•  Alina Savin
•  Radu Ţuculescu
•  Daniel Vighi


sus

Alina Savin

Marion
(Continuare din numărul trecut)

Am fost la inaugurarea expoziţiei unui artist faimos, cardiac, pe care îl cunoşteam bine.
Cînd ne-a văzut apărînd, el s-a îndepărtat de ceilalţi invitaţi şi a venit să ne salute.
- Dragele mele prietene, inima mea e de acum ofilită şi bolnavă, un biet muşchi atrofiat într-o mare de sînge bolnav, dar pe voi tot vă iubesc. Mulţumesc că aţi venit.
Ne-a luat de braţ şi ne-a plimbat prin faţa tuturor tablourilor lui. Inimi moarte pe platouri de argint.
- Pentru mine la asta se reduce acum infinitatea lumii, ne-a spus el şi şi-a dus mîna la piept.

După ce am făcut turul expoziţiei, pictorul s-a scuzat şi s-a dus să vorbească altor invitaţi. Am început să vorbim în şoaptă, în timp ce ne serveam din cupele cu pastă din coajă de banană şi scorţişoară:
- Mă enervează tablourile din care nu înţeleg nimic.
- Şi pe mine.
- Şi cărţile din care nu înţeleg nimic.
- Da, şi pe mine.
- Şi filmele prea complicate, din care nu înţeleg aproape nimic. (după o vreme) Nici pe tine nu te înţeleg tot timpul. Atunci mă enervezi la culme.

S-a apropiat de noi un artist costeliv, sculptor în ceaţă. Vorbele îi erau distinse, ne plăcea să-l ascultăm. Ne-a spus că îşi făcea, în lunile de toamnă, provizii de ceaţă, umplîndu-şi atelierul cu blocuri întregi şi compacte, iar în restul anului lucra. Marion, insensibilă la talentul lui, i-a comandat o pereche de pantofi. Artistul a măsurat-o şi peste cîteva zile i-a adus personal la uşa noastră, într-o cutie de carton. Marion s-a încălţat cu ei şi a început să smulgă buruienile care crescuseră în ghivecele cu plante exotice de pe terasă.
Buruienile ţipau cu limbă de moarte.
- Iubito, de unde ai luat pămîntul ăsta? Nu e bun deloc.
- Din cimitir.
Cînd a terminat, m-a prins cu un lanţ de picior şi a plecat la cumpărături.
Îi era frică să nu o părăsesc, biata de ea.
Cu o piatră albă, perfect ovală, am lovit în lanţ, să îl sparg.
Am desfiletat şuruburile încuietorii cu vîrful unui foarfec muiat în ulei şi oţet de iasomie.
Cînd în sfîrşit m-am eliberat, m-am aşezat pe canapea şi am aşteptat-o să se întoarcă.
Îmi exersam în gînd discursul. Voiam să îi spun că totul se va termina într-o zi. Contururile noastre se vor dizolva, plămînii ne vor arde încet, topindu-ne carnea, dar noi nu vom renaşte. Ce amintiri jalnice vom avea la sfirsit, cîtă cenuşă inutilă vom lăsa în urma noastră.
Ascultam, în lumina din ce în ce mai palidă, cum se loveau de ferestrele salonului păsările bolnave şi ploaia cu gheaţă. Exhumam amintiri la telefonul negru al nopţii.
Marion nu mai venea.

***

(Scena înfăţişează un salon cu pereţi galbeni, acoperiţi cu desene abstracte, prinse în pioneze cu gămalii colorate. Pe o măsuţă joasă, un televizor la care se difuzează, fără sonor, un documentar despre un pictor celebru. Pe etajere, clepsidre de diferite mărimi şi cutii din metal serigrafiat. Două canapele acoperite cu pleduri în carouri, pe care se află, faţă în faţă, două gemene. Geamăna 1, machiată strident. Geamăna 2, îmbrăcată ca o zeiţă care tocmai a creat o lume adevărată, în care se petrec întîmplări adevărate. O fereastră largă, acoperită cu draperii din catifea roşie.)
Eu: Marion, am visat că oraşul a luat foc de la ţigara ta.
Marion: Ştii bine că îmi place cînd comitem acte antisociale pline de vitejie.
Eu: Vedeam clar clădirile ca de aur, din care ieşea un fum gros, violet.
(Marion îşi aprinde o ţigară.)
Eu: Marion, nu mai fuma, te rog.
Marion: Fumatul e singura mea desfătare. În rest, totul e o spectaculoasă impostură.
Eu: Ce spui tu e o crimă oribilă. Şi totuşi, dragostea noastră continuă să explodeze.
Marion (suflînd fumul înspre tavan): Da. (Tăcere)
Marion: Salteaua patului nostru e plină de ghimpi vii. Oraşul în care trăim e un splendid imperiu putred, în descompunere. Ziduri înalte îi conservă decăderea. Simt în măduvă şi în rinichi distrugerea lui apropiată.
Eu (întind mîna şi ia ţigara lui Marion): Nu-ţi fie frică. Toate se vor dizolva în jurul nostru, dar vom rămîne împreună. Ia piatra asta şi loveşte-o! (Scot din buzunar o piatră albă, perfect ovală, şi o pun pe masă, în faţa ei.) Va scoate piatra vreun cuvînt?
Marion (cu voce neliniştită): Nu.
Eu: Aşa vei ajunge şi tu. Vei uita ce e răul.
Marion: Am uitat deja totul. Zilele cu tine sînt atît de pline, încît trebuie să îmi exilez amintirile în zone întunecate şi necunoscute. Înainte de tine aveam certitudini. Acum nu te am decît pe tine. Totul poate să ardă în jurul meu, atîta vreme cît eşti lîngă mine, sînt fericită.
Eu: Corpul ţi-e aşa subţire, Marion, încît uneori, noaptea, cînd te îmbrăţişez, parcă m-aş îmbrăţişa pe mine însămi.
(Marion zîmbeşte. Strivesc mucul ţigării într-o scrumieră de faianţă pictată. Marion scoate din pachet o a doua ţigară, pe care i-o aprind cu bricheta. În tot acest timp, ne privim fără întrerupere. Gesturile sînt mecanice, dinainte studiate.)
Eu: Alteori stai întinsă cu orele lîngă mine, fără să respiri, şi am impresia că eşti un peşte mort, gigantic şi rece.
Marion: Ştiu. (Tăcere)
Eu: De ce mă laşi singură? Spune-mi.
Marion: Deseori pentru mine lumina se stinge brusc. Atunci fug, pentru că totul în jurul meu mă ameninţă, chiar şi tu. Nu văd niciodată chipul răului, însă prezenţa lui mă înfioară.
Eu (fredonînd cu voce joasă): Ca o furtună, ca un tunet, ca o rupere de nori.
(Marion se ridică, dă la o parte draperiile din catifea roşie, deschide fereastra şi aruncă ţigara aprinsă. În depărtare izbucneşte o vîlvătaie puternică. Focul se întinde cu repeziciune. Mă duc lîngă ea, o cuprind cu braţul pe după umeri şi îmi lipesc tîmpla de tîmpla ei. Privim, infiorate, cum arde oraşul din temelii. Se ridică în jurul meu închisori. Procese cerebrale fine, în timpul cărora celulele nervoase mor rînd pe rînd.)
Eu: Toţi locuitorii oraşului vor muri sufocaţi, în chinuri groaznice. Nu ţi-e milă de ei, Marion?
Marion: Nu.
Eu: Nici de copii, nici de femei, nici de bătrîni?
Marion: Nu.
Eu (sărutînd-o pe păr): Ce bine.

***

Uneori se întindea pe pat, între mine şi Marion, o femeie cu bluză verde şi fustă foarte lungă, care respira regulat şi dormea adînc. Îi priveam cu înţelegere picioarele rănite şi o lăsam să se odihnească.
Nu am reuşit niciodată să trasăm un calendar exact al vizitelor ei.
- Săraca, a spus într-o zi Marion.
Acesta a fost singurul comentariu pe care l-a făcut vreodată despre ea.

Într-o noapte, femeia a intrat în dormitor tîrîind după ea, de un lanţ gros, o barcă pescărească, pe care a lăsat-o în mijlocul camerei. Ne-am ridicat de pe pat şi am inspectat-o. Atît de tare ne-a placut, încît am dormit o vreme în ea, îmbrăţişate, învelite în pleduri în carouri. Am vîndut-o apoi unui colecţionar de rarităţi.

La sfîrşitul lunii am rămas fără bani. Marion plîngea cu lacrimi de ceară.
- Nu pot să trăiesc fără dulceaţă de kiwi şi lapte de soia, se lamenta ea. M-am săturat să mănînc în fiecare dimineaţă pîine muiată în ceai. Cu mintea ocupată de aceste detalii, cum ai vrea să mai fac dragoste cu tine?
Am adunat în palme lacrimile lui Marion, le-am frămîntat şi am construit mici figurine zoomorfe, cărora le-am pictat cu ojă ochi roşii. Le-am aşezat în linie pe raft şi m-am închinat lor. Marion s-a oprit din plîns şi şi-a picurat pe palme ceară fierbinte din lumînările decorative de pe masă. În scurt timp ne-am dus la culcare.

Stăteam întinsă pe pat. Lîngă mine respira regulat femeia mea. Am băgat mîna sub pledul în carouri şi i-am strîns în palmă sînul cald. Ea s-a trezit şi m-a întrebat ce vreau.
- Marion, doar un singur lucru ne mai poate salva acum.
Marion s-a întors cu spatele la mine şi a adormit la loc, instantaneu.
A doua zi am început să ţinem post cu piure de castane şi să ne gîndim cum să facem rost de nişte bani. Marion era de părere că ar trebui să prostituăm catedrala.
- Cum adică?
- Ai văzut şi tu ce efect relaxant are asupra oamenilor. Am putea să îi invităm aici, contra unei sume oarecare, la numite ore, cînd piatra este strălucitoare ca o marmură în culori. Trebuie doar să spălăm geamurile ferestrelor.
- Bună idee.
Ca să o răsplătesc, am spălat în locul ei vasele; ea stătea cu coatele sprijinite de pervazul ferestrei şi se uita cum trec pompierii. Apoi am udat cu stropitoarea brăduţii argintii din ghivece.

Ne-am dat seama, însă, că nu aveam bani nici să dăm anunţ în ziar, aşa că m-am apucat să fabric trandafiri de hîrtie, pe care îi vindeam vecinilor. Aceştia îi cumpărau de milă, nu îmi păsa.
După o vreme m-am plîns lui Marion că vecinii sînt brutali şi tăcuţi, pasionaţi de jocul cu zaruri, şi că mă atacă noaptea cu arme albe din oase de balenă, pe scările înguste, cu trepte de piatră prea înalte. Ea m-a rugat să încetez comerţul ilegal, pentru binele amîndurora, şi a întins o piele de viţel peste lume, pentru că ea e Mesia.

Cu banii cîştigaţi din vînzarea trandafirilor de hîrtie, am plătit facturile, am luat de mîncare şi am cumpărat de la o florărie un arbore de cauciuc. Am pus ghiveciul pe terasă şi am uitat de el. Marion a făcut o crestătură în tulpină şi a supt cu poftă. Corpul ei elastic s-a întins pînă la nori.
Ea a făcut şi un act caritabil. A ambalat în sticle de plastic apă de la robinet şi le-a trimis prin poştă, la adrese fictive, în ţările deşertice.
După aceea şi-a pieptănat părul în faţa oglinzii şi şi l-a prins în coc cu o clamă de metal. A ars într-un vas de lut esenţe tari de ambră şi lemn-vechi şi a invitat la aperitiv un savant erudit, un om de ştiinţă, un snob, un artist şi un explorator. Ca să îi distreze, a chemat şi cinci dansatoare exotice, care ne-au desfătat cu unduirile lor.
Brînză de capră, şuncă poloneză cu chimen, pahare cu picior, pline cu puroi şi melancolie.
Au adormit cu toţii tîrziu, înspre dimineaţă, îmbrăţişaţi pe la colţuri. Ca mă mă răzbun, le-am tăiat tuturor degetul mic de la piciorul drept, ca să nu mai poată vreodată dansa. Doar pe Marion am iertat-o.

Îmi spuneam:
- Marion este tărîmul meu scufundat, cu frontiere închise, nu voi permite nimănui să intre aici.
Mi-am pus un colier din monezi ruginite şi am fiert degetele, la foc mic, într-un amestec scîrbos de urină, sînge de cocoş, ulei de castane sălbatice şi vin oţetit.
M-am dus la cimitir şi am turnat lichidul pe mormintele strămoşilor lui Marion, ca să nu îşi mai aducă vreodată aminte de viaţa ei de dinainte. Pămîntul mucegăia pe loc şi devenea cenuşă.
Întoarsă acasă, i-am cusut şosetele rupte şi m-am gîndit cu violenţă la dragostea ei feroce. Noi sîntem două gemene cu horoscoape comune şi priviri grele, dar numai Marion e Mesia. Eu sînt geamăna imperfectă, contra-exemplul, produsul dragostei plictisite.
După ce am cusut stîngaci şi tivurile draperiilor din catifea roşie, am trezit-o pe Marion şi am ieşit la plimbare.
Am intrat pe furiş într-o grădină cu tufe de mentă. I-am explorat potecile şi i-am strivit între degete frunzele parfumate. Pe neaşteptate am văzut în ierburile văratice un bărbat gol, întins la soare. Am luat-o la goană înapoi, rîzînd.

Ne-am dus apoi la piaţa Notre-Dame şi am cumpărat un iepure mort, cu carne fibroasă. Marion l-a strîns în braţe ca pe copilul ei.
A trecut prin faţa noastră o femeie grasă, îmbrăcată cu pantaloni de un verde închis, cu nişte ochi fenomenali de culoarea mucegaiului de apă. Marion s-a întristat dintr-o dată.
- Am văzut cum te uitai la sînii ei, nu e nevoie să minţi. Îţi plăcea, nu-i aşa?
- Eşti nebună.
- Ştiu foarte bine ce am văzut.
S-a oprit din mers (avea o rochie înflorată, din mătase), a dat drumul iepurelui, care a luat-o la goană în susul străzii cu salturi egale, şi a început să se lovească cu capul de zidul unei clădiri înalte, cu balcoane multe.
Am aşteptat cu mîinile încrucişate pe piept să îi treacă supărarea şi am plecat mai departe.

În vitrina unui magazin de animale erau îngrămădiţi cîţiva căţeluşi în costume de carnaval. Unul dintre ei, îmbrăcat ca un marchiz, cu o perucă miniaturală, a început să lingă vitrina. Marion s-a lăsat în genunchi în faţa lui şi a sărutat sticla.
Urma rujului ei sidefat.
La intrare era un clopoţel cu sunet cumplit. Marion s-a ridicat pe vîrfuri, l-a smuls şi a fugit cu el înspre fluviu.
Eu m-am dus spre casă. A apărut şi ea, într-un tîrziu, şi-a pus capul pe genunchii mei şi m-a întrebat:
- Există vreo parte a corpului meu care nu îţi place?
Am luat lupa de pe noptieră şi am început să o examinez cu atenţie.
- Nu. Îmi placi toată. Îmi plac mai ales încheieturile tale. Ai cele mai frumoase încheieturi din lume. Şi gustul de piper al buzelor tale îmi place.
Ca să-i dovedesc sinceritatea mea, am fotografiat-o goală, am developat fotografiile în baie şi le-am pus în rame de lemn, pe care le-am atîrnat peste tot prin apartament.
Ea a rîs, a decupat din reviste de modă rochii elegante, pe care le-a lipit peste corpul ei din rame, apoi şi-a colorat cu cariocile ochii şi buzele. Cînd s-a văzut într-o fotografie prost cadrată:
- Aşa arăt eu în realitate?
- Da.
- De ce nu mi-ai spus că sînt aşa de urîtă?
- Dar nu eşti urîtă.
- Cum nu? Uită-te şi tu ce piele obosită, ce cearcăne adînci.
- Asta e din cauză că dormi puţin.
- Nu contează din ce cauză e. Oricum, ai făcut o mare greşeală cînd m-ai ales pe mine.
Am stat şi m-am gîndit cîteva secunde.
- Tu m-ai ales pe mine.
- Tu adică nu ai avut nici un cuvînt de spus?
- Nu prea.
- Vrei să zici că te-ai fi dus cu oricare?
- Da, cred ca da.
A început să plîngă. Ca să o consolez i-am spus:
- Marion, eşti lichidă, şi pielea ta e din sticlă preţioasă. Îţi tai cu lama încheieturile fragile şi te scurgi pe podea. Te solidifici în faţa ochilor mei în dantelă roşie, din care îmi croiesc o rochie lungă. Sînt îmbrăcată în tine, Marion.
Marion s-a apropiat de mine şi m-a dezbrăcat. Mi-a aruncat rochia pe fereastră.
- Acum ai rămas singură.
Stau chircită pe canapea, cu fruntea în mîini. Mă doare capul. Mă ridic şi îi caut o aspirină. Uit totul şi mă inundă o fericire incredibilă.

***

Nu pot să adorm. Se aude în depărtare, în vreun cartier necunoscut, o melodie tristă. Îmi aduc aminte de întîmplări îngrijorătoare cu saxofonişti tineri, şi mă întreb pe unde şi cu cine o fi umblînd Marion, într-o noapte de o asemenea profunzime.
În tren cînta un saxofonist tînăr, cu plete lungi de femeie.
Ne-am apropiat de el şi am aşteptat să facă o pauză ca să îi vorbim.
- De ce cînţi jazz prin trenuri?
- Cîştig şi eu un ban. Nu plătesc chirie, mănînc pe gratis şi mă îmbăt în fiecare seară. Îmi place viaţa mea. Sînt liber, asta e important.
sau
Era vară şi căldura topise clădirile oraşului. De la fereastra salonului se vedea un cîmp pustiu.
- Ce căldură, fetelor!
Marion l-a privit cu scîrbă pe saxofonistul faimos din faţa noastră.
El avea dantura perfectă, un sîn de femeie şi un şoricel galben pe umăr.
Ne-a spus că e Mesia şi că va muri la treizeci şi unu de ani.
sau
Un saxofonist cu o garoafă de plastic după ureche cînta în piaţa publică.
În faţa lui, o pălărie pe fundul căreia erau cîţiva bănuţi.
Marion s-a căutat prin buzunare şi, pentru că nu a găsit nici o monedă, şi-a scos din ureche cerceii şi i-a pune în pălărie.
Saxofonistul şi-a întrerupt cîntecul şi a privit-o adînc.
Ochi de cristal negru.
sau
Un matematician genial, saxofonist de ocazie, ne-a invitat la o cafea.
Am vorbit o vreme banalităţi, apoi el a spus:
- După calcule complicate de astronomie şi analiză, am ajuns la concluzia că Mesia a venit din nou şi este printre noi.
L-am lăsat să vorbească şi mi-am imaginat că o dezbrac pe Marion, care stătea şi asculta concentrată. Ei îi place cînd oameni inteligenţi vorbesc despre ea la persoana a treia.
sau
În ghivece de porţelan aurit, vecina noastră saxofonistă creştea urzici şi brusturi.
Locuia împreună cu mama ei la etajul de deasupra.
Erau două văduve pline de viaţă. Le plăcea jazzul.
Apartamentul lor era micuţ, dar curat şi plin de obiecte nostime.
Aprindeau seara, pe televizor, cînd se uitau la serialul lor preferat, beţigaşe chinezeşti.
Făceau cele mai bune prăjituri cu vişine din lume.
Vecina noastră cînta uneori pentru noi. O ascultam cu foarte mare plăcere.
Într-o noapte, cînd ne-am întors de la ele, Marion mi-a spus:
- Iubito, o să plantez într-un ghiveci o umbrelă, care, după un timp, o să se deschidă şi o să facă frunze, flori şi fructe.
- Ce fel de fructe?
- Păi nişte umbreluţe uite-atîta de mici, din alea ca pentru cocktail.
În vase de ceramică orientală, noi creşteam iederă sălbatică.
Marion imita serile o frunză de mesteacăn în bătaia vîntului, în ritmul saxofonului care se auzea de la etajul de deasupra. Se legăna şi dansa, iar faldurile rochiei ei verde-deschis foşneau uşor.
sau
Marion s-a îndrăgostit la un concert de un saxofonist frumos dintr-o ţară străină, care a plecat a doua zi din oraş, fără să lase vreo adresă.
Ea şi-a pictat faţa cu farduri stridente, ca să nu văd cît suferă. Am desprins cu unghiile stratul de culoare, am sărutat-o pe frunte şi mi-am plimbat palmele pe trupul ei. Sub arsenalul meu de mîngîieri, tristeţea ei s-a destrămat pentru cîteva ore.
sau
Într-o curte interioară, o făbricuţă de lumînări, cu un frontispiciu de ipsos cu o inscripţie în latină. Proprietarul, fost profesor de saxofon într-un colegiu de băieţi, făcuse cinci facultăţi şi conservatorul. Vorbea paisprezece limbi şi pura costume impecabile de gabardină englezească. O iubea pe Marion şi îi trimitea o dată pe săptămînă o cutie cu lumînări parfumate. Poate că şi Marion l-ar fi îndrăgit pe el, dacă într-o zi nu i-ar fi spus:
- În altă viaţă am fost arbore.
- Ce ridicol au sunat cuvintele lui, iubito, nici nu poţi să-ţi imaginezi.
În timpul marilor îngheţuri, femeia aceasta, care se preface cu atîta uşurinţă în faţa străinilor, se plimbă prin oraş îmbrăcată cu o rochie violet şi ciorapi verzi. E singură pe străzi. De aceea eu sînt îngrijorată şi nu pot să adorm.

(Va urma)

Comentarii cititori
sus

EX ABRUPTO

Radu Ţuculescu

GĂOAZĂ, filozof de cartier

Găoază e un tînăr voluminos. E de-a dreptul pătrat, pot afirma fără mustrări de conştiinţă. E gras, adică. Potrivit de înalt, datorită sacilor de carne şi grăsime care-i inundă corpul, pare uriaş. Se mişcă legănat, frecîndu-şi pantalonii, constant, între picioarele de elefant, picioare în formă de X. Ceafă groasă, bărbie triplă, faţă rotundă cu obraji umflaţi, trandafirii. Dar nu are burtă proeminentă, doar piept conturat, de parcă iar fi crescut şi sîni. E băiat de cartier. Frecvent la discoteci şi în barurile cu jocuri de noroc, mereu îmbrăcat în negru şi mereu transpirînd, Găoază e, într-un fel, un ascet. Nu fumează şi nu bea alcool, doar înghite pe nerăsuflate, zilnic, litri de Cola. E în stare, în momentele sale de inspiraţie, să nu desprindă sticla de 2,5 de pe buze pînă nu dă gata şi ultimul strop. De unde-i vine porecla, fu odată întrebat de-o blondă impresionată de masa de carne şi care îşi imagina cît de strivită ar putea fi ea de dînsul şi cît de tare ar geme, în consecinţă. Găoază i-a vorbit despre bunicul său a cărui înjurătură favorită era, să-mi pupi găoaza, chiar şi înainte de a da ortul popii le-a şoptit celor din jurul patului, pupaţi-mă-n găoază, apoi despre tatăl său care are o vorbă preferată, să-ţi astup găoaza şi apoi despre el însuşi care, atunci cînd îl scoate careva din sărite, îi şuieră la ureche, calm, îţi bag un pumn de-ţi fac o găoază-n cap. Şi uite aşa, s-a căpătuit el cu porecla respectivă.

Găoază e un tip care şi citeşte, cînd ajunge acasă şi nu-l doboară imediat somnul. Nu doar ziare de scandal, chiar cărţi. La biblioteca din cartier e o tipă pe care o duce, uneori, la discotecă, o tipă micuţă şi slabă, cam cît braţul său drept, pe care îi place să o ţină pe genunchi cînd se oboseşte de prea mult dans. Ea, nu el. Găoază nu dansează, atîta i-ar mai trebui, ar inunda ringul cu transpiraţie, pe toţi i-ar îneca, să-i ia naiba. Bibliotecara îi mai aduce cărţi, cînd îi cere, şi întotdeauna tipa se miră foarte tare de cerinţa lui, ea n-a deschis o carte de cînd mama a făcut-o, la ce bun? Mai afli una alta, tîmpiţico, îi hîrîia Găoază în urechiuşele ei minuscule şi roze. Aşa a aflat el, din dicţionarul de sinonime, că găoază înseamnă şi vagin sau anus. Păi, a completat Găoază, atunci la fel de bine poate fi şi gură, doar şi aia e tot o gaură umedă. Bibliotecara l-a privit admirativ şi i-a spus că e un adevărat filozof ceea ce pe Găoază l-a încîntat. Adică el este un gînditor, un cugetăreţ. El este cugetăreţul cartierului iar cartierul în care gîndeşte e unul mare cît un orăşel, ba chiar cît două.

Dintr-un ziar a aflat de faptul că şi cu cărţi se poate cîştiga bine. Chiar foarte bine. Un tip care se numeşte Dan Brown, (poate o fi frate cu Sandra Brown, gîndi Găoază, şi scriu la acelaşi birou) a făcut avere cu o carte poliţistă despre Iisus. Găoază a citit-o şi şi-a pus în minte să scrie şi el una care să se vîndă-n milioane de exemplare. Se simte în stare. Cel puţin în cartier, unde-s peste suta de mii de locuitori, se va vinde din greu. Mai ales că o va intitula simplu, GĂOAZA. Şi-apoi, cîte găoaze nu există pe lumea asta! De toate mărimile, formele, de toate mirosurile şi de toate culorile, mai mult ori mai puţin hrăpăreţe, palpitînd ori moţăind umed, unele pline de mister, incitînd fantezia, imaginaţia, înfierbîntînd simţurile, altele de-a dreptul respingătoare, îndepărtînd orice suflare , găoaze simple, găoaze sofisticate, găoaze cu pretenţii, găoaze aristocrate, găoaze vulgare, găoaze intelectuale, găoaze proletare, găoaze politice, găoaze literare, găoaze religioase, găoaze pur şi simplu. Ideea e super, gîndi Găoază, trebuie doar pusă-n practică. O va face mai tîrziu, spre bătrîneţe, dacă nu crapă pînă atunci de atîta grăsime şi din cauza atîtor... găoaze ce mişună-n jurul lui.

Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

Din cauza ţiganului Poligrad
nu a reuşit Filomela să devină directoare

Domnul Sandu, şi domnul Gogoaşă, şi nea Milan, şi dom' Petrică Suru, profesorul de la Politehnică, toţi sînt la pensie şi stau în bloc, mai bine spus în faţa blocului, şi mănîncă îngheţată de la unitatea Macul Roşu - cofetăria de peste drum unde vinde doamna Ghizela. Prietena şi confidenta multora dintre cei care stau pe băncile din BCA peste care au pus o scîndură de la fostul şantier socialist de la Poşta Mare. Care a fost şantier şi acum nu mai e nimic. Dom' profesor Petrică Suru se vaietă toată ziua după Odiosu şi Sinistra, mănîncă îngheţată de la Macu Roşu, stau pe banca din faţa blocului şi se uită fix la cei care intră şi cei care ies. Ling din îngheţata fără gust faţă de cea a italienilor de la cofetăria vecină Viva Italia : "i-auzi, să pună un asemenea nume de firmă", spune dom' Petrică Suru, conştient că nu mai e nimic de făcut. Pînă şi Filomela, nevasta lui dom' Petrică, oricît este ea de pornită împotriva noului regim, acceptă treaba şi a cerut să primească pămîntul soacră-sii înapoi. "Moşia", cum spune Silvică, băiatul lor care este asistent la facultatea de construcţii, la arhitectură, şi lucrează la o comandă de palat ţigănesc cu porţi mari, cu lei din ghips la intrare şi uşi sculptate. A dres pe hîrtie turnuri bulbucate, acoperiş cu ornamente din zinc din flori şi cozi de păuni care strălucesc în lumina soarelui, de dimineaţa pînă seara. Proprietarul casei este Poligrad Cârpaci, aparţinător de familia cu acelaşi nume. "Nevastă-mea Filomela", zice Petrică Suru, "a fost dirigintă prin clasa a şasea la Poligrad. Nu ştia citi şi mamă sa, maika Gripa, se văieta pentru treaba asta". "Şi cum, dom' profesor, aşa o chema, maika Gripa", întreabă dom' Gogoaşă al cărui nume nu e nici el ca lumea. "Ei", zice dom' Petrică, "de ce avea numele ăsta n-aş putea spune, la ţigani te poţi aştepta la orice, poţi să te trezeşti că îi cheamă Vătrai sau Piramidon, parcă nu-s normali la cap", zice. Dom' Petrică le explica cum recunoşti pe cineva dacă e ţigan, n-ai decît să te uiţi la unghiile lui, dacă sînt bombate e ţigan, dacă podul palmei este roşu-vînăt poţi fi sigur. "Hai, dom' Petrică, dumneata exagerezi", se miră dom' Gogoaşă, şi Petrică Suru îl priveşte încruntat. "Aşa e domnu', nu mă învăţa dumneata pe mine, Filomela a lucrat ani de zile cu ei şi îi ştie mai bine. Îi pricepe la fix. Poligrad era greu de cap, toţi sînt aşa, cînd văd cartea şi banca parcă îi apucă damblaua, ăsta cum vedea fereastra deschisă cum sărea direct în coroana teiului din curte, nu-i era frică, trebuia să ţină Filomela tot timpul pe cineva la geam în pauză. Venea maika Gripa la direcţiune şi se văieta de răsuna în toată şcoala, şi Filomela era chemată la biroul directoarei şi la secretara Biroului Organizaţiei de Bază din şcoală şi era luată la întrebări de faţă cu maika Gripa. Îşi plăteau poliţe, Filomela era prietenă cu tovarăşa Melnic, colonel la securitate, care răspundea de învăţămînt şi prin Melnic urmărea postul de directoare. Directoarea şi secretara de partid ştiau asta şi o montau pe maika Gripa contra Filomelei. Venea asta şi se văieta că Poligrad nu ştie citi, era în clasa a şasea şi ioc, nu ştia nimic, nu pricepea nici o literă şi nu le putea spune ce se întîmplă cînd erau filme la televizor. "Ce să-i fac", le spunea Filomela, nu poate lega literele, le spune corect şi pe urmă nu le leagă, ştie care este m, care este l, care a, pe toate le dibuie dar nu le poate lega, zice pe litere şi atîta tot, pe urmă sare pe geam. Nu se poate, tovarăşă profesoară, trebuie mai multă diligenţă, sînt copii ai oamenilor muncii şi nu putem să-i neglijăm, mai ales dumneavoastră care depuneţi aşa sîrguinţă la partid şi la şedinţele politico-ideologic, îi spunea scroafa de secretară de partid îngînată de directoare şi de văietăturile lui maika Gripa, de care cele două se foloseau tocmai ca să scape de Filomela. Din cauza ţiganului Poligrad nu a reuşit Filomela să devină directoare. Aveau şi secţie maghiară, aveau şi acolo ţigani gabori ; le zicea aşa pentru că toţi purtau numele de Gabor. Ii repartizau clase cu ţigani care nu veneau la şcoală şi Filomela nu avea frecvenţă la elevi. Acum Poligrad e mare şi tare, are foale, ceas din aur, lanţ la fel, un Mercedes nou nouţ şi pe fiu-meu arhitect la palat. Tot la două săptămîni venea la noi colonelul Melnic şi o serveam cu plăcintă făcută de soacră mea la sat şi discutam problemele şcolii. De fiecare dată ne dădea toate asigurările că va fi bine, că Filomela va ajunge directoare. Nevastă mea avea doi colegi cu probleme. Despre ei se interesa în mod special coloneleasa. Voia tare mult să ştie ce fac şi ce mai pun la cale. Îşi dorea să-i înhaţe şi să-i aducă în anchetă. Avea nevoie de o activitate despre care să se vorbească prin toate cancelariile profesorale din oraş. Aşa zicea coloneleasa: cancelarii profesorale. Ne povestea că veneau de la capitală şi îi certau pe cei din teritoriu că nu aveau rezultate. Ca peste tot, de altfel. Cei doi erau pentru ea ca pita moale. Trebuiau găsite însă motive întemeiate ca să-i ridice. Unul se numea Lică. Celălalt Trică. "Iacătă pe Trică şi Lică, ăştia-s tot timpul împreună", spuneau colegii de la alte şcoli şi rîdeau de ei cum apăreau, şi ei nu rîdeau deloc, cel puţin de faţă cu nevastă mea, ceea ce îi îngreuna mult treaba. Oricum toată lumea îi ştia, aşa că tovarăşa colonel Melnic era foarte interesată de activităţile lor subversive ca să-i poată sălta. Ar fi fost pentru ea o reuşită profesională. "Dragă Filomela, aşa cum vrei tu să ajungi cît mai sus, îţi dai seama că vreau şi eu. Mă ajuţi, te ajut", îi spunea, şi nevastă mea înnegrea pagini cu note informative. E adevărat că erau greu de dovedit. Într-una din zile a dibuit la panoul de pionieri ai clasei a VII a unde era diriginte Lică, cel mai june şi mai gras dintre ei, titlul Cinste conducătorului iubit. Era după aniversarea din 26 ianuarie a fiecărui an, cînd se cerea detaşamentelor să treacă aniversarea în planul de activităţi al detaşamentului de pionieri, subliniat cu o linie roşie. Aparent nimic deosebit. Numai că grasul trecuse în continuare o altă activitate, tot cu linie roşie, cu denumirea : Încă o cinste. Ecou la prima. "Ce e asta", a întrebat-o pe Melnic, după ce i-a arătat foaia pe care a sustras-o din clasă, de la panoul pionieresc. Coloneleasa a privit cu atenţie, şi-a notat în agendă şi a recunoscut că e greu de dovedit subversiunea. O altă acţiune, intitulată La cererea tovarăşului Nicolae Ceauşescu – primul econom al ţării era clar antistatală, dar nu o putea nici pe asta instrumenta deoarece era în numele şi sub înaltul patronaj al şefului partidului şi statului. Cei doi au prevăzută o acţiune de strîngere a hîrburilor din circumscripţia şcolară cu o scrisoare profund duşmănoasă. Filomela a adus scrisoarea pe care pionierii au lăsat-o în cutiile poştale care avea următorul text: "dragi tovarăşi părinţi, vecini şi locuitori ai circumscripţiei noastre şcolare, vă este desigur cunoscut de la şedinţele de învăţămînt politico-ideologic faptul că secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cel dintîi bărbat al ţării, ne cere să fim la înălţimea idealurilor socialismului şi să facem economii unde putem şi cu orice ocazie. Animaţi de măreţele îndemnuri părinteşti ale preşedintelui ţării, noi, colectivele de pioneri reunite ale detaşamentelor din clasele a VI-a şi a VII-an, vă cerem să scoateţi în stradă toate hîrburile pe care le aveţi în vederea reciclării lor pentru propăşirea ţării şi cinstirea partidului nostru care ne conduce ca un părinte plin de grijă".

A doua zi s-au blocat străzile Drubeta, Emile Zola şi Islaz cu munţi de gunoaie. Coteţe. Canapele. Sobe. Frigidere. Acumulatoare. Mormane de gunoaie. Era suficient pentru arestare, dacă cei doi n-ar fi supus scrisoarea spre dezbatere şi aprobare biroului organizaţiei de bază a partidului din şcoală care a votat cu unanimitate de frică să nu fie socotiţi careva împotrivă. "Sînt foarte şmecheri", a oftat coloneleasa Melnic. "Ştiu toţi, din păcate, care e treaba", i-a spus Filomela "şi se feresc de mine, nu pot intra în discuţii intime, e o atmosferă foarte tensionată din cauza lui Trică şi Lică, nu poţi avea încredere în nimeni, toţi discută numai prostii, cum e vremea, despre subiectele de la teze, despre cum să ne facem cît mai bine datoria la pionieri şi la şcoală. Parcă am fi tot timpul la o şedinţă de partid. Nu pot să dau de urma nici unui fir״, se plîngea nevastă mea şi ne băteam capul cum să o ajutăm : şi eu şi coloneleasa. Colac peste pupăză s-a auzit la Inspectorat că de la şcoala Filomelei ar fi venit o notă telefonică fictivă cu titlul Să mergem cu ulciorul la popor - analiza gîndirii estetico-literare a secretarului general din Cuvîntarea de la Mangalia cu activul din propagandă şi cultură. Nu s-a putut stabili cine a trimis nota telefonică. A căzut măgăreaţa pe Filomela deoarece fusese dictată chiar în ziua în care era profesor de servici pe şcoală. Au chemat-o la discuţii şi a trebuit să intervină coloneleasa să o scoată din bucluc. "Ei sînt", ne spunea înnebunită, "ştiu că ei sînt, numai că nu pot să intru în discuţie cu ei". "Cum nu poţi", o întrebam, şi eu şi tovarăşa colonel, şi Filomela ne spunea cum decurgeau discuţiile. Spre exemplu, în cancelarie îl întreba pe Trică : "ce mai faci" şi el îi spunea "tocmai am terminat de citit broşura cu ultima cuvîntare". "Ce mă, faci mişto de mine", îi spun şi el mă priveşte nedumerit, pe urmă, chipurile, se supără şi mă ia oficial : "ascultă, tovarăşă Filomela, văd că tratezi superficial politica partidului, cred că ar trebui să propun o discuţie pe tema asta la şedinţele de învăţămînt politic". Şi nu era de glumă, deoarece Trică era propagandistul, era proful de istorie. A introdus treptat teroarea, şi el şi celălalt. Ne spune la şedinţe: "tovarăşi colegi, vă cer vigilenţă, să fim pe linie, nu se ştie care dintre noi îşi face datoria patriotică de a informa organele de securitate cu atribuţii în învăţămînt, personal pe tovarăşa colonel Melnic, aşa că eu, ca să fiu scutit de orice neplăceri în îndeplinirea cu bune rezultate a sarcinilor de propagandist, o să-mi rezerv dreptul să o informez personal cînd va fi cazul. Speranţa mea este ca să nu fie nevoie de asemenea informări". Aşa ne-a spus, şi pe urmă ne-a cerut ca să trecem la lectura expresivă a ultimei broşuri despre cuvîntarea de la Mangalia şi să citim şi parantezele în care sînt notate felul aplauzelor, respectiv vii aplauze, aplauze prelungite şi scandarea lozincilor. "Vom face asta tocmai pentru a ne pătrunde mai bine de atmosfera de entuziasm a participanţilor", ne-a spus, şi doamna învăţătoare Szuszana de la secţia maghiară a citit întocmai cum ne-a cerut Trică. "Mari şmecheri", zice coloneleasa şi dă din cap încurcată.

(Fragment din Trilogia Timişoara - un veac pe Corso. 1)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey