•  Marius Dobrin
•  Horia Dulvac
•  Luiza Mitu
•  Lorena Stuparu
•  Dumitru Ungureanu
•  Irina Wolf


sus

Ce am învãþat singuri? Ce ne-au învãþat alþii?

(C. B.)

 

 

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

E bine


Îmi pare cã nu am învãþat mai nimic. Nici singur ºi nici de la alþii. Când spun asta am în vedere un proces conºtient.

A, de învãþat, am învãþat o poezie. Elev fiind, citeam vers cu vers, adesea cu voce tare. Apoi ridicam privirea din carte ºi rosteam, cu acurateþe sau nu, ceea ce tocmai memorasem. Eram student ºi în sesiune treceam prin sute de pagini pe care le mâzgãlisem în sãptãmâni ºi sãptãmâni de zile. Apoi scriam încã o datã ceea ce îmi rãmãsese în minte. Refãceam paºii unor demonstraþii, urmam firul unor calcule. Am întâlnit profesori fermecãtori ºi procedurile lor de lucru îmi apãreau atât de frumoase în simplitatea lor, atât de eficiente (ce satisfacþie când o problemã se rezolvã ca desfacerea unui nod la ºireturi!) încât le-am asimilat în meseria mea ºi mi-au intrat în reflex. Le transmit mai departe ºi altora.

Dar nu-mi amintesc sã fi fost în vreo altã posturã de învãþãcel. Eu nu mi-am fãcut niciodatã liste cu to do. ªi nu mi-am propus, conºtient, sã învãþ ceva de la un om sau altul. Nici mãcar din propria-mi experienþã de viaþã. Mi-au lipsit momentele de analizã, mi-au lipsit concluziile. Mi s-au întâmplat multe, am râs, am plâns, am fost uimit ºi dezamãgit, fericit ºi contrariat. Dar niciodatã, dupã un asemenea episod, n-am rãmas pe gânduri nicio clipã. Sã le caut un înþeles. Sã-mi construiesc un cod de conduitã.

De copil fugeam când auzeam: "de-ai fi tu copilul meu…". Tatã fiind, m-am abþinut sã dau sfaturi altora, am ascultat politicos când alþii îºi ofereau soluþiile lor. E adevãrat cã treptat, dupã ani ºi ani, m-am trezit teoretizând pe seama atitudinii mele, pornind de la ziceri de-ale mamei. M-am trezit ºi repetând greºeli de-ale celor dinaintea mea, greºeli pe care le-aº fi putut evita de-aº fi fost atent ºi de-aº fi avut grijã sã le iau în seamã. Am fost aidoma domnului Jourdain, cel care afla uimit cã fãcuse prozã fãrã sã ºtie. Am înþeles la un moment dat cã repetãm gesturile celor dinaintea noastrã, cã venim cu amprentele noastre. Ceva seamãnã, ceva se deosebeºte.

M-am oprit contrariat când cineva mi-a vorbit despre propriile-mi decizii ºi efectele lor. Am protestat adesea vizavi de felul în care s-a vãzut viaþa mea din exterior. M-am trezit mai apoi acceptând, pe alocuri, cã am protestat degeaba. ªi m-am reîntors la convingerea cã, orice rezoluþie ar apãrea, tot nu poate acoperi întregul adevãr. Cã sunt atâtea nuanþe ºi atâtea variabile de cuprins… Din câteva zile pe un pat de spital am cãpãtat simþul proporþiei. Am ridicat privirea cãtre Sus ºi am coborît privirea pentru Sus.

Cu mulþi ani în urmã mi-am dat seama cã se întâmpla sã imit mersul cuiva. O fãceam inconºtient. Mai târziu m-am gândit la mimetismul meu. Descoperind cã alþii, oameni din jurul meu, pe care-i preþuiesc, vãd frumuseþi acolo unde eu nu vedeam, am extins ceea ce-mi place. Viaþa mea a devenit mai bogatã. Mi-am croit gesturile în funcþie de efectele lor. Am cãutat sã minimalizez reacþiile dezagreabile. Am vrut sã fiu atent la ceea ce place ºi la ceea ce nu place oamenilor cu care am relaþionat. Mi-am urmat intuitiv un interes.

Am fost norocos. Tare norocos. În ceea ce am întâlnit. Vãzând cum pot fi receptate cele ce se întâmplã într-o zi, într-o viaþã. Vãzând cum se poate zâmbi unui om ºi cum poate fi bucurat un patruped. Vãzând unde se plaseazã propria dorinþã între vectori ca niºte sãgeþi încruciºate. Am de învãþat ºi am pãreri despre ceea ce e de învãþat. Ce pãstrez ºi ce am de schimbat.

Cred ºi necredinþa mea are nevoie de ajutor.

 

Comentarii cititori
sus

Horia Dulvac

 

 Dascãli, cãrþi, refuzuri


Pentru cã toatã viaþa mi-am dorit un dascãl - pe care nu l-am avut - l-am cãutat în cãrþi. 
Iar pentru cã nu ºtiam ce fel de dascãl îmi doresc, citeam de-a valma. Cred cã un soi de cristalizare a conºtiinþei intelectuale a început prin clasa a ºaptea, când pãrinþii mei s-au decis sã mã trimitã la reputatul liceu Fraþii Buzeºti (ºcoalã pe care o absolvise ºi Tata) - probabil pentru o prealabilã pregãtire în vederea admiterii la liceu mai târziu.

Rezultatele au fost explozive: spre mirarea mea, devenisem extrem un fel de vedetã nu doar la celebrele românã ºi matematicã, ci la materiile considerate pitoreºti: artã plasticã, latinã, istorie (unde profesorul mã revendica insistent, dar eu în sinea mea o detestam aproape: am urât istoria pânã în adolescenþã când era sã cad victimã unui alt esenþialist pentru care istoria era animatã de resorturi „metafizice” - adicã istoria era la graniþa unei transcendenþe a întâmplãrilor ºi îºi reclama astfel o necesitate), muzicã (cântam în corul liceului pânã când adolescentinele voci ni s-au schimbat) º.a..

Evident, ca orice ºcoalã de învãþãmânt românesc serios, toate acestea erau materii oarecum secunde în raport cu artileria grea: limba românã (un vehicul de transport al naþionalismului - aºa cum este ºi acum, dar pe atunci umanizatã de efuzii de creativitate consumate spectaculos în cenaclurile liceene, municipale), sau partenera ei serioasã matematica (cãreia îi dedicam primele ore de studiu), fizica, chimia, biologia. Exigenþele clasei reale (singura „serioasã” pe atunci) îºi spuneau cuvântul.

Deceniul 70 îºi spunea cuvântul cu morganatica sa liberalizare (care se reducea în cazul nostru - dar cât de mult conta! - în faptul cã puteam citi ceva ziare franþuzeºti luate de la chioºcul de ziare, cã ascultam muzicã pe discuri de vinil (la un interval de timp surprinzãtor de scurt de la lansarea lor în þãrile de origine), cã puteam mânca un pahar cu smântânã sau cumpãra cafea boabe mãcinatã în faþa clientului când plecam spre ºcoalã (lucruri pe care le-am pierdut cu mare vitezã câþiva ani mai târziu, în anii 80, în facultate, când procurarea hârtiei igienice era un noroc care îþi tãia respiraþia), cã profesorii ni se adresau cu „dumneavoastrã” ºi nu cu „mãi, boule”, ºi tot felul de alte mici lucruri care împreunã cu mediul prieteniilor ºi cãldura familiei fãceau ca viaþa sã fie minunatã.

Dar nu despre liceu ºi nici mãcar despre facultate nu voiam sã vorbesc, ci despre felul cum încolþise apetitul pentru lecturã ºi modul haotic ºi lipsit de organizare în care citeam. În peregrinãrile multiplelor mele gazde (finalizate prin stabilirea în ultimii ani de liceu în garsoniera unui unchi - simpla posesiune a unui astfel de imobil ne oferea libertãþile întâlnirilor), citeam absolut de la cap la coadã toate bibliotecile prin care treceam - pânã ºi cea mai modestã intelectual familie avea cel puþin câteva cãrþi în biblioteca din dotare pe care le devoram dupã un soi de lecturã rapidã pe care o am ºi azi (care îmi permitea asimilarea fugarã în câteva ore pânã ºi a unei cãrþi mai indigeste de filosofie).

Citeam deci romanele poliþiste, tomurile de istorie, economie, agriculturã, cele de popularizare a ºtiinþei, absolut tot. În biblioteca pãrinteascã am citit (ºi nu o datã) romanele având ca temã cooperativizarea agriculturii (au ºi acum ceva care mã fascineazã: claritatea asepticã, stilisticã a frazei, acuitatea editorialã), am citit corespondenþa dintre Marx si Engels (mirându-mã cu câtã seriozitate îºi fãcea primul socoteala la costurile vieþii zilnice în care, la nevoi indispensabile trecea þigãrile); am citit cuvântãrile lui Lenin la diferite evenimente de partid grupate sub titlul Opere complete, am citit Tehnologia cultivãrii porumbului, scrisã de un academician al cãrui nume l-am þinut minte pânã mai ieri, mai târziu am citit cursurile de matematicã ale tatãlui meu, xeroxate (dar ce spun eu, ºapirografiate, o tehnicã de copiere ce mi se pãrea de-a dreptul misticã) la Universitatea din Iaºi pe care o urmase la fãrã frecvenþã, cãrþile de pedagogie ale mamei mele scrise pentru preºcolari. Toate erau interesante! În liceu au fost librãriile: a fost vremea când dãdeam o groazã de bani pe cãrþi, cu aceeaºi perseverenþã haoticã, fãrã mãcar sã mã gândesc sã îmi formez bibliotecã structuratã.

În fine, pentru a nu mai lungi vorba, în facultate am continuat acel gen de lecturã la biblioteca universitãþii, antrenat însã de atmosfera stimulativã generatã de întâlnirile literare dar ºi contaminat de fervoarea unor diverse grupuscule de meditaþii ºi gândire filosoficã, care mi-au mai orientat într-un fel calea, dar lipsa mea de metodã a proliferat.

Rememorez aceste întâmplãri pentru cã mi se pare cã tot ceea ce am citit reprezintã acumularea nu a ceea ce ne-au învãþat alþii, ci a ceea ce am învãþat noi înºine. Dar nu este deloc aºa - cãrþile erau de fapt oameni pe care nu îi întâlneam, dar pe care îi cãutam ºi îi gãseam. Aºa cã tot ceea ce am citit contabilizez la rubrica: ce ne-au învãþat alþii.

Dar a mai existat un alt fel de învãþare care nu s-a produs din cãrþi. Nu sunt însã nici clare argumentele cã mi-ar fi furnizat-o (învãþarea) altcineva. Este vorba de experienþa înfrângerilor (ºi a succeselor noastre). Insist însã asupra înfrângerilor, cãci nu existã un leac pedagogic ºi o învãþare mai bunã decât aceastã loviturã pe care o primeºti când aºteptãrile prea entuziastelor tale proiecþii sunt complet inadecvate unei stãri de fapt. Suspectam de mai multã vreme ideologia succesului promovatã de gândirea modernã ca având ceva necurat în sine. Chiar ºi o competiþie am gândit-o întotdeauna în plan secund: „Ce mai face oare alergãtorul care a ajuns pe locul doi?”, mã întrebam, în timp ce stadionul îl aclama pe învingãtor. „κi strânge lucrurile în vestiar ºi pleacã spre casã, gândind probabil cã, dacã micul gând parazit nu l-ar fi distras de la concentrarea competiþiei, cele câteva zecimi de secundã care au fãcut diferenþa puteau fi ale lui?”

Aºadar am învãþat din refuzuri mai mult decât aº fi putut învãþa vreodatã din orice altceva; poate cã nici mãcar dascãlul - pe care l-am aºteptat toatã viaþa ºi care nu a venit sau poate nu a existat - nu ar fi putut sã facã mai mult. Multiple riscuri s-au distilat ºi exorcizat sub semnul acestor refuzuri: iluzia succesului facil (mortalã la adolescenþi, dar ºi la case/vârste mai mari); un ego excesiv (face ravagii pe fondul unui caracter slab); mediocritatea (ale cãrei tentaþii sunt uneori epistemice: „Iatã ce facil e totul, cât de uºor e sã generezi, sã impui forme, expresii ºi putere!”, îþi poþi spune), lenea (energiile ratãrii sunt capabile oricând de un nou început, pentru cã nimic nu este mai incorigibil decât speranþa) etc.

Vorbesc de toate acestea amãgindu-mã cã operez într-un cadrul de oarecare generalitate, dar de fapt mã gândesc la scris, la arta mea: nimic nu mi-a fãcut mai bine decât o observaþie bine þintitã asupra expresei plastice ºi continui sã cred ºi azi în funcþiunea terapeuticã a acestei critici care nu îþi oferã decât douã soluþii: fie îl urãºti pe cel care îþi face asta, fie îþi reevaluezi propria capacitate ºi reconstruieºti. ªi ce minunatã e rescrierea unu text, atunci când îl reproiectezi într-un alt context, când printr-o simplã deplasare infinitezimalã de stil îl pui sã tragã la cãruþa semnificãrii ºi simþi cã s-a urnit! 

(Ca sã nu mai pierdem timpul, rãspund anticipat la întrebarea care urmeazã: „Bine, ºi ce facem dacã soluþia plasticã e definitivã în ceea ce priveºte capacitatea noastrã de a reformula?” Rãspuns: atunci nu avem de fãcut decât sã îi ignorãm pe critici - fãrã a îi urî (ultima presupunea o combativitate activã). Dar un ins ignorat e unul într-o stare mai proastã decât unul ucis - spun mai proastã, pentru cã, deºi un mort rãmâne în memoria ta ca fiind fãrã vârstã, spre deosebire de insul viu a cãrui imagine se degradeazã, insul ignorat este unul la care reuºeºti performanþa sã nu mai gândeºti, ceea ce înseamnã cã nu existã teoretic nici un fel de imagine conservatã sau stocatã.. Aºadar, am învãþat prin refuzuri de la oameni pe care nu i-am putut ignora.)

În fine, fãrã a intra prea mult în detalii, am învãþat din propriile mele experienþe. Unele de-a dreptul fiziologice - adicã sã nu fac cutare lucru, cãci asta mi-ar face rãu. Este un soi de religie a prudenþei - a propos de religie, mergând odatã în Moldova cu scriitorul optzecist Iova - un ins aflat într-o relaþie surprinzãtor de apropiatã cu Dumnezeu, în ciuda aparentului sãu nonconformism - acesta mi-a mãrturisit cã s-a dus la un preot: „Pãrinte, religia mea e atenþia”, i-a spus feþei bisericeºti. La care acesta s-a gândit puþin ºi i-a rãspuns: „E foarte bine aºa” (rãspuns pe care l-am comentat împreunã din perspectiva acelei rugãciuni în care respiraþia trebuie dozatã cu atenþie pentru a nu îl speria pe Isus.). Experienþa negativitãþii este nu doar cea mai eficientã, dar - deºi afirmaþia ar pãrea deplasatã - e generatoare de lume. (Chiar ieri, în timp ce discutam cu un bãtrân epistemolog privitor la posibilitatea ca o anume ipotezã sã atragã dupã sine, prin consecinþe, o alta, iar ceea ce credeam a fi o verificare empiricã a ipotezelor sã fie o iluzie în cadrul propriei imaginaþii, natura lãsându-se modelatã de multiplele noastre instrumente din orice direcþie ai aborda-o - o problemã de altfel cunoscutã - epistemologul a rostit o propoziþie frumoasã ºi salvatoare: „Omul e functor ontologic oricum”.) Vorbind despre negativitate, mã gândesc aici nu doar la generarea realitãþii de cãtre interdicþia freudianã: „Nu face cutare lucru!” i se spune copilului, ceea ce îi releveazã acestuia existenþa interdicþiei. Mã gândesc mult mai departe, cãci acolo au fost duse lucrurile: interdicþia adamicã a generat lumea în varietãþile ei, iar limbajul însuºi este o interdicþie.

Trecând peste aceastã poveste care este de fapt epopeea lumii, rezultã cã refuzurile m-au învãþat mai mult decât orice altceva, din moment ce experienþa directã e drapatã tot sub forma unor refuzuri. Ceea ce înseamnã cã la întrebarea Ce am învãþat singuri? Ce ne-au învãþat alþii?”, din mulþimea lucrurilor pe care zicem cã ni le-am servit singuri în menu-ul educaþional nu a mai rãmas practic nimic.

 

Comentarii cititori
sus

Luiza Mitu 

 

Nevoia de iubire


Subiectul pe care îl propuneþi mã duce cu gândul la criza de identitate, pe care o resimt ca un blocaj la nivelul fiinþei noastre exterioare, în primul rând. Un blocaj care se oglindeºte clar în interior. În astfel de cazuri avem nevoie de un ºoc puternic din exterior, primit fie de la o persoanã, fie prin experienþe particulare cãrora, paradoxal, împãrtãºite le poþi constata cu surprizã caracterul universal. Un ºoc care intervine la un moment dat în viaþa noastrã ºi care ne schimbã percepþia asupra modului obiºnuit de a ne gândi pe noi înºine, dar ºi lumea în care trãim. Ca sã fac o micã parantezã, îmi amintesc de Parfumul lui Suskind. Grenouille se naºte fãrã emanaþiile corpului uman, fãrã esenþã. Percepþia lui asupra lumii este una eronatã. Respins social, considerat un monstru, Grenouille trece printr-o crizã de identitate. La nivel simbolic, personajul asimileazã prin crimã identitatea celorlalþi, esenþa umanã, pentru ca apoi sã-ºi regãseascã propria esenþã. Iatã cã pentru a învãþa ceva despre tine însuþi ai nevoie de ceilalþi. Asimilarea celorlalþi îþi permite sã te auto-depãºeºti, sã te re-construieºti ºi sã-i ajuþi, în acelaºi timp, pe cei asimilaþi sã se auto-depãºeascã, sã se reconstruiascã, sã se apropie, dacã vreþi, de adevãratul EU. Criza de identitate se poate transforma într-o re-construcþie, o re-amintire ºi o re-cunoaºtere a lumii interioare.

Ce am învãþat singurã? Printr-un soi de intuiþie ancestralã (mã amuzã puþin formularea, dar s-ar putea sã nu mã înºel prea tare), pe care aº numi-o mai degrabã un soi de impresie care te traverseazã la momentul potrivit, am învãþat sã privesc: oameni, statui, strãzi, cimitire, copaci, cãrþi... ºi sã constat cã existã în toate astea o frumuseþe copleºitoare. Nu mai poþi rãmâne indiferent. O resimþi ca pe un fel de vindecare. Nu mã întrebaþi: Vindecare a ce?; mi-ar fi imposibil sã rãspund. Este ceva indefinibil, dar de care eºti sigur cã existã ºi care se manifestã sub diferite forme. Am învãþat sã tac, ca formã de protest a tot ceea nu este conform fiinþei mele.

Ce am învãþat de la ceilalþi? Cu ajutorul celor mai mulþi mi-am conºtientizat propria mecanicitate, robotizarea. Alþii mi-au deschis ochii spre atenþia constantã. Nu ºtiu de ce mã gândesc la asta tocmai acum, luaþi-o ca pe un soi (sic! observ repetiþia cuvântului în textul meu) de discontinuitate a gândirii, dar prin lungile plimbãri în cimitirele pariziene am conºtientizat cã moartea este doar un nume scrijelit pe piatrã. Aº reciti Numele Trandafirului.

Învãþ de la mine însãmi ºi de la ceilalþi cã oamenii au nevoie de iubire.

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

„Cum iarba creºte”


Dupã titlu se vede cã totuºi cel mai mult am învãþat din cãrþi ºi de la alþii. Dar asta numai pentru cã oamenii vii din viaþa mea, pe lângã aceea cã au fost reali, au avut ºi calitatea de a fi oameni-cãrþi. Mai dragi îmi sunt cei de la care am învãþat dezinteresul faþã de lucrurile cãrora nu li se zãreºte aureola, mãcar cât un fluture de noapte, cum spuneam de altfel ºi într-un poem juvenil: „aureola ta era un fluture de noapte”.

Cu alte cuvinte, lucrul esenþial care consider cã mi-a fost cultivat ºi pe care mã consider reciproc datoare sã-l cultiv este „atitudinea esteticã”, atât ca experienþã dobânditã prin receptarea (ºi, uneori, practicarea) artei sau a oricãrei forme de activitate spiritualã, cât ºi ca dezinteres faþã de extraestetic ºi extraetic, ca supremã, imperativ-categorialã gratuitate. Iar oamenii capabili sã-mi inspire un asemenea model de conduitã i-am gãsit printre cei numiþi „de stânga”, dar ºi printre cei numiþi „de dreapta”, ba chiar „de extrema dreaptã”.

Aºa zisa „dreaptã echilibratã”, îmi pare rãu de constatare, este mult prea rapace economico-financiar, ca sã se încurce în chestiuni idealizante. (Citiþi-l pe Petre Dumitriu, Cronicã de familie: ªi atunci, la începuturile modernizãrii societãþii româneºti, ca ºi acum, tot ce trebuia fãcut spre binele public era dirijat mai întâi spre binele privat prin toate mijloacele, de la ºantaj la seducþie ºi farmec personal. De exemplu, scopul construirii unei cãi ferate pe un anumit traseu era în primul rând acela de a facilita transportul grânelor proprietarului X spre ºlep, ºi abia în mod secundar, infrastructural-naþional. Sigur, manierele ºi gusturile erau cu totul altele, fiindcã înainte ca progeniturile lor sã se ciocoiascã, niºte strãmoºi îndepãrtaþi vor fi fãcut cinste boierimii cavaleresc-luptãtoare din rândul cãreia proveneau).

Dar sã revin. Nobleþea ºi atitudinea esteticã faþã de viaþã ca valoare absolutã am cunoscut-o mai întâi la oameni de stânga (din familie ºi din ºcoli), care îºi interiorizaserã pe deplin etica darului: îi durea inima de nefericirea aproapelui ºi nu de idealuri abstracte, se bucurau de reuºita altuia ºi de lucrurile bine fãcute, sãreau în ajutor pur ºi simplu pentru cã ºtiau sã aprecieze valoarea vieþii fiecãrui om, fãrã sã pretindã nici-un angajament ºi nici-o reciprocitate, nici-o declaraþie de fidelitate, nici-un serviciu, nici-o monedã de schimb. Ei investeau pur ºi simplu în oameni, fãrã sã se aºtepte la vreun profit sau la vreo acumulare (de capital - nici vorbã, de imagine sau prestigiu - nici atât). „Obiectivele” lor erau realizarea pe pãmânt a dreptãþii ºi bucuriei potrivit unui principiu al egalitãþii nedistributive care se poate calcula numai atunci când conºtiinþa „legiuitorului” moral este curatã. Când spun asta mã bazez nu atât pe capriciile defensive ale unei memorii afective tentate sã edulcoreze vremurile tinereþii, cât pe jurnalul meu adolescentin din care subiectului paideic deschis aici îi redau ceva hazliu, stângaci ºi sincer: „Cînd ai ºaptesprezece sau optsprezece ani, timpul trece mai lent. Dar acum sîntem de 5 luni în 1981, iar eu am împlinit astãzi 19 ani. Ca în orice lucrare filozoficã sau cel puþin cu titlu filozofic, sau dacã nici titlul nu-i filozofic cel puþin existã în el cuvîntul filozofie, voi încerca sã mã exprim cît mai clar ºi mai distinct. De aceea voi începe cu douã axiome care de fapt sunt douã concluzii ce mã obligã sã revin asupra ipotezei:

1. Filozofii materialiºti sunt idealiºtii societãþii. Adevãraþii materialiºti sunt muncitorii, þãranii, contabilii ºi inginerii.

2. Idealiºtii sunt conºtienþi de necesitãþile lor materiale, dar le reduc la absurd.

Titlul acestei lucrãri, Cãmara Filozofului, mi-a fost inspirat de vizita colegilor de catedrã ai tatãlui meu. Le voi scrie provizoriu numele adevãrate, întrucât dacã le caut altele pe mãsurã, mã tem cã s-ar putea sã-mi pierd ideile.

Domnul Miron, un filozof în genul profesorului pasionat, entuziast, micuþ, cu vocea niþel piþigãiatã, cu ochelari, aprins în obraji de douã pahare de cabernet de Golu’ Drincii, i se adresa lui tata, victorios ºi în acelaºi timp confesiv dinspre Piþi (diminutiv derivat dintr-un nume ce mã va scuti de efortul de-a cãuta un pseudonim, mai ales cã nu va fi amintit prea des în lucrare): - Nea Valicã, de la anu’ îmi fac la Piþi-n cãmarã douã rafturi, adicã mi le cedeazã el, ºi-mi pun ºi eu brigitte (= gogonele) ca mata’ ºi tot felul de murãturi...

Domnul Oto, studiind obiecte de deschis sticle, îl întrerupe:

- Cîtã investiþie artisticã în casa asta...
- (Eu):Vã referiþi la tirbuºonul în formã de cizmã? L-a gãsit Cãtãlin când se juca pe-afarã, în spatele blocului.

Între timp soseºte tata de la bucãtãrie cu platoul de fripturã aburindã. Oto îl întreabã:

- Nea Valicã, unde þii Trabantul?
- În curte la un vecin cumsecade.
- Ce culoare are?
Dar tata dispare în bucãtãrie. Atunci Oto mi se adreseazã mie, întrebîndu-mã din priviri: «Ce culoare are trabantul?».
- Cum sã vã explic?... Deocamdatã nu are o culoare...
- Cum sã nu aibã culoare?
- Proprie...
- N-a fost încã degresat? (Miron).
- Nu.
Se redeschide uºa dinspre bucãtãrie.
- Tati, ce culoare are Trabantul?
- Albã.
Eu: - Albã. (Zâmbete subþiri). Alt platou.
- Exagereazã. Aºa e ea. Îi place sã exagereze.

Asta fiindcã între timp îi înºtiinþasem pe invitaþi cã-n casã nu funcþioneazã nici-un bec ºi nici televizorul nu merge de doi ani, cã fierul de cãlcat ne arde hainele, iar cu maºina de spãlat nu se pune nici-o problemã deoarece nu avem, cã radioul ni l-a confiscat bunicu’ ca sã asculte Vocea Americii. Totul pornise de la o veiozã ascunsã-n coarne de cerb, despre care Miron spunea cã nu sunt autentice. ªi demonstra meticulos, detaliu cu detaliu, cã unchiul lui, vânãtor pasionat, a câºtigat douã medalii de aur pe coarne de cerb care nu aratã ca acelea. Dar tata îl contrazicea, spunându-i cã veioza asta o are de la ºeful Asociaþiei Vânãtorilor ºi Pescarilor.

- Nu funcþioneazã? - de la aceastã imprudentã întrebare pornise toatã risipa mea de vorbe. În sfârºit, se aºeazã ºi tata la masã.
- Fraþilor, eu socialismul îl ºtiu din practicã. Când am venit la Universitate, eram sãtul de muncã. În facultate nu am fãcut altceva decât sã teoretizez ceea ce trãisem practic. Revoluþia socialistã...
- Nea Valicã, e cel mai bine aºa. Ne baþi pe toþi.
- Marele merit al lui Nea Valicã e cã ºtie sã se-apropie de oameni.
- Cu... mere roºii în mâini... a, da, mere, aduc acum niºte mere.

Timp în care, domnul Oto se-apucã sã expunã o tezã asupra unei revoluþii umaniste în viziunea sa: Sã nu existe graniþe teritoriale, sã se împartã câte-un lot de pãmânt la fiecare...

- Eu îmi aleg la Ciutura, locul în care m-am nãscut.
Piþi: - Dar ce te faci cu chinezii?
Miron: - Sînt destule pãmânturi în Africa.
Anca: - Îi dai chinezului pãmânt în Africa? Chinezul e învãþat cu orezul lui. ªi sora mea schiþeazã un gest miniatural din mîini ºi unul alintãtor din buze, de parc-ar vorbi despre un copil nostim ºi neajutorat.

De la aceste utopii, se trece la ce facultate dau eu, fiind în ultima clasã de liceu.

- Nu dau la facultate. (Tata se holbeazã profund).
- ªi ce faci? (Piþi).
- Mã angajez.
- Formidabil! Ce patriotism! (Oto).
- La o fabricã de pãpuºi. Sã particip direct la procesul de producþie. Sã confecþionez o mie de nãsucuri de pãpuºi pe zi...
- Sensibilitatea, sensibilitatea, nea Valicã. Am vãzut... Nu-i aºa cã-n baie tot domniºoara a pus pe fiecare plãcuþã de faianþã câte-un abþibild cu flori ºi animale?
- Nu eu. Cãtã. Într-adevãr, ideea eu am furat-o, de la tanti Tali de la Bucureºti. Tot de la ea ºtiu cã-n vremea lui Antonescu se gãsea mai multã carne la piaþã.
- Da, dar icoana pe care-am vãzut-o pe perete în camera ta?
- E-o valoare, e pictatã pe lemn acum cinci sute de ani, intervine tata.
- Nea Valicã, noi nu vorbim de valoarea asta acum. A fost un sentiment în sufletul ei când a pus-o acolo. Singura mea dorinþã ar fi ca fetiþa mea sã fie tot atât de sensibilã ca fetiþa dumitale. Aº þine-o toatã viaþa acasã. ªi cu pensia...
Miron: - Marcel e foarte sensibil.

Marcel dãdea din cap visãtor, sensibil. Era de altfel un materialist cãruia i se deschidea, goalã, cãmara filozofului”.

În concluzie:

Am învãþat de la mama cã de la oricine poþi învãþa câte ceva, iar de la tata sã le vorbesc oamenilor direct. De la bunica sã privesc cerul cu bunãcuviinþã ºi florile cu sfialã, iar de la bunicul cã tot ce zboarã se mãnâncã într-un fel sau altul. De la Florin am învãþat sã privesc casele ºi sã nu mai plutesc prin mine însãmi atunci când merg pe strãzi, iar de la copii ce este adevãrul. Iubirea prieteneascã m-a învãþat cã fiecare clipã trãitã este esenþialã, iar esenþialul îl voi afla la sfârºit.

Comentarii cititori
sus

Dumitru Ungureanu

 

N-am învãþat nimic!

 

Ce-am învãþat singuri? Ce ne-au învãþat alþii?

Nimic!

N-am învãþat nimic, nici singuri, nici de la alþii! Acesta e adevãrul, pe care unii îl înþelegem mai repede, alþii mai târziu, alþii deloc: n-am învãþat nimic! ªi nu mã refer aci la fleacurile ce ne ajutã sã trecem prin viaþã cu oarecare detaºare, nici la deprinderile - sã le zic profesionale, cu ajutorul cãrora ne câºtigãm existenþa. Ci la nimicurile esenþiale ce ne definesc fiinþa.

Care sunt acele nimicuri?

ªtiu doar atât - cã nu le ºtiu!  

Comentarii cititori
sus

Irina Wolf

 

Totul are un început ºi un sfârºit


Ce ne-au învãþat alþii?
sã mergem, sã vorbim, sã ne spãlãm, sã... ne facem ºireturile, sã citim, sã scriem, sã înotãm, sã practicãm diverse sporturi, sã pictãm, sã cântãm (din gurã sau la un instrument), sã ne rugãm, sã recunoaºtem simptome de boalã, sã gãtim, sã coasem, sã cãlcãm, sã mergem cu bicicleta, sã conducem, limbi strãine, reguli de conduitã ºi politeþe, cliºeele societãþii, sã stãm „frumos“ la masã, sã... punem mâna la gurã când cãscãm, sã pãcãlim sistemul (comunist) ca sã supravieþuim, sã… învãþãm.

Ce ne-au învãþat alþii ºi am învãþat singuri? sã ne organizãm, sã socializãm, sã conversãm, sã ne încadrãm într-un grup, sã (contra)argumentãm.

Ce am învãþat singuri? sã ne apãrãm, sã pierdem, sã nu ne fie fricã de întuneric, sã diferenþiem între a auzi ºi a asculta, sã nu þipãm, sã avem rãbdare, sã fumãm, sã savurãm o relaþie sexualã, sã ne perfecþionãm limbile strãine învãþate, sã ne respectãm pãrinþii, sã acceptãm deciziile copiilor noºtri, sã spunem un „nu“ politicos dar hotãrât, sã ajutãm, sã iertãm, sã ne iertãm pe noi înºine, sã iubim, sã cãutãm frumuseþea în naturã ºi în oameni, cã nu existã perfecþiunea, cã într-o familie nu se poate trãi într-o anumitã armonie fãrã compromisuri, cã regulile pot fi încãlcate atâta timp cât nu jignim sau rãnim pe cineva sau stricãm ceva, sã avem principii, sã fim independenþi, sã avem propriile pãreri, sã descoperim cine suntem cu adevãrat, sã fim mai indiferenþi la felul cum ne privesc ceilalþi, sã acceptãm cã îmbãtrânim, sã ne amintim din când în când ºi de copilul din noi, sã fim (mai) toleranþi ºi înþelegãtori, sã-i acceptãm pe ceilalþi aºa cum sunt, sã ne acceptãm propriile defecte, sã „luptãm“ pentru ceea ce considerãm cã este important, sã fim flexibili, sã iubim provocãrile, sã ne bucurãm de lucrurile mãrunte zilnice, sã nu luãm totul în serios rãmânând în acelaºi timp „serioºi“, sã râdem, sã acceptãm cã unele trãsãturi nu le vom putea schimba niciodatã oricât am dori aceasta, cã nu putem uita anumite întâmplãri, sã-i rãsfãþãm pe cei dragi nouã, sã facem cadouri „adevãrate“, sã facem bucurii celor dragi, sã nu ne fie ruºine când greºim, sã acceptãm sugestiile altora dacã acestea sunt îndreptãþite, sã savurãm (ºi) momentele de singurãtate, sã ascultãm liniºtea, sã fim mulþumiþi, sã fim fericiþi… cã totul are un început ºi un sfârºit.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey