•  Silviu Oravitzan


sus

Silviu Oravitzan

"Un iconostas este o perdea de lumină spre Împărăţia lui Dumnezeu".
Despre reîntoarcerea artei moderne din sălile de expoziţie în Biserică

Bine aţi venit, maestre Oravitzan, la Prăvălia culturală. În pictura dvs. predomină, aşa cum ştiu cei care vă iubesc arta, două mari motive: Crucea şi Lumina. De ce tocmai ele?

La această întrebare se poate răspunde rapid, dar şi ceva mai pe îndelete, pentru că eu mă ocup de mai bine de treizeci de ani cu aceste două simboluri - şi nu numai cu ele - ca simboluri fundamentale, metafizice. Este Crucea-centru, şi, desigur, tot ceea ce derivă de aici. Este o Cruce a Învierii, a şanselor, să spunem, o Cruce a Luminii pentru că aceste simboluri fundamentale, Crucea, Centrul şi Lumina, reprezintă căutări ale omului care l-au determinat şi care sunt prezente de când lumea în toate marile culturi. Ele îşi află o solidaritate tainică, din îndepărtata Japonie, trecând la indo-europeni şi prin Sumer şi până la civilizaţiile precolumbiene. Deci, în afară de Cruce, altceva nu găseşti, pentru că Crucea răspunde tuturor situaţiilor existenţiale ale omului, cu latura ei orizontală şi cu cea ascensională, verticală, de cuget, de suflet, de spirit. Mai mult, poziţionarea între cele două laturi ale crucii, privirea şi căutarea din aceste situaţii particulare conţin, de fapt, multiplul anumitor situaţii, raportul dintre Unu şi multiplu, căutarea Centrului, căutarea lui Dumnezeu, trecerea de aici spre dincolo, condiţia omului ca fiinţă religioasă, căutarea lui Dumnezeu.

De ce aceste simboluri? Pentru că simbolul e ceva care ne uneşte cu Unul şi cu multiplul. De fapt, partea aceasta de semn - vorbesc de cerc, de pătrat, de cruce - reprezintă partea care a rămas la noi, adică partea pe care o avem în chestiune în noi, aici, pe pământ. Înţelesurile celelalte ale simbolurilor sunt dincolo, trecând "hotarele" la Dumnezeu, trecând cerurile spre Dumnezeu. Ca atitudine, sigur că este Lumina, că este şansa noastră de a fi fiinţe relaţionale într-un raport direct cu divinitatea. Este vorba de un mod iconic de a privi lucrurile, de a-L găsi pe Dumnezeu Unul multiplicat în noi. Şansa noastră este întruparea lui Dumnezeu Fiul pe care Tatăl L-a trimis pentru noi şi Care, prin sacrificiu, S-a născut, S-a renăscut în Lumină. De fapt, Hristos reînviat - asta ne interesează, asta ne determină pe noi, oamenii, aceasta este şansa şi salvarea noastră de a fi fiinţe dumnezeieşti.

Cine vă cunoaşte arta observă cu uşurinţă faptul că Crucea pe care dumneavoastră o reprezentaţi este, de regulă, Crucea greacă, cu două laturi egale şi nu cea cu care sunt obişnuiţi oamenii ca obiect de cult din practica eclezială. De ce preferaţi o astfel de reprezentare a Sfintei Cruci?

Crucea greacă este creştină şi precreştină în acelaşi timp pentru că este proiecţia în epură a lucrurilor. Anterior, vorbeam de simbol. De la simbol ajungem la pătrat şi la relaţia dintre rotirea pătratului, de fapt, la relaţia, simbolic vorbind, dintre pătratul terestru - pământul de aici, pe care stăm - şi visul omului şi privirea lui spre ceruri, respectiv faptul lui de a-L căuta pe Dumnezeu, adică dorul acesta de sacru. Or, acest lucru determină o Cruce egală: oricum am învârti pătratul, printr-o simplă translaţie, ajungem la octogonul care marchează, de fapt, planurile tuturor bisericilor şi templelor, ale oricărei construcţii sacre din lume. Este, de fapt, o relaţie între pătratul terestru şi Ierusalimul ceresc, pătratul ceresc dat de Crucea care se formează între braţele sale egale şi care, de fapt, reprezintă un întreg univers - un univers egal, un univers cu distanţe, cu puncte geometrice care pot să relaţioneze cu sistemele de care vorbeam. Dumnezeu, când a făcut lumea, a fost un mare geometru şi putem spune că geometria lui Dumnezeu este întipărită în lume prin corola de minuni, cum spunea Blaga, prin perfecţiunea armonică a vieţii, a frumuseţilor vieţii, a frumuseţilor care ţin de ritm, de armonie, de pace şi pe care o găsim în aceste simboluri.

Astfel, Crucea cu braţele egale este o Cruce universală, creştină şi precreştină în acelaşi timp. Este creştină pentru că Dumnezeu, aşa cum spunea părintele Stăniloae, nu Se aşează în Fiul decât în Centrul lumii, în centrul Crucii şi pentru sacrificiu. Astfel, Crucea devine umană. Creaţia universală mi se pare că ţine de Crucea cu braţe egale. De altfel, întâlnim aceste simboluri de care vă vorbeam în memoria primară a omului. În artă cred că important nu este să fii original, ci să fii originar, adică să te apropii de începuturi, să te apropii de primii oameni. Etimologia cuvântului românesc "a-ţi aminti" trimite la minte. Cu cât memoria este mai vie, cu cât omul este mai viu, cu atât suflul divin este mai amplu în el. De ce? Pentru că aici, aducându-ţi aminte de primele începuturi, de origine, dai de lumina asta, care a fost o lumină unică, o lumină divină. De fapt, în acest sens vorbeam despre faptul că semnul poate fi solidar în marile culturi. De unde aceste semne, Crucea sau pătratul sau cercul, fără a avea o comunicare directă şi instantanee ca aceea realizată prin mijloacele moderne, de unde altundeva acea comunicare - mai abitir decât astăzi - decât, cred eu, dintr-o memorie paradiziacă a omului? Omul vine de undeva, omul vine din Grădina Edenului şi de aici semnele acestea, simbolurile care au rămas la noi şi pe care le-am preluat - Cruce, cer, patrafir - sau relaţiile dintre ele şi înţelesurile lor rămase acolo, la Dumnezeu. Rădăcinile omului sunt în cer, nu pe pământ. De aici ne vine seva. De aici ne vine memoria şi cred că aşa ne putem şi explica. Bunăoară, vedem şi la costumele noastre vechi populare structurile de romburi, de alternaţii, de aşezări şi de permutări. Vedem rombul care nu este decât un cub în perspectivă, un pătrat în perspectivă, cu intrările şi cu raporturile exacte, destul de savant descifrate la secţiunea numărului de aur. De unde atâta perfecţiune? De unde atâta armonie căreia abia acum îi desluşim înţelesurile? De unde înţelepciunea şi profunzimea la omul pe care noi îl numim "primitiv", dacă nu de la o memorie perfectă, ideală. Părintele Rafael Noica spunea că frica de Dumnezeu înseamnă tocmai frica de a nu face parte din creaţia lui Dumnezeu, de a fi în afara armoniei, de a nu avea cumva un drum paralel, de a nu avea un drum rătăcitor. Mi se pare aiuritor faptul că, în societatea de azi, fiecare om îşi găseşte filosofia lui, filosofie care nu e mai niciodată în concordanţă cu respiraţia aceasta universală, cosmică. Omul acesta este în afară, a pierdut legăturile, nu mai are privirea orientată înspre Unu. Indivizii se află într-o mişcare browniană, fiecare cu filosofia lui de buzunar, cu crizele sale de personalitate. Fiecare se trezeşte mare artist, fiecare crede că cu el începe şi cu el se sfârşeşte universul. De aici, rătăcirile. Nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Creator este Unul singur. Omul nu poate fi decât un bun conductor, decât o fereastră, o legătură între Marea creaţie şi ceea ce poate face el prin liberul său arbitru, amplificând ceea ce i-a dat Dumnezeu. Brâncuşi a înţeles cel mai bine lucrul acesta. El e singurul artist cu adevărat important care construieşte. El n-a fost un artist original, ci unul originar. A fost un bun conductor de energie, de har divin.

Pentru că vorbiţi de Brâncuşi, sunt voci care vă apropie de el prin tendinţa dumneavoastră de a reduce spectrul imagistic la esenţe. Putem spune că Brâncuşi v-a fost întrucâtva model?

Ar fi simplu de spus şi onorant pentru orice artist astăzi. Eu l-am văzut pe Brâncuşi peste tot în lume - în Franţa, în America. Toată lumea se regăseşte în Brâncuşi, pentru că Brâncuşi a forat puternic în grădina proprie până a dat de apa freatică. Apa freatică sau apa de izvor care este aceeaşi peste tot - fie că o întâlnim aici, în România sau în Vestul Europei, fie c-o întâlnim în America sau în Asia. Acolo, în adâncurile fântânii din grădina proprie, poţi vedea apa aceasta unde oamenii gândesc la fel, unde oamenii iubesc la fel, unde întrebările fundamentale - de unde venim, ce suntem – sunt aceleaşi, unde dorul şi poziţionarea aceasta faţă de sacru, faţă de Dumnezeu, faţă de Unu este la fel. Din cauza asta, atâtea popoare se regăsesc astăzi în Brâncuşi. Poate că este prea mult spus şi prea uzitat termenul "sentimentul românesc al fiinţei", mă gândesc la Noica, dar uite, un gorjean de aici, de pe acest loc, a putut să fie un exemplu de atitudine.

Cum vă caracterizaţi propria artă? Este vorba de artă sacră, de pictură de inspiraţie religioasă sau de exerciţiu mistic în imagini?

Nu cred că artistul trebuie să se gândească să-şi poziţioneze singur propria sa facere. Omul caută să se expliciteze. Prin artă, prin sentimente transmite cunoaştere. Eu sunt născut în sudul Banatului, la Ciclova Montana, lângă Oraviţa, unde în secolul al XVI-lea, al XVII-lea veneau gorjeni, peste păduri, dealuri, munţi şi ocupau locurile montane ca tăietori de lemne şi ca mineri. Se cunosc bufenii, o populaţie specială în Banat la care există similitudini de port, de grai cu Nordul Olteniei, cu Tismana. De fapt, Oravitzan nu vine de la Oraviţa, vine de la Oreviţa. Se chema Oreviceanu, ca Tismăneanu sau Izverniceanu. În zona asta eram apropiat, ca şi copil, de o anumită latură a peisajului montan, de o anumită anecdotă, dar care avea o frumuseţe în sine. Eram atras de ea şi pictam sate cu case albe, cu personaje interogative - femeile ca nişte vestale antice. Era întotdeauna o lume fără cer, în sensul că deasupra satului montan erau biserica şi cimitirul cu şirul de cruci. De fapt, în învelişul acesta pitoresc al lucrurilor am ajuns la întrebările despre miezul luminal al lor. Ce este, de fapt, lumea aceasta care, pentru mine, a fost o fereastră spre cer? Aici am întâlnit, în copilăria asta primele întrebări despre moarte, viaţă, despre cimitir. Ce înseamnă moartea? O continuare a ceea ce este dincolo prin bocete. De fapt şi aici, ca şi în Oltenia, după ce moare omul, se duc la cimitir zile, luni, ani, ca o continuare a fiinţei sub altă formă, în care dialogul este viu şi unde participă, alături de om, întreaga natură: şi ploaia şi vântul şi soarele şi obiceiurile - toate. De fapt este o cosmogonie, un creştinism cosmic, pe care în copilăria mea l-am palpat şi l-am trăit.

Sunteţi înclinat spre arabesc, spre elemente de ornamentaţie care ne trimit uneori cu gândul la arta islamică. Apoi, din arta dumneavoastră lipseşte, în mod bizar, chipul. Care este explicaţia acestui fapt?

La un moment dat am descoperit miniatura şi, de la semnul Crucii, am trecut la simbolul Crucii, la labirint – şi el, de fapt, un alt semn şi simbol generos conţinând, la rându-i, alte capitole importante din simbolistica universală ca nodul, plasa, stâlpul, etc. Am studiat aici, la mine acasă, în România, de mii şi mii de ori o miniatură dintr-un tetraevangheliar al lui Petru Rareş, o singură miniatură pe care am făcut-o de mii şi mii de ori. Chiar am avut o expoziţie la Paris în care am expus această miniatură accentuând anumite spaţii, amplificând anumite detalii, activând anumite câmpuri, trecând prin anumite forme şi culori, prin anumite relaţii dintre puncte, linii, suprafeţe. Mi-am dat seama că lucrurile nu au nimic plicticos, ba, din contră, se deschid alte şi alte faţete. Pe un câmp de investigaţie foarte determinat, lumea se deschide ca şi cum ai deschide o poartă îngustă, ca şi când ai trece prin ea şi ai da de nişte peisaje mirifice. Mă gândesc astăzi la colegii mei care caută în fiecare zi altceva, alte forme de exprimare estetică. Vrând să fii original, îngroşându-ţi şi amplificându-ţi fiinţa şi umorile tale personale, te usuci, ţi se întrerupe calea de acces la suflul universal care este suflul divin. Ajungând la labirint, am ajuns într-o lume mirifică, am ajuns în lumea Orientului. De fapt, însăşi arta creştină se împarte în două - în noaptea aceasta mirifică de topaz, de smarald, care este catedrala bizantină de la Constantinopol până în Capadocia, şi ceea ce este proiecţia în epură, raţionalitatea şi cartezianismul Vestului. Eu pendulez între aceste două laturi şi nu mi-e străină nici una, nici alta.

Vă propun să ne aplecăm puţin asupra universului cromatic. Se întâlnesc în arta dumneavoastră cele mai surprinzătoare contraste. Ce înseamnă pentru dvs. culoarea?

Eu văd culoarea complet diferit de experienţele în expresie ale colegilor mei pictori. Culoarea a însemnat lumea aceasta a luminii în particular, a luminii rănite, pentru că culoarea este o desfacere a luminii, o parte a luminii care îşi caută întregul, o particularizare a luminii totale, a unităţii luminii. În acest context se înscriu aventurile mari ale artei - formidabile ca expresie - de la începutul secolului al XIX-lea şi până în sec. XX, cu toate "ismele" sale, cu impresionismul, postimpresionismul etc., încercări formidabile ale ochiului, ale lentilei omului. Pe mine m-a interesat culoarea ca întreg, adică dorul acesta din culoare, dorul particularului care înseamnă culoarea desfăcută şi divizată a întregului. Adică tot timpul un roşu trebuie să-şi caute întregul, să-şi caute lumina, tot timpul un albastru trebuie să-şi caute lumina. Lucrul acesta a fost posibil în arta sacră. Aţi văzut că marile culturi nu foloseau decât anumite culori – Egiptul, Orientul cu cele o mie şi una de nopţi ale albastrului profund. Vezi Sfânta Sofia şi îţi imaginezi cum era ea făcută, cu toată lumina, cu suferinţa luminii şi drumul ei tot timpul înspre căutarea unităţii. Când au venit primii credincioşi ruşi la Sfânta Sofia şi au văzut minunile astea şi desfăşurarea figurilor geometrice, a drumurilor iniţiatice ce duc la apoteoza şi la nimbul sfinţilor unde se află lumina dumnezeiască, aceştia au zis: "Aici este raiul". Ăsta este raiul trăit, raiul văzut în biserica Sfânta Sofia. În sensul acesta mă interesează culorile şi lumina. De altfel, eu lucrez mult cu aur, deşi nu mă interesează aurul ca bgăţie. În Bizanţ, aurul nu trimite la bogăţie, ci la sfinţenie.

Acesta este drumul: este o lipsă a culorii, un dor al culorii de a-şi găsi unitatea. Acolo găseşti sfinţenia, acolo găseşti coridorul care te poate duce la Dumnezeu, acolo sunt cărările lui Dumnezeu. De altfel, toată pictura sacră - vorbeam de lucrurile din costumele populare - ducturile acestea, liniile, structurile de romburi, de mişcări, de pătrate, pătratul rotit în arta populară, de fapt, totul este o cărare a lui Dumnezeu. Omul lua costumul şi se îmbrăca atunci când venea de la lucru. Lucrul nu era munca pe care o ştim noi din socialism, lucrul era o respiraţie a ta în funcţie de familie, de copii, de casă. În ziua de sărbătoare îmbrăcai acest costum. Te spălai, te primeneai, luai costumul. Croiul, dacă observaţi, te pune în situaţia de a fi tu însuţi împărat. Nu poţi să faci giumbuşlucuri în costumele astea. Trebuie să stai drept, curat şi să-ţi primeneşti acolo, în biserică, sufletul în rugăciune. Acesta este un alt mare act pe care omul îl face către Dumnezeu. Rugăciunea se face din interior, cu sufletul curat, nu mai vorbesc de Euharistie. În fiecare dumninică aveai o atitudine euharistică, de primenire şi de curăţire în Duh. Erai un om de omenie, curat, cu nişte ritmuri cosmice care ţineau de munca câmpului, de obiceiuri, de ritual. Costumul era de aşa natură, că parcă-ţi ieşea sufletul prin piele. Parcă el îţi era pielea. De fapt, acest lucru provine tot din memoria paradiziacă de care vorbeam anterior. Probabil că aşa a fost Adam înainte de păcat.

Fiecare formă de artă sacră presupune ucenicie, ascultare, jertfă. Se poate spune că şi dumneavoastră urmaţi un canon?

Acest lucru e mai greu de mărturisit. Mărturisesc pe Hristos, mărturisesc pe Dumnezeu, Unul în Treime. Fiecare avem crucea noastră. Numai un sfânt ar putea să-şi mărturisească viu prezenţa. Lucrul la atelier te lucrează, de fapt, şi pe tine. Intrând pe cărările lui Dumnezeu, prin rugăciune şi prin "antrenament" spiritual, cum spunea Noica, lucrul te aduce tot timpul cu faţa spre Dumnezeu, te aduce într-o stare religioasă. Este o frumuseţe a lucrurilor în sine. Doar prin pictură, cred, sau prin formele pe care le fac, prin sculptură, mai pot să acopăr ceea ce trăiesc, ceea ce simt. Vorbele sunt în afară, ca nişte excrescenţe care scapă. Genul ăsta de lucruri te duce la o pace, la o linişte, la o trăire în sine a picturii, a meditaţiei şi a rugăciunii.

Acum câteva luni am putut vedea la Cluj proiectul în care dumneavoastră sunteţi implicat alături de Marco Rupnik la Biserica "Schimbarea la faţă", un adevărat proiect de ecumenism iconografic. Credeţi că arta poate fi o modalitate de a diminua diferenţele confesionale?

Cred că Dumnezeu a vrut să fac ceea ce fac eu la Cluj. Biserica de la Cluj este prima biserică făcută după o mie de ani de un artist ortodox şi de un artist catolic (spun un artist catolic în sensul că Rupnik este un călugăr iezuit, care a terminat pictura, dar predă şi dogmatica la o Universitate iezuită din Roma). Până acum, eu am făcut un iconostas din lemn, şapte metri pe şapte, prin care am ridicat, de fapt, problema cu privire la ce este un iconostas propriu-zis. Un iconostas este o perdea de lumină care face trecerea dinspre lumea de aici, din naos şi pronaos înspre altar, înspre Împărăţia lui Dumnezeu. Este masa de lumină necreată cu toate lecţiile despre lumină de la Sf. Simion Noul Teolog până la cei doi mari Grigorie, Sf. Grigorie Sinaitul şi Sf. Grigorie Palama. Este o poartă de comuniune între ceea ce este aici şi ceea ce este dincolo. În spatele iconostasului se află o Maică a Domnului de 14 metri făcută de Rupnik, cel care făcut mozaicurile de la Redemptoris Mater, capela de rugăciune a Papei Ioan Paul al II-lea de la Palazzo Castelgandolfo. Ele se completează unele pe altele. Eu am făcut până acum Crucea şi toate structurile de cruci, de la câmpurile de cruci ascensionale până la crucile stabile şi, de fapt, structurile şi câmpurile de cruci care susţin tot universul geometric şi universul de dogmă al echivalenţelor dintre lumea tridimensională şi lumea aceasta bidimensională. Pe de altă parte, în biserica respectivă de la Cluj, o să întâlnim momente din viaţa lui Hristos puse de Rupnik pe perete, după o lecţie întreagă a tot ceea ce au însemnat experienţele-expresii din arta modernă, trecând prin Maleevici, Kandinki, etc. Este vorba de întoarcerea artei moderne, căci, de fapt, aici este problema - întoarcerea artei moderne din sălile de expoziţie, din experienţele fizice, optice, filosofice, întoarcerea ei în biserică, întoarcerea liturgică a ei. Dacă la Rupnik lucrul acesta este evident în compoziţia modernă, în echilibru şi dezechilibru, cu toate lecţiile Renaşterii, la mine aspectele legate de desfăşurarea scenelor din viaţa Mântuitorului sau din Vechiul Testament sunt închise tot timpul. Aici este vorba nu de a crea un tablou religios, ci de faptul de a strânge aceste lucruri pe un drum, pe cărările lui Dumnezeu, de a face posibilă comunicarea aceasta, anularea acestor pereţi şi trecerea sufletului de aici, dincolo.

De fapt, eu aş vedea această biserică terminată ca pe Gala Placidia de lângă Saint Apollinaire de la Ravena. Când intri în această biserică mică, vii dintr-un univers încărcat cu toate datele şi semnele comandamentelor imediate, din stradă, din familie, din societate. Intrând, dai de întuneric, astfel încât îţi trebuie câteva minute să stai, să te linişteşti, să-ţi curgă umorile, să-ţi treacă în picioare şi în pământ dacă se poate. După ce te-ai liniştit, de-abia atunci începi să vezi. Nu mai poţi privi - privirea rămâne pe stradă, la uşa bisericii. Începi să vezi mii de stele, de cruci care te aduc într-un anturaj hristic, într-o prietenie, într-o căldură şi astfel începi să te umpli de slavă şi de seninătate. Începe pacea, chietudinea, tăcerea aceasta asurzitoare din biserică, noaptea aceasta stelară de cruci. Şi atunci începi să te rogi, atunci devine posibilă rugăciunea, atunci este posibil arcul dintre tine şi Dumnezeu, atunci este posibil ca dumnezeul din tine să dialogheze cu Dumnezeul cel Mare. În felul ăsta cred eu că va arăta biserica de la Cluj.

Maestre Oravitzan, vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi-aţi acordat acest interviu.

Interviu realizat de Ana Ocoleanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey