•  Robert Şerban


sus

Robert Şerban

"În momentul în care ţi se întâmplă lucruri absolut uluitoare,
înseamnă că Dumnezeu îţi zâmbeşte"

Bine aţi venit, domnule Robert Şerban, la Prăvălia culturală.

Bine v-am găsit şi mă bucur că mă întorc în Oltenia natală!

Sunteţi cunoscut şi în lumea gazetăriei şi în cea a literelor. În care dintre cele două vă regăsiţi mai mult?

Mă simt mai bine în lumea literaturii. Eu am făcut gazetărie pentru că este o meserie foarte apropiată de literatură. Mă pricep să scriu – sau cred că mă pricep. Mai cred şi alţii. Iar cum din literatură nu se poate trăi, adică nu poţi câştiga atâţia bani, astfel încât să poţi supravieţui din vânzarea cărţilor, trebuie să faci ceva, să lucrezi. Gazetăria a fost cea mai aproape meserie de ceea ce ştiam să fac. E, cumva, o moştenire, pentru că şi tatăl meu a fost ziarist. Chiar pensionar astăzi – o viaţă întreagă a făcut gazetărie. Mi-am început viaţa de om cu cartea de muncă la Primăria Timişoara. Eram student şi am lucrat aproape un an ca purtător de cuvânt al Primăriei, o meserie foarte interesantă, extrem de laborioasă, o viaţă agitată pentru că purtătorul de cuvânt este interfaţa dintre o instituţie, cum e Primăria şi presă, şi până la urmă, lumea de zi cu zi. Mi-a plăcut lucrul cu ziariştii, mi-au plăcut ziariştii – mi-au plăcut întotdeauna – şi am fugit în presă. Am făcut lucrul acesta mai bine de zece ani de zile, am făcut lucrul acesta cu entuziasm. Sunt unul dintre ziariştii care aproape s-au calificat la locul de muncă. Apoi, şase ani de zile am fost cadru universitar la Facultatea de Jurnalistică.

Dar dumneavoastră veniţi din lumea tehnicii...

Eu vin din lumea tehnicii dintr-o greşeală, ca să spun aşa. Am dat la facultate în anul 1989, când, ca inginer, aveai o şansă să prinzi un oraş. Ca profesor, aşa cum visam să ajung, profesor de limba şi literatura română, la oraş nu aveai nici o şansă. Oraşele erau închise, ştiam asta de la mama mea, care e profesoară, şi riscul de a ajunge la Cucuieţii din Deal sau undeva unde se atârnă harta în cui era foarte mare. În plus, tatăl meu, care e şi el scriitor, mi-a spus că poţi să fii scriitor şi având o altă facultate decât literele, dându-mi exemple celebre, de la Augustin Buzura, care e medic, până la Cristian Tudor Popescu, care e inginer şi care e un scriitor foarte, foarte interesant. Nu mi-a plăcut niciodată meseria de inginer, nu mi-a plăcut Politehnica, am vrut să mă las de vreo câteva ori, am vrut ba să fac jurnalistică, atunci când s-a înfiinţat la Timişoara, ba să fac filologie, însă chiar profesorii de la aceste facultăţi mi-au spus, domnule, vezi-ţi de treabă, poţi să fii scriitor, poţi să fii ziarist fără să ai o facultate de profil. Politehnica m-a ajutat în ordonarea propriei vieţi, o viaţă agitată.

Sunteţi şi poet. Aţi obţinut o serie de premii. Ce înseamnă pentru dumneavoastră poezia?

Este o întrebare al cărei răspuns se regăseşte chiar în paginile volumului Cinema la mine-acasă, publicată la Cartea Românească. Poezia este ceea ce rămâne din viaţă după ce o trăieşti. Este o întrebare foarte grea care are milioane de răspunsuri. Bănuiesc că orice scriitor, orice poet are propriul răspuns – sau nu-l are – vizavi de ceea ce înseamnă poezia. Nu-mi dau seama. E un tip de esenţializare a unui sentiment, a unei clipe, a unei trăiri, a unei viziuni, a unui coşmar, a unei iubiri, a unei neputinţe. Cum nu ştiu să pictez, mi-ar plăcea să ştiu să pictez (sunt chiar un mic colecţionar de tablouri, am făcut patru ani de pictură în gimnaziu), cum nu ştiu să cânt, cum nu ştiu să dansez, cum nu ştiu să fac teatru, atunci scriu. E, până la urmă, cel mai simplu şi mai ieftin mijloc de a comunica cu tine. Poezia e un mod bun de a comunica cu forul tău interior, cu inima ta, cu mintea ta, şi (în momentul în care faci public ceea ce ai scris) de a comunica cu oameni. E o comunicare într-adevăr, extrem de dificilă, poezia e un text care are o adresabilitate restrânsă, ca dovadă tirajele cărţilor, ca dovadă numărul foarte mic de cititori de poezie. Întotdeauna a fost aşa. Eu nu mă tem că o să dispară poezia şi că publicul de poezie se va subţia. Întotdeauna, nu pun la socoteală Grecia antică, nu pun la socoteală perioadele bune ale culturii omeneşti, dar în ultimii o sută de ani nu s-a citit mai multă poezie decât se citeşte astăzi.

Dar după cum ştiţi şi dumneavoastră, după cum observăm în revistele culturale, se scrie foarte multă poezie.

Mă tem că se scrie mai mult decât se citeşte.

Sunteţi un poet relativ tânăr. Ce părere aveţi despre poezia actuală?

Am o părere împărţită. Sunt poeţi tineri care-mi plac foarte mult şi sunt poeţi tineri despre care cred că au şansa să devină scriitori, după cum şi în generaţia 80 sunt poeţi pe care-mi place să-i recitesc cu multă bucurie. Îmi vine în minte un poet care nu mai este printre noi, Ioan Flora, pe Flora îl citesc cu mare plăcere oricând. Sunt alţii care mi se par dataţi, mi se pare că poezia lor e depăşită, nu îmi mai spune nimic, pentru că evoluăm, pentru că dincolo de inteligenţă, care sper că evoluează, cred că şi din punct de vedere emoţional evoluăm. Nu semănăm nici măcar de la o zi la alta cu noi, darămite de la un an la altul, darămite de la zece la zece ani. Aşa că o carte pe care am citit-o în urmă cu zece ani, s-ar putea să nu mai îmi placă astăzi sau dimpotrivă, o carte cu care m-am căznit acum zece ani să mi se pară acum extraordinară, pentru că şi evoluţia mea umană e într-o continuă desfăşurare. Cât priveşte generaţia tânără, există în ea nişte oameni foarte talentaţi şi care ştiu să scrie. N-am să spun nume, mă feresc să fac ierarhii pentru că n-am o memorie bună şi ar trebui să spun toate numele poeţilor care chiar îmi plac, şi culmea, îmi plac poeţii care nu sunt în topurile vizibilităţii, pentru că din păcate, în România, informaţia culturală circulă foarte prost. Sunt oameni care trăiesc în provincie, în provincia provinciei, de pildă, există în Reşiţa un poet absolut extraordinar, Costel Stancu se numeşte, a publicat câteva cărţi, însă vizibilitatea lui e foarte restrânsă, pentru că e un om care nu iese în afară de Reşiţa. Nu merge la colocviile literare, nu merge la manifestări culturale, nu se întâlneşte cu ceilalţi, nu interacţionează cu ei, iar numele său circulă pe o suprafaţă relativ restrânsă. Dar el e un foarte bun poet, eu pot să spun că e de talia lui Ioan Es. Pop, care e unul dintre poeţii mei preferaţi. Din păcate, nu e pe nici un fel de listă a acestor topuri care se tot fac, cu o cadenţă care pe mine mă stânjeneşte. Există, totuşi, în generaţia asta tânără, în generaţia milenaristă o poezie de foarte bună calitate, după cum există şi foarte multă zgură. În toate generaţiile au existat compartimentele astea.

Pentru că vorbim de generaţii, dumneavoastră cărei generaţii aparţineţi?

În primul rând vreau să spun că acest concept de generaţie e unul care se vehiculează pentru a însuma un număr de scriitori născuţi în aceeaşi perioadă sau făcuţi vizibili într-o altă perioadă. Generaţia mea s-ar putea numi generaţia Excelsior. Eram generaţia unor tinere condeie, fiindcă asta ne era titulatura prin anii 1984-1989 când începuserăm să scriem. Începuserăm să publicăm pe la poştele redacţiilor – pe vremea aceea exista această instituţie a poştei redacţiei tutelată de un scriitor mai mult sau mai puţin celebru, care îţi răspundea aveţi talent, tinere domn, şi dacă aveai noroc îţi trântea şi o poezie, acolo într-un colţ de pagină sau dacă nu, îţi spunea mai trimiteţi. Am participat în perioada aceea la nişte tabere de literatură organizate pentru liceeni şi în care am cunoscut o serie de scriitori care au rămas şi astăzi. Mă gândesc la Răzvan Vasilescu, la Ion Manolescu, la Dan Mircea Cipariu, la Bogdan O. Popescu, la Ioan Buteanu, la Cornel Stancu, la Fevronia Novac, Ara Şeptilici. Mai sunt mulţi. Nu cred că se mai poate spune astăzi că există o generaţie. O generaţie înseamnă un program cultural, înseamnă un program literar, înseamnă o serie de opinii pe care le împărtăşeşti alături de grupul tău. Cred că de maximum de grupuri literare care sunt concepute în jurul unor zone. Aici, în Timişoara, se poate vorbi de generaţie sau de grup format în jurul cenaclului "Pavel Dan". Este acel cenaclu de la Casa Studenţilor, prin care am trecut majoritatea celor care scriem astăzi. Există un tip de solidaritate între noi, există un tip de întrajutorare, dacă vreţi, însă de un concept larg, care să cuprindă scriitori din Galaţi, din Craiova, din Iaşi, Cluj, Buziaş sau Sibiu, nu, nu mai există lucrurile acestea. Suntem risipiţi oarecum, trăim în grupuri, în haite, dacă cuvântul nu e prea tare, însă cred că până la urmă, literatura ţine de singularitate, de propria putere de a scrie şi de propria putere de a rămâne prin ceea ce scrii.

Să înţelegem că epoca cenaclurilor a apus?

Eu nu mai frecventez nici un cenaclu. Am mers la cenaclu din clasa a VI-a, chiar eu am condus un cenaclu, "Mlădiţe" cred că se chema. Am mers frecvent la cenacluri, şi elev de liceu, şi student, ba chiar şi după ce am terminat facultatea am mai mers aici, la "Pavel Dan". Însă nici timpul nu-l mai am şi-mi pare rău, pe de o parte. Eu cred că scriitori care au o oarecare maturitate, o oarecare experienţă ar putea să-şi rupă din propriul timp şi să dea o mână de ajutor celor care vin la cenaclu şi celor care aşteaptă acolo nu verdicte, nu patalamale de poet, ci care aşteaptă poate o listă de lectură importantă de la tine, aşteaptă poate un lucru pe text, să-i arăţi tânărului scriitor sau tinerei scriitoare care sunt cuvintele în plus din poezia lor, pentru că o ştim prea bine, suntem foarte lipiţi de ceea ce scriem, cu greu ne detaşăm, cu greu ajungem la această obiectivizare, cu toţii suntem subiectivi – această obiectivizare care te face să-ţi radiografiezi textul şi să ştii care sunt plusurile şi minusurile lui. Or, un ochi din afară e întotdeauna mai bun decât propriu-ţi ochi, un ochi care-ţi citeşte profesionist un text şi care-ţi poate spune renunţă la asta şi vezi că poemul ţi se termină aici. Eu fac lucrul ăsta de fiecare dată când pregătesc o carte, am prieteni în al căror gust cred foarte mult, în a căror opinie cred, în a căror sinceritate iarăşi cred, şi cartea, înainte de a merge la editură, trece întâi pe la ei. Am discuţii pe text cu ei şi întotdeauna mi-au prins bine lucrurile astea.

Desigur în activitatea dumneavoastră de scriitor şi în cea de jurnalist literar aţi avut ocazia să staţi de vorbă cu foarte mulţi scriitori. Mulţi dintre ei vă sunt, aşa cum spuneaţi înainte, apropiaţi. Puteţi vorbi de un maestru pe care l-aţi avut în traseul dumneavoastră literar?

Cred că primul meu maestru a fost chiar tatăl meu. Am avut şansa ca chiar în momentul în care am învăţat să citesc să am o bibliotecă deasupra, una care s-a mărit continuu, până ce a devenit o cameră ticsită cu cărţi. Am prins de la tatăl meu acest microb al bibliomaniei. Sunt un om care cumpără mereu cărţi, un om care are două biblioteci. Una e acasă, la Turnu Severin, acasă e mereu locul unde ne naştem. Da, de la tatăl meu am moştenit bucuria scrisului, bucuria de a mă întâlni cu scriitori. Pentru mine bucuria de a mă întâlni cu scriitorii în carne şi oase a fost un miraj, pentru că ei erau nişte oameni de hârtie, îi vedeam puşi unul lângă altul în rafturile bibliotecii. Or, în 1982 l-am văzut pe Nichita Stănescu la biblioteca din Turnu Severin. A fost o întâlnire revelatoare pe care am avut-o, pentru că apoi am început să-i citesc poezia, am început să citesc interviurile cu şi despre Nichita Stănescu, a fost un mare impact, pe care l-am resimţit. A fost, cred, declanşatorul organului meu poetic. Apoi, de-a lungul timpului, au fost mulţi oameni care au contat în devenirea mea ca scriitor şi cărora le port un adânc respect şi o amintire vie. Am avut un profesor de română uluitor, Dumitru Arvat, care în clasa a VII-a, a VIII-a, atunci când începusem să mă iau oarecum în serios, m-a îndemnat să scriu. Un om entuziast. Contează prieteniile cu fiecare, chiar dacă sunt tangenţiale, contează cărţile unor oameni cu care nu te-ai întâlnit niciodată. Totul contează în viaţa asta. Absolut totul contează, fiecare om e important, într-un fel sau altul, într-un fel conştient şi într-un fel inconştient pentru tine. Oamenii sunt importanţi pentru că oamenii înseamnă viaţă.

Şi cu oameni aveţi de-a face în cadrul emisiunii dumneavoastră de televiziune, intitulată A cincea roată, în care aveţi, de obicei, invitaţi de marcă din lumea literară şi culturală. Apoi aţi mai publicat două volume de interviuri. Unul poartă chiar numele emisiunii, A cincea roată, iar celălalt se intitulează Piper pe limbă. Ce urmăriţi în dialogurile purtate cu "condeierii în carne şi oase" aşa cum îi numiţi pe invitaţii dumneavoastră, scriitorii?

La început, când făceam emisiunea şi eram în foarte mare trac de a sta în faţa camerei de filmat două ceasuri şi jumătate, cât dura în primul an emisiunea (acum durează doar o oră şi jumătate), aveam un plan bine stabilit, aveam o serie de întrebări pe care ţineam să le adresez invitatului. În Timişoara au venit personalităţi importante ale lumii literare, oameni tineri, dar şi maeştri, pe care am simţit că trebuie să-i chem în emisiune să-i vadă oamenii, să-i vadă potenţialii cititori. Din păcate, în România stăm foarte prost la capitolul lectură, suntem pe ultimul loc la numărul de cărţi vândute pe cap de locuitor. Oamenii îşi alocă foarte puţin timp cititului. Unul dintre lucrurile pe care le urmăresc în momentul în care fac o emisiune este să intermediez accesul celui care priveşte acea emisiune spre cartea celui pe care îl vede la emisiune. Televiziunea e o manipulare, poate fi grosolană, poate să fie grosieră, dar poate să fie şi o manipulare pozitivă, poate să fie o manipulare extrem de subtilă – de pe fotoliu sau din faţa televizorului către bibliotecă. Cred că există în fiecare dintre noi un miraj legat de o personalitate, legată de un om care face altceva decât tine sau de un om care face ceea ce ţie îţi place să ştii. Dacă eşti cititor, îţi place să vezi un scriitor în carne şi oase care povesteşte despre viaţa lui, care povesteşte despre întâlnirile lui formatoare, care povesteşte despre cărţile lui. Or, eu încerc să dinamitez aceste întâlniri. Aceşti oameni pe care-i am invitaţi, încerc să-i fac expansivi, încerc să îi determin să treacă prin sticlă şi să pună din dinamita lor sub acel om care stă în fotoliu şi se uită. Vezi un actor de teatru, mă gândesc că cineva se uită la acel actor, să simtă nevoia să se ducă să vadă o piesă de teatru, nu neapărat aceea în care el joacă. Când vezi un plastician vorbind despre ceea ce pictează şi vezi şi tablourile la televizor, să simţi nevoia să te duci într-o galerie de artă şi să vezi pe viu acele tablouri. Când vezi un regizor – l-am avut invitat pe un regizor absolut spectaculos, Alexander Hausvater, un personaj absolut uluitor – să simţi nevoia să mergi la spectacol. Din când în când, verific şi impactul acestor emisiuni. Merg în librărie, în momentul în care am vorbit despre cartea unui invitat, să întreb, se vinde acea carte?, să văd, a trecut omul respectiv dincolo de sticlă? şi mă bucur să aflu de fiecare dată că, dacă până atunci se vânduseră câte trei exemplare din acel roman, la o săptămână după ce emisiunea s-a difuzat, nu mai există cărţi. Mă bucură să văd că la rubrica pe care o am, Raftul cu cărţi, în care prezint noutăţile editoriale, când Nicolae Marinescu a ridicat Dicţionarul explicativ al limbii române şi a spus că e o carte fundamentală şi că fiecare ar trebui să o aibă în casă, într-o săptămână nu a mai existat în nici o librărie acest dicţionar explicativ al limbii române. Mă bucur să văd când Nicolae Breban vorbeşte despre voinţa de putere, să văd că dispare Nietzsche din librării. E un mod de a-ţi verifica acţiunile tale, un mod de a-ţi verifica feedback-ul, cred că e foarte important acest lucru, să n-ai impresia că pedalezi în gol. Aş fi trist să ştiu că vorbesc pentru doi, trei oameni, că oamenii care vin la televizor – şi sunt personalităţi cu totul şi cu totul uluitoare ale acestei ţări, am avut şi invitaţi de peste hotare – nu mişcă nimic în cel care se uită sau nu atrag atenţia. Nu e aşa. Televiziunea este încă regina balului mediatic, urmată de radio, e adevărat, şi abia în urmă vine săraca presă scrisă, care pierde încet-încet cititori.

Să revenim la poezie. Fără a fi explicit poezie religioasă, am descoperit în poezia dumneavoastră unele nuanţe metafizice şi chiar religioase. Ce rol joacă sacrul în poeziile pe care le scrieţi şi dacă credeţi că există o relaţie genuină între poezie şi sacru?

Eu cred că fiecare om normal la cap îl caută pe Dumnezeu într-un fel sau altul, adică fiecare om cu mintea şi cu sufletul întregi îşi pune întrebările esenţiale ale unei vieţi, cred că fiecare om se uită în oglindă măcar o dată pe zi. Aceste căutări pot să aibă sau pot să nu aibă răspuns. Unii oameni îl găsesc pe Dumnezeu printr-un noroc şi am cunoscut aici pe câţiva dintre ei. Îl amintesc aici pe călugărul Savatie, cu care sunt prieten şi care era un om ca toţi ceilalţi, ba, hai să spunem, era de un extremism, era un om care a intrat în biserică doar de două ori, însă a doua oară când a intrat s-a şi călugărit. El a avut o revelaţie, a avut această şansă să se întâlnească cu cine trebuie. Sunt oameni care îl caută toată viaţa pe Dumnezeu şi, din păcate pentru ei, nu-L găsesc, însă cred că importantă e căutarea, important e dialogul pe care încerci să-l ai cu firea ta, cu tine, cu cei din jurul tău, cu Cel de sus. Cred că e important şi să te cerţi cu Bunul Dumnezeu câteodată, atâta timp cât o faci, atâta timp cât îţi pui întrebările astea existenţiale care sunt greu de formulat. Sunt un om care a pus sute, dacă nu mii de întrebări. Mi-ar fi greu să vă spun acum ce mă întreb pe mine atunci când scriu o poezie.

Scrieţi: "Dumnezeu nu vorbeşte cu nimeni", "De fiecare dată când mă uit la cer". Aveţi şi alte poezii ce trimit la Dumnezeu: "Bocet", "Mă ascund".

Da, eu cred că toate poeziile au substratul ăsta, chiar dacă în unele dintre ele sunt şi cuvinte mai dure, ca să zic aşa. Eu sunt un om credincios, un om care merg la biserică duminica, nu întotdeauna, din păcate pentru mine. Însă în viaţa mea au fost câteva miracole pe care eu le-am luat ca pe nişte semne. Or, în momentul în care ţi se întâmplă lucruri absolut uluitoare care nu vin de nicăieri, care n-au cum să vină de nicăieri, înseamnă că Dumnezeu îţi zâmbeşte. Dumnezeu îmi zâmbeşte prin copilul pe care-l am, de exemplu, care a venit într-o clipă în care nu mă mai aşteptam să mai apară. Dumnezeu îţi zâmbeşte prin liniştea pe care o capeţi dintr-o dată, după ce ai avut o viaţă agitată, explozivă, la al cărei capăt nu vedeai nici o culoare deschisă. Dumnezeu îţi zâmbeşte prin faptul că poţi să scrii, şi că îi bucuri pe alţii prin ceea ce scrii. Dumnezeu îţi zâmbeşte dându-ţi bunătate. Eu cred că ăsta e lucrul pe care ar trebui să-l aibă orice om, ăsta e semnul că eşti omul lui Dumnezeu – să fii bun, să faci cât mai mult bine oricui, în orice ipostază. Şi până la urmă, faptul că Dumnezeu îţi dă puterea să vorbeşti despre tine într-un fel sau altul, făcând interviuri cu ceilalţi, făcând poezie, făcând proză, e o şansă pe care o au toţi artiştii, şi cei care pictează şi cei care cântă şi cei care scriu. Eu cred că e un dar de la Dumnezeu şi se cade să-I mulţumim de fiecare dată. Pentru că Bunului Dumnezeu, de obicei, Îi cerem şi Îi cerem să ne ajute să fim sănătoşi, Îi cerem să ne ajute să n-o ducem rău, se cade şi să-I mulţumim. Şi poate aceste poezii sunt un fel de mulţumire pentru Cel de Sus.

Discutam înainte şi despre premiile pe care le-aţi obţinut, fără a le nominaliza. Este vorba despre Premiul Uniunii Scriitorilor din România, de menţiunea "Tânărul Jurnalist" pe anul 2000 şi 2002 şi recenta nominalizare a Premiului Uniunii Scriitorilor pe anul 2006. Cât cântăreşte în biografia spirituală a unui scriitor faptul de a fi premiat?

Cântăreşte ziua în care te simţi bine, când iei premiul şi eşti bătut pe umăr de confraţii tăi, de rudele tale. Pentru un om normal la minte lucrurile astea nu înseamnă mare lucru. Nu trebuie să ne smintească gloria. M-am ferit de lucrul acesta. Am avut şansa, într-adevăr, de a obţine multe premii. Am o listă întreagă acasă. Toate au fost importante şi toate sunt importante într-o ecuaţie personală, dar din ele nu trebuie să facem steaguri pe care să le fluturăm, ele nu trebuie să fie nici un fel de buletin sau legitimaţie pe care să o trecem pe sub nasul unuia sau altuia. Sunt, dacă vreţi, zâmbetele pe care Dumnezeu ni le aruncă, spunându-ne că am făcut o faptă bună şi probabil că în meseria în care eşti meriţi premiul ăsta. Obţinusem nişte premii din poziţia de outsider total, cum a fost premiul revistei Observator cultural. Fuseseră şase nominalizaţi, unul mai mare decât altul – Angela Marinescu, Simona Popescu, Mihai Ignat, Mihail Gălăţanu, Ioana Nicolae. Din punct de vedere logic, n-aveam nici un fel de şansă, Angela Marinescu e o poetă absolut uluitoare, Simona Popescu a scos o carte la Cartea Românească absolut extraordinară, Lucrări în verde sau pledoaria mea pentru poezie. Or, juriul a preferat Cinema la mine-acasă. Nu cred că lucrurile astea sunt întâmplătoare, cred că sunt tot felul de lucruri care converg şi pe care reuşeşti sau nu să le explici. Nu vreau să cad în misticisme, dar eu cred că nimic nu e întâmplător în viaţă, nici măcar aceste premii care, până la urmă, ţin de competiţii, ţin de aleatoriu, ţin de subiectivitatea unor oameni care ridică mâna şi votează. Premiile înseamnă, repet, bucuria de o zi, în care eşti glorios şi în care te uiţi în oglindă şi-ţi zâmbeşti cu îngăduinţă şi-ţi zici O.K., de mâine o iau de la capăt, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

La finalul interviului, spuneţi-ne la ce lucraţi acum?

Lucrez la buna creştere a fiicei mele. N-am mai scris, n-am în cap decât două proiecte pe care sper să le pot duce la bun sfârşit în luna august, când o să merg în Elveţia, unde am câştigat o bursă literară. Pare puţin timp o lună de zile, însă dorul de a scrie, bucuria de a o face, senzaţia aceea că o să fii singur şi o să-ţi pui din nou acele întrebări pe care aici nu ţi le pui că nu ai timp... Aici îmi pun întrebările când o să-i dea dinţii copilului, ce mâncăm mâine...

Ce se mai întâmplă în politica românească...

E adevărat că ne uităm şi la televizor şi cred că e bine să ştim ce se întâmplă de jur împrejurul nostru. Vreau să scriu o carte de poezie şi vreau să îmi termin o carte de proză scurtă. Am câteva proze scrise, mai lipsesc în angrenajul cărţii vreo patru, cinci piese şi mă bate gândul unui roman, al unui roman oarecum experimental care să înceapă fiecare capitol din acest roman cu un vers din această carte. Prima propoziţie din acest capitol să fie versul din fiecare poezie. Nu ştiu dacă n-o să rămână la stadiul de proiect – eu am avut multe proiecte peste care am trecut. Cert este că, în faţa colii, reacţionez bine, scriu greu, cuvintele nu ies cu uşurinţă, cum se întâmplă la alţii la care mă uit cu o invidie colegială. Sunt alţii care, în momentul în care se pun la masa de scris, în şapte-zece minute scriu un poem. La mine ies mai greu cuvintele, dar trăiesc cu speranţa că, în luna august, inspiraţia mă va însoţi şi că o să fie o lună în care o să scriu lucruri care contează în primul rând pentru mine şi pentru bucuria mea. Repet, dorul de a sta cu mine, de a sta cu ceilalţi prin intermediul cuvintelor, de a relaţiona într-un fel sau altul, de a-ţi aminti lucrurile importante din viaţa ta. Asta înseamnă, de fapt, poezia. Asta înseamnă scrisul.

Domnule Robert Şerban, vă mulţumesc pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu.

Interviu realizat de Ana Ocoleanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey