•  Tihna - Attila Bartis
•  Christina domestica şi Vânătorii de suflete - Petru Cimpoeşu


sus

"Fireşte, există lucruri care nu pot fi împachetate nici în cutii ornamentale, nici în valize, nici în containere. De exemplu, viaţa. Este imposibil să ne împachetăm întreaga viaţă, asta dacă nu ne ajută Dumnezeu". (Attila Bartis - Dumnezeu şi vameşul)

Mihaela Butnaru

Cronica unei cronici

Deloc surprinzător, deşi demn de toate ironiile, am o listă lungă şi care se tot lungeşte de "cărţi pe care vreau să le citesc". Probabil toată lumea face aşa cu un obiect sau altul. Tihna lui Attila Bartis se află în lista mea de cîteva luni, dar numai de curînd am luat cartea, şi asta datorită unei întîmplări. Poate că titlul, sobru, sec, m-a ţinut departe sau poate cărţile, ca şi alte lucruri, apar la timpul potrivit, nu cînd le punem noi pe listă. În fine, lectura lui Attila Bartis din cadrul Festivalului European Borderlands mi-a incitat curiozitatea. Cum poate cineva, de exemplu, să înghesuie sute de lucruri, de la o faţă de masă la speranţă, într-un singur text? Şi să nu facă această comprimare dezordonat, ci cu o siguranţă desăvîrşită.


"Undeaifostbăiete"

În centrul romanului Tihna stă o relaţie simbiotică mamă-fiu, vag incestuoasă, mulată perfect pe o schemă a captivităţii din interior cît mai adînc. Naratorul personaj, Andor, nu numai că locuieşte cu mama sa, Rebeka Weér, în cei cincisprezece ani de la moartea simbolică a surorii lui, Judit, dar este şi prizonierul nebuniei mamei şi a terorii care pisează mărunt, care uzează şi cea mai puternică voinţă. Ea însăşi prizonieră într-o lume artificială, mascată, actriţa Rebeka Weér îşi impune autoritatea mai întîi în faţa celor doi copii, iar apoi, după plecarea fiicei în Statele Unite, îşi sufocă fiul cu o dragoste sucită, dementă, aiuritoare. Replicile lor construiesc, pe lîngă amănunţita descriere a casei, prin alternarea timpurilor şi scenelor, un spaţiu infernal, absurd, care respinge intruşii. Un spaţiu refuzat celorlalţi, mai întîi Juditei, care se desprinde fără păreri de rău de dominaţia maternă, apoi vecinilor, care încetează a mai întreba cum îi mai merge celebrei actriţe. Pare că viaţa lui Andor, de la legăturile amoroase pînă la călătoriile pentru lecturi în provincie, se află sub semnul Mamei absolute. Eliberarea de sub controlul tartorului matern (a bătrîneţii, a decrepitudinii?) se arată imposibilă, de vreme ce ambele căi, credinţa şi iubirea - larg ramificate în roman -, sunt închise. Finalul insinuează soluţia sinuciderii, ca replică dată unei lumi în care toate converg spre dominaţie şi umilinţă.

"Stimată Mamă, azi am ajuns la Roma…"

Cariera actriţei Rebeka Weér se sfîrşeşte odată cu emigrarea fiicei sale, violonistă talentată, şi în acelaşi timp, o nouă viaţă începe pentru amîndouă după înmormîntarea simbolică pe care şi-o pregătesc una alteia – un loc în cimitirul Kerepesi, respectiv trei rînduri de adio. Dintr-o îngrijorare pe care evită să o numească dragoste sau obligaţie, Andor îi scrie mamei cîteva scrisori în numele Juditei, urmînd un scenariu complicat în a le compune, trimite şi primi. Odată cu primul răspuns al mamei către Judit, el scrie "nişte semne de viaţă pe care o fiică înmormîntată de vie le trimite unei mame care se înmormîntase de vie", prin urmare o ficţiune necesară, preferabilă realităţii. Relaţia aceasta fictivă, impecabil construită, provoacă întrebări: Cît de reali suntem noi, cei care folosim scrisoarea electronică pentru o varietate de expresii, atunci cînd scriem? Sau devine viaţa noastră, povestită în e-mailuri, reală, confirmată în existenţa ei? Numai din acelea care ne ating în mod direct… În orice caz, realitatea fictivă pe care o produce Andor se află sub ameninţarea transferului de identităţi – o altă temă seducătoare, ca şi cum resentimentele, ura Juditei se transmit în rolul pe care îl joacă el temporar.

Final deschis

Attila Bartis pare să fi împachetat, în romanul Tihna, nu numai o viaţă povestită, ci şi un puzzle de sensuri care se relevă sau sunt ascunse, tăinuite. Ele pornesc de la mîna fermă a regimurilor totalitare şi ajung la refugiul erotic, la forme ale agresivităţii şi neputinţei. Pe lîngă oglinda nemincinoasă a realistului, autorul dispune şi de fineţea psihologului, ambele trecute prin lecţia experimentului pe text. Nu-i de mirare că în cazul în care îndrăznim să spunem vreun lucru despre carte, acesta este: capodoperă.

Attila Bartis - Tihna, editura Paralela 45, colecţia Ficţiune fără frontiere, 2006, traducere de Anamaria Pop.

Comentarii cititori
sus

Cătălin Sturza

Christina lui Cimpoeşu sau despre domesticirea realităţii ca efect

Spuneam ceva mai demult, într-o notă despre premiile revistei Cuvântul, că două sunt romanele foarte bune din 2006: Teodosie cel mic, al lui Răzvan Rădulescu, şi Christina domestica şi Vânătorii de suflete, al lui Petru Cimpoeşu. Salutam atunci alegerea noii echipei de la Cuvântul. Şi totuşi, romanul excepţional de anul trecut e, fără doar şi poate, cel al lui Răzvan Rădulescu, spuneam eu; lăudam alegerea, dar contestam echipa şi show-ul – dar asta e cu totul altă poveste. Eram – şi sunt – subiectiv.


Naratorul–VIP

Între timp, Petru Cimpoeşu a primit, pentru Christina domestica..., alte premii, poate mai mari şi mai măgulitoare: al Uniunii Scriitorilor, al revistei Observator cultural, al Ziarului de Iaşi (Premiul Naţional de Proză). Ba a primit chiar şi un premiu din Cehia – Magnesia Litera, pentru o traducere a unui roman mai vechi, Simion liftnicul. Răzvan Rădulescu i-a mai luat-o înainte o singură dată, la Premiile Radio România Cultural. Şi alţii au fost – şi vor mai fi – subiectivi. Dacă aş fi comentator sportiv, aş spune, încântat: câştigă spectacolul. Competiţie la mustaţă, cum nu s-a mai văzut de mult.

"Cât despre critică, ce să spun, trebuie să scrie şi bieţii critici despre cineva şi probabil că s-au plictisit să tot scrie despre vedete, aşa că m-au luat pe mine", declara Petru Cimpoeşu într-un interviu. Lista de mai sus infirmă însă spusele sale: da, e normal, Christina Domestica a ajuns (cam târzior) în capul listei mele de priorităţi, deoarece autorul său a devenit o vedetă! Critica, nu-i aşa, se leagă numai de VIP-uri: Marius Ianuş, Gelu Negrea, Valentin Ursianu (cine e şi Ursianu ăsta?!). Scriitorul se joacă de-a modestia provincială. Citatul pare rostit de aceeaşi voce narativă care îşi face, tam-nisam, apariţia pentru a lămuri lucrurile în finalul romanului: "Până la urmă, chiar dacă am ales cariera de inginer, am publicat câteva cărţi şi am ajuns un scriitor cu oarecare notorietate, măcar în judeţul meu. El [Vasile Ţumburuc, n.m.], la patruzeci de ani trecuţi, încă mai lucra la volumul de debut, iar pe mine mă considera, fireşte, «un scriitoraş de provincie»".

Ce mai narator cel din Christina Domestica..., în stare să îşi dea peste cap, în câteva zeci de pagini plasate la coadă, pe post de "drum spre happy-end", câteva sute de pagini laborioase, cu planuri narative supraetajate, fire întortocheate şi tot tacâmul. Personajele încep să absoarbă substanţă, se umflă precum bureţii, unii sunt bufoni, alţii nebuni deliranţi, alţii conspiratori misterioşi, aţii victime neştiutoare, alţii, în fine, carierişti frustraţi care suferă transformări morale şi îşi regăsesc demnitatea.

Marea aiureală

Dar s-o luăm, întâi, cu începutul. Deşi e impropriu spus că ar exista un început. Totul porneşte undeva, în mijlocul Pacificului, pe insula Roland, o proprietate secretă a statului român. Locuită de rolanzi – coloraţi şi manglitori, rromi, ce mai încoace şi încolo – şi de americani, staţionaţi într-o bază militară. Înainte şi după Revoluţie, cu tot peisajul unui cartier românesc provincial. Polii magnetici ai pământului s-au mutat de la locul lor şi ameninţă echilibrul planetar, nişte extratereştri îşi vâră şi ei coada, iar o organizaţie secretă, sau serviciile de spionaj americane, sau securiştii români complotează să creeze supraomul-pisică-telepată. Cam asta e tot. Simplu?

Toată aiureala încape, cu greu, în câteva sute de pagini. În centru se află Christina Domestica, realizatoarea unei emisiuni numite "Întâlnirea cu fericirea". Christina nu are habar de nimic şi încearcă să salveze lumea. Întâmplător, ea se află în mijlocul unor conspiraţii mondiale şi al unor planuri concentrice de distrugere/salvare a lumii. Ca în Peter Pan, Insula care nu există e buricul Universului.

Încă un ingredient important. Mult, foarte mult umor. Imaginaţi-vă, de pildă, nişte discuţii nesfârşite între împăratul rrom-Roland, care suferă de toate complexele grandomane ale micimii poziţiei sale, şi colonelul şef de bază americană, care suferă de Irritable Bowel Syndrome – adică de balonări, flatulenţă şi hemoroizi. Sau pe colonelul respectiv purtând o cască plină de bobine de autoinducţie care ar trebui să-l vindece de hemoroizi prin captarea câmpurilor geomagnetice ale pământului. Una din sursele consistente ale umorului este disponibilitatea personajelor de a crede orice, şi în orice, de la OZN-uri la energii acumulate în spirale yoghine şi în puterea taumaturgică a căştilor paranormale.

La sfârşit – pentru că nu e nici o greşeală să sărim direct la sfârşit – naratorul se plictiseşte, parcă, de întreaga tevatură, care ar mai putea continua pe alte câteva sute de pagini. Şi îi lasă pe toţi în aer, hotărându-se să recupereze doar unul sau două personaje, să le spunem, cheie: pe nebunul Pablo şi pe Christina. Şi să introducă alte personaje, care nu au nici o legătură cu povestea de dinainte: Vasile Ţumburuc, zis Basil – o caricatură a scriitoraşului provincial ratat –, plus câteva profesorese-amante. Adio, prin urmare, Colonel Puritanal, adio, Împărat al rolanzilor, adio, Maior Smith (devenea chiar simpatic!), Vic (soţul Christinei), Cosmo (tatăl Christinei, se pare, agent secret CIA), dr. Thomas (dispărut, oricum, fără prea multe lămuriri, într-un depozit conspirativ), Joanna-Jeni, Marychka, Naggie şi ai ei amanţi. Adio, rolanzi, OZN-uri, MSAMDR, conspiraţii oculte şi pisici telepate. Cu o singură lovitură, păpuşarul acestui circ psihedelic se hotărăşte să simplifice lucrurile. Taie, fără multe ifose, nodul gordian, trimiţându-i pe toţi la plimbare.

Din nou, naratorul

Ce mai narator, după cum ziceam. E demiurg, intră când vrea în minţile, în casele şi în secretele personajelor, le comentează, înţelegător-ironic, gândurile ("Maiorul Smith nu ştia ce să creadă şi de aceea nu crezu nimic"), se lansează în divagaţii filosofice nesfârşite în jurul motivaţiilor acestora şi învârte tot felul de psihologii şi parapsihologii care-i nuanţează şi/sau disimulează punctele de vedere. O face cu vervă, cu inteligenţă şi cu luciditate. Nu se lasă prins în capcana poveştilor din "Fenomene paranormale"; aceasta e bună doar pentru personajele credule.

Naratorul acesta insidios e, de fapt, primadona romanului. Cel care presară, permanent, sarea şi piperul acestuia. Comentează, de pe margine, piesa pe care o pune în scenă, îi scoate sub reflectoare pe unii, îi concediază, discreţionar, pe alţii, şi îngheaţă, când are chef, acţiunea pentru a explica cum e cu e cu desenul lui Jastrow, cu principiul lui Goodman ("o imagine nu exprimă decât proprietăţile metaforice la care face referire") sau cu pisica lui Schrödinger. Sau pentru a se pierde în divagaţii poetice de felul următor: "Apoi, cortegiul a pornit spre cimitirul Ecaterina. Pe străzi cu hopuri, mărginite de blocuri; pe lângă care curgeau în zadar trotuare; şi magazine alimentare; sufletul ei auster şi supus, izbăvit de păcate, pluti lin către cer; se ridică tot mai sus, deasupra a tot şi a toate; unde zbuciumul lumii s-a stins, nici păsări nu zbor, nici vântul nu bate; abia se zăresc printre nori, la mari depărtări, oraşe şi sate" etc (poezeaua naiv–optzecistă o dă înainte, pe două pagini).

E un narator subiectiv, ironic, muşcător. O adevărată enciclopedie, doldora de tot felul de surse mai mult sau mai puţin serioase, de la articole din Evenimentul zilei şi cărţi de tipul "«Energia care vindecă», a renumitului bioterapeut Viorel Olivian, din Paşcani, judeţul Iaşi", la teorii şi studii de fizică a cuantelor. Un narator care, la un moment dat, hotărăşte să arunce mantia şi sceptrul de demiurg sarcastic, şi să îmbrace hainele de lucru ale inginerului băcăuan. După ce îi invocă pe Marx, Sartre, Tesla şi Bohr, rezolvă totul cu cel mai ieftin truc din manual: acela al manuscrisului adus de un necunoscut, într-o sacoşă de plastic.

E ca şi cum, la un moment dat, s-ar fi plictisit de proporţiile pe care le lua conspiraţia şi de firele pentru a căror desluşire ar mai fi avut nevoie de alte câteva sute de pagini. Şi ar fi spus: gata, până aici! În final apar editorul romanului şi unul dintre redactori – "Nu erau nişte pensionari, cum crezusem. Spre mirarea mea, unul dintre ei, cunoscutul filosof L., directorul unei edituri importante (pe celălalt nu-l cunoşteam, un tip mai înalt şi slab, cu mustaţă şi ochelari, care mergea cu capul aplecat într-o parte şi nu spune decât «îhâm, îhâm») s-a oprit, a făcut o reverenţă cam teatrală şi a spus...". Şi gata, ei au văzut şi, probabil, sunt parte a conspiraţiei şi au interese oculte, ergo produsul e bun de tipar.

Cam asta e tot... adică nimic

Jocul intereselor oculte, miturile de consum şi, mai ales, disponibilitatea consumatorilor de ficţiuni mediatice de a crede în aşa ceva este, de fapt, firul roşu al romanului şi, în acelaşi timp, cea mai evidentă pistă falsă pe care o indică Cimpoeşu. Desigur, personajele sale sunt gata, după cum am mai spus, să înghită orice, deşi orice-ul Christinei nu e identic, de pildă, cu orice-ul lui Naggie. Fiecare are propria versiune asupra para-realităţii, fiecare deţine sursele sale de încredere şi se informează de la experţii săi în supranatural. Una e să-l citeşti pe Viorel Olivian, şi alta pe J. Allen Hynek, cu a sa Experienţa OZN.

Dar Christina Domestica nu e un roman despre manipulare, credulitate şi conspiraţii. Nu intră în aceeaşi oală cu Saludos, Sigma sau cu Hotel Europa, de pildă. Adică Ecovoiu, Ţepeneag, Cuşnarencu and so on. Marea conspiraţie a nu-se-ştie-cui (sau tra-la-la, sau MSAMDR) e doar una dintre pistele posibile. Scenariul S.F. e la fel de verosimil; la fel şi posibilitatea ca totul să fie, în definitiv, visul unui nebun (Pablo sau N. Ceauşescu?), sau o halucinaţie, sau o viziune fantastică ş.a. Sau o demonstraţie sclipitoare a unei teorii literare ad-hoc, pe care o voi numi ficţiunea realităţii ca efect:
"Cam asta e tot – adică, mai nimic. Am impresia că detaliile pe care sunt tentat să le adaug ar fi de prisos, nereuşind decât să complice inutil un desen oricum ratat, lipsit de semnificaţie. Constituie totuşi dovada faptului că eram prezent acolo, încă lucid şi observam atent... realitatea ca efect".

Înapoi la Răzvan Rădulescu. Fără ierarhii şi comparaţii, de data aceasta. Dincolo de premii, între Theodosie... şi Christina... există asemănări de fond. Una decolează din realitate spre o suspensie fantastică, năucitoare şi haotică, alta coboară, ludic, dinspre fantastic spre real, învăluindu-se în reveria strălucitoare a unui copil care visează, în pijamale şi în papuci de casă. Întâlnirea lor probează o anumită evadare excentrică, o fugă dinspre realismul persoanei întâi/al observaţiei nude şi dinspre procedeele facil-mimetice ale acestora spre fabulă, construcţie elaborată şi solicitantă şi chiar spre reactivarea unor zone literare marginale, precum cea a fantasy-ului, S.F.-ului şi a hibrizilor derivaţi din acestea. Şi, nu în ultimul rând, un plus de maturitate şi un salt serios în arta scriiturii. Lucru deloc de ignorat.

P. S. Chiar când mă pregătesc să închei aceste rânduri, prietenii mei cinici&intelectuali încep să-mi trimită, alarmaţi, pe messenger următorul mesaj:
"Tre' să ştim şi noi de ce ne ducem pe p**ă! :un al doilea reactor nuclear a explodat la o atomocentrală în Cecenia după ce primul a explodat săptămâna trecută. Ştirea este ţinută sub tăcere de autorităţi, după bunul obicei (vezi Cernobâl care s-a anunţat după 2 săptămâni). Date fiind direcţia vântului trebuie să se evite cât mai mult deplasarea în aer liber, să se evite în TOTALITATE ploaia, a nu se consuma verdeţuri sau apă de la chiuvetă. Dă mai departe la cunoştinţe, mai ales cei cu copii mici sau FEMEI ÎNSĂRCINATE. Noi am fost anunţaţi în cadrul companiei dintr-o sursă considerată 99.99999% sigură. Repet, nu este o glumă".
Poate, totuşi, teoria conspiraţiei nu e un pretext narativ inocent. Poate chiar E punctul central. Hmm, realitatea ca efect...

(Acest text a apărut în revista Cultura)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey