•  Maria-Gabriela Constantin
•  Cosmin Dragoste
•  D-na Gheo
•  Veronica D. Niculescu
•  Alina Savin


sus

Maria-Gabriela Constantin

Rochia de mireasă

Vameşul îşi împinse cu degetul arătător chipiul în sus pe frunte şi, ridicând uşor sprâncenele, îşi scărpină nedumerit începutul de chelie. Jeepul albastru din faţa lui îi furase un scurt fluierat de admiraţie în vreme ce se apropiase de vamă: mare, elegant alunecase lin oprindu-se aproape fără zgomot în faţa gheretei de controlul paşapoartelor apoi trecuse mai departe până la el, la controlul bagajelor. Un cuplu tânăr; la volan un bărbat şaten uşor încărunţit la tâmple, cu gesturi degajate, genul care place femeilor îşi spuse vameşul cu invidie, alături de el o brunetă de o frumuseţe neobişnuită, amândoi cu priviri limpezi. Aveau câte doi copii înscrişi în paşaport. Erau, negreşit, oameni cinstiţi, căci păreau familişti care-şi văd de treaba lor şi n-ar încălca legea. Umplută până la refuz maşina aproape că gemea de bagaje. Veniseră într-o scurtă călătorie de câteva zile, îi spuseră. Derutat, vameşul privea cu insistenţă Jeepul încercând să se dumirească; instinctul nu-l înşela niciodată; simţea orice neregularitate de la o poştă, doar era ofiţer la vamă de când se ştia, o viaţă de om. Dar atunci de ce atâtea bagaje, şi ce căuta scaunul acela de copil mic pe bancheta din spate, şi pe deasupra rochia de mireasă agăţată printre multe haine de copil? Că doar toată lumea vorbea despre traficul internaţional de copii ce se făcea intens în ultima vreme, văzuse chiar şi câteva reportaje la televizor. Da, veneau de la Madrid îi spuseră. Rochia? Aăăă, rochia? Păi, au luat-o de acolo, de la cineva, şi o duc în ţară… Îi mai privi o dată încruntându-se uşor: erau prea senini ca să mintă. Ei, or fi luat-o de la vreun second-hand şi o duceau într-adevăr cuiva, la urma urmei de ce nu, îşi spuse, apoi cu un gest uşor le făcu semn să treacă. Viforul ţinea de două zile; frecându-şi mâinile tânărul bărbat se grăbi să intre în incinta micii clădiri a vămii.

*

Iulia văzuse rochia pentru prima oară într-una din vitrinele elegante din centru, şi cum tocmai îşi căuta una pentru nunta care se apropia, intrase să o probeze. Era ROCHIA-DE-MIREASĂ-cu-majusculă, visul nemărturisit al oricărei femei, oricât de culte, de realiste sau de cinice ar fi fost. Era ceva la care pur şi simplu nu puteai rezista, chiar dacă în societate ai fi râs cu o plăcere uşor denigratoare, comentând cu un fals feminism de ocazie atenţia excesivă acordată în zilele noastre formalităţilor sociale, cum ar fi nunţile şi botezurile, bani, nu-i aşa, aruncaţi pe fereastră... Cu un decolteu generos, care lăsa umerii complet dezveliţi, strânsă pe talie şi amplă, măturând aproape podeaua, rochia de un alb lăptos era, paradoxal, în acelaşi timp vaporoasă şi maiestuoasă, uşoară ca un flirt frivol şi fermecător de vară dar şi gravă ca un jurământ. Iulia n-ar fi putut spune cu exactitate ce anume crea acest efect, dacă era materialul, ori croiala, ori amândouă la un loc. Pe deasupra ea foşnea ca un mister prelungit la nesfârşit în vag, iar la cea mai mică mişcare micile pietricele sidefii, cu care era împodobită, dădeau materialului de organza combinat cu mult bun gust cu taft o neobişnuită strălucire. Era o sclipire metalică şi totuşi caldă. După ce se consultase cu prietenele, cu mama ei, Iulia fericită o cumpărase. Soţul urma s-o vadă doar în ziua nunţii, altminteri n-aducea noroc, iar ei aceste superstiţii îi plăceau; aveau ceva inocent care se potrivea cu albul acela lăptos ca un şal din acelaşi material. Sau ca un zâmbet de copil.

Deşi la sfârşit de august în ziua nunţii zăpuşeala păruse de nedescris, membrii familiei adormiseră în după-amiaza aceea care pe unde apucase, căzând într-un somn adânc, fără vise: rudele cazate prin vecini, ori pe la niscaiva cunoştinţe, copiii în fotoliu, părinţii lor alături tot pe saltele, pisica torcând la picioarele lor, mirele şi mireasa ţinându-se de mână în patul deja conjugal; prin camere somnul se furişase peste tot, în gânduri, printre aşternuturi şi printre cărţi, cuibărindu-se în faldurile vaporoasei rochii, ascunse de privirea viitorului soţ într-unul din dulapurile răcoroase, făcând până şi vinul spumant să picotească în pahare. Aproape că întârziaseră de la cununie, aşa că îl goniseră repede pe mire de acasă ca să se pregătească, zburătăcind cu toţii în jurul miresei, agitate şi emoţionate peste măsură. Afară soare dogoritor, aer încins. Se duseseră la locul cununiei cu Jeepul albastru, tocurile Iuliei bătând un ritm alert de dans nestăpânit pe caldarâmul prea înfierbântat, până la parcarea de lângă biblioteca oraşului cufundată şi ea într-o toropeală de miez de vară. Totul era învăluit în nemişcare, oraşul întreg se cufundase în somn ca într-o poveste pe care o citise demult, în copilărie. Biserica se afla în afara oraşului, în incinta cetăţii medievale pitoreşti din care se salvaseră doar zidurile şi, curios, mică capelă bine pitită, insinuată sub unul din bastioanele de apărare. Iulia îi lăsă pe nuntaşi să o ia înainte. Rămasă în dreptul intrării chiar în faţa porţii grele de fier, ea se refugie de asuprirea soarelui adăpostindu-se la umbra răcoroasă a zidului înalt, susţinut de contraforturi înalte şi frumos arcuite; îşi aprinse o ţigară şi nerăbdătoare începu să aştepte; trebuia să întârzie, să se lase aşteptată aşa cerea obiceiul locului, datina, bunul simţ... Dacă ar fi putut ar fi opintit puţin timpul, ca pe o căruţă împotmolită în mijlocul drumului. Privind zidurile scorojite ce înconjurau cetatea, Iulia îşi netezi cu un gest absent, aproape mecanic rochia. Atingerea materialului avu darul s-o liniştească iar palmele parcă i se răcoriră pe loc. Fratele ei o privi cu un zâmbet amuzat şi plin de înţelegere dar fără să spună nici un cuvânt; i se părea firesc să fie tulburată, freamătul organzei să o bucure, ba poate chiar să o liniştească; lui îi revenea îndatorirea şi onoarea să ducă mireasa până la intrarea în biserică; ştergându-şi broboanele de sudoare de pe frunte el urmări surâzând cu detaşare desenul orbitor, aproape halucinant al norilor desfăşurându-se pe cerul altminteri potolit de august. Mai aşteptară câtva timp apoi se îndreptară alene spre biserică; brusc, nervozitatea de până atunci o părăsi, mersul ei deveni măsurat, potrivindu-se rochiei ce cădea în falduri, momentului de sărbătoare şi, cât dură traversarea curţii până la mica capelă, Iulia şi rochia deveniră una. O clipă unică, oprită în timp, suspendată. În jurul lor doar ciulini, mărăcini şi iarbă arsă, singurele care creşteau printre ruinele împrăştiate peste tot; o coloană aici, nişte scări care nu duceau nicăieri, mai încolo, drumul presărat cu bolovani şi petale de trandafir, abia vizibile, cu care mirele parcă ar fi voit s-o ajute să găsească drumul, ori să se încredinţeze că avea să vină, şi undeva departe, tocmai în celălalt capăt, mica capelă şi nuntaşii. Da, alesul inimii ei era negreşit un mare romantic. Mirele o zări în rochia aceea de poveste iar Iuliei i se păru că scoase un Oh! plin de încântare. Apoi când preoţii începură să pslamodieze Isaia dănţuieşte cu mărire şi cu cinste şi perechea dansa în jurul mesei de ceremonii din bisericuţă, Iulia simţi prin materialul fin de organza cum micul copil îi trase primul ghionte în burtă. Energic. Participa şi el la festin. Dănţuia şi el. Cu mărire şi cu cinste. Fusese primul lui semn de viaţă, unul de sărbătoare.

După cununie tinerii proaspăt căsătoriţi plecară în Spania, unde Mihai lucra ca programator la o firmă. Luară cu ei şi rochia, deşi soţul se împotrivise la început spunând că nu mai avea rost să o ia cu ei, ei căci ocupa prea mult loc. La insistenţele repetate ale Iuliei bărbatul cedă ridicând umerii a nedumerire şi astfel aceasta ajunse în cele din urmă în marele dulap din salonul noii locuinţe. Apoi, forţaţi de împrejurări, serviciul care îl trimitea pe Mihai mereu în alt oraş, cam odată la şapte-opt luni, se mutară în repetate rânduri iar costumul de mire şi rochia de mireasă erau de fiecare dată ultimele obiecte pe care le luau din casa proaspăt golită. Poate pentru că erau atât de unice şi de festive.
Repede însă povestea lor cu iz de roman cavaleresc căpătă puternice accente de telenovelă. După naşterea fiului lor neînţelegerile se ţinură lanţ iar venirea pe lume a cel de-al doilea copil nu făcu decât să adâncească tăcerea ce se aşternuse între ei, bine mascată îndărătul zgomotului răsunător; nu reuşeau să se pună de acord nici în detaliile altminteri nesemnificative ale vieţii de zi cu zi, nici în cele legate de îngrijirea şi creşterea copiilor Părea că cetatea, capela aflată sub bastionul de apărare şi veştmintele lor de sărbătoare rămăseseră cu mult urmă, odată cu ţara schimbată şi tot mai desele mutări şi tot mai istovitoarele certuri. Obosiţi de atâtea dispute, hotărâră să stea o vreme separaţi, măcar până să se dumirească dacă noua lor identitate de părinţi era cea care-i făcea să se comporte atât de diferit unul cu celălalt. Mihai îşi luă concediu şi plecă cu nişte prieteni să facă turul Spaniei şi de acolo în munţi, în lumea libertăţii neîngrădite, a singurătăţii şi a înălţimilor; ea se întoarse cu copii în ţară, la părinţi, în climatul stabil al liniştii, al înţelegerii şi al iubirii. Întoarcerea în mediul familial, îngăduitor şi plin de fantezie avură darul să o liniştească pe Iulia.
În perioada aceea de interimat rochia de nuntă îşi găsi sălaş temporar într-un dulap frumos încrustat din lemn de nuc al soacrei. Aşa se face că, de la distanţă, rochia de mireasă cu freamătul ei obsedant deveni din nou una din multele accesorii ale reveriei, recreând viaţa ca pe o altă posibilă prelungire a fanteziei.
După un timp se regăsiră revenind din universuri diferite, străduindu-se să găsească ceea ce ar putea fi o cheie muzicală comună a vieţii conjugale. Ca să-i încurajeze, socrii le trimiseră printr-un cunoscut rochia de mireasă şi costumul de mire. O vreme lucrurile părură să meargă bine.

*

Într-o seară de iarnă, după ce-i culcă pe cei doi băieţi şi adună cu gesturi încete jucăriile împrăştiate prin tot apartamentul, apoi hainele aruncate în baie, şi spălă vasele adunate în bucătărie, Iulia nu se mai putu abţine şi făcu ce îşi dorea de mai bine de câteva luni. Profită de faptul că soţul avea, ca întotdeauna, treabă şi n-avea să se întoarcă decât foarte târziu, şi scoase din cutie pantofii albi, ciorapii, voalul, sutienul de satin, apoi mânuşile lungi până la coate, iar în cele din urmă rochia de mireasă. O îmbrăcă, închise ochii şi, plimbându-se în sus şi în jos prin apartament, o ascultă fericită cum foşneşte. Apoi îmbrăcată astfel ieşi să fumeze o ţigară pe balcon temându-se totuşi de ochiul vigilent al vecinilor, atentă să nu-şi ardă nici rochia. Poate ar trebui să o îmbrac când merg la piaţă să fac cumpărături, îşi spuse şi o pufni râsul ca pe un copil care o făcut o boacănă. Ideea era absurdă, dar avea o candoare irezistibilă. Sau când plimb câinele. Se şi vedea cu un rotweiller. Mda, nici nu aveau câine. Fumă ţigara cu nesaţ, deşi se lăsase de fumat de când se născuseră copiii, după care intră, îşi scoase rochia albă, o împături la loc, îşi dădu jos cu gesturi leneşe, tărăgănate ciorapii, apoi cu un uşor oftat pantofii şi le puse pe toate înapoi în dulap. Miroseau deja puţin a naftalină, ca hainele de blană ale cucoanelor îmbătrânite, ceea ce o întristă puţin. Poate că şi eu sunt cam demodată, dacă nu chiar de gusturi îndoielnice, ori, cine ştie, încăpăţânată, îşi spuse dar numaidecât alungă acest gând, ca pe un ţânţar obraznic şi insistent pe care îi venea să-l alunge ori să-l pocnească.

Calmul familial nu se dovedi durabil. De fapt îşi imaginaseră căsnicia în diferite chei muzicale şi neînţelegerile nu mai conteneau, înlănţuindu-i tot mai puternic. Cuvintele zgâriau, rochia foşnea tainic. Dar iată a intr-o buna zi sunetul acela delicat şi încurajator dispăru şi, oricât se strădui Iulia să şi-l amintească ca să prindă puteri, nu-l mai auzea; doar larmă, ţiuit, hârşâială, uneori un fel de vacarm îndepărtat şi sâcâitor al propriilor gânduri, alteori un scrâşnet al supărării, ori trosnetul dezamăgirii, însă freamătul acela ca un şopot, fâşâitul liniştitor, foşnetul... nu mai erau. Nicăieri. Şi tânăra femeie nu mai avea la ce să se gândească în clipele de cumpănă. Zilele, lunile, anii treceau, uite aşa trece şi viaţa mea la vale, îşi spuse într-o seară Iulia aproape speriată. Am căzut în tăcerile celuilalt ca într-o groapă, şi cuvintele mele nu mi le mai ştiu nici eu, deşi tot încerc zadarnic să mă încropesc din frânturile altora. O colecţie de zgomote, asta a devenit, Doamne iartă-mă, viaţa mea.

Într-o zi Iulia se trezi la mijlocul nopţii şi întinse braţul să-şi atingă bărbatul ca s-o liniştească, când senzaţia cearceafului neprietenos de rece o izbi în mod aproape violent; nu venise, nu era. Şi nu era prezent nici atunci când era acolo, era o permanentă absenţă. Iulia se simţi brusc obosită şi hotărî că nu mai poate rămâne; trebuia să plece, în lumea ei. Îşi rugă fratele să vină să o ajute cu mutarea iar el sosi împreună cu soţia lui, cu acelaşi Jeep cu care o dusese nu chiar până la altar, dar oricum până la intrarea în cetatea medievală.

Când plecară, afară tocmai căzuse prima zăpadă din acel an. Încărcată, maşina ofta din încheieturi sub greutatea bagajelor. Băieţii erau aşezaţi pe bancheta din spate unul în scaunul de copil, celălalt în braţele femeii. Era trafic, ora la care oamenii veneau de la serviciu şi erau hotărâţi să ajungă cu orice preţ acasă. Jeepul înainta opintindu-se pe bulevard, oprindu-se la aproape fiecare sută de metri. Şi de fiecare dată când tânărul bărbat de la volan apăsa pedala de accelerator, în geanta plină cu jucării a copilului greutatea se lăsa pe căluţul cu baterii, o jucărie care începea să necheze, o lua la galop apoi după un minut se oprea, fornăind prelung la sfârşit. Şi încă o dată. Un stop, o accelerare, încă o sută de metri. Încă un nechezat, galopul, apoi fornăitul de cal. Altă o sută de metri. Încă un nechezat. Galop. Fornăit. Stop. Accelerare. Nechezat, galop, fornăit. Stop. Da capo. Cei doi băieţi începură să râdă cu poftă, dezvăluindu-şi toţi dinţişorii, chicotind vesel printre mormanele de haine. Plecarea, părăsirea soţului-tată aveau hotărât ceva amuzant. Aducea cu o şotie poznaşă. Ceilalţi priveau absenţi pe fereastră ninsoarea pufoasă albă, şi atât de netedă, ca de început de lume.

Agăţată cu umeraş cu tot la fereastra din spate a maşinii, rochia de mireasă se bălăngănea încet într-o parte şi alta parcă derutată. Tânăra femeie şi copiii luară a doua zi avionul, iar bagajele, multe la număr, îşi continuară drumul spre Bucureşti cu maşina.

Rochia de mireasă ajunse înapoi la ea după mult timp, copiii crescuseră. Rudele goliseră podul şi rochia, împreună cu multele cărţi pe care nu avusese unde să le pună în apartamentul prea mic, fură din nou transportate în noul apartament deja vechi. O vreme rochia poposi în debara şi rămase acolo uitată în fundul unui cufăr.
Într-o zi, Iulia o dărui unei nepoate care tocmai se pregătea de nuntă, după care se simţi mult mai în largul ei, cumva eliberată în sfârşit; devenind parcă mai înţeleaptă şi era, probabil, singurul lucru care conta cu adevărat.

Ultima oară o văzu într-o consignaţie.

Comentarii cititori
sus

Cosmin Dragoste

Libertatea oferită de barbă

... "şi aminteşte-ţi de libertatea oferită de barbă". Alois lăsă din mână pliantul publicitar şi o privi nedumerit pe tipa din faţa lui. Care avea rolul de promoter. Una din miile. Din zecile de mii. Fătuca asta ce mai voia? Aaa, da, de la ţigări. Ce naiba e în firma asta, sat fără câini, intră toate gagicuţele ăstea cu fel de fel de promoţii, nea Doru de la poartă, las' că-l chem eu la raport, ce Dumnezeu, lasă pe toate ălea în firmă, se vede că a îmbătrânit, e de ajuns să-i facă puştoaicele ochi dulci şi el le lasă, săptămâna trecută aia cu iaurtul, au mâncat toţi angajaţii, era, după ce a plecat ea, ca în cocină pe jos, a trebuit să se facă imediat curăţenie, ieri aia cu mezeluri, puţea firma a abator, azi, asta cu ţigările ei. Frumuşică, deh, n-am ce zice, Alois n-are ce zice în privinţa frumuseţii fetei, 22, maxim 23 de ani, să ştiţi, compania noastră promovează o nouă strategie, care, cu siguranţă, vă va schimba viaţa, ţigările să-mi schimbe viaţa, ce să-i facă acum, are şi ea o poezie de spus. Alois îi cumpără toate produsele, zeci de cartuşe, numai să n-o mai vadă în firmă. Fata a făcut ochii mari, nu-i venea să creadă, când face ochii mari e chiar frumoasă, lasă, păstrează tu toate brichetele şi premiile, ia banii şi să ai o zi bună şi dumneavostră să aveţi, sunteţi un om deosebit şi să ştiţi, campania noastră vă poate schimba viaţa.

Alois a citit pliantele de la ţigări câteva ore mai târziu, o campanie publicitară totuşi nu agresivă, nici de prost gust, dar cu multe locuri comune. Prea multe. Era centrată pe ideea, el o găsea uşor comică şi idioată, de a-ţi lăsa barbă şi să faci orice, să rupi monotonia vieţii. Le-a uitat în maşină. La dracu', am uitat să arunc hârţoagele ălea, mâine, acum nu mă mai întorc.

S-a trezit târziu a doua zi dimineaţă. Era uşor ameţit, deşi nu băuse nimic. I-a luat mult timp până să se dezmeticească. Parcă plutesc, oare o fi de la tensiune? Un consult medical nu ar strica, prea mult stress, are dreptate şi soacră-mea. Nu a întârziat în viaţa lui la firmă. Şi nici azi nu voi întârzia. Precis. Nu s-a mai bărbierit, nu a avut de ales. Prima zi în care nu s-a ras. El, care se rădea şi duminica, atunci când nu ieşea nicăieri. Pe drum, blocat în trafic, s-a atins cu mâna pe faţă şi a simţit barba. A zâmbit: libertatea oferită de barbă. Seara, din nou în trafic. Barba îi mai crescuse puţin. Dar liber nu se simţea deloc. Dimpotrivă. Iadul pe pământ, mâine am de refăcut planul de contracte cu suedezii, importurile din China trebuie sistate în mod amiabil şi inteligent, astfel încât să nu avem pierderi, garanţiile cu spaniolii nu sunt valabile... Prea multe, mult prea multe. Unde dracului e libertatea aia oferită de barbă? Ţigările mă-tii şi vorbele goale aruncate în vânt de promoteriţe cu picioare lungi şi maieuri decoltate!

6 şi 5. Ceasul sună. Alois coboară din pat. Iar nu-mi găsesc papucii. Las'-o aşa! Barba i-a crescut. Chiar pot zice că am barbă. Într-un stadiu incipient, dar am barbă. Ce repede mi-a crescut, în numai două zile. Alois s-a îmbrăcat în jeanşi. Pentru prima dată, fără costum. Nu s-a ras. A luat maşina. A lăsat-o la Obor. De acolo, a plecat pe jos. N-am mai mers pe jos din studenţie. Sunt beat de bucurie, să văd atâta lume, atâta forfotă, trăgea în piept cât putea de adânc până şi mirosul gazelor de eşapament. La semafor, a început să cânte. Încet de tot, să nu-l audă nimeni. Doar pentru el. Niciodată n-am fost bun la cântat. Nici la cor nu m-a luat. Eee, da' mie ce-mi mai convenea, că mergeam să joc fotbal, cu Tavi şi Teo, Tavi e acum mort, accident de maşină, Alois a fost distrus când a aflat. Din ce în ce mai tare. Şi mai tare. Take me down to the paradise city, where the grass is green and the girls are pretty. Se uita lumea la el. Dar Alois nu a amuţit brusc. Ci a râs. Tare. Din ce în ce mai tare şi mai cu poftă. A traversat strada în paşi de dans. Pe trecere s-a filat cu o tipă îmbrăcată sport, cu căştile în urechi. Alois a întors capul după ea, ea l-a privit cu multă simpatie, şi-au zâmbit, băi, ce bine arată puştoaicele din ziua de azi, hot hot, şi ce siguranţă au în ele, Alois, ai nevastă, copii, corect, corect, bla bla bla. Pe trotuarul celălalt s-a privit într-o vitrină. Barba. Libertatea oferită de barbă. Alois, să-ţi laşi barbă nu e o chestie prea mare, măi, ştii, nu mi-au plăcut mie niciodată regulile şi regulamentele, dar barbă şi mustaţă nu mi-am lăsat, şi să-ţi dezvălui şi marele secret de ce nu mi-am lăsat, tatăl său lăsă ciocanul din mână, cuiele aşteptau cuminţi să le vină rândul la fixarea raftului din debara, se duse la chiuvetă, îşi spălă un măr, lui Alois o pară, secretul e că nu mi-am lăsat de... lene, da, măi, copile, nu mai râde, de lene, căci e mai greu să ai grijă de barbă, decât să o razi, nici nu ştii cum se îngrijeşte, ehehe, cu pomezi, cu perii, e mai mare daraua decât ocaua, nu mai râde măi, se opreau trecătorii uimiţi şi-l priveau pe Alois care râdea în hohote în faţa vitrinei. Cerşetorul de bază în faţa magazinului, fiecare magazin de lux cu cerşetorul său, nu? Ia uite un boier care se apropie, de unde ştii că sunt boier, se vede după haine şi după mers, eu te recunosc sub orice chip, eee, dacă zici că-s boier, hai să fiu boier până la capăt, Alois i-a dat 1000 de euro, aproape şi-a golit portofelul, dar, deh, boieria se plăteşte, costă, nu? A stat de taină minute în şir cu cerşetorul. S-au despărţit buni prieteni: nea Dinel şi... a lu' cui? A lu' nimeni, ALOIS, aşa mă cheamă pe mine, ptiu, drace, greu nume mai ai, boierule, eşti de neam mare, ai?

Alois a fost la firmă, a oprit programul de lucru, a făcut cinste la toţi angajaţii, ce sărbătorim, domnu' Alois, sărbătorim faptul că mi-am lăsat barbă. La 11 seara, l-a sunat soţia. Alois a aruncat telefonul pe geam. S-a plimbat toată noaptea prin Bucureşti, pe jos, a numărat stelele, şi pe ălea care nu-s, vorba fetiţei lui Pavel Stratan, a intrat într-un bar normal, fără fiţe, a băut bere normală, a băut ceva mai multe şi mai mult, a sărutat o chelneriţă, da' ce tare m-a pocnit gagica, apoi, pe ascuns, mi-a strecurat în buzunar numărul ei de mobil, e ca-n bancul ăla, dacă mă las, sunt curvă, dacă nu..., aşa că, mai bine, mă împiedic. S-a aşezat pe iarbă, pe marginea drumului, a jucat fotbal cu o doză goală de cola. Alois, tu ştii de ce am eu urechile aşa de mari, nu, tată, de unde să ştiu, păi măi băiete, le am aşa pentru că eu ascult mereu de vocea inimii şi îmi trebuie "antene" mari să o recepţionez. Unde e, tată, vocea aia, e ca Vocea Americii, dă şi filme cu bătaie şi meciuri de fotbal, e ca posturile de bulgari sau de sârbi, dar deja tatăl nu-l mai asculta, era pierdut undeva, poate că se concentra să recepţioneze vocea inimii, îşi zicea Alois, ce noapte caldă, e august, cred ca sunt 30 de grade la ora 3 dimineaţa, incredibil, clima s-a dus de râpă, de la ţigări, mda, ia uite, scoase pachetul din buzunar, contribui şi eu la încălzirea globală şi, văzând pachetul, îşi reaminti de libertatea oferită de barbă, aşa e, n-aş da pe nimic libertatea asta, e ca o magie. Îşi aminti, da, brusc, îşi aminti de basmul lui favorit din copilărie, Califul barză al lui Wilhelm Hauff, pe care fratele lui cel mijlociu i-l citea atât de des, aşa era el acum, transformat sub vraja unui mutabor din reclamele cu ţigări. Urma să bântuie lumea ca o barză, până ce avea să-şi reamintească salvatorul mutabor. El era califul, el era barza, dar nu mai voia califatul înapoi şi voia să uite de mutabor. Toată copilăria s-a speriat de acest cuvânt, nu ştia ce înseamnă şi, firesc, tot ce nu cunosc, mă sperie, la fel am rămas şi acum, frate-su îl băga şi mai tare în ceaţă, zicea că e un cuvânt foarte periculos şi orice neiniţiat îl rosteşte, se transformă, instantaneu şi ireversibil, în barză, şi acum ţin minte cartea, cu coperţi lucioase, cartonate, o raritate pe vremea aia, foaie velină, cu nişte poze într-adevăr demne de un calif, de teamă, nici măcar nu o atingea, mai târziu a aflat că mutabor e în latină şi că înseamnă te vei transforma. Mutaborul fusese rostit de fătuca aceea, nu de un negustor ambulant cu barbă. Oare o fi mutabor de vină? O fi efectul Placebo a ceea ce a citit în reclamele de la ţigări? Apropo de ţigări, asta e ultima din pachet, altul nu mai are la el, dar are cartuşe întregi în maşină, maşina, ehei, e la dracu'-n praznic, las-o aşa, se simţea bine în postura lui de barză cu barbă. Se ridică. Se lumina. Se simţea bine cu barbă. Se căută de ţigări, nu mai avea. Se scutură pe pantaloni. Se decise să renunţe definitiv la maşină. Se hotărî brusc. Se duse în parc, în acel parc în care nu mai intrase niciodată de când aflase cum se cuibăreşte răul la subsori şi cum poţi pierde o dragoste. Se uită în spatele lui, de unde, de pe un panou uriaş, trona reclama la ţigări: "Şi credeţi-mă în legătură cu libertatea oferită de barbă".

Comentarii cititori
sus

D-na Gheo

Povestea fasolelor colorate

În fiecare toamnă, bunica Elena îşi pregăteşte fasolele uscate, recoltate de pe câmp, şi în fiecare toamnă, are grijă ca beciul să-i fie uscat pentru a le depozita peste iarnă.
Iar nepoţii ei o ajută întotdeauna pentru că, o dată nu este o treabă uşoară şi apoi, ei ştiu că bunica lor găteşte cele mai bune bucate din fasole. Aşa că şi anul acesta cei trei nepoţi au dus sacul de fasole, de toate culorile, albe, roşii, negre, pistruiate, în beci, în locul cel mai uscat.
Şi pentru că bunica are bunul obicei de-a ţine în beci şi o băncuţă, pentru a-şi mai trage sufletul, pe când oboseşte prea tare, şi nepoţii s-au gândit să se aşeze şi să privească prin beci: de toate adună bunica aici, iarna…
- Uite, vezi, din putina aia de colo ne dă bunica noastră cea mai bună brânză…
- Oh, da, nimeni în sat nu pune mai bună brânză la putină decât bunica…
- Ia uitaţi, şi beţele sunt pregătite pentru struguri…
- Da, şi pentru cârnaţi… pentru când taie porcul…
- Ia uite! Şi rafturile cu murături… oh, şi unul cu dulceaţă…!
- Ssst… dar ce se aude?
- Oh, Ian, tu tot nu te-ai mai obişnuit cu zgomotele beciului…
- Da, bine, dar de data asta chiar că se aude ceva. Numai un pic! Nu mai vorbiţi!
- Bine, să vedem ce mai e de data asta? Că data trecută ne-ai ţinut aşa câteva minute bune… numai pentru că foşnea  ceva în buzunarul nu ştiu cui…
- Ssst!
- Ssst!
- Da, de data asta ai dreptate… parcă sunt nişte voci…
- Sigur hoţii lui Ali Baba s-au mutat în beciul lui bunica… ce-ai zice de asta, Ian?
- Numai stai un pic… astea nu sunt voci de oameni…
- Dar eu nu ştiu decât voci de oameni… Ce poate fi altceva?
- Uite, din partea aia vin vocile… dinspre sacul cu fasole, pe care tocmai l-am adus în beci…
- Staţi! Linişte! Auziţi?

- Ba voi să plecaţi, că sunteţi negre…
- Ba voi, că sunteţi albe…
- Dar noi ce să mai zicem că de fapt numai noi avem dreptul să stăm aici, că suntem roşii şi cu pistrui…
- S-o credeţi voi! Ba noi, că suntem numai roşii. Uitaţi-vă la voi cum arătaţi: voi, fasolele albe, nu sunteţi nici măcar albe, că tare repede vă mai murdăriţi, voi, astea negre, nu vă deosebiţi de negrul tăciunelui, iar voi, pistruiatelor, nici n-ar trebui sa fiţi fasole, că ne faceţi neamul de râs…
- Dar cine vă dă vouă dreptul, fasolelor roşii, să vorbiţi aşa de noi, fasolele albe. Că doar de!… noi suntem cele mai căutate, cu noi borşul iese limpede şi curat…
- D-apoi voi nu ştiţi că nepotului preferat al bunicii, Ian, îi plac fasolele negre, pentru că noi, într-adevăr, suntem cele mai gustoase…

- Hei! Hei! Păi n-am ştiut că tu, Ian, eşti nepotul preferat…
- Şi nici că fasolele au aşa o problemă…
- Stai, stai, că mai spun ceva…
- Noi, fasolele pestriţe, ne-am cam săturat să stăm în acelaşi loc cu voi. Din cauza voastră, ne pierdem şi pistruii… Uitaţi, din cauza voastră, suntem mai puţine decât voi, anul acesta…
- Noi vrem să avem sacul nostru, numai sacul cu fasole albe. Ce frumos sună: sacul cu fasole albe… nici nu-mi vine a crede…
- Tare bine mai era pe câmp când un lujer avea numai fasole roşie! Nu ne amestecam cu voi, guralivelor!
- Oricum, pe câmp era mai bine pentru noi, fasolele negre, decât aici, în întunecimea beciului…
- Ei, era bine pe câmp! Aţi uitat de ploi, de soarele dogoritor…?
- Oh, să nu mai spun de insectele care ţi se urcau pe cap…
- Dar şi când venea câte un fluturaş… nu era frumos?
- Dar ai uitat când vin oamenii şi ne stropesc cu nu ştiu ce soluţie, că nu ne mai revenim o săptămână…

- Oh! Dar aici e gâlceavă mare. Să mergem să-i spunem bunicii. Să vedem ce putem face.
- Păi nu ştiu dacă putem face prea multe, că doar sunt deja toate în sac…
- Poate la anul…
- O, da, să le punem în saci diferiţi…
- Dar poate putem să le ajutăm acum, anul acesta, ca să nu se certe toată iarna…
- Cred că ai dreptate. Că din cauza gâlcevii ar putea să crape fasolele astea şi nici bucatele lui bunica să nu mai iasă bune…
- Aşa e…
- …oare are bunica patru saci mai mici? Hai s-o întrebam si să-i spunem de cearta fasolelor…
- Bunică, tu ştiai că fasolele tale nu se înţeleg între ele acolo, în sacul cel mare, din beci?
- Oh! Bineînţeles! În fiecare toamnă, când le pun în sac, nu încap unele de altele. Voi ştiţi că şi fasolele sânt ca şi oamenii: se ceartă între ele pentru te miri ce.
- Da, da acum îşi reproşează că unele sunt albe, altele negre… Mie mi se pare o problemă importantă…
- Are să le treacă până-n primăvară, mai ales că de la lună la lună vor fi tot mai puţine…
- Dar ştii, bunică, nepotul tău preferat a găsit deja o soluţie…
- Nepotul meu preferat…? Care-i? De unde ştiţi voi asta?
- Păi, de la fasole…
- Măi, dar vorbăreţe mai sunt fasolele astea!
- Păi, n-ai spus matale că fasolele sunt ca oamenii…
- Bine, bine… şi ce-a spus nepotul meu preferat?
- A spus să punem fiecare culoare de fasole în sacul ei… deci am avea nevoie de patru saci…
- Patru saci? De unde să iau eu patru saci?
- Las' că trag eu o fugă până la magazin…
- Cum, chiar aveţi de gând să le separaţi? Asta nu-i muncă uşoară. O să vă ia cam o săptămână…
- Două zile, bunică, şi gata! Fasolele au să fie fericite.

Zis şi făcut. Ian mai că a zburat  să cumpere sacii, iar ceilalţi doi nepoţi s-au şi dus în beci şi au deşertat sacul cu fasole într-un vas uriaş, de metal…
Şi uite aşa, în trei zile, nepoţii bunicii au dovedit să separe fasolele între ele. Acum, bunica avea un sac de fasole albă, un sac de fasole neagră, unul de fasole pestriţă şi altul de fasole roşie, iar nepoţii erau tare mândri de munca lor.

A venit şi iarna. Bunica e fericită că beciul îi e plin cu de toate, iar astăzi, s-au anunţat nepoţii la masă. Aşa că trebuie să coboare în beci şi să aducă nişte fasole, cred că va aduce fasole pestriţă… sau neagră… în fine, o să vadă ea, când ajunge în beci, la saci…
Dar cum s-a apropiat de primul sac, numai ce aude bunica:
- Apăi tot mai bine era când eram cu toatele împreună…, s-a auzit din sacul cu fasole albe.
- Mai împărtăşeam impresii de pe câmp…, ziceau fasolele negre.
- Să nu mai spun că tare ne-am mai plictisit să vedem numai pistrui în jurul nostru…
- Mi-aduc aminte odată, când fasolea neagră ne-a spus o poveste aşa de frumoasă despre o pasăre care tocmai poposise pe lujerul ei…
- Of! Ce vremuri!

A stat bunica aşa şi a ascultat şi nu-i venea a crede.
- Cum, acum, vor să fie iar împreună? Bine, tot nu ştiam eu ce culoare să aleg pentru azi. Aşa că am să iau câte un pic din fiecare şi uite aşa am să fac un borş de fasole negre, albe, roşii şi pistruiate, la un loc…
La masă, nepoţilor nu le venea a crede:  toate culorile de fasole în acelaşi castron!
Atunci bunica le-a spus ce a auzit ea, de data asta, în beci…
Şi uite aşa, printre zgomotul de linguri şi castronele, printre cuvintele bunicii şi râsetele nepoţilor pe seama neamului fasolelor…, afară se aşeza, liniştită, zăpada…

În schimb, nimeni n-a văzut cum două fasolele au sărit din castronel şi s-au pitit sub solniţa de sare…
- Ce bine că suntem din nou împreună, surioară!
Fasolica roşie îi spunea celei albe…

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

SIBIU 2007 - La pas prin Capitala Culturală

Pentru călătorul care poposeşte la Sibiu, oraşul care este în acest an Capitală Culturală Europeană poate fi locul perfect pentru petrecerea câtorva zile de vacanţă. Centrul oraşului oferă turiştilor un meniu ideal: frumuseţea arhitecturii e completată de oferta culturală, străduţele cochete sunt "asezonate" cu terase şi la tot pasul se întâmplă ceva care să atragă privirile şi să mângâie sufletul.

Ca-n fiecare zi de vacanţă, Sibiul se dezmeticeşte pe la zece. Sub geamurile caselor de pe bulevardul Bălcescu, terasele încep să se umple, miroase a cafea şi-a covrigi. Sub bannerele şi steagurile Capitalei Culturale Europene turiştii fac ochi. Cu ceaşca de cafea într-o parte, cu harta Sibiului alături, îşi fac programul zilei. Localnicii ocolesc cu oarecare indiferenţă toată această forfotă, devenită obişnuită. Pentru ei, e doar încă o zi de lucru. Spre seară însă, se vor alătura oceanului de petrecăreţi veniţi de te miri unde, pe terase sau la spectacolele din Piaţa Mare.

"Nu-i unul la fel!"

Dincolo de cea mai aglomerată arteră pietonală, pe Strada Cetăţii, meşteşugarii unguri îşi aşează lucruşoarele pe tarabe: podoabe din mărgele, vase de lut, împletituri, blănuri de miei... Ciripesc veseli, iar agitaţia lor atrage primii curioşi. O fată vrea o geantă de piele, un soi de tolbă straşnic cusută pe margini. "Nu-i unul la fel cu altul!", încearcă s-o convingă vânzătorul, dar fata zâmbeşte şi pleacă mai departe. Îşi cumpără o brăţară de mărgele.
În faţa Sălii Thalia, între vechile turnuri, miroase a colaci secuieşti. Înşiraţi ca soldaţii la apel, înfăşuraţi în celofan aburit, aşteaptă clienţii. Mai încolo, spre prânz, şi mai ales spre seară, va fi bătălie pe ei.

Fotografii peste fotografii

Redutabila armă a turistului, aparatul foto, se face simţită cel mai bine în Piaţa Mare. Toată lumea pozează pe toată lumea, cu camera sau cu telefonul. Locul preferat e rondul verde, cu ursul de iederă construit de francezii din Lucon. Combinaţii peste combinaţii, mama cu tata, cu fratele, cu sora, cu iubitul, toţi se fotografiază cu ursul verde în spate. În fundal se zăresc Muzeul Brukenthal, Turnul Sfatului sau Primăria. Grupuri de turişti şi de elevi se strecoară pe sub porţile largi de la Brukenthal.
"Mi-am luat card de doi giga!", strigă entuziasmată o fată. Bătrânul cu cameră pe film o priveşte mirat. Pe banca rotundă, un băieţel de la ţară muşcă cu poftă dintr-un sandviş. Bunica i-a întins masa şi i-a cumpărat şi cola. Un căţel bej s-a plictisit să tot aştepte să-i pice ceva, aşa că pleacă mai încolo, dă târcoale porumbeilor, îi sperie şi le fură din bucăţelele de corn.

La fântână

Spre orele prânzului, soarele loveşte nemilos pavajul pieţei. Fântâna din centru, cu jeturile de apă rece ţâşnind direct din pământ e o binecuvântare. Fetele curajoase se avântă ca-ntr-un concurs de tricouri ude. Aparatele foto nu contenesc să pozeze. Copiii sunt însă cei mai fericiţi. Chiuie de bucurie când jeturile reapar şi se înalţă dincolo de mâinile lor ridicate. O fetiţă cu codiţe, în pielea goală, îi face pe adulţi să zâmbească şi pe alţi copii, mai mari, să o arate cu degetul şi să râdă cu mâna la gură.
"Ia uite, Ricky Dandel!", exclamă o bătrână nostalgică, trăgându-şi bărbatul de mână spre un chioşc rotund, unde-a văzut un afiş. Scormoneşte în geantă după ochelari. Va afla peste un minut că tocmai ce-a fost concertul, acum câteva seri. Deasupra afişului e altul, cu Jethro Tull. "A, îi ştiu…", îi spune din mers un puşti altuia, şi se vede că, de fapt, nu prea ştie. Dar va veni pe 30 august seara, fiindcă la concertele gratuite din Piaţa Mare lumea dă buluc.

Istorie şi muzică

În Piaţa Mică, la prânz, terasele sunt pline ochi. Se aud toate limbile pământului. "După ce mâncăm, vreau să arunc o privire la biserica asta!", îi spune o japoneză prietenului său. El pare mai interesat deocamdată să mănânce altceva decât pizza. Dacă vor intra în Biserica Evanghelică, vor avea o surpriză în plus: o expoziţie de fotografii cu monumente arhitectonice săseşti din Transilvania. Autorul, Peter Jacobi, a adunat sute de imagini care spun o întreagă istorie. Un Crist pictat pe o firidă firavă a plesnit, razele soarelui i se strecoară dureros pe la picioare. În interiorul unei camere părăsite sunt teancuri răsturnate de cărţi. Pe braţul unei cruci atârnă zdrenţe.
În spaţiul îngust dintre panourile cu fotografii şi mormintele foştilor primari şi senatori ai Sibiului, de acum câteva secole, o fată s-a sprijinit de zid şi plânge încet. Totul e înghiţit de orga care cântă sus, sub bolţile luminoase.

"A apărut o divă!"

Seara e momentul când şi sibienii se simt ca-n vacanţă în oraşul lor. Se amestecă cu turiştii, fac fotografii, cutreieră prin centru, poposesc pe terase. Lumini portocalii ţâşnesc din pavaj, de jur împrejurul pieţei mari. Din boxele de la scenă răsună AC / DC. "Hard as a Rock!", iar tinerii se adună în mijlocul pieţei. Nu prea ştiu ce urmează, dar urmează ceva. În faţa scenei, pe scaune, spectatorii sunt în majoritate vârstnici. "A apărut o divă!", exclamă un tip sprijinit de bicicletă. Spectacolul începe. Este o gală de operă, cu Opera Maghiară din Cluj. Tinerii se prostesc. "A-a-a!", improvizează pe Rigoletto un puşti cu tricou roşu, pe care scrie "Espirito santo". "Uite la ăla mic cum se ţine de urechi!", strigă altul, cu gura până la urechi.
În faţă însă, lumea se simte foarte bine. Unii au venit chiar cu scaune pliante, de-acasă. Publicul se cerne, spectatorii întâmplători se retrag, iar cei care gustă, gustă din plin.

Bucurii pentru fiecare

Dincolo de Piaţa Mare, în Piaţa Mică şi-n Piaţa Huet, terasele-s pline ochi, iar lumea se plimbă de colo colo. Fiecare are ochi pentru altceva. Două cupluri se plimbă fără ţintă. "Hermannstadt. Adică oraşul lui Hermann, iar ăştia sunt Hermannii", explică o femeie, lângă una dintre statuile lui Hermann, studentul, din colţul Colegiului Brukenthal. Soţul ei e interesat însă de pilonul mobil care blochează accesul auto în piaţă. "Ce interesant. Occidental!", îi spune amicului. Acesta, la rândul lui, se uită altundeva. "Ce frumoasă e!", exclamă în şoaptă, ca pentru el. Priveşte profilul galben al Bisericii Evanghelice, muşcând din ceruri.
Sibiul merge la culcare târziu, după miezul nopţii. Între licuricii portocalii, un măturător se opreşte, se sprijină-n coada măturii. Se scormoneşte în buzunarul de la spate, scoate mobilul: a primit un mesaj. Îl citeşte zâmbind, faţa i se luminează. O bucurie pentru fiecare.

(Evenimentul zilei, august 2007)

Comentarii cititori
sus

Alina Savin

Marion

(Continuare din numărul trecut)

Ierburile sălbatice de prin grădini se decolorau de la secetă.
Marion încă mai dormea.
M-am spălat pe faţă la chiuveta din bucătărie, m-am îmbrăcat cu o rochie negră şi mi-am pus în jurul gleznei stîngi o brăţară din mici cristale roşii de plexiglas.
Am mîncat în picioare o jumătate de prăjitură cu fructe uscate.
Cealaltă jumătate am învelit-o într-un strat dublu de folie de aluminiu şi am băgat-o în rucsac.
Am luat de pe masă cheile maşinii şi am plecat.
Nu îmi pusesem pantofi. Asfaltul mi-a ars tălpile.
Conduceam gîndindu-mă la corpul aburind al lui Marion, pe care îl lăsasem acasă înfăşurat în pleduri în carouri.
M-am oprit lîngă o livadă de smochini. Am deschis cu cheia de la maşină lacătul porţii. Am intrat şi m-am întins între doi smochini înalţi. Am simţit pe spate înţepăturile ierbii şi răcoarea pămîntului.
După o vreme mi s-a făcut foame.
Am mîncat jumătatea de prăjitură cu fructe uscate, apoi am umplut cu pămînt afînat un săculeţ de pînză.
Am găsit o monedă de argint înnegrită. Am şters-o de poalele rochiei şi am băgat-o în gură.
Am pus sacul cu pămînt şi rucsacul în portbagaj şi am pornit înapoi spre oraş.
Am parcat maşina în faţa catedralei celei invizibile, cu şiruri de bănci sculptate, o orgă imensă şi sfinţi cu unghiile pictate. Mi-am sprijinit bărbia de volan şi am mîngîiat cu limba moneda.

Acasă, Marion stătea pe canapea. Bea ceai. Părea îngîndurată. Nici măcar nu a întors capul cînd am intrat. Pe masă erau cîţiva cocoşi portughezi de metal.
Am adus din baie un lighean de plastic cu apă călduţă şi i-am spălat picioarele, pe care i le-am băgat într-un ghiveci mare, gol, din ceramică arsă, în care murise un brăduţ argintiu.
Am turnat deasupra pămîntul proaspăt.
M-am aşezat pe canapea şi am sorbit dintr-o ceaşcă de ceai.
Timpul trecea.
Istoria îşi conserva cadavrele ilustre în oţet de vin nobil.
Marion a început să prindă rădăcini. Părul i se înverzea treptat.
În ochii i se citeau milioane de ani de amintiri vegetale.
Pielea i se transformase într-o scoarţă lemnoasă.
Îi scrijeleam pe piele cuvinte şi fraze.
Ea a devenit din ziua aceea jurnalul meu intim.

Citeam cărţi bune şi ascultam muzica marilor compozitori.
Muream de plictiseală.
Marion s-a întors acasă. Am dezbrăcat-o, am privit-o cu atenţie şi i-am şuierat:
- Marion, sînt urme de dinţi pe umărul tău. Spune-mi adevărul: cine a fost? Nu mă voi supăra. El te-a muşcat pe tine de carne, dar mi-a făcut mie o rană rea. Uite, îţi ating acum sînii, însă mîngîierile mele nu lasă urme, ca un cuţit pe care îl înfigi în apă, ca maşina ta care trece pe un pod de piatră.
Marion şi-a tras pe ea rochia, s-a dus la fereastră şi a privit oraşul.
- Ce minune! Frumuseţea ei cu piele străvezie şi cartilaje elastice pedalează prin apartament la ore fixe, pe o bicicletă de piatră, îmi spuneam eu.
- Taci şi ascultă ploaia bătînd în ferestre, mi-a întrerupt ea conversaţia cu mine însămi, apoi mi-a propus să ieşim la o plimbare.
Era noapte. Stropii grei ne loveau frunţile. Adăpostite sub un balcon:
- Ţi-am spus doar să iei o umbrelă.
- Lasă, e mai frumos aşa.
A venit lîngă noi o cerşetoare îmbrăcată cu un cojoc de piele de capră.
- Vreau şi eu unul exact la fel, mi-a spus Marion la ureche.
A doua zi i l-am cumpărat de la un atelier de pielărie.
Ea s-a îmbrăcat cu el, încîntată, m-a sărutat şi mi-a întins un sul întunecat, legat cu o panglică roşie. L-am desfăcut: era o radiografie completă şi recentă a corpului ei.
Mi-am muşcat buzele şi am prins radiografia în fereastră, ca pe un vitraliu.
Gemetele lui Marion au făcut apoi să vibreze coardele mandolinei agăţate într-un cui, pe perete. Credeam că era fericită cu mine, chiar dacă viaţa noastră era total lipsită de dramatism.
Însă într-o zi ea m-a otrăvit şi a fugit cu o trupă de dansatori ambulanţi.
Am simţit în aburii de ceai mirosul de migdale amare al cianurii, dar am băut toată ceaşca.
Eram oribil de dezamăgită. Aş fi vrut să îi despic fruntea, să văd exact ce gîndeşte despre mine. Însă ea era departe. Ritmurile vesele ale trupei de dansatori ambulanţi se auzeau din ce în ce mai slab, pînă cînd s-au stins de tot.

Am petrecut o noapte albă şi m-am gîndit la reacţiile mele.
- Mă schimb zi de zi, ca şi cînd aş primi comenzi de undeva de deasupra mea, asta poate înseamnă că eu nu sînt cea adevărată, că undeva există o altă eu, cu o viaţă a ei, pe care nu fac decît să o copii, fără să ştiu.
Aşa îmi spuneam înspre dimineaţă, întinsă pe pat, în timp ce îmi apăsam cu palmele ochii dureroşi de oboseală.
Am aprins lumina şi am privit îndelung cuţitul cu plăsele din os înfipt în stomacul meu.
Am atins pata cleioasă de sînge de pe cămaşa de noapte şi mi-am lins degetele.
Am rămas cîteva minute pe pat neştiind ce să fac, fredonînd în surdină un cîntecel.
Am încercat să trag în sus de mînerul cuţitului, dar o durere ascuţită mi-a traversat corpul, ajungînd pînă în mijlocul frunţii.
Mi-am scos cu greutate cămaşa de noapte şi am spălat-o în chiuvetă, urmînd să o cos seara în locul unde o străpunsese cuţitul.
Apa s-a înroşit.
M-am şters cu un burete pe abdomen, am curăţat tot sîngele. Mi-am băgat capul sub jetul de apă rece. Mi-am venit în fire. Situaţia nu e chiar aşa de gravă, mi-am spus.
M-am privit în oglindă.
Niciodată în viaţă nu mă mai privisem goală în oglindă, dar voiam să văd cum arătam cu un cuţit înfipt în mine.
Continuam să fredonez un cîntecel, din ce în ce mai palid.
M-am îmbrăcat cu pantaloni din stofă bleumarin şi o cămaşă bărbătească în carouri, am închis cu grijă nasturii în jurul mînerului cuţitului, iar gîtul mi l-am împodobit cu un guler elegant din blană de iepure.
Am traversat apoi în goană podurile oraşului.

- Te urăsc, Marion, am strigat către fluviu.
- Şi eu, mi-a răspuns vocea ecoului.
Am intrat într-un sex-shop de pe malul stîng.
Pe rafturile din sticlă opacă erau diferite produse. Mirosea a căpşuni proaspete. Vînzătorul cu chip feminin nu era singur, lîngă el erau foarte multe păpuşi vii, lipite de zid, şi foarte multe păpuşi moarte, în cutii colorate de carton.
Vînzatorul avea blugi strînşi pe coapse, din buzunarele cărora ieşeau irişi violet, cu tulpina lungă şi lemnoasă. A venit lîngă mine, şi-a trecut mîinile prin părul meu, mi-a aranjat gulerul cămăşii, a îndoit o foaie de hîrtie albă şi mi-a pus-o în buzunarul de la piept, ca pe o batistă, mi-a dat să beau puţină apă. M-a luat apoi de mînă, a tras o perdea de catifea, am ajuns într-o încăpere mai mică, fără ferestre, luminată din toate părţile de mici candele roşii. În mijloc, pe un postament de marmură, era o sculptură din lemn fin, acoperită cu foiţă de aur. Zeul era înveşmîntat într-o pînză de mătase înflorată, din faldurile căreia ieşea un ciot lung de lemn, ca o creagă retezată, de aceeaşi lungime ca mînerul cuţitului din abdomenul meu. Vînzătorul a dezvelit statuia, a împăturit pînza şi ne-a lăsat singuri.

Candelele roşii îşi aruncau reflexele pe umerii şi braţele zeului, el şi-a ridicat uşor pleoapele, m-a privit adînc cu ochii lui vii. Am întins mîna şi l-am atins, se trezea uşor, carnea îi devena fragedă ca a unui pui de animal, s-a dat jos de pe postamentul din marmură, mi-a îmbrăţişat spatele şi m-a întins pe rogojina împletită de pe podea.
Am ieşit din sex-shop după cîteva ore.
Îmi pipăiam cu încîntare pe sub cămaşă rana cicatrizată, durerea dispăruse, cuţitul rămăsese acolo.
- Cu adevarat este el mare, mi-am spus, el a strîns de mînerul cuţitului şi l-a tras din carnea mea, suferinţa s-a oprit chiar în secundele acelea luminoase, a rămas în mine un gol imens, el şi-a pus degetele pe rană şi a stat o vreme nemişcat, cu degetele năclăite de sîngele meu, ore şi ore, simţeam cum fibrele de carne se împletesc din nou, golul s-a umplut din nou de viaţă, rana, iată, s-a închis, ca dovadă, eu pipăi acum o piele cicatrizată de războinic încercat, el cu adevărat este mare, lăudat fie el.

M-am dus să mă plimb în grădina zoologică, am privit peştii înotînd fără memorie în bazin şi fazanii şi păunii şi raţele sălbatice şi aricii şi şopîrlele uriaşe. Cînd am ajuns lîngă cuşca papagalilor, am scos din poşetă un radio mic, portabil şi i-am dat drumul. Un papagal albastru, uriaş, a ascultat o vreme melodia, apoi, cînd am oprit radioul, a început să o fredoneze, cu vocea, intonaţia şi accentul solistului.

Am trecut apoi prin faţa unei cuşti spaţioase, în care erau pat, un fotoliu şi cîteva rafturi cu cărţi. Omul stătea ghemuit pe podea, cu obrazul lipit de gratii şi cu mîinile făcute căuş între picioare. Văzînd că nu îl privesc cu interes turistic, el şi-a descleştat degetele, şi-a înlăturat mîinile, s-a ridicat în picioare şi m-a lăsat să-i privesc vîrtejul de vid dintre picioare. Mi-am amintit dintr-o dată de o întîmplare stupidă din trecut, şi m-am întristat.
Marion îi telefonase instalatorului şi îl chemase la noi. Cînd a ajuns, ea l-a sărutat pe gură şi eu pe umeri. I-a cerut să pună în veioze becuri colorate şi să schimbe uleiul din lămpi. Apoi şi-a cusut pe tricou ştirile importante decupate din ziarul local. Eu m-am dus într-o grădină, m-am întins între petunii, mi-am băgat o mînă sub pulover şi mi-am numărat coastele, cu aceeaşi uimire ca de fiecare dată. Apoi mîna mi-a alunecat în pantaloni, dar mi-am retras-o imediat, înfricoşată: nu întîlnisem acolo familiara căldură umedă, ci un vid uscat, neliniştitor.

Am plecat repede acasă şi am încercat să reintru în rutina mea izolată.
Din noaptea aceea am început să am insomnii.
Nopţile mi le petreceam pe terasă, cîntînd melodii triste dintr-un pieptăn de fildeş.
La gamele rudimentare din naiul improvizat mi-a răspuns o dată o vioară, care m-a acompaniat pînă dimineaţă.
Cînd s-a oprit, am pus pieptenul pe piept şi am închis ochii. Nu mă gîndeam la nimic.
Am auzit uşa de la intrare deschizîndu-se şi am zîmbit. Credeam că se întorsese Marion.
Totuşi, paşii erau ciudat de grei.
Femeia necunoscută a venit pe terasă şi s-a aplecat deasupra mea.
Avea dantură de cal şi inima perforată.
În trupul acela imperfect se ascundea o femeie minunată.

Ea s-a mutat cu mine. Nu si-a adus decît vioara, pe care a atîrnat-o lîngă mandolina mea. Deşi nu îi cerusem nimic, avea grijă de mine. Făcea cumpărături, gătea, spăla. Nu îi vorbeam. Refuzasem să o primesc în patul meu. Noaptea închideam uşa dormitorului cu cheia. Ea accepta totul, pentru că ştia că e urîtă.
Într-o dimineaţă am început să mîngîi radiografia corpului lui Marion şi am dorit dintr-o dată să construiesc un vitraliu adevărat.
Am topit într-o găleată, pe terasă, obiecte de metal de prin apartament şi am construit scheletul vitraliului. Violonista mi-a cules de pe străzi cioburi colorate de sticlă pe care le-am potrivit cîteva ore în reţeaua de rame metalice.
La sfîrşit, m-am întins pe canapea şi mi-am admirat opera.
Violonista s-a apropiat de vitraliu şi a sărutat-o pe Marion pe gură. Şi-a luat apoi vioara şi a plecat pentru totdeauna. Într-un fel, mi-a părut rău, viaţa era comodă cu ea.
Acum eram calmă, dar amorţită. Refuzam să particip la propria mea singurătate.
Cînd Marion s-a întors, eu îmi lipisem deja pe o bună parte a corpului cioburile colorate care îmi rămăseseră după ce construisem vitraliul.
Marion e instrumentul meu muzical. Fluieră, geme, plescăie din limbă, ţipă, scînceşte. Vecinii se plîng proprietarului, dar nu ne pasă.
Marion vrea să îmbătrînească mai repede. Îşi prinde pielea de la colţul ochilor în cleşti, însă ridurile se întind la loc în cîteva secunde.
- Nu e drept, îmi spune ea. Nu, nu e drept.

Am intrat în mătăsăria unui neguţător armean, care ne-a întîmpinat la uşă cu vin dulce şi turtiţe cu mac.
- Aşa se obişnuieşte la ei, mi-a şoptit Marion şi a început să baleteze cu o eleganţă aritmetică printre baloturile colorate.
Nu am văzut nici o pînză care să ne placă, dar cînd am dat să ieşim, Marion a văzut într-un colţ o mobilă mică şi urîtă dintre cele două războaie, pe care şi-a dorit-o instantaneu. Neguţătorul sărea în jurul nostru de bucurie, ca un ţipar.
- La ce o să ne folosească mobila asta? i-am şoptit eu lui Marion.
- O să îmi pun eu în ea uneltele de pescuit şi fotografiile de demult.
Neguţătorul şi-a pus unul dintre angajaţi să transporte mobila pînă la apartamentul nostru, într-o mică furgonetă.
Noi două ne-am aşezat în faţă, lîngă scaunul şoferului.
După ce a pornit, angajatul ne-a spus, fără nici o introducere:
- Am văzut o femeie necunoscută la înmormîntarea tatălui meu. A fost un bărbat corect şi părea fericit. Toţi am fost surprinşi cînd s-a sinucis. Spun surprinşi pentru că nici unul dintre noi nu îl iubea cu adevărat. Prezenţa acelei femei m-a tulburat enorm. Era prima dată cînd simţeam aşa ceva. Pantalonii mi se umflaseră, îmi era frică să nu observe mama. Mi-am închis sacoul, era mare, al unui frate de-al meu, şi o observam pe femeie, care se amestecase discretă în mulţime. Nimeni nu o privea, erau mulţi străini, colegi de-ai lui. Ea a plecat înainte de sfîrşit, am urmărit-o pe aleile cimitirului. Avea un mers fragil, ca de pe altă lume. Nu puteam să mă gîndesc la nimic, nu îmi păsa de ce vor crede ceilalţi. În parcare, cînd s-a apropiat de maşina ei, am alergat înspre ea şi am apucat-o de braţ. S-a uitat la mine surprinsă şi cred că şi-a dat seama cine eram. A văzut cît eram de speriat şi mi-a făcut semn să urc lîngă ea în maşină. Ne-am dus la ea acasă, avea o garsonieră luminoasă în spatele primăriei, cu multe flori şi statuete de lemn. M-a dezbrăcat cu gingăşie şi cred că era emoţionată. O făceam pentru prima dată şi mi-am dat drumul foarte repede. Am rămas întins şi ea mă mîngîia pe păr. Lîngă pat, pe noptieră, era o fotografie recentă cu ea şi tatăl meu, îmbrăţişaţi. M-am ridicat după vreo oră şi mi-am căutat hainele prin cameră. Ea m-a întrebat dacă vreau să mă ducă cu maşina, eu nu am spus nimic. Am plecat fără să o privesc şi am luat un taxi pînă acasă. Mi-am aşteptat familia şi m-am masturbat gîndindu-mă la dînsa. Deşi am trecut deseori prin faţa clădirii ei, niciodată nu am revăzut-o. De atunci au trecut muţi ani, acum sînt obosit şi amar, dar uneori o visez şi ejaculez. Vi se pare normal?
- Da, i-a răspuns Marion. Foarte normal.
- Totuşi să ştiţi că viaţa mea nu e chiar atît de sterilă – cresc în mansarda mea cîteva plante insectivore, singurii mei prieteni şi sfătuitori. Le bag în corolă insecte pe jumătate moarte şi le privesc digestia îndelungată. E foarte important să ştii că ceva sau cineva e dependent de dragostea şi atenţia ta, nu, fetelor?
- Da, e într-adevăr foarte important.

Angajatul ne-a ajutat să ducem mobila pînă în apartament, Marion i-a dat un bacşiş consistent şi cîteva bomboane de cocos. El a făcut o plecăciune şi a plecat demn.
Am rămas singure şi am bîntuit apoi împreună printre umbrele nedesluşite ale mobilelor pictate. Mereu alte frici.
La uşă a bătut un pelerin flămînd.
Avea tatuate pe braţe desene şterse de vreme.
Marion i-a făcut semn să o urmeze.
El a străbătut, desculţ şi cu capul sus, dezordinea reveriilor noastre.
Ne-a spus:
- Părinţii mei au murit cînd eram foarte mic, nu mai îmi amintesc de ei. La cîteva zile după aceea m-a înfiat un pustnic bătrîn care avea o colibă în vîrful muntelui. El m-a învăţat tot ce ştiu, era un om foarte învăţat. Din punct de vedere al normelor sociale sînt analfabet, dar credeţi-mă, fetelor, ştiu tot atîtea cîte ştiţi şi voi despre literatură sau artă. Înainte de moarte, tatăl meu mi-a spus: Să nu te sperii, în curînd va veni un lup alb să mă ia cu el. Chiar aşa s-a întîmplat. Am mai rămas cîteva zile singur, însă dintr-o dată mi s-a făcut dor de oamenii pe care nu îi cunoscusem niciodată. Mi-am pus o cămaşă muiată numai în fir, pe care mi-o ţesuse tatăl meu, am luat într-o desagă brînză de capră şi am coborît înspre oraş. Norocul a făcut ca la porţile acestuia un om de bine, cu ochi trişti, să îmi îndrepte paşii către acest apartament, de unde se vede o clădire impunătoare, probabil o catedrală. Ce pot să spun mai mult? Sînt pregătit să învăţ de la voi.
Eu şi Marion ne-am privit şi ne-am zîmbit.
Ne-am apropiat, ţinîndu-ne de mînă, de tînăr.
Au trecut orele.
- Fetelor, sînteţi atotputernice, a gemut el la sfîrşit.
Somnolentă, Marion i-a mulţumit pentru cuvintele amabile şi a adormit cu capul pe umărul lui. Lin, eu am coborît cu buzele înspre coapsele lui. Lumina a mai pîlpîit o vreme, apoi s-a stins.

A doua zi am început o viaţă nouă.
Trupul îmi slăbea, dar sufletul mi se înnoia.
Mîncam aluat crud şi vegheam nopţile lîngă Marion.
După o vreme, carnea mi s-a făcut ca sticla.
În sufragerie a intrat tatăl meu.
- Marion, el nu există. Hai să ne facem că nu îl vedem.
Rutina zilnică.
El stătea lipit de perete şi ne privea cu încăpăţînare.
Am sărutat-o pe Marion pe gît şi mi-am băgat mîinile pe sub fusta ei.
El a închis ochii şi s-a retras în el însuşi.
M-am dezlănţuit în ocrotiri diurne, pentru că Marion era atît de fragilă.
Dragostea mea s-a înfiletat în pieptul ei.
Am tras draperiile şi ne-am umplut una alteia gura cu vată sterilă, ca să nu ne irosim suspinele.
Cu toate astea, o voce din interiorul meu, care nu era a mea, a zis:
- Marion, într-o zi voi renunţa la tine.
- Ştiu.

Lui Marion i-au crescut din pori pene fine. Jeturi fine de frig intrau în apartament prin crăpăturile pereţilor.
- Iubito, hai să dăm cu aspiratorul.
- Hai.
Marion m-a agresat, radioasă, cu maşina infernală.
- Marion, priveşte, apartamentul acesta umbros, cu geamuri pînă la cer, e plin de unelte de tortură care fac zgomot. Plîng fără oprire. Nu vrei să mă salvezi?
Marion nu auzea. După ce a terminat de aspirat, ea s-a spălat apoi de trei sute de ori pe mîini la chiuveta din bucătărie, a pus la fiert apă pentru ceai şi s-a aşezat pe canapea, lîngă mine.
Dinţii mi s-au sfărîmat cînd am muşcat din coapsele ei de pîine prajită. Mi-am lipit urechile de palmele ei şi am ascultat, concentrată, ritmurile eretice ale corpurilor străine pe care le atinsese înainte de a mă întîlni.
Mi-am băut în tăcere ceaiul.
- Marion, hai la muzeu.
- Hai.

La muzeu începea inaugurarea unei expoziţii de sculptură a unui artist faimos.
Statuile erau din sînge şi înfăţişau oameni şi cai.
Am vrut neapărat să vorbesc cu artistul şi m-am apropiat de el zîmbind.
Am intrat direct în subiect. Am întins degetul către Marion, care voma într-un colţ al încăperii, şi i-am spus ca vreau să ne sculpteze pe amîndouă.
Artistul ne-a rugat să aşteptăm pînă la sfîrşitul inaugurării.
Noi am aşteptat una lîngă cealaltă, fără să vorbim.
După ce a strîns mîinile tuturor celor prezenţi, el s-a apropiat de noi.
L-am luat fiecare de un braţ şi am plecat către atelierul lui.
De la fereastra largă se vedea tot oraşul. Chiar şi apartamentul nostru se vedea.
După ce ne-a servit cu cafea tare şi prajituri cu smochine, el ne-a luat fiecăreia sînge.
Marion a leşinat şi s-a trezit. Eu am leşinat şi m-am trezit.
Am urmărit apoi întregul procedeu de fabricaţie a materialului brut.
Artistul amesteca sîngele cu gelatină transparentă, care se înroşea şi se întărea.
El m-a sculptat pe mine din sîngele lui Marion. El a sculptat-o pe Marion din sîngele meu.
A doua zi, a adăugat la expoziţie şi statuile noastre.
Oamenii s-au înghesuit să le vadă.
După ceva vreme am aflat că au fost cumpărate de un colecţionar bogat.
Marion şi-a promis că îl va cauta, că îl va gasi şi că îl va ucide.
- De ce atîta ură, Marion?
- Nu ştiu nici eu.

După cîteva zile am primit prin poştă un plic fără numele expeditorului, în care era o cheie mare.
Am încercat să deschidem toate porţile din oraş, dar cheia nu se potrivea în nici una.
- Poate că cineva a făcut pur şi simplu o glumă proastă, iubito.
- Poate.
Acasă, Marion şi-a suflecat pantalonii şi şi-a întins picioarele pe masă. Îşi rodea unghiile şi citea o carte despre un gravor celebru, care îi plăcea la nebunie.
Apoi şi-a ridicat ochii şi m-a privit fix. (Avea cele mai fine glezne din lume şi o tiară ruginită pe frunte.)
- Marion, hai să descoperim uşi secrete în zidurile oraşului hai să ne plimbăm de-a lungul căii ferate hai să fotografiem insecte hai să culegem ferigi decorative din grădinile publice hai să sărutam pe umeri bărbaţii pe care îi întîlnim pe străzi hai să cumpăram mere şi stridii hai să respirăm aburii calzi care ies din asfalt hai să descifrăm inscripţiile scrijelite pe porţi hai să cîntăm în somn ca păsările hai să facem dragoste hai să mergem de mînă la cinematograf hai să ieşim înainte de final hai să aşteptăm să se termine furtuna hai să aprindem lumînări pe mormintele părăsite hai să vorbim despre pictură hai să ascultăm clopotele catedralei hai să îl invităm pe tatăl meu la cină hai să ne scuturăm de spaime hai să dansăm încălţate cu saboţi cu talpă de lemn hai să ne albim pielea cu cremă de perle vii hai să ceruim mobila salonului.
- Nu, a spus Marion, apoi a urmat o tăcere imensă.
Am ieşit să îmi plimb timpanul spart pe Grand Rue, ca pe un cîine.
Eram pustie şi infirmă.
Aveam în pumn o cochilie ascuţită de melc.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey