•  Horia Dulvac


sus

Horia Dulvac

TOACA: GOL ŞI VERB

Multă vreme am gândit în chip uşor frivol semnificaţiile pe care le-ar putea avea "toaca" (acel familiar obiect ritual ce face să răsune aerul de seară al mânăstirilor ortodoxe), până când am auzit odată vorbindu-se despre ea ca despre un verb activ: se spunea "părintele toacă!".
Revelaţia înţelegerii operaţiuniii de a toca a însemnat deodată ceva diferit de conotaţiile vag melodioase şi misterice pe care le atribuiam până acum acestui ritual.
Mă intrigase faptul că nu întâlnisem în scrierile patristice referiri la acest intrumentar liturgic, deşi parcursesem cu aplicaţie, satisfacţie şi răbdare chiar şi Proloagele încărcate de detalii plastice, extrem de utile pentru cine vrea să îi înţeleagă pe ortodocşi.

Într-adevăr, toaca are un sunet neobişnuit. La un moment dat, pare a fi un instrument muzical. Iar muzica, după cum se ştie, se asimilează, nu se înţelege.

Într-un mod organic, extrem de solubil sufletului nostru deja pregătit să absoarbă cât mai multă duhovnicitate, sunetul de toacă se propagă în spaţiul din jurul bisericii, prin aerul rarefiat, făcând să se înfioare răsadurile de bujori, de ceapă verde, de flori multicolore…

Spaţialitatea pare a se defini astfel într-un mod nuanţat: avem de-a face, pe de o parte, cu un fenomen fizic. (Aerul rarefiat propagă mai bine sunetul, cel care face ravagii la recordul de viteză când străbate vidul). Pe de altă parte, cu unul metafizic: într-un mod subtil, sunetul subliniază spaţiul. Un spaţiu ce nu are altă cutie de rezonanţă decât golul, aşa remarcau Platon şi şi Derrida, vorbind de Khora.
Khora, un gol care e diferit de nimicul anterior existenţei. Adică, golul din care un lucru tocmai a plecat e diferit de golul în care lucrul nici măcar nu a visat să se întrupeze. (Pare-mi-se că biologii şi chimiştii îşi întemeiaseră pe această diluţie a concentraţiilor până aproape de infinit, pe absenţa adică a substanţei active (o Khora în eprubetă), ştiinţa simpatică a homeopatiei: substanţa vindecătoare e chiar otrava care ucide, diluată până când soluţia mai păstrează din ea doar amintirea, un gol).

Puneam sunetul de toacă într-o relaţie de spaţialitate cu silueta bisericii. Când ceva ocupă mult loc cu substanţa, cu masa sa, trebuie neapărat un înveliş de protecţie a vidului, câteva straturi orbitale de goluri, iată un fenomen pe care arhitecţii ar trebui să îl ia mai mult în serios!
Sunetul de toacă avea aşadar calitatea înnăscută de a face să rezoneze golurile, iar din această rezonanţă aveau de câştigat plinurile, ceea ce rămâne după înălţare, biserica cu minunata sa siluetă...

Acestea erau feluri de a înţelege toaca înainte de a îi surprinde latura activă, de a o vedea ca verb.
Acest instrumentar ritual nu e un simplu obiect de percuţie, cu ritmurile lui inegale propagându-se în aerul din jur. A toca e acţiunea pură, înseamnă să faci posibilă viaţa. O fragmentare în unităţi mici de gesturi, de sunete, de cuante elementare de voinţă.

Laborioasa operaţie de tocare a lumilor în discontinuităţi pare să sugereze că asta e menirea omului. În Vede, există două feluri de a făptui, două feluri de a acţiona: unul mânat de dorinţă, de pofte, care ne duce la cădere. Mai există un alt fel de a săvârşi fapte, care este acţiunea rituală. Este gestualitatea fără dorinţe care se derulează după o prescripţie de o exactitate extrem de înaltă. (Dorinţa, ca germene al tuturor durerilor, nu are ce căuta în ritualitatea care se înscrie astfel altor tipuri de consecinţe.)
Zeii nu acţionează – o fac în schimb oamenii, sub diferite impulsuri şi tendinţe atât de puternice, încât asta pare să fie destinul, menirea lor.

A toca este aşadar o operaţie, am spune de rutină esenţială. Se ia întregul, care e continuu, anomic, neexpresiv şi se împarte. Împărţirea sugerează un soi de implozie, ea se produce înlăuntru şi nu în afară, un "afară" care poate doar abia acum, după ce îl împarţi, devine remarcabil, se generează.

Trecerea unităţii în părţi mici e ca un soi de activitate rutinată, curentă, ca la moară, dar fără de care lumea nu ar fi posibilă. E un fapt extrem de important, iar omul joacă aici un rol cheie. Anumite fapte ale lui cheamă altele, pe gesturile de azi se clădesc acţiunile viitoare, orice drum de o mie de li începe cu primul pas, cum spune chinezul. Un pas care constituie debutul tocării, al fragmentării. Începând cu primul pas, omul mărunţeşte tot ce întâlneşte, iar divinitatea netocată, altminteri fără chip, pare a-şi găsi o anume satisfacţie în această generare continuă, o moară a pixelilor.

A toca reprezintă totodată şi a face vizibil. Pentru ca ceva să poată fi descris, trebuie să îi ajungi la înţelegearea marginilor, pentru a le putea asimila, depăşi, a le face opozabile altcuiva şi din această distincţie să răsară numele.
Ori dacă întregul nu are margini, cum să îl modelezi? Trebuie tocat, iar fragmentarea aceasta în reţelele lumii moderne e cea mai sugestivă dovadă că toaca cunoaşterii nu va fi încetat niciodată să lucreze.
E suficient ca întregul să fie înduplecat într-o singură slăbiciune a părţii sale pentru ca, în opoziţie cu ea, să se nască interfaţa ce va fi făcut descrierea.

Fiind un ritual temporal, toaca a devenit şi un timp al zilei, la începutul sau sfârşitul ei, când se oficiază liturghia sau vecernia. Totodată, printr-o misterioasă asociere, toaca (cea care a preluat denumirea populară a constelaţiei Pegas) a ajuns să fie şi numele diavolului: "ucigă-l toaca".
Dar cea mai plastică mi s-a părut expresia "toacă mărunt". Toaca îşi menţine în continuare preferinţa pentru activă. În a lua pe cineva la "tocat mărunt", nu neapărat sugestia de distrugere este cea care crează impactul, ci spaima de hăul fără fund, de lipsa de limite până la care se poate duce fărâmiţarea. (Ne amintim paradoxul lui Ahile care nu putea ajunge broasca ţestoasă: asta era posibil pentru că dimensiunea lungime era predispusă la fragmentarea fără limite, ca o implozie în detaliu, era "tocată mărunt").

În fond, toaca anunţă prezenţa până la refuz a alterităţii: faptul că lumea continuă să existe, că proliferează din ea însăşi, că nu încetează să se înmulţească, să producă multă, multă substanţă plastică.

Este un semnal liniştitor dar vigilent că povestea continuă. O poveste comună, dar în care şi gesturile aparent banale, inclusiv acelea de bătaie a toacăi, nu sunt gratuite ci au un mobil adânc. Este povestea urmărită cu sufletul la gură care ne pregăteşte pentru adevărul că numai într-un anumit fel de acţiune omul îşi găseşte salvarea. Iar poveştile vieţilor noastre nu sunt altceva decât un murmur al acestei bătăi de toacă ce veghează că lumea se mişcă şi că prin actul nostru elementar se întreţine, precar.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey