•  Virgil Duda


sus

Virgil Duda

Proba de foc a romancierului "realist" este
aceea a dragostei. Cine ratează această temă fundamentală
e pierdut

"Cel mai urât oraş din lume, mai nasol decât Tecuci", este definiţia pe care o dă Bârladului un personaj feminin dintr-o carte pe care aţi scris-o. Ce înseamnă Bârladul pentru dumneavoastră?

Cred că fiecare scriitor, chiar şi acela care a rîvnit ori a fost nevoit să devină "cetăţean al lumii", trebuie să ţină cu dinţii la cîteva puncte de reper ale existenţei sale pe harta mapamondului. Mai ales dacă e vorba de unul care crede în vocaţia sa de literat "realist". Subliniez că mă alătur acelora care consideră că acest din urmă termen se cuvine scris între ghilimele, pentru a evita confuziile provocate de o terminologie şcolărească sau bătrînească, demult depăşită. Bîrladul, reşedinţa fostului judeţ Tutova, reprezintă pentru mine "ţara îndepărtată din care vin", la fel cum Bucureştii constituie albia în care "mi-am visat visul vieţii". Definiţia citată, una din numeroasele de acest gen pe care le-am auzit, m-a înveselit, ceea ce este, cred, o dovadă a nepăsării faţă de orice altă părere despre leagănul unic, nepereche, al naşterii şi copilăriei mele. Nu contest justificarea "obiectivă" a aprecierii, constat doar că nu are nici o influenţă asupra sentimentelor şi credinţelor mele. Iar Bîrladul din cărţile mele trebuie considerat, asta e regula jocului, rod al imaginaţiei în proporţie de nouăzeci la sută şi numai zece la sută realist fără ghilimele.

Scriaţi undeva despre târgurile moldovene, despre "cerdacul bunicii de lângă Podul Roşu din Iaşi", despre "ventuzele şi lipitorile copilăriei, punguliţa cu camfor agăţată toamna la gât pentru a mă feri de răceli şi gripe". Cum au fost relaţiile din copilăria dumneavoastră? Cum au evoluat ele mai târziu?

V-aţi pus în gînd să-mi provocaţi stări de emoţie şi tulburare pozitivă, dar nu ştiu dacă trebuie să vă mulţumesc ori ba, de vreme ce acestea sînt la fel de primejdioase ca şi cele negative pentru sănătatea fizică şi psihică. Cînd intru în maşina timpului cu intenţia de a compune o imagine literară semnificativă şi, dacă se poate, interesantă pentru lectorul potenţial, îmi iau măsurile de siguranţă adecvate profesional, dar acum mă trezesc cu pieptul gol în bătaia gloanţelor afective. Casa bunicii de pe malul Bahluiului, precum şi alte spaţii din Iaşi, mă plasează în starea de proaspătă uluire produsă de vizitele prelungite în capitala Moldovei, care îmi dădeau impresia că am ajuns, realiştii mă vor contesta iar, într-o veritabilă metropolă. Am trăit la Iaşi, singurul loc unde-mi petreceam vacanţele, pînă în anii studenţiei, găzduit de fraţii şi surorile mamei, pentru că bani pentru staţiuni balneare nu erau prevăzuţi în bugetul nostru, evenimente decisive pentru "provincialul" care, vai, nu mai sînt demult. Cît despre mult ironizata punguliţă cu camfor, îmi îngădui să cred că beneficiez şi azi de roadele acestei esenţiale griji materne.

Aţi copilărit în timpul războiului şi în anii de după. Care era atmosfera din jur? Cum era la şcoală?

După înţeleapta vorbă a lui Marin Preda în Cel mai iubit dintre pămînteni: "Am fost fericit în nenorocirea mea!". Anii copilăriei au fot cumpliţi. Născut în acel negru an 1939, am ieşit viu din prăbuşirea casei la cutremurul din 1940, uimitor lucru deoarece, după cum am aflat, tata tocmai mă scosese din leagăn cu o clipă înainte ca soba de teracotă să se năruie peste acel cald culcuş de noapte.

Rebeliunea legionară şi regimul antonescian, aplicarea legilor antisemite, războiul, au avut drept urmare trimiterea cvasipermanentă a tatălui meu în lagărul de muncă obligatorie de la Turcoaia, în Dobrogea. Un om fragil, vulnerabil, dator să spargă cu tîrnăcopul şi să mute zilnic de colo-colo un metru cub de bolovani de la cariera de piatră. Un mod ocolit de exterminare. Mama, rău bolnavă de inimă, preluase dugheana de pantofi, opusul Prăvăliei culturale din Craiova. Dreptul de a avea "firmă" se datora bunicului patern, de profesie pădurar în codrul Similei, decorat în războiul de independenţă. Mă tot întreb cum n-am pierit cu toţii. Ne-au salvat ruşii.

În 1946 tata a murit, avea 41 de ani, a urmat seceta dezastruoasă din Moldova, iar tărăgănarea acelei prăvălii a avut drept urmare directă neprimirea mea în UTM, după devierea de dreapta-stînga din 1952, cînd aveam 14 ani. Am rămas, de unul singur "exclus" în Bîrladul fericirii mele, precum şi în deceniile matităţii, iar asta echivala cu "ciumat", pentru cine a trăit epoca. În 1955, cînd terminam şcoala medie la Colegiul Codreanu (nicio legătură cu Zelinski), s-a stins şi mama. Mă opresc.

De unde păstrez imaginea atîtor zile minunate, cum mi-au apărut în vise imaginile unor pieţe cu munţi de ardei şi măcelării pline, alături de cozile la pîinea, gazul, halvaua, lodenul, primite pe cartelele colorate, descrise în debutul cu Povestiri din provincie?! Probabil că "realiştii" sînt mai imaginativi ca oniricii.

Îmi spuneţi o întâmplare a acelor ani pe care aţi resimţit-o ca fiind importantă? Dar una (sau o poveste) care a stat sub semnul tainei? Recent am avut ca temă la tejgheaua Prăvăliei: "Care a fost primul gest de om mare pe care l-aţi făcut?". Dacă vă tentează provocarea…

Cred că aveam vreo opt ani cînd am pornit fără ştirea nimănui, nici aprobarea mamei, într-o complicată călătorie cu trenul, veritabilă aventură, neresimţită ca atare. Plecasem către Tecuciul necunoscut, pomenit de dvs. Scopul era important şi urgent: aflasem că în acel tîrg puteam obţine, pentru albumul meu de fotbalişti, poza lui Vaczi de la ITA Arad, o fotografie de care nu mă puteam lipsi. Aveam de oferit în schimb un Dumitrescu III, o dublură, cum se spune în limbajul colecţionarilor.

S-ar putea scrie o nuvelă despre acest episod realistic, dar n-am găsit răgazul şi energia necesare acestei întreprinderi dificile. Dar cred că aşa, ca sinopsis, constituie un răspuns potrivit la cele două întrebări pe care aţi binevoit să mi le adresaţi. Nu glumesc.

Aţi absolvit Facultatea de Drept, în Bucureşti, în 1960. Cum v-aţi simţit ca student, în acea epocă pe care mi-o închipui marcată de ideologie? Care era atmosfera în Bucureşti? Cum vă era viaţa şi care vă erau idealurile, planurile de viitor?

Cum am reuşit să "pătrund" în acea facultate de ştiinţe juridice, interzisă celor excluşi "în faşă" din viaţa politică, aş putea să explic: sub presiunea evenimentelor din Ungaria, în toamna lui 1956 şmecherii comunişti aflaţi la putere au decis să suspende temporar controlul sever al dosarelor de cadre, pe baza principiului "te faci frate cu dracul pînă treci puntea". S-a intrat în ordinea mediilor, astfel că, printre cei o sută douăzeci de admişi se aflau, incredibili, cadavre vii, doi neutemişti, eu şi un fost student la teologie, probabil ca reprezentanţi a ceea ce papa Ioan Paul al II-lea a numit "iudeocreştinismul".

Cînd busuiocul a fost dres, toţi cei cu pete la dosar au fost exmatriculaţi. Am descris într-unul din romane vînătoarea de vrăjitoare. Zilnic apăreau la avizierul decanatului liste cu numele alungaţilor din rai. Cei care ne simţeam cu musca pe căciulă, nu intram direct în amfiteatru, ci făceam un ocol, să vedem în vitrină cui i-a bătut ceasul.

De aici începe suprarealismul urmuzian, alt curent literar inspirat direct din viaţă. Zeci de posesori ai carnetului roşu luau drumul pribegiei, iar eu ba. Astfel am trecut cu brio examenul de licenţă din toamna lui 1960. În jumătatea de secol trecută de-atunci, deşi calităţile analistului abisal nu-mi lipseau, cum au observat criticii, am tot tăiat firul în patru, pentru a descifra anomalia. Toate explicaţiile posibile aparţin în exclusivitate demenţei comuniste clinice. Asta era atmosfera, asta era existenţa mea, astea idealurile şi planurile de viitor!

Aţi fost consilier juridic la Rafinăria Teleajen din Ploieşti între 1961 şi 1970, redactor de scenarii şi producător delegat la Studioul Cinematografic Bucureşti între 1970 şi 1987. Cum au fost pentru dumneavoastră acei ani, cu securişti (nu numai de cadre), cu soviete regionale (la început)? În ce fel se schimbau lucrurile în jur şi în ce fel vă afectau?

Îmi închipui mutrele celor din comisia de repartizare a absolvenţilor şi cum nu se puteau ei dumiri, precum miliţianul care află că femeia a născut doi gemeni, unul alb şi altul negru, cînd au ajuns la cazul meu. "Marş la catolici!" vor fi spus, precum plutonierul din schiţa cazonă a lui Gheorghe Brăescu, expediindu-mă "la dispoziţia sfatului popular, sovietul regional, Maramureş". Am rămas trei luni la Baia Mare, pînă am fost chemat sub arme, la unitatea militară 01027 Piatra Neamţ. Iată alte două repere geopoltice din biografia mea prea încîlcită.

Trecut în rezervă, am izbutit să mă angajez la Rafinăria Teleajen, aceea cu marele accident tragic din 1983, pe care Ceauşescu l-a ascuns populaţiei. Lucrau acolo peste patru mii de inşi, un microcosmos uman fascinant, din care, după familiarizarea cu mediul, m-am inspirat pentru primul meu roman Catedrala. Publicat în liberalizarea din 1969, elogiat pentru adevărul obiectiv ironic, opus falsei imagini a uzinei comuniste, a fost recomandat cititorilor Dilemei de către George Pruteanu cu o formulă memorabilă din dicţionarul lui Mirodan: "uzina lui Duda este proiectarea spaţiului mitic din mahalaua şi copilăria moldoveană". Un efect, peste timp, al tîrgului natal, la fel de fascinant.

Fiţi de acord să lăsăm Buftea pentru altădată, altfel nu mai isprăvim convorbirea!

Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră? Ce acceptaţi? Ce respingeaţi?

Dictaturile odioase ale lui Antonescu şi Gheorghiu-Dej au fost încununate de tirania naţional-comunistă a clanului Ceauşescu, iar de la un moment încolo ţara mea natală a devenit pentru majoritatea cetăţenilor, categoriile exceptate sînt cunoscute, un veritabil lagăr de, repet sinistrul cuvînt, exterminare. Existenţa zilnică devenise pentru noi insuportabilă. Vechiul sistem al resemnării şi compromisurilor, inclusiv cel al coabitării cu cenzura, al fricii de Securitate, relativ stăpînite, au încetat să funcţioneze. Dorinţa de supravieţuire ne-a determinat să căutăm un mijloc de evadare.

Aşa am luat drumul pribegiei la o vîrstă ce exclude spiritul de aventură, avînd o sănătate şubrezită şi o profesiune strict legată de limba maternă. Nu mai puteam scrie, statutul de scriitor profesionist nu mă ocrotea, ci mă primejduia. Ce aş putea spune bun despre comunism?!

Singura limită a urii faţă de regimul politic care ne-a devastat existenţele o constituie constatarea că o serie de intelectuali de extrema dreaptă din România sugerează, căci nu au curajul să afirme de-a dreptul, că toate ar fi fost bune dacă Hitler cîştiga războiul, aşa cum sperau fasciştii români în anii '30 - '40.

"Virgil Duda construieşte o imagine neaşteptată a vieţii în comunism, imagine dominată de ceea ce, îngroşând contururile un pic, dar în spiritul autorului, aş numi «rezistenţa prin amor»", spunea Mircea Iorgulescu într-un comentariu la Şase femei (în Revista 22). "Femeile sunt factorul revoluţionar care instigă la evadarea din cenuşiul vieţii cotidiene. Aduc lumină, culoare, freamăt, bucurie şi plăcere, neprevăzut, dorinţă, inteligenţă. Şi umor. Amorul şi umorul merg împreună în romanul lui Virgil Duda", adăuga. Aminteaţi undeva despre importanţa personajului feminin pentru Faulkner sau Bashevis Singer… Cât de important e personajul feminin în cărţile lui Virgil Duda? Dar în viaţa sa?

Sînt de acord cu interpretarea lui Mircea Iorgulescu, împărtăşită şi de alţi critici, nu doar despre Şase femei, dar despre toate romanele mele, de la primul pînă la ultimul. Nu practic analiza psihologică, mă pasionează, chiar obsedează, cercetarea literară a păienjenişului relaţiilor interumane, iar între acestea un loc primordial îl ocupă acelea dintre femei şi bărbaţi. Sînt convins că proba de foc a romancierului "realist" este aceea a dragostei, în toate variantele, autentice ori false, ale acesteia. Cine ratează această temă fundamentală e pierdut.

Faulkner scria că romanul e un elogiu adus femeii. Minunată definiţie.

Să-l cităm şi pe marele Rebreanu: "Cîtă viaţă, atîta literatură!". Nici viaţă, nici literatură nu există fără femei. Aşa stau lucrurile şi în existenţa lui Virgil Duda. Romanul lui Preda, pe care l-am pomenit, se încheie cu fraza: "Dacă dragoste nu e, nimic nu e!"

Cum aţi ajuns să scrieţi?

Spre sfîrşitul lui 1957, un complex de factori existenţiali şi literari mi-a dat de veste că a venit timpul să dau curs îndemnului călinescian "de mari isprăvi te-apucă". Se apropia împlinirea unui an de la moartea lui Labiş, o tragedie care mă zguduise, pentru că era prima dispariţie a unui prieten de încredere, cu o inteligenţă sclipitoare, un mare poet care trăise în preajma mea, pe lîngă asta suferisem o decepţie amoroasă, urmată de hărţuiala unei împăcări iritante, iar impactul unei lecturi, Buddenbrooks de Thomas Mann, fusese mai puternic ca oricînd.

De la o clipă la alta m-am trezit scriind un roman de formaţie şi, culmea, ca un nebun, eram convins că sînt copt pentru asemenea ispravă şi voi izbuti s-o duc la capăt. În paralele compuneam, ca să mă "destind", schiţe, povestiri, eseuri. Dar n-am reuşit să public nimic în următorii 7 (şapte) ani, astfel că am debutat în Gazeta literară cu o schiţă abia în iunie 1964. Tinereţe, haine grele!

"Ce şcoală dură absolvisem în mediul tinerei boeme literare, cursuri începute pe vremea când Nicolae Labiş trăia", spuneaţi undeva. În ce fel "dură"?

La 16 ani, rămas orfan ca un erou dickensian, am plecat la Bucureşti, pentru a trăi alături de unicul meu frate, care era criticul Lucian Raicu. La doar 21de ani fusese angajat de Petru Dumitriu la Viaţa Românească, dar n-avea casă, nici "buletin de Bucureşti". Cîteva luni am dormit la o soră a mamei, în temeiul obişnuinţelor ieşene (erau zece fraţi şi surori, constituiţi într-o familie bine sudată), apoi am ajuns, împreună cu Labiş, Raicu şi Dumitru Carabăţ în ceea ce avea să fie legendara cameră din strada Odobescu 2, o ulicioară lîngă Stadionul Republicii, între Izvor şi Uranus. Colegii fratelui meu de la Şcoala de literatură (Sonia Larian, Radu Cosaşu, Florin Mugur, Carabăţ şi Labiş), apoi Ion Gheorghe, Tomozei, cei de la secţia de critică a revistei, alţi prieteni literaţi, Teodor Mazilu, Eugen Mandric, Nicolae Ţic, profesorul George Mărgărit, lista e lungă de tot, mă primiseră cu căldură în lumea lor, care alcătuia floarea boemei în acei ani "fericiţi în nenorocirea lor".

Ca şi cu elevii din tîrgul copilăriei, ca şi cu camarazii de studenţie, apoi cu aceia de la Ploieşti ori de cine ştie pe unde, m-am simţit înglobat şi implicat în tînăra lume literară, teribil de încîntat ori uimit să-i descopăr relaţiile aparente sau ascunse. Ar fi fost de scris o trilogie, dacă timpurile ar fi fost îngăduitoare. Eram "martorul", de vreme ce nu scriam ori nu publicam. O şcoală dură, îmi amintiţi că am scris ulterior, pentru că nu accepta grafomanii, lichelele şi turnătorii, într-o vreme în alt sens dură, cînd arestările politice se ţineau lanţ, iar toate valorile intelectuale şi morale păreau, erau, batjocorite de ideologie.

Aţi publicat mai multe romane, aţi primit câteva premii din partea breslei, până la plecarea din ţară, în 1988. Ce legături aveaţi cu viaţa literară? Cum vă simţeaţi printre scriitori?

Iată şi partea nostimă a istoriei politice: la împlinirea a 20 de ani de cînd fusesem exclus, un juriu alcătuit din Petru Popescu, Laurenţiu Fulga şi Mihai Ungheanu mi-a acordat premiul de proză al UTC pentru Catedrala, iar peste alţi 5 ani am primit premiul cititorilor pentru cea mai bună carte a anului 1977, romanul Cora, acordat de revistele Amfiteatru şi Viaţa Studenţească, subordonate aceluiaşi for de tineret, deşi dosarul de cadre rămăsese la fel de "pătat". Premiile breslei au mai întîrziat, poate şi fiindcă nu puteam fi nominalizat, cum se spune acum, fratele meu fiind ales în majoritatea juriilor. Dar colegii de la Asociaţia din Bucureşti şi cei de la Uniune nu m-au uitat la romanele Măştile şi Războiul amintirilor, cînd rudenia n-a mai fost o piedică.

Am considerat aceste distincţii ca semne de preţuire din partea colegilor de breaslă, nu ca dovezi ale valorii, iar asta nu poate să nu-ţi încălzească inima. M-a bucurat prietenia multor scriitori pe care-i admiram, eram atunci mult mai sociabil, astfel că mă întîlneam des cu aceia care-mi erau dragi şi îi evitam cu stăruinţă pe cei grupaţi în jurul lui Eugen Barbu, pe colaboratorii revistelor Securităţii deghizate, numiţi de Ilf şi Petrov "critici literari în civil". Ar fi necesar acestui subiect măcar unul din volumele trilogiei ce ar fi meritat s-o scriu, dar mă tem că n-am înzestrarea pe care o pretinde asemenea galerie de portrete în mişcare.

Există compromisuri, consimţiri pe care credeţi că aţi fi putut să nu le faceţi? Ce întâlniri aţi avut cu Securitatea?

Imposibil de stabilit care era forţa cenzurii interioare, duşmanul cel mare al scriitorului sub tiranie. Cert este că un autor născut, crescut, maturizat sub trei dictaturi, nu poate fi "liber" în faţa mesei de scris. Nici cu cenzura instituţională nu puteai lupta, compromisurile făceau parte din tacîm, important era, cred, să nu minţi, ştiind bine că tot adevărul nu poate fi scris, "durerea românească-i mult mai mare", cum spune poetul.

Întîlnirile cu Securitatea au fost puţine şi rele, antipatia era reciprocă, iar "ei" dispuneau de o netă superioritate numerică şi logistică. Te pescuiau ca informator sau dizident apelînd la cele mai josnice şantaje imaginabile. Foarte utilizată era cererea de paşaport, astfel că, după prima ratare a "vizei", cunoscînd preţul, n-am mai cerut, deşi dorinţa era arzătoare, o aprobare de a ieşi din lagărul stalinist. Primul avion spre lumea largă a fost cel "definitiv" din aprilie 1988, la o vîrstă cam prea coaptă.

"Teama că intră Securitatea pe uşă nu dispăruse nici la Ierusalim", spuneaţi, într-o carte. De ce v-ar fi căutat?

Credeţi că vreodată, pînă la capăt, această teamă poate să dispară?! Odată intrată în sînge, oricît ai încerca s-o bagatelizezi, s-o minimalizezi cu argumente logice, se refugiază în subconştient, în coşmaruri, intră pe fereastră cînd o dai afară pe "uşa" de la Ierusalim, de la Paris ori de la New York. Dar în lumea liberă nu există Securitate, nu există dosare şi informatori?! Kafka explică cu geniu acest mecanism al condiţiei umane. Nu sînt sperios din fire, nici panicard, am alte defecte, nu mă las terorizat de… teroriştii de la Bucureşti sau Ierusalim, dar nu uit pe ce lume trăiesc.

În filmul Phone Booth, eroul, aflat într-o cabină telefonică, este obligat, sub ameninţarea unui lunetist, la o spovedanie publică. Credeţi că unii dintre scriitorii români ar spune, puşi într-o astfel de situaţie (sau în alta, asemănătoare) lucruri pe care în mod obişnuit le tac? (Mă refer la colaborarea cu Securitatea, la prudenţa în abordarea acestui subiect)

Ca om care a lucrat în cinema, pot spune că scenariul meu e altul: în condiţiile date, cineva poate fi obligat să tacă, să-şi ţină gura?! A devenit o modă să te lauzi că ai fost informator la Securitate ori că n-ai fost aşa ceva nicio clipă. S-a creat o hărmălaie asurzitoare în acest domeniu, toţi au ceva de spus şi nimeni n-are răbdare să asculte. Aş încredinţa regia acestui film, chit că omul a murit, genialului Bergman, autorul Tăcerii, iar eu aş redeveni producător executiv.

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey