•  Diana Adamek
•  Sorin Delaskela


sus


Diana Adamek

 

O groapã care cântã

 

Nu s-a spart, în toatã noaptea sãrbãtorii, înafara paharelor pe care au dorit ei sã le arunce peste umãr, ca sã le poarte noroc, decât unul, din greºealã. Poate cã acesta a fost pentru Giovana, îºi spune Ieronim, singurul care s-a trezit. Adunã cioburile, ca sã nu calce pe ele, farfuriile cu resturi ºi celelalte mânjeli le va strânge doar mai târziu, când se vor deºtepta ºi prietenii lui, prãbuºiþi care pe unde a apucat când i-a pãlit de tot beþia, Lukas ghemuit lângã Ciro ºi þinându-l strâns de piciorul ºchiop, de parcã ar fi vrut sã-l tragã de pe o scarã sau sã-l întoarcã dintr-un drum, Helmuth cu capul pe pragul de lemn ca pe o pernã moale. Galileo stã rãsucit pe o parte, cu palmele amândouã lipite de ochi, iar Domenico în ºezut, pe podea, cu picioarele întinse, spatele rezemat de cuier, mâinile încruciºate peste burtã ºi gura cãscatã. Asta e ceea ce vede Geronimo, priveliºte care-i sporeºte slãbiciunea întregului corp ºi greaþa ce-i urcã din stomac, cu amar ºi acru deodatã. Dacã nu va ieºi repede la aer, se va prãbuºi, aºa simte, dupã ce va vãrsa poate pe covor sau într-unul din castroanele murdare toate zemurile dospite din el. Nu e obiºnuit cu bãutura ºi nici nu-i prea place, nu ºtie ce i-a venit asearã.

Deschide cu grijã uºa, ce bine cã balamalele unse cu vaselinã nu scârþâie, ºi se strecoarã afarã. Îl întâmpinã o luminã nehotãrâtã, mai mult o ceaþã, ºi o umezealã lipicioasã care îl împresoarã de peste tot ºi îi strânge ºi mai tare ºi dureros capul. Cei câþiva paºi îl fac sã ameþeascã ºi iar simte cum îi urcã din stomac opãreala amestecatã. Sã se aºeze undeva. Dar nu pe treptele reci, mai bine pe paiele din ºopron. Îi trebuie însã toatã voinþa pentru ca fiinþa lui cãzutã sã poatã porunci picioarelor sã strãbatã, fãrã sã cedeze sub împleticealã, distanþa pânã acolo. Când, în sfârºit, va ajunge, e prea ostenit sã mai doreascã altceva decât sã se întindã din nou ºi sã mai doarmã puþin, ca sã se liniºteascã toate, ºi gâlmele tremurãtoare dinãuntrul lui ºi strânsoarea ca de urzici ude dinafarã. Doar sã-ºi facã ºi el loc pe paiele rãscolite unde se lãfãie încã mãgarul, deºi la ora asta ar trebui sã fie treaz ºi sã ronþãie sau sã rumege. Ridicã-te, îi cere, ºi, cum animalul nu dã nici un semn, îl împinge uºor cu piciorul. Dar el tot nu se miºcã ºi nu rãspunde nici mãcar cu un suspin. Toþi sunteþi niºte momâi, iar tu parcã ai fi o mortãciune, se supãrã Geronimo, cãci nu-l mai þin puterile ºi vrea ºi el doar atât, puþin spaþiu pe iarba asta uscatã. Hai, scoalã-te, ºi mâine te voi duce în pãdure, poate mai gãsim ceva verdeaþã adevãratã, te rog.

Dar pânã la frunziº ºi ferigi, sã se mulþumeascã cu aceastã altã momealã, chiar dacã mai stinsã, mai aproape însã ºi mai uºor de crezut, aceste câteva fire de fân pe care Geronimo i le vârã sub bot. Ce ai?, se îngrijoreazã, vãzând cã mãgarul continuã sã rãmânã inert. Se apleacã, atingându-l cu mâna. ªi abia acum, când îi simte înþepeneala rece, îi vede ºi ochii lãptoºi, încãrcaþi de viniºoare alburii, la fel ca o sticlã crãpatã, ºi cãscaþi aproape peste orbite într-un cearcãn vânãt, apoi pojghiþele negre întinse de pe gurã pe gât ºi pieptul umflat, peste burta mãritã, ca îndesatã cu gãleþi de nisip. Dar tot nu înþelege, deºi îºi aminteºte un crâmpei dintr-un vis sau, poate, o viziune, în care trâmbe de pulberi au luat cu asalt ºi au îngropat o pãdure. Ce e?, Ce ai?, repetã el, acum în genunchi, îndepãrtând cu mâna, atât cât poate, într-o zãpãcealã subitã ºi mai adâncã decât orice beþie, crustele de sânge ºi spume nãclãite care i-au îngheþat pe blanã. O clipã a crezut cã trupul cãzut la pãmânt încã respirã, dar n-a fost decât un ultim suflu de aer dospit, puturos, o miasmã trimisã din adâncuri deja putrezite. Oh, geme, Geronimo, în timp ce un spasm puternic îi rãscoleºte ºi lui stomacul ºi un amestec de drojdie acritã ºi sare amarã îi inundã gura.

Mult dupã amiazã, când se va trezi din leºin, zgâlþâit ºi scãldat din belºug cu apã, va vedea din nou ochii cei albi, încã deschiºi, dar altfel, plutind undeva deasupra lui. Þine-l, aude apoi vocea unuia dintre bãrbaþi, Þine-l tu!, vine gâfâiala rãspunsului, poate e Dante cel care se opinteºte sã ridice ºi sã tragã, iar Lukas cel care împinge ºi saltã cadavrul, ce mai conteazã!, în timp ce capul mãgarului se balanseazã dintr-o parte în alta peste trupul încã prãbuºit al lui Geronimo. Ce faceþi?

Ce altceva decât sã-l care ºi sã-l îngroape? Asta vor face acum, vor sãpa.

Unde?, întreabã Ciro. Lângã gard, hotãrãºte Domenico, a fost dreptul lui sã aleagã. N-au însã decât o lopatã de grãdinã, micã, fãcutã pentru mâini de femeie care adunã, toamna, frunze uscate ºi petale de flori, iar în rest viseazã la mãritiº, nu la deschis morminte. Poate la Helmuth s-ar gãsi una potrivitã, dacã nu chiar o cazma, dar el nu s-a mai arãtat. Vor lucra de aceea pe rând, nici unul cu prea mare spor, pânã când Ciro va zice cã pãmântul e moale dupã atâtea ploi ºi ce ar fi sã încerce cu mâinile?, Bine, sã vadã dacã se poate, ºi toþi, unul lângã altul, aºezaþi în cerc, în genunchi, se vor apuca sã scurme. Braþele nu se încurcã, doar cã sunt grãbite ºi mai mult aruncã înapoi, în altã parte, ceea ce e de scos afarã. Nu la mine!, se supãrã Lukas, Tu ai azvârlit!, se rãsteºte Galileo., Mi-ai dat în ochi!, se plânge Ciro, Ba tu mã tot împroºti!, izbucneºte ºi Domenico, ºi lipseºte doar foarte puþin ca aceste bufneli sã nu se transforme în cuvinte mai grele. Numai Geronimo tace ºi nu face nimic, nu ajutã nici cu lopata, nici nu se apleacã sã scormone în pãmânt. Stã rezemat de gard, fãrã sã simtã frigul, ºi priveºte în continuare trupul animalului târât în curte, întrebându-se cum de s-a fãcut atât de mare ºi de ce trimite spre el, peste lumina lãptoasã a ochilor, o strãlucire care aproape îi stinge rãsuflarea. E sãrbãtoare, îºi aminteºte.

Vor avea nevoie de câteva ceasuri ca sã isprãveascã ce au început. Sunt murdari ºi obosiþi, la fel de încordaþi însã, gata sã izbucneascã din orice. Sã aºeze, deci, paiele, fiindcã aºa i s-a nãzãrit brusc lui Dante, cã vrea un aºternut ºi un înveliº pentru mãgarul lui, sã acopere repede groapa ºi apoi sã se despartã, pentru azi cel puþin. Poate aºa nu se vor certa ºi pacea se va reaºterne peste aceastã casã. Numai cã alta este urmarea. La ultima loviturã a lopeþii, de care s-au folosit din nou, ca sã arunce afarã câþiva bulgãri tãioºi, amestecaþi cu pietre, Galileo înþepeneºte ºi spune, într-o bâlbâialã care abia se înþelege, cã groapa cântã. Niºte cucuvele în capul tãu!, rãspunde o voce, supãratã cã iarãºi o iau de la capãt cu sminteala. Însã chiar în aceeaºi clipã se opreºte, cum vor face ºi ceilalþi, cãci da, aud acum cu toþii cum din adâncul pãmântului se ridicã mai întâi un sunet, apoi încã unul, ºi cum ele se leagã într-o melodie, nu mai mult totuºi decât o frânturã care se tot reia ºi se roteºte, ca ºi când cineva ar fi învârtit cheiþa unei jucãrii. Apoi vãd ºi cutia. E o casetã muzicalã, din lemn negru lãcuit ºi flori roºii pictate pe capac. Nici un colþ rupt, nici o muchie ºtirbitã, cheia care o face sã cânte e ºi ea la locul ei, poate au îngropat-o aºa, cu arcul întins, iar când Galileo a eliberat-o din strânsoarea mormântului, toate s-au dezlegat. Mai puþin taina. Ce ar putea fi înãuntru? ªi un frison de curiozitate ºi nerãbdare îi strânge pe toþi la marginea gropii. Podoabe pentru femei, crede Lukas, Ciro ezitã ºi se gândeºte la niºte scrisori. De dragoste, înclinã Galileo. Sau poate un testament. Ori vreo mãrturisire, e rândul lui Domenico.

S-ar grãbi sã afle, uitând cu totul ºi de munca lor de atâtea ceasuri ºi de mâinile murdare, ºi poate ºi-ar smulge unul altuia cutia, dacã Geronimo nu s-ar fi apropiat ºi n-ar dori, nu-i aºa cã-l vor lãsa?, sã fie el cel care va deschide. E singurul care nu are degetele încleiate. Bine, fie, doar sã ai grijã sã nu strici nimic. Sprijinindu-se în coate, bãiatul îºi saltã corpul ºi sare înãuntru. Dar va mai dura ceva pânã când muzica se va stinge, iar el va ridica, numai atunci, capacul, ºi va spune cã da, sunt niºte hârtii. Scrisori?, Nu ºtiu încã., Vino cu ele sus, porunceºte Dante. E chiar ceea ce trebuie sã facã, ºi repede încã, pentru ca ropotul de ploaie stârnit din senin, cu puterea unei furtuni de varã, sã nu-i ameþeascã de tot. Du-le în casã!, mai cere Domenico, în timp ce, cu un semn, îi îndeamnã pe ceilalþi sã se grãbeascã. Sã arunce o mânã de paie, sã tragã mãgarul ºi sã-l rostogoleascã în groapã, încã puþin fân dupã asta ºi câteva lopeþi de pãmânt, ca sã poatã sã acopere ºi sã plece. Ploaia nestãpânitã va împlini, ºi fãrã ei, lucrarea, netezind la sfârºit mica movilã ºi fãcând ca acest loc din curtea Giovanei, de lângã gard, sã parã aproape la fel ca înainte.

Dar ploaia nu se întinde ºi în casã. Iar aici toate sunt rãvãºite. Farfuriile nãclãite stau grãmadã, ca sã nu mai socotim mormanul de sticle. Geronimo n-a strâns decât cioburile, pentru restul n-a avut putere, iar acum nu se gândeºte decât unde sã ascundã ceea ce ar vrea sã pãstreze în tainã, nu ºtie prea bine de ce, numai pentru el. E un petec de hârtie, poate o rupturã dintr-un ziar, pe care stã scris Giovanna Lareta, 1918-1945, iar mai jos, însemnate cu un creion violet, douã adrese, din care una chiar aceasta, de la Campello Monti. Celelalte hârtii sunt doar niºte desene, schiþe de rochii, unele înfoiate de volane ºi înãbuºite de trene, altele alunecoase, ca pielea de ºarpe care se schimbã ºi se întinde, a vãzut doar în filme ºi odatã la operã aºa ceva. Pe astea sã le admire ºi prietenii lui, poate aºa, sub atâtea foieli de veºminte, vor visa o femeie, chiar dacã alta decât cea care i-a stârnit la drum ºi i-a momit spre aceastã casã, ºi noaptea le va fi astfel fericitã. Desenele vor rãmâne, deci, ale tuturor. Va dosi însã înscrisul, ºi iatã, a gãsit unde, în carcasa ceasului cu pendulã, un loc numai bun, fiindcã de când stau împreunã, niciunul din cei cinci bãrbaþi nu s-a sinchisit prea tare de cum trec orele, e greu, aºadar, de crezut cã s-ar apuca sã cerceteze acuma.

Asta e tot?, va ofta, dezamãgit, câteva clipe mai târziu Dante, Da, minte Geronimo., Rochii... ºi nici mãcar mãtãsuri adevãrate, numai niºte desene pe o hârtie, de ce le-o fi îngropat Giovana?, Eu nu mã pricep, dar poate pentru ca sã nu mai fie niciodatã una la fel, croitoresele astea sunt ca muºcate de vipere, vor sã fie mereu cele dintâi., Tu de unde ºtii?, Aºa am auzit, cã nu coase decât ca sã se întreacã., Dar nici nu ºtim dacã Giovana e cea care le-a îngropat, Atunci cine, în curtea ei?, Chiar noi întrebãm?, La urma urmei, nu-mi prea pasã., Nici mie., ªi nici mie.

Atât a durat judecata, dupã care hârtiile au intrat înapoi în cutie, Galileo a mai învârtit o datã cheiþa, Asta e pentru bietul mãgar, a spus el, aºezând apoi totul, la vedere, pe un raft, în camera de cusut. ªi pentru cã s-a fãcut deja searã ºi nimeni nu le mai calcã pragul, vor împãrþi friptura rece care a rãmas, fãrã sã se aºeze la masã, Lukas va dori puþin vin, ceilalþi însã doar apã, ºi vor merge sã se culce. Ducând fiecare cu el aceastã atât de neaºteptatã întrebare a lui Geronimo: Ce vârstã are, oare, Giovana, în ce an credeþi cã s-a nãscut?

Noaptea aceea a fost una bogatã în vise, ºi-o vor aminti prea bine cu toþii. Dar nu o femeie cu trup ca de ºarpe ºi îmbrãþiºarea fierbinte s-a plimbat printre ceþuri ºi le-a ars simþurile, ci alte nãluci. Va mãrturisi despre asta, cel dintâi, Helmuth, care, abia ce a dat puþin lumina, s-a nãpustit peste ei în casã, fãrã sã mai sune ori sã batã, doar în halat, ºi cu vocea stâlcitã de emoþie sau spaimã ºi faþa aprinsã de roºeaþã, a spus cã iar au început visele., Care?, Oh, cele cu rochia care se face mare ºi tot creºte pânã mã strânge la sfârºit într-un leºin, de parcã ar fi vie ºi ar avea o mie de braþe. La care Lukas ar fi gata sã izbucneascã în râs, dacã Domenico n-ar zice, în timp ce-ºi scoate haina de pijama ºi se ºterge cu ea de umezealã, cã nici lui nu i-a dat pace toatã noaptea Robert, nu mãgarul, ci bunicul, deºi, doar acum, cã stã sã-ºi aminteascã, îºi dã seama cã aveau chipul la fel. Dupã care Galileo adaugã cã a pãþit asemenea lor, nu prea i-a tihnit somnul, cãci i s-a învârtit mereu în faþa ochilor ºi în auz cutiuþa cântãtoare, iar apoi va fi rândul lui Ciro sã se scuture ºi el de cele care l-au tulburat, ba chiar l-au îngrozit cât timp a dormit, o mânã care îl trãgea de piciorul cel scurt ºi îl împingea într-o groapã. ªi lui Lukas i-a trecut cheful de râs, fiindcã abia acum, cã vorbeºte cu ei, nu-l mai urmãreºte foarfeca uriaºã care i s-a plimbat toatã noaptea peste sprâncenele îmbinate, iar el n-a fãcut altceva decât sã fugã ºi sã se fereascã, de teamã cã o sã-l înþepe ºi în ochi. Dar tu, Geronimo, tu ce ai visat? El încã nu s-a trezit.

Sãrbãtorile s-au dus ºi ei tot n-au putut strânge murdãria. Sosul de pe farfurii s-a uscat, pastele s-au încreþit sub o boare verzuie de mucegai, paharele aratã ca ºi când ar fi fost trecute prin mâl roºu, iar faþa de masã e ca un pãmânt peste care s-ar fi nãpustit uraganele, cu vela câte unui ºerveþel încã întinsã, dar cu masacrul gata înfãptuit. Eu nu pot, geme Galileo, nici Ciro, pentru cã îl doare piciorul, pe Lukas îl sãgeteazã spatele, Helmuth e doar oaspete, Domenico e primul venit ºi, deci, nu trebuie sã cadã toate pe el, iar Geronimo doarme în continuare. Vor plãti de aceea sã li se aducã ceva de mâncare, Remus se va scutura de pãcate cu pomana altor sticle cu vin, iar curãþenia poate sã mai aºtepte, anul încã n-a trecut.

Aºa cum nu trec nici zgâlþâielile, nici sudorile ºi nici gemetele lui Geronimo. ªi nici somnul lui necurmat, în care dã mereu din picioare ºi, dacã nu l-ar þintui la pat febra ºi oboseala, toþi ar jura cã ar vrea sã se porneascã undeva. Dupã câteva zile de astfel de ”toate aceleaºi” cu care Dante îi deschide uºa lui Remus, ºi dimineaþa ºi seara, când acesta îºi furã puþin timp sã le calce pragul, nu din plãcere, cãci e un haos acolo, ci numai din creºtineascã datorie pentru niºte strãini, spune el celor ce se opresc la benzinãrie, iar ei sunt mulþi ºi vorbele se duc, unul dintre ai casei, nu se mai ºtie care, crede cã ar trebui sã cheme un doctor. Nu e un lucru obiºnuit sã doarmã cineva atâta. Nu, nu este, confirmã medicul, dupã multe pipãieli ºi îndelungi pânde ale pulsului ºi respiraþiei, fiindcã bãiatul, aºa crede el ºi e aproape sigur, are o aprindere a plãmânilor. Pot sã consulte ºi pe altcineva dacã vor. Dar n-o vor face, chiar ºi pentru simplul motiv cã nu vor mai apuca, crizele de tuse cu secreþie vâscoasã ºi valurile de sudori þinându-se acum lanþ.

Aºa va intra în casa ºi viaþa lor, adusã de la Valstrone, cu motocicleta, pentru a da ajutor cu devotamentul ºi priceperea ei, sora Evelina.

Comentarii cititori
sus


Sorin Delaskela

 

Textul adormit
jurnal

 

Sunt deja la a doua ceaºcã de cafea în aceastã dimineaþã. Beau cu gesturi încete ca ºi cum aº avea tot timpul din lume la dispoziþie. Adevãrul este cã nu mã grãbesc nicãieri, cã nu am o þintã anume, un orizont clar de atins. Nu trebuie sã ajung undeva, sã fac ceva sau altceva. Nici un trebuie nu-mi guverneazã mãrunta viaþã. Dimineaþa, ºi apoi întreaga zi, ºi toate zilele din aceºti ultimi ani, îmi aparþin ºi mi-au aparþinut. M-am scãldat, ºi o fac încã, în razele unui soare sabatic. Deºi senzaþia, ºi care tinde sã devinã una dominantã - ºi pe care am tot ezitat sã o transcriu în jurnal -, e aceea cã de fapt stagnez, mã las unei imobilitãþi inexplicabile, lipsitã poate chiar de sens. Ca ºi cum aºtept o anume claritate ºi o vigoare pierdute. Pândesc o cale care sã se deschidã, o cauzã care sã mã prindã în ardenþa ei, ceva, orice, dar care sã mã ridice din aceastã apatie surâzãtoare, din neclintire.
Pe fereastrã - cerul dimineþii e de o frumuseþe impalpabilã. Crengile legãnate de vântul rece dar domol.

Aici voiam sã ajung, la aceastã libertate lipsitã de orice conþinut? Ani de zile în care nu am fãcut mai nimic: þigãri, cafea, trenuri, iubiri pasagere, lamentaþii, câteva oraºe în care am stat douã-trei luni. Sperând ce? Un gust de rãtãcire, de neaºezare. De eºec ºi cãutare. M-am izolat ºi m-am strâns în jurul meu ca o funie de cânepã în jurul unui gât de adolescent bãtrân ºi agonic.

Încerc sã recuperez jurnalul, ce se poate, totuºi, recupera din notaþiile fugare din toþi aceºti ani din urmã. Am încã iluzia cã toate aceste pagini ar putea construi la un moment dat un Text, dincolo de silueta lor distroficã, dincolo de tot ceea ce, în mod evident, e dezarticulare ºi inconsistenþã în acest exerciþiu diaristic. Sunt, iatã, ºase ani de abnegaþie diaristicã, minorã ca tonalitate dar destul de îndãrãtnicã. Mã preocupã - dar nu pânã la obsesie - acest Text posibil ce doarme în materia ceþoasã a notaþiilor de jurnal din aceºti ani.

Recuperarea jurnalului ar trebui sã înceapã prin eliminarea nesemnificativului, a ceea ce cred cã nu are nicio relevanþã în economia posibilã a Textului. Ingrat elogiu adus literaturitãþii în dauna autenticitãþii.

Zilele acestea întreaga mea existenþã a fost ancoratã de centrul eteric ºi sonor al unor imagini vechi, îndepãrtate, în care eram copil ºi colindam pe dealurile de la Schela, scãldate-n lumini calde ºi hrãnitoare. Lumea pierdutã a copilãriei e cel mai frumos ºi ciudat dintre visele acestei vieþi.

Livius Ciocârlie: „Acum scriem jurnal pentru alþii, din histrionism. Facem literaturã”. Chiar aºa? Scriem ºi pentru alþii, indiscutabil. Chiar ºi jurnal care, poate, ar trebui sã fie locul maximei onestitãþi, nu al reprezentãrii. Dar e în joc, mai mereu, ºi ciudata plãcere a expunerii.

Continui sã privesc cerul. Spectaculozitatea sa neobositã. E aproape 8. Soarele a rãsãrit cu timiditate iar aerul, prin fereastra întredeschisã, e curat ºi rece ca rãsuflarea unui heruvim.

Dar care e totuºi miza, vreau sã spun adevãrata mizã a jurnalului, dincolo de toate celelalte, dacã nu chiar voluptatea neobositã ºi orbitoare de a fi cu noi înºine? Prin jurnal eºti prins în plãcerea de a te povesti þie însuþi, cum zicea Julien Green.

Scrisul la jurnal e o meteahnã. O apucãturã, ca oricare alta.

Acum aº nota gustul. Gustul atât de straniu al clipelor vechi, aproape pierdute. Gustul copilãriei ºi adolescenþei, gustul care mã împresoarã brusc, izvorând din simpla privire aruncatã pe fereastrã, din liniºtea matinalã a lumii, ºi odatã cu el sentimentul acesta greu, mieros ºi dulce-amar al limitei, al prezentului, al lucrurilor care îºi îngânã propria mãreþie ºi decãdere. Am aproape 44 de ani, o vârstã îngrozitoare ºi viguroasã.

Mi-a plãcut, ºi mã grãbesc sã o notez aici, acest fragment din jurnalul lui R.P., pe care l-am frunzãrit zilele trecute în grãdinã: “În ceea ce priveºte sinceritatea cerutã cu atâta insistenþã de unii, cred cã am ajuns în ultimul timp la o concluzie în raport cu felul meu de a vedea lucrurile mari ºi notez aici cã sinceritatea nu poate fi altceva decât act de consecvenþã cu personajul nostru uman, ceea ce, din punct de vedere comun, poate fi nesincer, din punctul de vedere pe care-l reprezint nu este - ºi invers. Orice sinceritate comunã (o nesinceritate altfel) o consider slãbiciune.” (Radu Petrescu, Ocheanul întors, p 178-179, C.R., Bucureºti, 1977). Cred cã ºtiu ce vrea sã spunã, aici, prin actul de consecvenþã. Revizitând paginile acestui jurnal îmi dau seama cã nu sunt sincer - dacã prin sinceritate înþeleg un act de deznudare lipsitã de inhibiþii - fiind totuºi sincer.

Revin la problema jurnalului meu. Primele pagini sunt dactilografiate pe foi obiºnuite, de un alb incert. Pe marginea lor regãsesc uneori mici însemnãri scrise de mânã, într-o aparentã grabã sau nerãbdare. Sunt dactilografiate în urmã cu foarte mulþi ani ºi le-am pãstrat, pur ºi simplu, nu ºtiu exact de ce, poate tocmai pentru farmecul lor vechi, aºa cum bãtrânii îºi pãstreazã în cutiuþe tot felul de lucruri atinse de o dulce, pateticã inutilitate, dar la atingerea lor ceva îndepãrtat ºi fantomatic vibreazã în adâncul lor.
Am avut douã maºini de scris. Una, nemþeascã, Erika, împrumutatã de la un bãtrân avocat din Bucureºti. ªi una italianã, Olivetti, primitã de la Angela. Erika am restituit-o proprietarului dupã o îndelungatã ºi oarecum profitabilã folosire. Olivetti s-a stricat destul de repede, cam dupã un an. Diferenþele dintre maºinãrii erau enorme. Cea italianã, deºi nouã, nu a rezistat presiunii degetelor, având prea multe componente din plastic. Mi se pare o maºinã de scris mai degrabã potrivitã unei femei, cu o bãtaie delicatã pe suprafeþele tastelor, aptã pentru a suporta texte uºoare sau simple articole funcþionãreºti.

Jurnal riguros cronologic nu am scris decât în anii din urmã - în ultimii 6 ani, mai precis - când am început sã fiu mai aplicat ºi sã-mi datez însemnãrile. Jurnalul meu e de fapt un corp destul de obscur de notaþii felurite, nestrãbãtute de niciun fir narativ, ºi care nu se pot lega, oricât m-aº strãdui sã cred contrariul, într-un construct având un înþeles mai adânc decât simpla desfãºurare fizicã de expresii. Senzaþia pe care o am acum rãsfoindu-i paginile, în intenþia de a decupa un traseu, e aceea cã am în faþã efortul uºor patetic al unui pictor naiv care s-a strãduit sã tuºeze în caietul lui de diletant impresii de tot felul, trãite-n voiaje diferite, de la silueta unei basilici conturatã febril la o masã pe o terasã estivalã, la linii intersectate ºi abstracte vrând sã sugereze - ce altceva? - stãri interioare. Iar dupã aceasta nu mai urmeazã nimic, niciun act integral, desãvârºit, totul oprindu-se aici, în stadiul de schiþã, de promisiune, de salt întrerupt.
Chiar efortul de a recompune-recupera acum jurnalul mi se pare inutil, deºi cred cã tocmai plãcerea inutilitãþii e cea care mã atrage. Chipul acesta fragmentat ºi inconsistent din jurnal, cã îmi convine sau nu, e chiar al meu, ºi trebuie cumva sã mi-l asum. Încerc sã privesc mai atent prin ocheanul întors al notelor de jurnal propria-mi realitate.

Vechi notaþii, fragmente, impresii, note de lecturã, simplitãþi de tot felul. Jurnalul e un corpus dezlânat, lãsat în voia sorþii, lipsit de virtuþi artistice. O sumã de notaþii alandala pe care ar trebui sã le dau pieirii ºi nicidecum sã le reiau acum, într-o încercare de sistematizare, de re-compunere. Poate cã miza jurnalului e tocmai recuperarea unitãþii. Sau iluzia ei.

Îmi place liniºtea dimineþii. În aceºti ani în care m-am retras cu mine, departe de implicãri ºi responsabilitãþi sociale majore, într-un fel de hibernare impusã, aº fi putut sã scriu mai mult ºi mai bine. Nu am reuºit mai nimic.

Mi-am dorit sã mã retrag - aºa cum probabil toate fiinþele zdruncinate simt nevoia la un moment dat sã stea departe de lume ºi mai mult cu sine, cât mai mult cu sine, aplecate asupra propriului declin intim - iar acum mã simt prizonier în aceastã realitate a recluziunii.

Îmi e imposibil sã evit un anume sentiment al eºecului.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey