•  Întâlnirea - Gabriela Adameşteanu
•  Teodosie cel mic - Răzvan Rădulescu


sus

Mihaela Butnaru

Un Ulise care nu se simte stăpîn pe Ithaca lui

Gabriela Adameşteanu explică, în postfaţă, de unde vine ideea romanului Întâlnirea, precum şi motivele pentru care a revăzut povestirea cuprinsă iniţial în Vară-primăvară, hotărînd să o dezvolte sub forma unui roman. Textul apare şi pe coperta a patra: un emigrant revine, după mulţi ani de exil, în ţara de unde plecase. Este primit de un grup de oameni, care se prezintă ca fiind familia sa, dar pe care are impresia că nu îi cunoaşte şi de care nu pare să îl lege nici un sentiment familial. Pe tot parcursul vizitei, el păstrează această impresie stranie şi nici cînd se întoarce la viaţa sa occidentală nu se convinge dacă oamenii prezentaţi erau rudele sale sau agenţi puşi să îl urmărească.

Cunoscînd acestea, mă aşteptam ca reîntoarcerea din exil să apropie romanul de cel al lui Norman Manea, Întoarcerea huliganului, sau ca autoarea să adauge, să reformuleze tot ceea ce autocenzura nu a permis să existe în prima variantă a naraţiunii. Gabriela Adameşteanu face însă un lucru mai interesant: stabileşte o unitate între elemente non-fictive - filele din dosarul "Savantul"- şi tehnica atrăgătoare a alternării replicilor care nu se află într-o conexiune logică. Asemenea pagini de glasuri diferite constituie, ca şi la Antonio Lobo Antunes, o alunecare în text, un vertij care arată cititorului, într-o formă concentrată, mentalităţi şi profiluri de personaj. De cele mai multe ori, aceste replici spun mai multe despre un personaj decît fişele de caracterizare ale prozei realiste şi sunt mai apropiate de un cititor actual, prins adesea în reţele absurde de informaţii contradictorii, paradoxuri valabile şi adevăruri schimbătoare.

Cel mai greu test pentru cititor este probabil stabilirea legăturilor între Traian Manu, obiectul dosarului "Savantul", trecutul său din ţară şi rudele strînse la aeroport sau menţionate de un alt narator, Daniel, care se dovedeşte a-i fi nepot – cel puţin, din cîte am calculat eu, şi de aici se va vedea cum am trecut testul. Călătoria pe care Traian Manu o face în România comunistă este povestită de mai multe glasuri. Mai întîi este el, în faţa studenţilor, reluînd călătoria în mare, didactic, explicativ, ca pe una din conferinţele obişnuite. Sunt apoi discuţiile lungi cu soţia sa, Christa, punctate de amintirile ei legate de regimul nazist al anilor ’30-’40. Aceste amintiri se derulează ca un film, pe repeat, din mai multe unghiuri, imaginea Christei copil, care priveşte "tiranul" trecînd printre urale, revine obsesiv. Concluzia lumii interioare a Christei se îndepărtează de atitudinea prudentă, rezonabilă pe care o afişează:

"dar aşa ai rămas doar tu cu ruşinea amintirilor
să plângi fără lacrimi în somn
să urli în somn fără glas
trezeşte-te
e un coşmar
ai visat
dar atunci toţi aceşti ani n-au fost nici ei altceva decât
vis
un vis
ce altceva decât un vis ai fi vrut să fie"

"Ruşinea amintirilor" o face mai precaută decît soţul ei cu privire la călătoria acestuia în ţara de unde a emigrat, fiind conştientă că el nu se poate întîlni acolo nici cu trecutul, nici cu tinereţea: "Ce cauţi tu acolo nu se află decât în mintea ta.", îi spune.

Altă perspectivă are Daniel: nu caută decît să îi vorbească profesorului Traian Manu, faţă de care are sentimente confuze (un capitol relevant: A fi sau a nu fi un Boşo), învinuindu-l pentru nefericirea lui Buni, iubita din tinereţe, sau admirîndu-l pentru apariţia lui "occidentală". Vizita pe care Traian Manu o povesteşte soţiei sale este diferită de relatarea obscură şi plină de spirit a lui Daniel, deşi e aceeaşi. Ceea ce profesorul reduce la un minim neglijabil înseamnă pentru Daniel fundamentul istoriei sale personale. Aici apare, ca efect al distanţei dintre două tipuri de gîndire şi observare, o tensiune de aşteptări frustrate, dorinţe nespuse, nici în trecut, nici în prezent, concesii şi refuzuri.

Călătoria este văzută şi prin filtrul informaţiilor pentru Securitate, fişe de observaţie, rapoarte, instrucţiuni. Acestea subminează întreaga faţadă a întîlnirii, faţă de care Traian Manu avea oricum îndoieli. Crisparea "rudelor", întîmplări fără explicaţie imediată şi o continuă senzaţie de agasare nu îl părăsesc pe durata vizitei sale. Totuşi, nu pare a pune la îndoială onestitatea "vărului" Victor sau fidelitatea prietenului Alexandru Stan, amîndoi instrumente ale Securităţii.

În fine, nu este de evitat povestirea-schelet: Odiseea. Călătoria profesorului Traian Manu este cea a unui Ulise lipsit de încredere şi speranţă, temător, care nu se simte stăpîn pe Ithaca lui şi astfel nu o redobîndeşte. Nici lui nu îi vine să creadă cum, în urma întîlnirii, a distrus ceea ce păstrase intact în memorie aproape de jumătate de secol. Odiseea modernă arată aşadar că întoarcerea acasă este un eşec cu atît mai tragic, cu cît se dovedeşte a fi o farsă.

(Gabriela Adameşteanu, Întâlnirea, Editura Polirom, 2003, colecţia Fiction Ltd)

Comentarii cititori
sus

Cătălin Sturza

Pământul de mijloc – de la marginea hărţii,
în dreapta şi în jos

Dacă ne luăm după interviurile acordate de Răzvan Rădulescu în presa cotidiană şi săptămânală, Teodosie cel mic era gata acum cinci ani: între timp, cartea a fost refuzată de trei edituri înainte să apară, la sfârşitul anului trecut, la Polirom. Citind romanul – care a avut parte, până acum, numai de cronici favorabile, ca să nu spun superlative – nu pot decât să-mi imaginez, cu o anume satisfacţie, cum respectivii editori se zgârie, în prezent, pe ochi.

Aşteptări şi prejudecăţi

Dacă toţi cei care au scris despre carte i-au recunoscut şi i-au lăudat meritele evidente – pe scurt, imaginaţie explozivă, poveste captivantă, construcţie aşezată şi echilibrată, mijloace stilistice simple, stăpânite cu maturitate, armătură livrescă strecurată, foarte discret, pe sub ţesătura epică impecabilă – e firesc să ne întrebăm cum de atâtea edituri au suferit de o atare formă de cecitate critică, deloc benefică nici pentru creşterea brand-ului editorial, nici pentru cifra de afaceri.

Răspunsul ar putea fi: o anume prejudecată a editurilor faţă de genul romanului – un fantasy cu bătaie spre literatura pentru copii. Ce-i drept, în ultimii ani seriile unor autori fantasy foarte diferiţi – de la Tolkien şi C. S. Lewis la J. K. Rowling şi de la Ursula K. Le Guin la Joseph Delaney şi Cristopher Paolini – au invadat piaţa românească, în trena unui interes comercial stimulat şi întreţinut, în egală măsură, de succesul de librărie al unor titluri devenite, rapid, best-seller-uri în Occident şi de succesul de casă al unor filme de la Hollywood. Entuziasmul pentru acest gen, înrudit, în egală măsură, cu Science Fiction-ul şi cu basmul, e, fără doar şi poate, un fenomen pozitiv, chiar dacă, la prima vedere, valul de producţii fantasy e unul destul de mâlos: cărţi naive, pentru copiii care descoperă alfabetul stau, în rafturi, alături de trilogii aventuroase, pentru adolescenţi, şi de romane de primă mână, impecabil scrise, cu o problematică filosofică, socială, etică şi chiar teologică incitantă.

Prin urmare, este foarte probabil ca editorii cu care a discutat Răzvan Rădulescu să fi anticipat, într-o clipită, marea gaură neagră în buget cu care s-ar fi ales de pe urma unei cărţi altoite pe un gen "neserios" sau să fi cerut, eventual (cum, de altfel, R.R. declară că s-a întâmplat), prelucrarea şi convertirea cărţii la un gen cu un succes comercial garantat: literatura pentru copii.

Două sunt întrebările care se desprind, mai departe, de aici: ar fi pierdut Teodosie cel mic din farmec şi din strălucire dacă autorul său ar fi acceptat separarea apelor şi schimbarea macazului, pe linia literaturii pentru copii sau pe cea a unui gen cu o marcă limpede, uşor de recunoscut? Şi, doi, ce fel de pelerină fantasy îi vine cel mai bine cărţii – Teodosie... e, cu alte cuvinte, mai aproape de Tolkien, de Rowling, de Robert Ervin Howard (părintele lui Conan Barbarul) sau, poate, de optzecişti şi de Mircea Cărtărescu?

Carte despre copilărie

Mai întâi, ideea simplificării unei structuri multistratificate, care e, concomitent, romanţă de capă şi spadă şi palimpsest livresc, poveste laborios construită şi artă de a nu scrie un roman, pariu de maratonist veteran şi joc gratuit, care poate fi abandonat în orice moment, "istorie ieroglifică" (observaţia îi aparţine lui Andrei Terian) şi carte de colorat pare, din capul locului, absurdă. Capcana e facilă: o carte despre copilărie, care mimează, formal, stilul transparent şi fluid al poveştilor şi al romanelor de aventuri, e luată drept o carte pentru copii.

Răzvan Rădulescu semnalează, el însuşi, acest pericol, într-o notă de subsol savuroasă care se prelungeşte printr-o povestioară naivă, intitulată Gândăcelul zburător (o poveste pentru cei mici), fără nici o legătură cu firul epic al romanului. Nota ar fi urmarea unei dispute cu editorul, care cenzurase un pasaj "care conţinea descrierea frustă a evisceratorului buco-ano-vacuumatic" al sadicului Otto din Ottoburg. Editorul acuză "orori, cruzimi intolerabile şi chiar pornografii, incompatibile cu o carte care se adresează celor mici". Până la urmă, se ajunge la un armistiţiu: "Mi se îngăduie graţios să păstrez capitolul aşa cum e, cu condiţia să înlocuiesc descrierea evisceratorului printr-o scenă simplă, nu neapărat legată de povestea lui Teodosie, şi care să fie redactată în cuvinte şi imagini pline de puritate, cu un bogdat subtext educativ, aşa cum se potriveşte de fapt unei scrieri destinate «celor mici»". Evident, povestioara gândăcelului zburător e simplă, candidă şi educativă, însă nu aşa cum şi-ar fi dorit editorul: gândăcelul e o victimă a unui vis bovaric, şi sfârşeşte, fără prea multe discuţii, în burta unei vrăbiuţe.

Sânge, sânge, mai mult sânge

Romanul nu e setat pe "parental lock": confruntările se sfârşesc cu victime, capete şi membre ciopârţite zboară în stânga şi-n dreapta, sângele verde sau roşu gâlgâie din sute de răni, şi chiar unii protagonişti, care, pe parcurs, devin tot mai familiari şi mai simpatici, sunt transformaţi, fără regrete, în final, în carne de tun şi în victime/eroi ale/ai unei bătălii până la ultimul soldat. Totuşi, sângele e, mai degrabă, vopseaua subţire şi stridentă dintr-un film de acţiune sau dintr-un joc pe calculator, figuranţii mor, cu mare uşurinţă, pentru a fi înlocuiţi de alte rânduri de figuranţi, şi unele personaje au, chiar, mai multe vieţi. Violenţa şi moartea sunt filtrate prin percepţia copilăriei: ele fac parte din realitate, dând, chiar, o anumită savoare acesteia: prima e spectaculoasă şi explozivă, iar a doua e îndepărtată şi reversibilă.

Binele şi răul sunt, iarăşi, concepte relative şi interşanjabile: personajele rele sunt carismatice şi amuzante, în timp ce personajele bune au talentul de a părea, cel puţin în ochii micuţului Teodosie – moştenitorul tronului, aflat în centrul comploturilor şi al luptelor pentru putere, însă nu neapărat al peripeţiilor – cicălitoare şi plicticoase. Toţi eroii sunt, până la urmă, figuri vii, colorate, bine reliefate şi fermecătoare, în special prin beteşugurile, maniile şi stângăciile lor. În spatele măştilor cinice, războinice, viclene sau bonome se ascund copii mari, care visează să cucerească sau să salveze, înarmaţi cu pioni şi cuburi, lumea de pe planşa de carton. Iată-l, de pildă, pe fiorosul Otto, militarist înrăit, inventator cu pretenţii de genialitate, care hotărăşte că trebuie să-şi aleagă un hobby şi se apucă de jucat tenis: "Otto putea fi văzut, pe culoarele castelului, cu o rachetă în mâna dreaptă şi cu un manual în stânga, exersând lovituri în gol şi bolborosind într-una: «Se destinde braţul în spate, cu cotul lăsat moale, se aşteaptă mingea cu genunchii în flexiune, se loveşte». Însă tenisul, spre deosebire de schi sau de săritura în lungime, nu poate fi învăţat din manuale, astfel că Otto, la prima sa înfăţişare pe teren, pierdu patru cutii de mingi în tufişurile din spatele plasei şi alergă după restul mingilor rămase în teren până scoase limba".

Clişee despre basmele moderne

Copilăria înseamnă toate aceste lucruri – spectacol, provocare, simulare şi reversibilitate a răului – plus câteva părţi neplăcute, cum ar fi lipsa controlului asupra propriilor hotărâri. Teodosie este purtat, în pijamale, de colo-colo, nu pricepe mai nimic din intrigile, ambiţiile şi comploturile "adulţilor", şi este pus, în diverse momente, în faţa unor alegeri pe care îi e greu să le înţeleagă. El are, totuşi, de două ori, un rol decisiv în continuarea poveştii: prima dată, când poate să opteze pentru părăsirea tronului, caz în care intriga s-ar încheia şi, odată cu ea, romanul; şi a doua oară, în camera autorului, din lumea realităţii convenţionale, când poate să aleagă să iasă, definitiv, din ficţiune. Universul copilăriei sale nu este, aşa cum au arătat alţi recenzenţi, unul sumbru, plin de semne rele şi de ameninţări ascunse. Nici finalul – pe care nu am să comit stângăcia de a încerca să îl dezvălui – nu reflectă un gust amar şi o pierdere definitivă a inocenţei.

Nu cred în teza lui Andrei Terian, care susţine că Răzvan Rădulescu mare priveşte, cu neputinţă şi regret, spre Răzvan Rădulescu mic, în timp ce Teodosie ar fi un alter-ego al celui din urmă. R. R. construieşte, strat peste strat, povestea; aceasta acoperă toate fisurile dintre copilul-protagonist, care asistă la întâmplări şi merge, apoi, fără grijă, să bată mingea în parc, şi adultul care se închide în casă, în faţa laptop-ului, şi cere prelungiri de termen editorilor. Peripeţiile lui Teodosie nu sunt o sursă de suferinţe şi nostalgii, ci un paliativ.

Desigur, dispariţia poveştii, invazia realităţii terne şi cenuşii, moartea imaginaţiei sunt locuri comune care se pot regăsi în basme moderne precum Poveste fără de sfârşit a lui Ende. Însă Răzvan Rădulescu mătură pe jos cu locurile comune ale basmelor, încercând să ofere o versiune upgradată, personalizată şi motorizată de bolid narativ înghiţitor de timp, neuroni, adrenalină şi pasiune. "Moartea e singura certitudine pentru eroii fabuloşi din Teodosie cel Mic, ca şi pentru Lăzărescu Dante Remus...", scrie Bianca Burţa-Cernat într-o cronică din Observator cultural, lăsându-se atrasă în cursa destul de evidentă a pozei recenzentului informat: iată, am văzut şi filmul al cărui scenariu a fost semnat de acelaşi autor şi nu mă pot abţine să n-o arăt. Putea să aleagă, însă, un alt pretext, deoarece concluzia nu se potriveşte nici filmului şi, din fericire, nici cărţii.

Cum mai e să fii copil?

Ceea ce-i reuşeşte, de minune, lui Răzvan Rădulescu este recompunerea gustului, a aromelor, într-un cuvânt, a senzaţiei copilăriei. Lipsa tragicului, perspectiva quasi-inexistentă a morţii (după cum am spus, doar spectacol, bulion şi cascadorie) pot fi ingrediente ale cocktailului care trezeşte această senzaţie. Copilul în pijamale, care e trimis, fără voia sa, la culcare şi care se strecoară, apoi, afară din aşternut, pentru a porni în expediţii emoţionante contribuie e, desigur, parte a aromei principale. Cofetăria "Lămâiţa" şi cofetăreasa Geta, eclerele şi amandinele au, iarăşi, o savoare aparte pentru generaţiile care au prins cofetăriile "de dinainte". Însă, şi fără "Lămâiţa", Bucureşti şi piaţa Kogălniceanu – cu alte cuvinte, fără elementele circumstanţiale datorate, să spunem, background-ului biografic al autorului – gustul e acelaşi, şi senzaţia se activează, pe tot cuprinsul cărţii. Eu aş spune că ingredientul principal este sentimentul de joacă, de siguranţă, de libertate fără ameninţări şi riscuri majore, în ciuda juliturilor şi a cucuielor. Plutirea peste poveste, pe spatele gheridemonului de porţelan – un element cu rol narativ, care temperează şi direcţionează ficţiunea, dar şi un personaj plin de temperament, original şi amuzant – alunecarea, ca-n vis, peste un joc "adevărat", în mărime naturală, dă farmecul singular al celui de-al doilea roman al lui Răzvan Rădulescu.

Ludic + fantasy = luve

Ludicul se manifestă nu numai la nivelul scenelor amuzante, al personajelor extravagante şi al răsturnărilor de situaţie, dar şi suprastructural, acţionând asupra direcţiei epice şi a construcţiei romanului. Jocurile metatextuale (unele obiecte sunt strecurate în poveste prin "efracţie literară"; fabula este readusă pe firul cel bun prin intervenţia lui Teodosie, care pătrunde în "lumea reală" şi aşează, la locul său, gheridemonul de porţelan; anumite întâmplări sunt citite, în avans, de pe ecranul laptopului din camera autorului etc) subminează, la o primă vedere, structura fantasy-ului.

Subgenul cu care Teodosie cel mic are cele mai multe elemente în comun ar fi high fantasy-ul (Tolkien, C.S. Lewis, Ursula K. Le Guin etc): cu acesta împarte universul paralel, construit în prelungirea realităţii convenţionale – împărăţia lui Teodosie – firele epice sofisticate, lungi şi întortocheate, lupta dintre personajele care activează de partea binelui şi forţele parşive, ale răului, prezenţa unui erou – Teodosie – în centrul poveştii, a cărui evoluţie este urmărită de-a lungul unor evenimente dramatice, pe o perioadă mai îndelungată de timp, dar mai ales lumea autonomă, complexă, cu reguli de sine stătătoare.

Pe de altă parte, tonul sobru, elegiac, dar şi istoria, mitologia şi folclorul, şi problematica gravă – elemente esenţiale ale high fantasy-ului – lipsesc din romanul lui Răzvan Rădulescu. Totuşi, Teodosie cel mic nu este o parodie a genului fantasy; corpusculii hibrizi, artificiile postmoderne, migrate pe filiala cenaclului de la Literele bucureştene, coordonat de Mircea Cărtărescu, pe care R. R. l-a frecventat şi unde se pare că a şi citit fragmente din roman, nu reuşesc să destrame coerenţa internă a poveştii şi să transforme decorul în butaforie.

Desigur, confruntările bine-rău sunt pe trei sferturi ludice, au ceva din violenţa desenelor animate, şi nu sunt, precum se întâmplă într-un high fantasy clasic, grave şi definitive. Personajele nu se împart în luminoase, admirabile şi pline de virtuţi vs. tenebroase, detestabile şi roase de patimi, ci poartă în ele palete cromatice în tot spectrul curcubeului, cu slăbiciuni şi excentricităţi ilare. De obicei, dacă încerci să faci aceste modificări într-un basm, sfârşeşti prin a strica povestea şi dai fie în parodie, fie în joc livresc şi textualist. Răzvan Rădulescu reuşeşte, cumva, să umble la piesele esenţiale fără să distrugă mecanismul: uns cu un stil simplu şi rafinat, de o fluiditate impecabilă, acesta toarce la turaţie maximă. Aplecaţi urechea şi ascultaţi: e zumzetul firesc al ficţiunii bine gândite şi bine reglate, care nu tuşeşte şi nu se îneacă.

P. S. Pentru că am pomenit cronica Biancăi Burţa-Cernat. Nu o să înţeleg, în ruptul capului, de ce în critica literară din paginile revistelor noastre nu funcţionează o minimă deontologie cu privire la conceptul de "spoiler". Spun nişte lucruri banale, pe care, însă, nimeni nu pare a le băga în seamă.

Se presupune că un recenzent trebuie să ofere, într-o cronică de întâmpinare, un preview asupra unei cărţi, care să asigure o minimă orientare cititorului în drum spre librării; in extremis, să-l îndemne pe acesta să cumpere/citească, în regim de urgenţă, cartea, sau să o evite cu orice preţ. Prin urmare, un cronicar scrie pentru un public virtual care nu a citit încă, în cazul de faţă, romanul Teodosie cel mic, al lui Răzvan Rădulescu, şi care merită/are dreptul la plăcerea de a descoperi şi urmări, singur, intriga, până în momentul deznodământului.

Când o astfel de cronică se intitulează Moartea Pisicâinelui Gavril (cad şi eu, fără voie, citând-o pe Bianca, în acelaşi păcat!), şi când, pe parcursul, textul detaliază, cu candoare, toate momentele-cheie ale subiectului, cititorul în căutare de repere ar trebui să fie cel puţin furios. Pentru că eu, cititorul dornic de poveste, merg la librărie tocmai pentru a descoperi ce se întâmplă în Teodosie cel mic, după ce am aflat, citind-o pe Bianca Burţa-Cernat, că e o carte care merită o investiţie în bani, ore de lectură şi neuroni. Nu mă interesează cât de adânci şi de vaste sunt lecturile Biancăi Burţa-Cernat, cât de subtile sunt asocierile pe care le face, cât de sclipitoare sunt speculaţiile pe marginea subiectului şi cât de inteligent este titlul articolului, în calc după denumirea unui film cu scenariul semnat de acelaşi scriitor, care se întâmplă să fie prieten cu regizorul.

Pur şi simplu, Bianca – sau oricare alt recenzent aflat în situaţia ei – şi-a încălcat, în revista în care scrie, pactul cu mine, cititorul revistei şi, posibil, al cărţii. Nu şi-a făcut bine treaba, a ratat lucrarea, şi, prin asta, mi-a adus un prejudiciu mie, care nu voi mai cumpăra Teodosie cel mic. De ce? Motivul e evident: o asemenea carte, oricât ar fi de bună, pentru un cronicar literar entuziast, nu mai merită citită după ce ţi-a fost povestită. Aşa cum nu mai ai chef să te duci la un film, dacă ce i-ai aflat finalul. Prin urmare, eu, Cătălin Sturza, autorul acestui articol, mă pot declara mulţumit sau nemulţumit de cele spuse de Bianca Burţa-Cernat, pot intra într-o polemică politicoasă cu anumite idei expuse în cronica sa; însă eu, Cătălin Sturza, aflat în poziţia cititorului dornic să i se respecte dreptul de a se bucura, pe de-a-ntregul, de o carte, descoperind-o pe cont propriu, în funcţie de nişte indicii critice generale, pot spune că am fost prost servit. Şi că, primind o marfă alterată, data viitoare m-a pierdut de client.

(Acest text a apărut şi în revista Cultura)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey