă pînă te trezesc. Dai după ele, se bagă după dulap şi stau nemişcate. Te-ai oprit tu, încep ele. Cu cît se fereau mai tare, cu atît se înverşuna el. După un timp i se păru că le mai rărise, aşa că le dădu pace.

Cam peste o oră, nea Neculai, care abia terminase de mîncat, auzi scîrţîitul porţii de la drum. În pragul uşii se ivi un tînăr subţirel, nu prea înalt, îmbrăcat de sărbătoare, cu cămaşă albă, pantaloni şi pantofi, cam prăfuiţi ce-i drept, dar în principiu negri. "Ce faci, bre, nu te-ai culcat?", îi aruncă nepotu-său din uşă cu chef. În ochii săi şireţi juca o lumină ciudată, de parcă becul s-ar fi apucat să se legene pe nepusă-masă. Camera se umplu dintr-o dată de o veselie neaşteptată. "Nu m-am culcat, rîse nea Neculai, unde era să mă culc la ora asta? Nu sta-n uşă, hai încoace să stai jos!". Nepotul intră în bucătărie cu paşi săltaţi, şi-abia atunci înţelese bunicu-său de ce-i sticleau ochii aşa. Tînărul nu venise singur. "Bună seara, nea Neculai!". Era o apariţie surprinzătoare pentru bucătăria lui sărăcăcioasă: o fată cu părul blond şi ochii verzi-cenuşii, o fată cu o rochie albă şi lungă, o fată frumoasă. Din pricina pantofilor cu toc şi a părului strîns pe vîrful capului ca un turnuleţ, fata părea mai înaltă decît ei doi. Părea o creatură din vis, o marţiană abia sosită pe Pămînt, rotindu-şi ochii binevoitori peste lucrarea umană. Asta era doar prima impresie, care se stingea imediat ce o priveai cu puţină atenţie. "Da' tu a cui eşti? Că te cunosc", o întrebă Neculai. De unde o cunoştea, nu ar fi putut să spună, dar nu era o marţiană. Era o fată de la ei din sat, o fată dintr-o bucată, ca toate fetele de la ţară care ştiu bine că rostul vacilor e să fie mulse, iar al găinilor să se ouă. "Sînt Camelia a lu' Săndica de pe strada mare", îi răspunse fata, privindu-l în ochi cu un aer amuzat, semn că ea îl cunoştea foarte bine. "Haide, bre, e Camelia a lu' tanti Săndica de lîngă Poştă, nu-ţi mai aduci aminte de ea?", sări Cristi, şi abia atunci îşi aminti nea Neculai. Săndica era prietenă cu mama vitregă a lui Cristi, le întîlnise de multe ori la ei, şi pe ea şi pe Camelia.

Se aşezară amîndoi pe scaune, iar fata îşi scoase pantofii şi-şi sprijini tălpile goale, brăzdate de urme roşii, pe o buturugă. Cristi îşi aprinse o ţigară şi îi aprinse una şi fetei. Aici la bunicu-său, Cristi putea să fumeze înăuntru, era unul din secretele lor. Ai lui nici nu ştiau că e fumător, taică-său, mai ales, îl ţinuse cam din scurt. În schimb, la bunicu-său era "locul unde fugi cînd fugi de-acasă", pe asta se şi înfiripase prietenia lor. Între timp, lucrurile se mai schimbaseră şi pe-acasă, Cristi nu mai era copil, avea deja serviciu, şi taică-său îl lăsa în pace. "De unde veniţi, măi, aşa cu chef?", îl întrebă Neculai. "Păi, de unde crezi că venim, bre? De la nuntă, nu se vede?", îi răspunse Cristi. "Nu vezi c-am furat mireasa? Camelia se mărită cu Titel a lu' Duţu". Din direcţia miresei se înălţară două rotocoale de fum care plutiră încet peste crenelurile turnuleţului blond. Bătrînul zîmbi, fără să înţeleagă. "Păi cum ai furat-o?". "Nu e pe bune, bre, e la panaramă. Camelia avea chef să ia o pauză şi-am zis să venim pîn' la matale. Îi mai fierbem puţin şi dup-aia ne întoarcem la nuntă. Ştii ce i-a zis Titel? Că dac-o fură careva, dă o ladă de bere pe ea. Nu-i aşa de rău, o ladă de bere, îţi dai seama!". Nepotul îi făcu complice cu ochiul. Nea Neculai începu în sfîrşit să priceapă. Un gînd amuzant încolţi în mintea nepotului. "Şi totuşi, parcă o ladă de bere e cam puţin. Iote la ea", rînji Cristi şi-i aruncă o ocheadă miresei. "Asta-i o fată finuţă, subţire, sigur îmi dă mai mult pe ea, dacă-i cer. Matale cît zici să-i cer?". Mireasa chicoti scurt, iar nea Neculai rîse, dar mai mult cu ochii. "Unde e nunta, la Cămin?". "E la Căminul Cultural, era vorba să fie înăuntru, dar cu zăduful ăsta, au scos mesele în curte. Mai bine că le-au scos, fincă nu cre' că încăpea toată lumea. Păi numai cîte rude au Duţeştii pe-aci în sat, d'apoi ăia de la Bucureşti. E plin de maşini străine pe toată strada, de la casa lor şi pînă dincolo de cimitir. A venit lume ca la circ". "Ia, stai aşa!", îl întrerupse bunicu-său. "Care Titel a' lu' Duţu, ăsta cu fabrica de pîine?... Stai să-ţi zic... Păi, tac-su, Grigore şi cu mine, am fost colegi cînd lucram la Triaj, adică io am fost şeful lui. Pînă la Revoluţie era numai «Să trăiţi, nea Neculai!» cu mine. Acuma de cînd are fii-su fabrica de pîine, abia dacă mai zice bună ziua, se uită la mine de sus, ca vaca la balegă". Ultimele cuvinte le rosti mai încet şi mai mormăit, dîndu-şi seama între timp că nu se făcea să-l vorbească de rău pe socrul-mare de faţă cu mireasa. Poate din aceeaşi cauză ori poate din alta, Cristi întrerupse şirul destăinuirilor: "Ia zi, bre, ne dai şi nouă o ţuică? Să nu-mi zici că nu mai ai". Bătrînul zîmbi. "Ei, ai că mai am, aşa…de vreun butoiaş". "Da' ce? Atîta ţi-a mai rămas de anul trecut? … Sau te pomeneşti că l-ai tras singur pe furtun?", glumi nepotul. Ştia bine că bunicu-său nu prea bea, adică mai bea, da' măsurat, nu-l văzuse niciodată afumat. Pe taică-său, în schimb, îl văzuse în toate felurile. Ba dînd la boboci în patru labe, ba beat mort adus acasă pe braţe de colegii de serviciu, ca un cavaler căzut în luptă. Si taică-său nici nu era barem un mare băutor sau un mare beţivan, doar că mai pierdea măsura.

Neculai se ridică şi o luă cu paşi înceţi spre pivniţă. Se întoarse în cîteva minute cu o sticlă de Izvorul Minunilor plină cu un lichid auriu. Căută după aceea în dulap după trei păhărele. Cele pe care le găsi nu erau prea curate, dar nu existau altele, aşa că le mai şterse puţin cu mîneca şi turnă în ele. Ultimul în care turnă îl ţinu pentru el, nu puse cu vîrf, fiindcă mîna lui dreaptă tremura un pic. "Hai noroc!", zise Cristi. Fata îşi udă buzele în lichidul parfumat, adulmecă puţin, apoi îl dădu repede pe gît. Bătrînul nu se grăbi. Întîi vărsă o gură pe jos pentru sufletul neveste-si, şi abia pe urmă îl sorbi, încet, plescăind din buze. Văzu atunci, fără să-i mai pese prea tare, că muştele ieşiseră iar din ascunzători. Le urmări o vreme, cum se roteau în cercuri largi în jurul becului, peste capetele lor. După primul rînd de ţuici, urmă un al doilea. Tăcerea care se lăsase printre ei nu fu pe placul lui Cristi. Simţi nevoia să-l zgîndăre cumva pe bătrîn, să-i facă să rîdă. "Breee, ia fii atent la mine… Matale, de ce nu te-ai re-nsurat după ce-a murit bunica? Aşa, ca taică-miu... Nu mai erai singur acuma, te mai ajutai cu cineva… La cîte le plăcea de tine, găseai matale una prin sat!". De data asta nepotul nu nimeri prea bine. "Băi, uite-aicea", zise nea Neculai, roşu la faţă, cu vocea răguşită de la ţuică, poate şi puţin sugrumată de emoţie. "Bă, uite aicea", zise el, înfigîndu-şi un deget noduros în coşul pieptului său scobit, undeva nu prea departe de inimă, "Io am iubit-o pe mă-ta mare, să ştii…, io am iubit-o, cum să mă căsătoresc cu alta?". Ochii lui albaştri se împăienjeniră brusc. "Stai, bre, nu te enerva!". Cristi puse mîna pe umărul lui slăbănog: "Stai aşa, c-am glumit". Dar nea Neculai păru să cadă şi mai mult pe gînduri. Băiatul simţi că venise vremea să plece. "Cred că ar trebui să mergem, acuma chiar că i-am fiert...", îi şopti miresei. Se ridicară. "Tataie, hai că plecăm, e cam tîrziu, am stat o grămadă pe capul matale…". Nea Neculai încercă să-i reţină. "Care tîrziu, măi? Ce, eu mă culc odată cu găinile?". Dar cum ei se pregăteau să iasă, îi conduse pînă la poartă şi cu ocazia asta puse şi zăvorul.

Nu trecuse mai mult de-o oră, nea Neculai aproape aţipise, cînd auzi nişte strigăte, urmate de nişte bătăi puternice în poartă. "Neculaiee!...Neculaieee!". Ieşi să vadă cine îl căuta. Ïn drum se afla un bărbat cam la vreo patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, cu o barbă de trei zile şi un burdihan care-i bomba maieul şi ieşea impetuos peste cureaua pantalonului. Era ginerele lui, fostul bărbat al Angelicăi şi tatăl lui Cristi. "Ce faci măi Mirele?". "Nea Neculai, scuză-mă că vin la ora asta, da' am ceva urgent de vorbit cu matale". Bărbatul era roşu la faţă şi ud leoarcă de sudoare. Din cînd în cînd ducea mîna să se şteargă la frunte. "Haide, intră Mirele... Ce-i cu tine?". "Nu mai intru, că nu pot să stau...Uite de ce-am venit... L-ai văzut matale cumva pe Cristi, în seara asta?". "Da' cum să nu, a fost pe-aici, cu a lu' Săndica. Abia au plecat. Mi-a zis c-a furat mireasa de la nuntă şi c-au venit să se ascundă la mine". Mirel îl privi consternat. Nu putea să înţeleagă de unde avea bătrînul atîta sînge rece. "Înseamnă că matale ştii deja, dinaintea mea", îngăimă el. "Atîta mi-e... Mi-e frică să nu-l omoare ăia ai lui Duţu, că turbau de furie, iar Titel era vînăt, să plesnească". "Păi de ce sa-l omoare?", întrebă nea Neculai. "Că n-au stat mult la mine, au băut şi ei o ţuică, am stat şi noi de vorbă, asta-i tot". "Aoleo, stai bre", îi tăie Mirel vorba. "Înseamnă că nu ştii nimic. Cristi n-a furat mireasa… A fugit cu ea, cu Camelia, au fugit de la nuntă. Si pupăza aia, nu ştiu ce-a fost în capul ei. Acum îi caută ăia peste tot. De ce crezi c-au trecut pe la matale? Eu cre' că vrea să treacă prin padure pîn' la Stefeşti, la verii lui Camelia. Atîta mi-e să nu-l prinda urîţii ăia, că-i rupe picioarele". Nea Neculai pricepu în sfîrşit ce se întîmplase. Un zîmbet şmecheresc îi miji în colţul gurii. "Stai liniştit, măi Mirele, că n-are cum să-i prindă… Cristi merge prin pădurea asta cu ochii închişi… Si zi aşa, a fugit cu mireasa… Asta chiar că-i bună… Ia zi, nu intri să-ţi dau o ţuică?". "Nu pot, nea Neculai, că m-aşteaptă Rodica, e speriată rău, săraca". Bărbatul nu mai arăta chiar aşa de îngrijorat, dar nici prea vesel nu arăta. Bătrînul, în schimb, părea în al nouălea cer. Mirel îşi zise că poate nu venise degeaba pînă în fundul satului. "Auzi, nea Neculai, n-ai să-mi dai vreo cinci sute de mii cu împrumut, că vin mîine niste baieţi la casă… Şi ştii cum sînt ăştia. Dacă nu îi plăteşti imediat zice că vrei să-i furi… Ţi-i dau eu luna viitoare, la salariu…". "Da, Mirele, stai să văd dacă am. Îţi dau dacă am, de ce să nu-ţi dau? Aşteaptă-mă puţin". Bătrînul se întoarse în bucătărie, trase ultimul raft al dulăpiorului de lîngă pat şi scotoci acolo după un caiet cam soios şi umflat, dintre filele căruia ieşeau tot felul de facturi şi chitanţe. In caietul acesta îşi ascundea el de obicei banii de pensie. Se aşeză pe pat şi umezindu-şi degetul mare de la mîna dreaptă începu să învîrtă filele caietului. Ajunse la capăt, dar nici urmă de bani. Ieşi din nou la poartă, cu mîna goală şi cam descumpănit. "Măi, Mirele, mai aveam nişte bani, dar nu dau de ei". Bărbatul îl privi lung, neştiind ce să creadă. "Uite, mă mai uit după ei, şi dacă-i găsesc, ţi-i aduc eu mîine". "Mulţumesc, nea Neculai". Îşi urară noapte bună, iar el se întoarse în casă, continuînd să se întrebe: "Oare unde să fi pus banii de pensie?". Şi vru să mai ia odată caietul la răsfoit, dar chiar atunci văzu pe masă, chiar pe ştergarul ce acoperea mămăliga, un mic ghemotoc negru. Erau două muşte de fîn care zumzăiau în plină zbatere amoroasă. Nu putea să le rateze. Se pregăti să le strivească de faţa grăsulie a unui candidat parlamentar care zîmbea de pe o veche broşură electorală.

Comentarii cititori
sus

Maria-Gabriela Constantin

Fetiţa şi cuvintele

În ziua în care se născu Irina vecinul de palier sădi o rodie în marea curte ce dădea spre stradă. "În cinstea micuţei", le spusese apoi, fâstâcindu-se, căci nu prea avea obiceiul să-şi dea pe faţă sentimentele, însă acea zi fusese cu adevărat una de sărbătoare. Chiar şi Vlad bătuse încântat din palme, deşi în unele momente frăţiorul avea să fie mai degrabă gelos pe noul sosit în familie. Micuţa era nespus liniştită, chipul ei bălai împrăştia o lumină albă, stranie; nu plângea mai deloc, în schimb râdea mult şi, scoţînd chiote scurte, privea neîncetat undeva în sus, peste umărul maică-sii. "Poate vede vreun înger, cine ştie, copii sunt atît de limpezi...", îşi spunea tînăra femeie, întorcând şi ea adesea capul, în speranţa că avea să zărească acel ceva care o făcea pe Irina să chicotească cu atîta plăcere. Dar nu văzuse niciodată nimic, în afară de tavanul alb şi perdele groase, şi ele de un alb lăptos.

Fetiţa creştea aproape pe neobservate, cum fac mai toţi copii după primul an. Rămase acelaşi copil liniştit, cu o privire limpede şi, deşi râdea mult şi cu poftă, Irina nu vorbea. Trecu o jumătate de an, ea scotea mici ţipete asemănătoare întrucâtva unor silabe ori scurte cuvinte, de fiecare dată când ceva nu-i plăcea ori se împotrivea vreunui lucru. "Straniu", îşi spuse odată maică-sa, trecându-şi cu un gest absent degetele prin părul ei negru, lung şi mătăsos, "e ca şi cînd cuvântul, în fine, silabele ar fi de fapt o formă de împotrivire, de revoltă. Un semn al rupturii. De parcă, vorbind, ea s-ar smulge dintr-un paradis al ei, care se află dincolo de cuvinte. Şi tocmai de aceea nu vorbeşte!". După ce se sfătuiră îndelung, părinţii hotărâră să lase lucrurile aşa cum erau ; la urma urmei, mulţi copii începeau să vorbească relativ târziu, nu era în asta încă nimic îngrijorător. Altminteri, fetiţa era perfect sănătoasă şi creştea armonios. Mama continuă s-o învăluie pe Irina în sunetele limbii materne, s-o înfăşoare într-un univers sonor plin de tandreţe şi iubire, ca în scutece calde, în cascade de cuvinte, cântece, poezioare şi poveşti, descriindu-i neostenit lumea aşa cum o ştia şi cum, copilă fiind, o învăţase şi ea la rândul ei.

Astfel trecu încă un an, apoi încă unul şi încă unul. Irina se insinua prin casă foşnind, aluneca pe lîngă perdele; un clinchet de pahar, sunetul dulce al unei furculiţe lovite de farfurie, ciocănitul în oglindă, clapele pianului din salon apăsate uşor, creionul apăsat pe hârtie, sau zgomotele înfundate din cămară dădeau de înţeles unde se afla mica umbră surâzătoare în acea clipă. Intrigat, Vlad o trăgea la răstimpuri de fustă pe maică-sa întrebând: "Mami, aşa o să rămână mereu surioara mea? Cum să mă joc cu ea aşa? De ce nu spune ceva?". Era o întrebare la care nici Luiza nu ştia răspunsul. Ridica din umeri; la fel făcu şi tatăl, cînd ea întoarse odată privirea spre el, uşor nedumerit şi puţin alarmat, chiar fără să o mărturisească. Fetiţa împlinise patru ani. Era frumoasă, ochii ei albaştri, de limpezimea unui cristal, aveau o uşoară tristeţe, de parcă i-ar fi fost neîncetat dor de ceva, numai de ea ştiut.

Într-o zi însorită de început de primăvară, mama rămase acasă împreună cu Irina; trebăluia prin bucătărie în vreme ce fetiţa se juca tăcută, după cum îi era obicieiul, undeva în apropierea ei; Irina se aşezase pe o cutie de carton, aflată între două scaune, plină cu tot felul de lucruri vechi, nefolositoare pe care tocmai în acele zile plănuiau să le trieze împreună şi apoi să le arunce. La un moment dat, profitând parcă de faptul că mama ei era cu spatele, Irina începu să cânte, cu o dicţie perfectă, un cântec de copii, cu multe strofe. Luiza îşi ţinu respiraţia de uimire, dar nu spuse nimic, o lăudă doar peste umăr, fără să întoarcă capul: "Bravo, îngeraşul meu!"; "Îţi place, mami?"; "Da"; "Bine, atunci îl mai cânt o dată". Şi îl cântă din nou. Scena se repetă de şapte, opt, nouă ori. "Îţi place?"; "Da, scumpa…"; "Bine, atunci ţi-l mai cânt o dată". Tânăra femeie nu îndrăznea să spună nimic, de teamă ca Irina să nu se cufunde din nou în muţenia de pînă atunci. Între timp apăru şi tatăl, care plecase cu băiatul la o scurtă plimbare. Asistară la sfîrşitul scenei uluiţi, cu totul zăpăciţi. Bucuros, Vlad dădu să o îmbrăţişeze şi să-i spună ceva, dar Irina începu să strige: "Să nu cumva să vorbeşti, acum e rîndul meu! Să nu spui nimic!", izbi ea cu picioruşul a împotrivire, iar gestul sună surd, înghiţit numaidecît de covorul moale. "Am atîtea să vă spun!", adăugă. Şi vorbi despre câte în lună şi în stele, despre ţânţarul care se cuibărise într-o crăpătură în zid, despre luna care cobora adesea să doarmă pe pervazul ei, şi despre balaurul care pe ea n-avea să o înghită niciodată, despre fiecare dintre ei în parte, chiar şi despre casă. "Doar nu credeaţi că, dacă nu vorbesc, n-am o părere a mea? Uite, de pildă aţi schimbat perdelele acum un an, mie însă îmi plăceau mai mult cele vechi, dar nici nu m-aţi întrebat. Cineva care nu vorbeşte poate avea o părere. Per-so-na-lă!", adăugă triumfător, zâmbind şugubăţ şi puţin obraznic. De câte ori careva încerca să intervină, Irina ţipa strângând pumnişorii cu supărare: "Să nu vorbeşti! Să nu cumva să vorbeşti! Acum e rândul meu!!! Uite, de pildă fotografia asta nu-mi place, niciodată nu mi-a plăcut". Apoi i se adresă mamei: "Ai grijă cu mîncarea, să nu faci ca data trecută, cînd ai sărat-o prea tare, doar ţi-a spus şi tata. Şi vezi, să nu dea în foc!". O ascultau muţi de uimire.

Irina vorbi ca într-un delir zece ore în şir fără să lase pe nimeni să spună nimic. Vlad apucase să-i şoptească mamei pe furiş un: "Mami, de acum încolo, aşa o să rămână Irina?". Părea speriat, nedumerit, chiar uşor dezamăgit.

Fetiţa le spuse fără să-şi tragă răsuflarea toate cuvintele care se adunaseră în ea de-a lungul acelor ani. Nici unul dintre ei nu înţelegea cum de învăţase să vorbească atât de bine, şi nici cum se făcea că dicţia îi era atât de clară, de neobişnuit de articulată pentru vârsta ei. Spre seară, după ce vorbise aproape zece ore fără oprire, Irina nu tăcu, nu se opri, ci adormi pur şi simplu în timp ce vorbea. Tocmai începuse o nouă frază, cînd capul îi căzu pe canapea şi o luă somnul îngânând ceva, probabil următorul cuvînt.

Toate acestea durară luni la rînd. Irina îşi asupri familia prin cuvinte aproape o jumătate de an. Apoi se linişti şi îşi recăpătă surâsul, privind la răstimpuri tavanul alb cu nedisimulată încântare. Începu să fredoneze din nou, mai mult ca pentru sine. Şi clapele pianului răsunau tot mai des, învăluind întreaga casă într-un halo de sunete limpezi şi armonii ce păreau să ţâşnească în sus.

De atunci ea vorbi puţin, normal, aşa cum obişnuiesc toţi copiii, cu o dicţie mult mai proastă, puţin peltic. Şi toată lumea se linişti. Doar Irina ştia că, vorbind mai puţin, era mai sinceră şi poate chiar mai fericită. Dar pentru că se simţise neînţeleasă, alesese să vorbească o vreme pe limba lor. A celorlalţi.

Comentarii cititori
sus

Cosmin Dragoste

Alois s-a îndrăgostit

Pe Mess,
doi anonimi
şi-au regăsit identitatea
(Cosmin Dragoste)

Au trecut cu maşina pe lângă acea bornă kilometrică ciudată, de care râseseră de atâtea ori. Au cotit spre Otopeni. Când mai fuseseră în zonă, în urmă cu doar câteva săptămâni, Alois nici nu se gândise că, nu peste mult timp, va reface traseul ca să o ducă pe Laura la aeroport. Era tristă. Plângea. El nu îndrăznea nici măcar să respire. Parcă ar fi cărat un sicriu în dreapta sa. La 19 ani viaţa poate fi şi altfel. La 19 ani începe viaţa. Pentru Laura, borna cu numărul 19 însemna plecarea în Spania. Bar de noapte. Chelneriţă. Discuţiile cu clienţii şi dansurile cu ei îi intrau în atribuţii. Alois refuza să se gândească mai departe. Mama îi cumpărase biletul. Ea o trimitea în Spania. Să facă bani. Mama ei o vindea. Iar el nu putuse să împiedice pierderea fetei. Cafea, sandvişuri, Blue Air întârzie, ca de obicei, lacrimi pe faţă sau la colţul ochilor, Laura pleca, iar el se simţea ca un sicriu. Ţigări, ţigări, câteva încercări de zâmbete, iarăşi cafea, ea - o cola light, silueta, da, silueta, importantă pentru clienţi, când avionul se pierduse de mult în nori Alois merse la maşină, de parcă intra într-un sicriu.

19 ani împliniţi în februarie. 19 ani şi 2 luni. Laura cunoscuse viaţa în câţiva ani mai bine decât alţii în zeci de reîncarnări. Comisese marea eroare de a se lua la trântă cu viaţa şi aceasta o biruise rapid. Încerca, acum, în Spania însorită de către stroboscoapele barului, să se piardă de această viaţă. Alois primise mailul la prânz, bunul său prieten îi trimitea, ca de atâtea ori, fel de fel de chestii funny. Printre altele, era un link cu poze. Îi plăcuseră. Se distrase. Voise să vadă mai multe. Trebuia sa-şi facă un cont pe site. Îl făcuse. Se înregistrase. Văzuse, apoi, pe site, fă-ţi prieteni noi, făcuse click pe acea rubrică, descoperise o adevărată comunitate, extrem de numeroasă, de gălăgioasă şi simpatică, o cohortă virtuală de ipotetici amici. O cunoscuse pe Laura. Şi ea tot din Bucureşti. Nu-i spusese cine e cu adevărat. Nici de banii lui. Nici de firmă. Nici de nevastă. Nici de copii. Intrase cu ea pe Mess. Descoperise în Laura toată acea puritate pe care nu crezuse să o mai vadă vreodată la cineva. Toate acele zâmbete redate în timp real de camera video, toate acele lumini ale chipului, nuanţe infinitezimale care îi încălzeau ziua. O descoperise încet pe Laura, fragilitatea ei, busola ei sfărâmată. Se afla la o cotitură mare viaţa ei. Nu mai putea. Nu mai voia. Nu mai avea încredere în nimeni. Nu se poate spune neapărat că Alois s-a îndrăgostit de ea. Diferenţa de vârstă era cam mare. Dar recunoştea că nu mai putea fără ea, discuţiile lor îi luminau orele sordide de birou. A descoperit-o încet pe Laura şi, în acelaşi timp, s-a descoperit pe sine. A reuşit să-i insufle credinţa că există oameni cărora încă le pasă de ea, a făcut-o să se reîntoarcă, puţin câte puţin, cu faţa spre viaţa pe care ea o credea inamică, îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat că încă mai există oameni cărora le pasă de mine, îţi mulţumesc pentru tot curajul pe care mi l-ai dat şi îţi promit că voi avea grijă de sufletul meu şi n-o să te dezamăgesc. Pup.

Când s-au întâlnit, Alois a luat o maşină mai folosită de la rent-a-car, îi era ruşine să se ducă la ea cu limuzinele sale. Ea nu ştia că-l cheamă Alois, pentru ea, el era Victor, mărunt funcţionar într-o mare firmă. Au ieşit de câteva ori. Laura credea din nou. În ce? Nici ea nu ştia exact, în ceva bun, oricum. Şi pentru el era de ajuns.

Pe ea a cunoscut-o pe acelaşi site, la câteva zile după ce Laura zburase spre Spania. Era din Târgovişte. Măritată. Mamă a trei copii. Trei fete. Glumeau împreună, spuneau că se vor încuscri, el, cu doi băieţi, ea, cu fetele. Alois s-a dat drept Alois şi se simţea bine că nu trebuie să se mai prefacă. Ea era frumoasă ca umbra unei idei, a parfum de departe mirosea pielea ei. Într-un cuvânt, arăta trăsnet, ei, nici aşa dragule, mi-o iau în cap şi acasă mă aşteaptă cele mici, ba eşti frumoasă, eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o în viaţa mea, iubito şi nebuno şi tu, tu... tu... tu, nebunule şi răule. De data aceasta, Alois s-a îndrăgostit. Cu adevărat. Pentru prima dată în viaţa lui. Acum înţelegea cât de departe era de soţia sa. Alois înnebunise. Se deschisese spre ea cu toate dorurile sale. Nu voia să fie patetic, dar parcă nu-i prea ieşea. Era din nou ca un puştan pus pe şotii. Nu făcea decât să discute toată ziua cu ea pe Mess. Treburile şi le neglijase definitiv. Firma intrase într-o uşoară criză, nevasta îl bănuia de o aventură extraconjugală, pusese chiar detectivi pe urmele sale, ce făcea serile şi nopţile in birou, detectivii şi-au făcut conştiincios treaba, doamnă, răspunsul e negativ, nu vă înşeală, lucrează, lucrează ca un dement, toată noaptea, el îi scria mailuri de sute de Kb, o aştepta să intre pe Mess, soţia a crezut că acei detectivi se înţeleseseră cu Alois, care ar fi plusat cu bani, a tocmit alţii, acelaşi răspuns, ea s-a dat bătută.

El îi trimitea zeci de flori prin curierul rapid, îşi trimiteau într-una mii de melodii pe Mess, prin care îşi spuneau mai mult decât puteau să cuprindă în cuvinte, se certau, din când în când, ca orice cuplu serios, ştii, draga mea, iubito, nu are nici o importanţă dacă vom face dragoste vreodată, nu contează, Alois, lucrul ăsta, ştiu că nu contează, frumoaso, dar, dacă s-ar ajunge aici, nu aş simţi deloc că îmi înşel soţia, nici eu pe soţul meu, da, frumoaso, noi ne-am împreunat sufletul, eu m-am deşertat la picioarele tale cum încă nu am făcut-o în faţa nimănui şi asta e cu adevărat trădarea, soţiei mele nu i-a aparţinut vreodată Alois cel adevărat, cel ascuns în el însuşi, ci doar ţie, prima şi singura, i se păruse că e iarăşi patetic, dar nu se putuse controla.

Ea venise în Bucureşti. De fapt, o luase el de la Târgovişte, pretexta acasă că o trimite firma ei în capitală, la firmă găsea motive să se învoiască, avea o şefă de milioane, bună şi înţelegătoare, întrucât avea şi ea copii. Se plimbaseră prin Cişmigiu, o dusese la Snagov. Era plin de ea. Nu se culcase cu ea. Alois iubea. Când a ridicat-o în braţe, într-o zi la Snagov, a strâns-o puţin cam tare, credea el, şi a durut-o. Tare de tot. A strigat. Alois s-a speriat. A promis că nu o va mai ridica niciodată de subsori.

Alois s-a ocupat de toate: bilete de avion, rezervări, costuri. Ea a spus acasă că a făcut împrumut în bancă, ceea ce era adevărat, numai că, imediat, el achitase totul, ca să nu dea de bănuit soţului gelos, tată a trei fetiţe. Alois i-a găsit şi clinica: Zürich. Se consultase cu mulţi specialişti, oscilase între Viena şi Zürich, alese, până la urmă, Elveţia. Mergea şi el cu ea. Pentru el era simplu: o călătorie de afaceri, starea conturilor elveţiene etc. etc. etc. Nu o putuse lăsa singură, acel cuvânt urât, oncologie, îl speria mai tare decât pe ea. Citostatice era un alt cuvânt urât. Era invadată. Metastaze. Nu era vina lui, nu o strânsese el prea tare în braţe, cuvântul acela şi mai urât, cel mai urât, era acolo, în ea. Acel cuvânt infernal de urât o duruse.

Elveţia a trimis-o în ţară. Să moară liniştită, a spus ea. Să aşteptăm o minune, a spus Alois. Remisia nu se produsese. L-a sunat în jurul prânzului. Sunt în Bucureşti, la hotelul cutare. Dacă poţi, vino, dragostea mea. Alois a fugit la ea. Strânge-mă în braţe, iubitule, i-a spus ea. El era stângaci, nu avea simţul marilor momente, îşi spunea înnebunit. Ţine-mă şi nu-mi da drumul, strâns de tot, mi-e teamă să zbor singură, o strângea cu toată vlaga lui, and don’t forget to smile, a mai spus ea, era replica lor favorită din desenele cu Bugs Bunny, atunci când iepurele făcea farse de Paşti şi lăsa mereu în urmă acest mesaj. Trecuseră 7 ore şi Alois o ţinea tot în braţe, cu un zâmbet tâmp, o grimasă, pe chip. A reuşit, totuşi, să anunţe Salvarea. Au constatat decesul în urmă cu peste şase ore, medicul era un bun prieten al lui Alois, du-te, bătrâne, dar repede, eu nu te-am văzut aici, repede de tot, în câteva minute sunt obligat să anunţ Poliţia, nu mă interesează ce făceai aici, dar Dumnezeu s-o ierte şi ţie să-ţi dea putere. Alois zâmbea. Continuu. Ca un rictus de hienă care aşa a-ngheţat. Medicul s-a îngrijorat puţin, i-a dat cartea de vizită a unui bun psihiatru, o vizită, acolo, n-ar strica, măcar până trece şocul primar. Am aranjat cu directorul hotelului, aşa că nimeni de la recepţie nu te-a văzut pe aici, după câteva zile, când te mai linişteşti, n-ar strica să faci o mică sponsorizare hotelului. Sigur eşti bine, Alois? Te duc acasă?

Alois n-a mai zâmbit vreodată în viaţa lui. Nu înţelegea nimic, dar nici nu se revolta. Era prea supărat ca să se revolte. Nu căuta răspunsuri. Când a mers, cu soţia, copiii şi socrii săi la mănăstirea de munte, unde firma făcea mari donaţii anuale, de aia ne merge aşa bine (socrul), de aia suntem sănătoşi şi prosperi (soacra), Alois nu a intrat. O mare de oameni aştepta la uşa acelui părinte bătrân şi orb. Alois s-a îndreptat spre maşină, moment în care, precum Marea Roşie în faţa lui Moise, mulţimile s-au dat în lături şi călugărul, marele duhovnic, a venit spre el. Ceilalţi au amuţit. L-a luat de braţ şi au făcut câţiva paşi în tăcere. Părintele i-a spus te întrebi, poate, de ce, nu te întreba, dar îţi spun ceva, voi v-aţi cununat la acel mare om din Dobrogea iar legătura făcută de el este atât de puternică, încât chiar şi păcatul cu gândul împotriva sfintei taine a căsătoriei se pedepseşte drastic, Alois a înţeles, dar nu s-a împăcat, însă a reţinut ideea, nici măcar nu s-a întrebat de unde ştia bătrânul orb atâtea despre el şi despre frământările lui. Însă teama l-a biruit definitiv. Nu-şi iubea nevasta. Deloc deloc.

Nu a mai îndrăznit să se gândească la vreo viitoare tentativă. Şi a uitat să zâmbească. A uitat de el. Şi de ea. Şi de lumânările acelea pălite pe care i le-a pus pe pământul proaspăt după înmormântare. A vrut să uite. Şi, de aceea, a scris în jurnalul său, "nu mi-am înşelat niciodată soţia".

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

Buldozerul ruşilor şi unchiul meu Mitică

La începutul lunii februarie, o ştire a făcut ocolul presei din România: Cimitirul Eroilor "General Dragalina" de la Tighina a fost devastat de miliţienii aflaţi în solda regimului separatist de la Tiraspol. Detaliile certe erau următoarele: crucile militarilor români îngropaţi acolo în cel de-al doilea război mondial au fost smulse, terenul a fost nivelat cu buldozerele, iar basculantele aduceau pămînt pentru ridicarea nivelului solului. Identitatea osemintelor era considerată definitiv pierdută. Se avansa o ipoteză: un "obelisc închinat ostaşului sovietic" va fi ridicat pe locul astfel "eliberat". Erau analizate implicaţiile juridice: autoritatea locală a încălcat Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva cu privire la protecţia victimelor de război.

Primul meu gînd a fost: "Ruşii au trecut cu buldozerul peste mormîntul unchiului Mitică!". Textul care urmează este evidenţa cercetărilor efectuate de mine pentru a afla dacă aşa stau lucrurile. Este, în acelaşi timp, un catalog a tot ceea ce ştiu despre acest om.

Cînd eram copil, îmi petreceam o bună parte din vacanţele de vară la bunicii din partea tatălui, într-un sat din Muscel (Vultureşti, pe valea Argeşelului). Bunicilor le spuneam, după obiceiul locului, "taica" şi "maica". Într-o casă alăturată casei bunicilor locuia singură Gica, sora tatălui meu.

Casa bunicilor avea trei camere şi o bucătărie. În camera de la drum mă instalam eu, în camera de lîngă bucătărie locuiau bunicii. În camera de la mijloc, pe un perete spînzura o poză mare, înrămată şi protejată cu geam. Portretul unui tînăr în uniformă militară, cu o uriaşă caschetă pe cap. Cascheta din poză era şi ea în acea cameră, într-un dulap ale cărui forme le-am uitat. Obişnuiam să mi-o pun pe cap şi să mă privesc într-o oglindă rotundă, prinsă de un cui bătut în perete. Aceeaşi cameră avea o uşă dînd spre holul casei şi o alta, mai îngustă, dînd spre o cămară. Pe unul din rafturile cămării găsisem o balanţă-jucărie, din lemn, lucrată cu mult meşteşug. Mătuşa Gica mi-a spus că balanţa fusese făcută de Mitică, tînărul din poza înrămată.

Ştiam că e vorba de fratele cel mare al lui taică-meu şi al mătuşii Gica. Ştiam că murise în război. Îmi fusese arătată crucea de la intrarea în biserică - una din cele trei ale satului -, în piatra căreia era prinsă aceeaşi poză a tînărului cu cascheta militară, la scară redusă. Postamentul impozant, dar mai ales amplasarea unică, în calea oamenilor care intrau în biserică, o făceau să pară un monument public. Era apoi textul de sub poză, gravat în piatră:

"În amintirea neuitaţilor noştri fii / Erou Sub. Lt Oncescu G. Dumitru, mort pentru ţară în luptele de la Vigoda Ucraina la 5 sept. 1941 şi înmormîntat provizoriu în Tighina / şi Nestor / ridicat această cruce de părinţii lor / Gheorghe şi Maria Oncescu".

De la maica am aflat, de la început, că nu Mitică era îngropat la baza crucii, ci un pumn de ţărînă adus de la mormîntul lui, de la Tighina, de un camarad de arme. "Şi Nestor cine a fost?" – am întrebat-o. "Un alt frate de-al lui Victor. Dar a trăit puţin, săracul, că s-a îmbolnăvit de mic".

La Craiova, în maldărul de fotografii ţinute într-un sertar din sufrageria apartamentului părinţilor mei, am dat demult peste o altă poză a lui Mitică. Este acum în posesia mea, aşa că o pot descrie mai precis. O poză de format "paşaport" a unui tînăr de 20-24 de ani, cu părul pieptănat spre spate, cu perciunii raşi la vîrful urechilor, îmbrăcat la costum şi cravată, zîmbind discret, privind o idee alături de obiectivul aparatului de fotografiat. Pe verso, caligrafiată în cerneală, o dedicaţie nedatată: "Cu tot dragul, fratelui meu Victor. Mitică Oncescu, student". Am aflat recent, de la mama mea, că facultatea absolvită de Mitică avea profilul "inginerie textilă". Citit astăzi, acel "student" adăugat numelui, pe o poză oferită fratelui mai mic, poate părea o dovadă de vanitate. Însă, la data scrierii dedicaţiei, Mitică era fratele pe urmele paşilor căruia Victor se străduia să calce. Mitică ştia acest lucru şi nu făcea decît să-şi joace rolul de model.

Mătuşa Gica mi-a spus, cîndva: "Ce-a mai plîns Victor cînd a murit Mitică! Noi, acasă, nu puteam să plîngem din cauza lui. Ne era că ne vede el şi mai rău îl stîrnim". Cînd a murit Mitică, Victor era elev la Şcoala Normală din Cîmpulung. Liceul pedagogic, cum s-a numit mai tîrziu. Mitică fusese elev al aceleiaşi şcoli, dar o terminase înainte ca Victor să o înceapă.

Nu ştiu cînd s-a născut Mitică. Era primul copil al lui Gheorghe, născut în 1888, şi al Mariei, născută în 1897. I-au urmat Nestor, al cărui an de naştere mi-e necunoscut de asemenea, Gica, născută în 1922, şi Victor, tatăl meu, născut în 1926. Astăzi, dintre ei toţi numai mătuşa Gica mai este în viaţă, iar amintirile ei sînt departe de a avea precizia unei arhive. Încerc să deduc anul naşterii lui Mitică printr-o parcurgere "à rebours" a biografiei lui.

Mitică a fost mobilizat, cu gradul de sublocotenent, la intrarea României în război (22 iunie 1941). Dupa spusele sorei Gica, abia terminase facultatea. Şcoala Superioară de Textile a fost înfiinţată în 1934. Am aflat acest amănunt întîmplător, dintr-un articol de ziar (România Liberă, 15 mai 2006), în care era evocat fondatorul acestei instituţii, Corneliu Casassovici. Ulterior, mi-am completat informaţiile de pe internet: şcoala a funcţionat la Bucureşti de la înfiinţare pînă în 1952, anul mutării ei la Iaşi. Durata cursurilor universitare era, presupun, de 4 ani. Adăugînd un an de instrucţie militară, necesar încorporării ca ofiţer, rezultă că Mitică a început facultatea, cel mai tîrziu, în 1936. Iar cel mai devreme, în 1934.

De aici, deduc perioada probabilă de frecventare a Şcolii Normale: anii 1928-1936. Sau, mai bine, 1927-1935, presupunînd că Mitică a activat un an ca învăţător, între liceu şi facultate. Am considerat o durată a studiilor de 8 ani, deşi situaţia e confuză, pentru că promoţia din 1935 putea fi ultima de absolvenţi cu durata studiilor de 7 ani. Dintr-o pagină de internet a unei Şcoli Normale, alta decît cea de la Cîmpulung, am aflat că o lege a învăţămîntului din acea perioadă reglementase această transformare. Victor fusese elev al Şcolii Normale în perioada 1936 – 1944, aşa că 1935, ca an de absolvire pentru Mitică, pare credibil. Fraţii nu şi-au intersectat paşii pe coridoarele liceului, dar profesorii şi-l aminteau pe Mitică atunci cînd Victor începuse cursurile.

Mergînd înapoi, pe firul timpului, presupun că Mitică a urmat şcoala primară în perioada 1922-1927. Am considerat 5 ani de şcoală primară şi nu 4 pentru că, printre fiii de ţărani care mergeau mai departe la şcoli, exista obiceiul repetării ultimei clase în sat. Aşa a făcut şi Victor, la vremea lui. Copiii erau trimişi la şcoală de la vîrste fragede (5 ani, în cazul lui Victor), pentru că de ajutor în gospodărie ori la cîmp încă nu erau buni, iar de năzdrăvăniile lor, adulţii prea ocupaţi cu treburile preferau să se lipsească. După 4 clase, copiii erau prea necopţi pentru a fi trimişi printre străini. În plus, repetarea ultimei clase le creştea şansele de izbîndă acolo unde mergeau.

Trimis la şcoală la 5 ori 6 ani, Mitică s-ar fi putut naşte în 1917 ori 1916, ca prim copil al unei femei tinere, de 19-20 de ani. Aş exclude anul 1917, gîndindu-mă la mobilizarea generală de la 14/27 august 1916, cînd bunicul meu, Gheorghe, a plecat la război. O altă poveste, una despre care ştiu încă şi mai puţin. Aş reţine anul 1916.

O căutare pe internet (la www.mapquest.com) mi-a spus că sînt 9 localităţi numite Vigoda (Vygoda) în Ucraina. În poloneză, "Wygoda" înseamnă han, sau tavernă. Este o denumire comună pentru localităţi formate la răscruce de drumuri, în jurul unui han. Patru dintre ele sînt în Bucovina de Nord, alte 4 încă şi mai la nord, una singură fiind în Transnistria, teritoriul dintre Nistru şi Bug avînd Marea Neagră şi oraşul port Odesa la sud.

Avansarea trupelor româneşti e cunoscută cu precizia zilelor, ori chiar a orelor. Pe 9 iulie s-a încheiat eliberarea Bucovinei de Nord, pe 26 iulie a Basarabiei. Între 8 august şi 16 octombrie, armata română a dus bătălia pentru cucerirea Odesei. Locul unde a căzut Mitică nu poate fi decît acea unică Vigoda din Transnistria. [1]

Apropierea armatei române de Odesa s-a făcut pe sectoare de front multiple, cu avansări zilnice pe distanţe de ordinul kilometrilor ori sutelor de metri, ori cu replieri pe poziţii mai sigure. Vigoda se afla pe prima linie de apărare sovietică, aflată la 25-30 km de Odesa. Românii au ajuns în zonă pe 20 august, luptele pentru străpungerea frontului au început pe 21 august şi au durat 7 zile.

Pe 5 septembrie, au avut loc desfăşurări de trupe româneşti pe a doua linie de apărare, situată la 6-8 kilometri de oraş şi trecînd, la vest, prin localitatea Dalnik. Luptele pentru străpungerea acestei a doua linii de apărare au durat pînă aproape de finalul operaţiunilor, încheiate la 16 octombrie, prin cucerirea portului. Sublocotenentul Oncescu G. Dumitru ar fi putut muri în luptă la Dalnik sau în alt loc de-a lungul acestei linii de apărare sovietice. Ar fi putut muri la Vigoda, de pe urma rănilor primite pe linia de front.

Armata română a cîştigat Bătălia pentru Odesa, dar pierderile umane suferite de ea (17.729 morţi, 11.471 dispăruţi, 63.345 răniţi) le-au întrecut de departe pe cele ale armatei învinşilor (16.578 morţi şi dispăruţi, 24.690 răniţi). Majoritatea militarilor români căzuţi în luptă au fost îngropaţi în cimitire din zona de conflict. Astfel, numai una dintre diviziile participante (a 11-a Infanterie) a avut aproape 2,000 de militari îngropaţi în cimitirele din Doncevo, Vinogradar şi Vigoda. Totuşi, Sublocotenentul Oncescu G. Dumitru a fost "înmormîntat provizoriu în Tighina". De ce Mitică, un ofiţer căzut la Vigoda, a fost înmormîntat la Tighina, adică la 70-80 de kilometri distanţă de Vigoda, nu ştiu.

Menţiunea "provizoriu" reflectă, cred, dorinţa bunicilor mei de a aduce osemintele fiului în sat. Crucea a fost ridicată, cu siguranţă, în timpul războiului, cînd această dorinţă avea şanse de împlinire. Acel sfidător pasaj "mort pentru ţară în luptele de la Vigoda Ucraina" a străbătut comunismul românesc de la un capăt la altul, fără probleme.

***

Relatările din presa lunii februarie au inclus date despre cele două cimitire de război din Tighina în care au fost înhumaţi militari români în perioada 1941-1944: Cimitirul Eroilor "General Dragalina" şi Cimitirul parohial din oraş. Cimitirul parohial, care adăposteşte 13 morminte de militari români (11 identificaţi), era, cred, opţiunea pentru preoţii militari. În Cimitirul Eroilor "General Dragalina", au fost înhumaţi 338 militarii români (324 identificaţi), toţi în perioada 17 august 1941 - 30 august 1942 (vezi Ziua din 23 februarie 2007).

Cu puţină răbdare, am găsit pe internet (la www.civicmedia.ro) şi evidenţa mormintelor din Cimitirul Eroilor "General Dragalina", efectuată de Aşezămîntul naţional pentru Cultul Eroilor "Regina Maria", în perioada octombrie-noiembrie 1942. Un tabel dactilografiat, întins pe 10 pagini - scanate şi transformate în tot atîtea fişiere electronice de tip "jpg" - cu capetele de coloană după cum urmează: "Nr. Crt./ Numele şi prenumele / Gradul / Unitatea / Data morţii". La 5 septembrie 1941 şi-au găsit moartea, în luptă sau pe un pat de spital, un locotenent, doi sublocotenenţi, un sergent, un caporal şi doi soldaţi. Cu uimire, am constatat că sublocotenentul Oncescu G. Dumitru nu se află printre ei.

Este Mitică unul dintre militarii români neidentificaţi, îngropaţi în Cimitirul Eroilor? Îşi doarme el somnul de veci în Cimitirul parohial din Tighina? A fost el cu-adevărat înmormîntat la Tighina, însă doar provizoriu, aşa cum se menţionează pe crucea din sat? Dacă-i aşa, cînd şi unde i-au fost mutate osemintele? Sau, poate, acel camarad de arme care a adus în sat vestea neagră a morţii lui Mitică şi pumnul de ţărînă, un muscelean, desigur, a înfrumuseţat adevărul, pentru a alina cît de cît durerea părinţilor? Tighina, aflată pe malul drept al Nistru, era pămînt românesc. Îngropat nu la Vigoda, ci la Tighina, Mitică părea încă acasă.

[1] Datele menţionate în acest paragraf, ca şi toate datele despre bătălia pentru Odesa provin din articolele postate pe site-ul www.worldwar2.ro, în special din "The Battle of Odessa – 1941", de Victor Niţu şi Dragoş Puşcă.

Comentarii cititori
sus

Alina Savin

Marion
(Continuare din numărul trecut)

Într-o zi ploioasă de toamnă tîrzie şi mucegăită am ieşit să ne plimbăm de mînă prin cartierele necunoscute, cu străzi acoperite de o mîzgă cenuşie.
Marion avea un pardesiu lung şi brăţări groase de aramă la încheieturi.
Într-o grădină, un castan pe jumătate uscat. Pe crengile lui, greieri morţi, cu madrigale închise sub carapace. În jurul trunchiului, un secol de frunze moarte.
Pe o platformă de lîngă o clădire pe jumătate dărîmată dormea în ploaie un cîine bătrîn.
- O fi mort? a întrebat Marion.
Pe cer zburau, fără mormînt, pescăruşi flămînzi şi berze întîrziate.
La întoarcere ne-am întîlnit cu păzitoarea unei guri de canal.
- Aici e sufletul oraşului, ne-a spus ea şi a bătut cu piciorul în capacul de fontă.

Ajunse acasă, ne-am scos pantofii şi i-am spălat de noroi.
- Marion, cînd intru în apartamentul acesta parcă aş descoperi de fiecare dată un alt continent.
Marion, sărind desculţă prin salon:
- Hai să îi desenăm harta, mai trece timpul pînă la cină.
- Hai. A-propos, ce vrei să mîncăm azi?
- Orez cu stafide şi ton.
- Urăsc stafidele.
În timp ce mîncam (alegeam stafidele una cîte una şi le puneam în scrumieră), Marion mi-a spus:
- Tatăl meu pescuieşte în fiecare zi sub podul de lîngă supermarket. Are mustaţă şi o şapcă galbenă. Vrei să mergi să ţi-l prezint?
- Bineînţeles. Dar de ce nu mi l-ai prezentat pînă acum?
- Nu ştiu. Voiam să te întreb mai întîi.
- Dar ce, credeai că aş fi refuzat?
- Ţi-am spus, nu ştiu, am preferat să te întreb.
- Vrei să trecem mîine pe acolo?
- Nu, nu mîine. Cînd terminăm untul şi laptele. Bine?
- Bine.

***

Pereţii băii sînt acoperiţi cu azulejos înfăţişînd scene de vînătoare.
- Cred că sîntem cele mai elegante femei din oraş. Toţi ar trebui să se închine în faţa noastră şi să ne sărute picioarele.
- Atunci invită-i pe toţi în baie.
- Nu.
Marion iese din baie învelită în halat, cu chipul de o prospeţime inumană, şi intră desculţă în pădurea de chiparoşi.
În urma ei rămîn flori albe într-un borcan cu apă, sticle miniaturale de parfum scump, un tub de calmante pentru dureri menstruale, un ruj sidefat, o cămaşă de caşmir, un pulover cu broderii, o fustă din vîscoză creponată, o veioză aprinsă, liniştea nopţii de vară, după ploaie o oglindă de perete încadrată de o ghirlandă de trandafiri galbeni din mătase, în care văd imaginea tatălui meu aburind cu respiraţia lui fetidă suprafaţa lucioasă. Îmi simt corpul dezgustător şi hidos.
Trec orele.
Întinsă pe canapea, mănînc o îngheţată pe băţ cu trei arome.
La picioarele mele, Marion mă priveşte cu buzele întredeschise.
- Ce ţi-ar plăcea să-mi faci, iubito? Ştii că sînt aici pentru tine.
- Să îţi tai pielea, să îţi golesc corpul de carne şi să ţi-l umplu cu baloane de săpun, apoi să te cos cu un fir de pescuit sau cu o sîrmă subţire sau cu o coardă de mandolină. Pielea s-ar cicatriza ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.
- Tu îţi baţi joc de mine.
Rîd şi strivesc restul de îngheţată în scrumieră.
Aşez discul cu jazz vechi pe platanul pickupului şi îi şterg şănţuleţele cu o bucată de pîslă. Muzica umple salonul cu deliruri filigranate. Îmi agit braţele cu disperare.
- Asta numeşti tu dans, iubito? Mai bine aşează-te şi uită-te mine.
Marion începe să îşi unduiască şoldurile pentru mine. Dumnezeule.
- Cine te-a învăţat să dansezi aşa?
- Mama mea.
- Mincinoaso, mi-ai spus că n-ai mamă.
După ce îşi termină dansul, Marion vine lîngă mine.
- Iubito, crezi că dacă ne-am schimba între noi ochii, am vedea lumea aşa cum o vede cealaltă?
- Nu am mai vorbit despre asta?
- Ba da, dar tot nu mi-ai dat un răspuns clar. Uite, mi-ar plăcea să îmi pun ochii tăi, iar pe ai mei să-i las la păstrare în caseta de bijuterii. Tu ai fi oarbă şi total dependentă de mine. Ai fi satelitul meu artificial şi te-aş trage după mine de o cureluşă subţire de piele legată în jurul gîtului. Ţi-aş pune perle în orbitele ochilor şi ai semăna cu o statuie.
- Şi ce altceva ai mai face?
- Păi... Mi-aş scoate un ochi, l-aş încălzi în palmă şi ţi l-aş vîrî ţie între picioare. Ţi-aş explora interiorul catifelat şi, în acelaşi timp, ţi-aş pîndi pe chip toate reacţiile.
După un timp:
- Iubito, mă chinuie mult duhul cel rău al desfrînării.
- Vrei să fac dragoste cu tine?
- Ţi-aş fi recunoascătoare.
O dezbrac cu mişcări încete.
De frică să nu fie văzută goală de vecinii din clădirea de vis-a-vis, ea tremură în lumina lumînărilor parfumate, intimidată, adorabilă.
Două petale cărnoase şi rubinii se închid în jurul arătătorului meu.
Tîrîndu-se lăptoase ca nişte melci, cuvintele mele cleioase şi încete intră, persuasive, în auzul ei, violînd-o, convingînd-o, dezmierdînd-o.
Spre dimineaţă ea coboară din trupul meu pe scara de incendiu. Are la gît un fular cu franjuri şi în pumn cheile maşinii. O urmează toată armata ei rămasă în viaţă.
Un orb arătînd calea cohortelor de orbi; un erou cu crize ascunse de laşitate; un orator timid, care urăşte mulţimile.

***

Eu şi Marion ne-am amenajat în salon un atelier cochet de ceasornicărie.
Am dat anunţ în ziar şi am aşteptat clienţii. Nu ne era greu să reparăm ceasuri, cumpărasem de la librărie un manual complet. În plus, făceam timpul să treacă mai uşor.
Ultimul ceas reparat a fost acela al unui prinţ bătrîn.
Aşa ne-a spus cînd a intrat în apartament, că e prinţ.
Avea ochi exoftalmici, cu privire sincopată, şi degete de pianist.
Marion l-a sărutat pe gură, eu l-am sărutat pe umeri.
El ne-a zîmbit princiar şi a scos din buzunar un ceas scump.
Marion l-a luat în mîini, i-a întors rotiţele, şi-a lipit urechea de cadran, a ascultat.
- Prinţe, ceasul acesta merge foarte bine. Este o adevărată bijuterie.
- Ştiu. De aceea vreau să îmi deschideţi pieptul, să mi-l puneţi în loc de inima aceasta smochinită. Deja sînt bătrîn, se apropie sfîrşitul, dar eu simt că viaţa mea nu a început încă.
Marion a rămas cîteva minute gînditoare.
Şi-a făcut o cafea tare şi a băut-o în picioare.
- Nu ştiu cum să fac acest lucru. Îmi cereţi prea mult.
Bătrînul prinţ, care o privise pînă atunci cu frică şi speranţă, a spus:
- Am venit pregătit. Am scris pe o hîrtie tot ce aveţi de făcut. Nu trebuie decît să urmaţi aceste instrucţiuni. Răsplata va fi pe măsura eforturilor voastre.
Marion a acceptat şi s-a spălat pe mîni de trei sute de ori la chiuveta din bucătărie. L-a pus pe prinţ să se dezbrace şi l-a întins pe masa din salon. Eu citeam instrucţiunile cu voce tare, ea opera.
După cîteva ore, prinţul a deschis ochii şi ne-a spus:
- Mă simt tînăr. Vreau să fac dragoste cu voi.
Cu rochiile pătate de sîngele lui, ne-am întins lîngă dînsul şi am început să îl mîngîiem.
Am primit de la el mulţi bani. Cu aceştia, am schimbat tapetul din apartament, am cumpărat cîteva zeci de cutii de pesmet şi ne-am dus la coafor. Ne-am hotărît să începem o nouă viaţă.

Într-o seară, Marion a scos din carcase două discuri cu jazz şi şi le-a pus pe cele două arătătoare.
- Uite, degetele mele sînt aureolate.
Am rîs.
- Degetele tale sînt nişte sfinte depravate.
Marion a devenit serioasă dintr-o dată.
- Spune-mi, iubito, tu eşti fericită cu mine?
- Da.
- Sigur?
- Da.
Cu un arătător aureolat, Marion a scris cîteva cuvinte pe praful de pe mobilă, apoi le-a şters.
- Ce ai scris acolo?
- E secret.

***

Nori grei traversau zilele infinite.
- Marion, persistă între noi traume din trecut, despre care nu e bine să aducem vorba, fraze care ne carbonizează auzul, amintiri în descompunere.
- Ştiu.
Picta o natură moartă cu cadavru de şarpe. Nu a întors capul spre mine.
A trecut pe Grand Rue nebunul oraşului, rîzînd trist.
M-am dus să fac o baie fierbinte.
În cadă am închis ochii şi mi-am simţit oasele ca de ceară. Îmi pipăiam colierul de monezi ruginite de la gît şi îmi imaginam ca sînt un pescar bătrîn într-o barcă naufragiată. Am desenat cu degetul, pe aburul de pe faianţă, o natură moartă cu cadavru de şarpe.
Am ieşit din baie învelită în halatul lui Marion.
Ea vorbea la telefon. Discretă, nu i-am ascultat conversaţia. A pus telefonul în furca şi a privit, cu capul înclinat pe umăr, cum mă îmbrăcam.
Cînd am terminat a spus:
- Hai să vizităm un azil de bătrîni.
- Hai.
A luat de pe masă cheile maşinii şi harta regiunii.
Ne-am oprit la un supermarket şi am cumpărat pentru bătrîni biscuiţi cu cremă, săpun, discuri de vinil cu muzică clasică şi cîntece de trubaduri, iconiţe de pus pe piept, cărţi de joc, cutiuţe de fildeş cu fard de pleoape, lichior de anason. Am intrat şi în magazinul de animale. Papagali cu pene negre ne priveau înţelepţi. Marion a cumpărat unul, într-o colivie mare. Cînd am ieşit din magazin, am găsit sub ştergătorul parbrizului o amendă pentru staţionare în loc interzis. Am dat din umeri şi am aruncat bucata de hîrtie pe asfalt.

Marion a condus în linişte pînă la azil, în faţa căruia ne aştepta directoarea. Am intrat împreună în clădire şi am început să împărţim darurile bătrînilor, care ne priveau cu recunoştinţă şi încercau să sărute poalele rochiei lui Marion. Ea a depus în mîinile celui mai venerabil dintre ei colivia cu papagalul, rugîndu-l să îl hrănească zilnic cu bucăţi de pîine muiate în sos şi coji de fructe. Şi-a pus apoi sutienul de dantelă pe spătarul scaunului lui, l-a sărutat pe gura uscată şi s-a îndreptat spre ieşire. Am urmat-o. În tot timpul acesta îmi imaginasem că fac dragoste cu o femeie cu mîini fine, mirosind a cafea, de aceea mă simţeam puţin vinovată.
Drumul de întoarcere l-am făcut în linişte.
Acasă am găsit lilieci atîrnaţi de grinzile salonului.
- Poate ar fi bine să reparăm lumina, iubito.
- Tu ai stricat-o, tu să chemi pe cineva să o repare.
- Tot timpul dai vina pe mine.

***

Cu cele mai bune intenţii, Marion mă jigneşte, crezînd că, în felul acesta, va reuşi să îmi schimbe caracterul urît. O pălmuiesc şi îmi aprind o ţigară fără filtru.
Apoi o luăm de la capăt.
Noaptea ne schimbăm între noi numele.
Cînd pe mine mă cheamă Marion, eu fac dragoste cu mine însămi sau mănînc cu arătătorul unt de arahide direct din cutie.
Ziua ne schimbăm între noi vertebrele şi genele, cu o precizie chirurgicală.
Cînd eu am vertebrele şi genele lui Marion, am curaj să îl invit la cină pe tatăl meu, care vine îmbrăcat în costum gri, cu pantofi uşori de carton, şi bate la uşă cu vîrfurile unghiilor.
Marion se ridică graţioasă, îi deschide şi îl sărută pe gură.
Eu îl sărut pe umeri, fără să îl privesc. O vreme mi-a fost frică că Marion se va îndrăgosti de caracterul lui narativ şi somnolent.
Din cînd în cînd tatăl meu vine însoţit de o femeie tînără şi tăcută, cu o pălărie demodată. Ei calcă agale pe dalele de ceramică de pe podea, stau o vreme nemişcaţi, fără să vorbească, şi pleacă. Mă uit pe fereastră după ei. Trece pe cer un car triumfal, în care tatăl meu flutură din mînă mulţimii nevăzute, care îl aclamă ca pe un erou glorios. După aceea mai trec fazani, copaci cu rădăcini ierboase şi sfinţi de ghips, apoi se lasă întunericul.
Odată, ca să uit de tatăl meu, am scris pe un petec de hîrtie cuvintele unui cîntec la modă. Din greşeală, Marion a mototolit hîrtia şi a aruncat-o la gunoi. M-am enervat şi am început să ţip. După aceea mi-a părut rău. Foarte rău.
Altă dată m-am uitat o noapte întreagă la westernuri americane vechi.
- Ce îţi place la ele? m-a întrebat Marion.
- Privirea gravă şi ameninţătoare a actorilor. Aş vrea să o pot imita.
- Hai să încercăm.
Ne-am uitat una la alta cu bărbiile puţin ridicate şi buzele crispate. După cîteva secunde am izbucnit în rîs.
- Încă o dată, aproape că reuşisem.

Dimineaţa următoare, în zorii unei vieţi noi, m-a trezit trecerea în galop a unei herghelii de cai sălbatici prin dormitor.
- Cîte tîmpenii văd şi ochii ăştia ai mei, Marion!
- Ce spui?
- Nimic, iartă-mă că te-am trezit.
Se auzeau urcînd pe Grand Rue florăresele strigîndu-şi marfa. M-am dus lîngă fereastră, am ridicat storul şi am privit defilarea căluţilor curaţi trăgînd cărucioare cu flori proaspete. O florăreasă tînără mi-a aruncat o garoafă. Am prins-o în palmă şi i-am zîmbit. Niciodată nu am revăzut-o, şi mi-a părut rău, pentru că mi-ar fi plăcut să fac dragoste cu ea. Am închis fereastra şi m-am întors în pat. I-am pus lui Marion garoafa după ureche şi mi-am pus capul pe abdomenul ei.

(Va urma)

Comentarii cititori
sus

EX ABRUPTO

Radu Ţuculescu

Românul erectil (2)

Românul erectil face politică. O fabrică. O produce.
O comite. O aranjează.
O simulează. O cauzează.
O chiverniseşte. O şporoleşte. O fată.

Pentru el, politica e o haină. Ba una de marcă, ba una de second hand, ba de-a dreptul o simplă zdreanţă. Depinde de situaţia în care se află, pe care o crează ori în care se trezeşte, întîmplător. Ştie că trebuie să se comporte cameleonic, să prostească marea masă de gură cască, îndopată cu dulciuri, emisiuni tv tembelodistractive şi telenovele. Trebuie să fie actor, dar nu unul de marcă ci unul cît se poate de cabotin. Doar unul din ăsta poate convinge pe ceilalţi români, erectili şi ei, însă fără capacităţi politice ori fără ambiţii politice ori fără aspiraţii politice. E clar, nu toţi pot ajunge politicieni, chiar dacă tînjesc... În taină. În vise dodoloaţe şi rozosine.

Pe o mai veche cunoştinţă de-a mea am reîntîlnit-o, recent, într-o selectă cafenea în care plăteşti gras... pentru a te vedea alţii că frecventezi respectivul local. În dimineaţa aceea plouase deja de cîteva ori şi tot de atîtea ori soarele încinsese peste măsură căpăţînile trecătorilor. O vreme năucă şi năucitoare, asta ne va paşte în anii viitori, cataclisme, calamităţi, catastrofe, tot soiul de ca ca, o perspectivă sumbră, paştele ei de perspectivă! Mi-am descoperit vechea cunoştinţă în vitrina cafenelei. Mi-a făcut semn să intru, ceea ce am şi executat fără reţineri, dominat de curiozitate de a afla ce s-a întîmplat în ultima vreme cu individul, după ce a părăsit oraşul pentru a se stabili în capitală. Un individ cu pretenţii de literat, dar cu un caracter... catastrofal. Ultima oară îmi destăinuise că se cară în capitală pentru a se afirma... cît mai plenar în domeniul artei. Ceea ce nu l-am crezut decît pe jumătate.

Ne-am salutat, ne-am îmbrăţişat printre zîmbete mimate şi nu a trebuit să întreb nimic. Bănuiam că aşa se va întîmpla, va porni el să-mi spună în ce hal de "plenaritate" a ajuns. Mi-a scos din buzunar un soi de carte-obiect, o cărticică simpatică la vedere, în stare să trezească curiozitatea, o jucărie haioasă.
- E cel mai recent volum al meu, zise cunoştinţa.
- Bravo!, m-am grăbit eu să-l laud. Deci, nu te laşi de literatură.
- Pe naiba, rîse el batjocoritor. Asta-i pentru... timpul liber, ceva în genul pescuitului doar că... mult mai rar. Acum era momentul de a mai scoate un volumaş, intră în socotelile mele, tu oricum nu pricepi chestiile astea, te cunosc.

Se îngrăşase, făcuse burticică, una mai mare decît respectiva cărticică, bărbia i se rotunjise iar în şolduri se lăţise.

- Am nevoie de oarece laude şi-n presa cea culturală, chiar dacă... largile mase ale patriei noastre nu o citesc. Dar o citesc unii intelectuali...

În mod cît se poate de firesc, l-am întrebat la ce-i trebuie, la ce-i foloseşte. A rîs cu hăhăituri care-i cutremurară bărbia şi burticica, dîndu-mi de înţeles că nu mă duce mintea prea departe. Apoi s-a potolit, a comandat whisky pentru amîndoi şi mi-a şoptit: am intrat în politică. Nu m-am arătat deloc surprins, era exact ceea ce i se potrivea. I-am spus-o şi m-a aprobat, fără a-l deranja palida mea ironie.

- Şi cam spre care partid te orientezi?, am întrebat pe-un ton de-a dreptul neghiob.
- Spre unul de la guvernare, ce naiba!, exclamă el. Doar nu-s tembel! Tu ştii ce calităţi trebuie să ai pentru a ajunge un perfect politician?
- Habar n-am.
- Să fii şantajabil şi manipulabil. Eu posed ambele calităţi.

Şi, de fericire că-i dotat cu asemenea calităţi, mă pupă direct pe gură.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey