•  Mircea Gheorghe: Livius Ciocârlie, Bãtrâneþe ºi moarte în mileniul trei
•  Davian Vlad: Vânãtorii de fluturi - fragment
•  Toma Grigorie: Explorãri în þinutul misterios
•  Carla Berneanu: Îmi promit mie ºi merg mai departe


sus

Mircea Gheorghe

 

Livius Ciocârlie, Bãtrâneþe ºi moarte în mileniul trei


În aparenþã, subiectul cãrþii lui Livius Ciocârlie face parte dintre cele pentru care s-ar zice cã existã o competenþã universalã. Toatã lumea ºtie despre ce-i vorba. Pe de o parte, nu existã om care sã nu fi meditat, cu mijloacele reflexive ºi culturale de care dispune, mãcar o datã la bãtrâneþe ºi la moarte, iar pe de alta, concluziile, dupã mii de ani de cugetare pe cãi mai mult sau mai puþin directe - filozofice, artistice ori religioase - se grupeazã în jurul unor alternative, fundamental, simple. Una conduce cãtre resemnare ºi acceptare, cealaltã cãtre negarea morþii ºi continuarea vieþii sub diferite forme.

Numai cã Livius Ciocârlie în cartea sa nu examineazã bãtrâneþea ºi moartea în general, ci numai felul în care conºtiinþa sa asimileazã ori încearcã sã asimileze  aceste douã realitãþi inevitabile. Eseistul se fereºte programatic sã fie moralist, el nu vrea sã transmitã cu bunã ºtiinþã nici o pildã, nu are ambiþia de a-i ghida pe alþii pe un drum pe care el l-ar cunoaºte mai bine: "Nu am o ideologie, o filozofie a mea. N-am înþeles nimic, nu am ce sfaturi sã dau. Nu sunt /.../ un îndrumãtor. Din cãrþi, discursul moral îl regret. Indignãrile, le retrag". Ceea ce-l îndeamnã sã scrie este, s-ar spune, un act experimental: "Scopul meu e sã observ bãtrâneþea unui spirit sceptic. A unuia care, în afarã de moarte, nu aºteaptã nimic". Aºadar un fel de detaºare, de obiectivitate, de refuz al inflamãrii.

Observarea aceasta nu va produce o înºiruire de constatãri triste, o etalare de simptome mai mult sau mai puþin clinice, însoþitã de melancolia aferentã, ci o examinare de sine preocupatã de a evita suficienþa, autoiluzionarea ºi egolatria. Bãtrâneþea nu este încã o realitate teribilã. Bãtrâneþea târzie, când totul iese de sub control, aceea este de temut: "Slavã Domnului, pânã acum nu mã tem. Mã tem mult mai mult de bãtrâneþea dusã prea departe".

Cu asemenea premize, în care prevaleazã judecata cumpãnitã, cartea lui Livius Ciocârlie se citeºte ca o îmbinare de jurnale. Existã mai întâi, probabil ca un nucleu germinativ, un jurnal personal al micilor seisme cotidiene, al semnelor de îmbãtrânire, al reacþiilor celorlalþi din jurul sãu, al oboselii vitale ºi al aprehensiunilor. Diaristul simte cã i-a trecut timpul, refuzã "sã se þinã la zi", îºi doreºte liniºtea, se simte izolat ºi strãin când se nimereºte printre tineri, înregistreazã condescendenþa abia sugeratã a celorlalþi, se fereºte sã idealizeze "înþelepciunea" bãtrâneþii ºi este neliniºtit la gândul cã ar putea trãi prea mult ºi ar înfrunta destinul lui Cioran sau al lui Nietzche (care însã nu a avut totuºi o viaþã lungã). Din aceasta cauzã, noteazã cu speranþã orice dereglare a inimii în ideea unei morþi uºoare ºi când se întâmplã ca un examen medical sã se dovedeascã favorabil, rezultatul îl neliniºteºte: "Înainte de a urca în tren, la Lucian Petrescu, vizitã de rutinã. Verdict: OK. Nici mãcar o extrasistolã nu s-a gãsit. Pãi dacã aºa stau lucrurile, însemnã cã n-am pe ce sã mã bazez. Pot sã trãiesc ºi 80 de ani. Mi s-ar pãrea foarte imprudent".

De asemenea, se învinovãþeºte pentru lipsurile materiale ale familiei, se tulburã la gândul cã T., soþia lui, ori el vor rãmâne singuri dupã dispariþia primului dintre ei, îºi mãrturiseºte un sentiment de impostor datoritã unui "gol de culturã ordonatã" din tinereþe, îºi inventariazã lapsusurile ºi se îngrijoreazã din cauza lor, îºi judecã excesiv de sever cãrþile; constatã cã devenind înþelept, sufletul i se "micºoreazã" ºi nu mai este atras de oamenii la care a þinut cândva ºi conchide într-una din secvenþele finale ale cãrþii: "Dacã mã întreb ce anume din viaþã e cel mai important pentru individ, rãspund fãrã ezitare; sã nu trãiascã prea mult". ªi în apropierea punctului final al cãrþii se întreabã cu un fel de spaimã pe care ºi-a dominat-o tot timpul: "Abia acum va începe traversarea deºertului, dupã ce am terminat?"

Dar existã alãturi de jurnalul acesta ºi jurnalul de lecturã care se citeºte ca o proiecþie a eului în universul culturii. Gãsim aici note, citate, observaþii, analize percutante ºi uneori paradoxale asupra unor texte luate din Biblie, Nietzche, Cioran, Plotin, Andrei Pleºu, Nadejda Mandelºtam, Heidegger, Dostoievski, Kundera, Maxim Gorki, Pascal, Socrate, Gabriel Liiceanu, Levinas, Eugen Ionescu, Alain, Unamuno, Musil ºi mulþi alþii. Erudiþia lui Livius Ciocârlie nu are nimic ostentativ, este fireascã aidoma unui fruct rotund care se împlineºte pe îndelete, iar eseistul, în dezvoltãrile sale, este mult mai mult decât un ins fermecãtor "care bate câmpii cu graþie". La drept vorbind, sub raportul, tensiunii gândirii, l-am compara cu Unamuno, dar un Unamuno pentru care "sentimentul tragic al vieþii" nu este legat de moarte, ci de ceea ce o precede, de drumurile pline de spaime, de suferinþe sau uitare care duc spre ea.

Concomitent cu cele douã jurnale, strecurându-se printre confesiuni ºi note de lecturã, se desfãºoarã istoria discretã, alcãtuitã din secvenþe scurte, a "mamei B". Iat-o în prima apariþie, dupã ce eseistul a intrat bine în materia subiectului sãu. E deja o femeie foarte bãtrânã, are 95 de ani, dar pare feritã de obsesiile sau cel puþin de preocupãrile ginerelui ei: "În fiecare dimineaþã, mama B. examineazã atent zaþul din cafea. Vrea sã-ºi cunoascã viitorul. Ce va mai face, pe unde va mai umbla. Marea cãlãtorie? Nici un pic". Va reveni ulterior, din când în când, evocatã ca o fantomã, seninã, rigidã, cu o sãnãtate neverosimil de bunã, detaºatã de lume, rãsfãþatã de fiica ei, ºi cu mintea din ce în ce mai golitã de amintiri. Va fi totuºi un model de refuz pe cât de instinctiv, tot pe atât de eficace al morþii. Apoi brusc, totul în fiinþa ei începe sã se degradeze rapid ºi mama B pãrãseºte casa, internatã, probabil, într-un spital de bãtrâni ori un azil: "Ar trebui sã închin cartea mamei B, spune spre sfarºit Livius Ciocârlie. Ea m-a determinat sã scriu".

Bãtrâneþe ºi moarte în mileniul trei se terminã cu un citat din caietele lui Eugen Lovinescu. Citatul e banal, dar în contextul cãrþii, este aluziv, de o ironie tristã: "Zi splendidã. Lucrez la roman, 18 p. capitolul cel mai miºcãtor: moartea lui Ciocârlicã. Încep povestea lui Cilibiu". Citatul acesta încheie o carte, simplu spus, de o autenticitate excepþionalã.

(Text din volumul Imprevizibilul triumf, Institutul european, 2008)

Comentarii cititori
sus


Davian Vlad
 

Vânãtorii de fluturi
(fragment)

Pentru cei care, deºi nu mai sunt, îmi vor fi mereu.

Masiva uºã a sãlii 337 rãsuflase uºuratã atunci când ultimul intrat o priponise finalmente în poziþie fireascã ºi când du-te vino-ului dement al începutului de an i se pusese capãt cu doar câteva sutimi de secundã înainte ca balamalele s-o ia ºi ele razna ºi sã ne lase în braþe cu hardughia pe care o tot þineau în picioare între douã ziduri impasibile. Eram toþi, sau aprope toþi, naiba ºtie câþi ar fi trebuit sã fim ºi dacã mãgãoaia va mai fi trebuit crãcãnatã pânã la balamale ºi de altcineva. Unii uºor de citit ca HOLLYWOOD-ul din deal, alþii impenetrabili ca un poem modernist, alþii la fel de bine temperaþi, dar parcã ceva mai roºcati în obraji, alþii undeva între, cu privirea pierdutã în spuma tavanului ºi cu spatele rezemat de ocheadele celor care cãutau deja rãspunsuri pânã ºi-n bezna indiferentã a unei amãrâte de table certate cu echilibrul… Mi-au cãzut atunci ochii ºi pe unii ºi pe alþii, speriat fiind însã mai ales de mine, de ceea ce nu ºtiam, ºi ºtiam cã nu ºtiu prea multe, ºi asta mã fixa clar într-o poziþie deloc confortabilã, din aia care-þi livreazã generos cârcei ºi junghiuri ºi care te face sã te fâþâi la nesfârºit. Fâþâiala mea n-avea cum sã rãmânã neobservatã ºi zâmbetul meu schimonosit trebuie sã fi speriat pe unii, dar nici cã mi-aº fi putut dezlipi rictusurile sau mi-aº fi putut domoli întrucâtva tremuriciul pentru a face o impresie mai bunã. ªi nu doar acum, când pot sã reconstitui la rece, fotogramã cu fotogramã, imaginile miºcate de mai an, ci chiar ºi la acel moment l-am putut lejer repera pe Adi, cu al sãu tors hiperbolic, cu capu-i holomeric, cu haloul sãu ºchiop, croit din leduri pestriþe, ºi cu ochii aceia de smarald înceþoºat ce lansau brusc priviri-laser, “Baronul Roºu al aerului stãtut!”, raze ce-þi sfredeleau trupul pânã la cele mai scârboase mãruntaie, de simþeai aburi pestilenþiali debuºând prin gãurile lãsate în urmã, ochii aceia pe care fie de i-ai acoperi cu pãmânt, fie de i-ai închide în globuri de cleºtar sau de þi i-ai pune ºirag sub bãrbie, tot nu i-ai putea amuþi vreodatã. ªi tremuram ºi mai tare gândindu-mã cum privirea aia demonic-angelicã îmi va dezintegra toþi colegii, mai ales colegele!, mi-i va pulveriza pe toþi încã dinainte de a-i cunoºte, de a le ºti numele mãcar, de vom rãmâne doar noi doi într-o salã pustie, un turnir cu deznodãmânt previzibil. ªi gândindu-mã la asta acum, mã împing repede cu capul sub bancã, mã ascund de laserele Jedi-ului sub acoperire, ºi-l las sã-ºi irosescã flãcãrile pânã la ultima fãrâmã de vãpaie, vipie inutilã, viperã cu dinþi de lapte, viespe suptã de venin… Un scârþâit monofonic ºi zumzãitul se stinse, la fel ºi laserele de serviciu. Era momentul îndelung pregãtit al intrãrii în scenã a celui pentru care se inventase exuberanþa, dacã nu ºi alte câteva.                                      

Hai cã-mi vine sã mor de râs, nu alta! Dintre noi toþi, “cavalerii mesei pãtrate”, tocmai eu, “eternul neofit”, cum mã tot gratula Sorin, dintre toþi cel mai nevrednic de a þine hronicul vieþilor, vieþii noastre trepidante ca EKG-ul celui mai talentat dintre cardiaci, tocmai eu, “cel decãzut din dreptul la stil”, vorba lui Adi, sã fiu cel pe care Moira, Zarathustra, Make-make, Zeul Bengos sau Dumnezeu ºtie ce altã entitate cãreia nu poþi sã-i baþi obrazul fiindcã nu se cade îl pune în faþa hârtiei albe, aceastã Groenlandã imbecil de docilã, gata oricând sã înghitã cele mai mari prostii, tocmai astilatul de mine sã trebuiascã acum sã-ºi pãlmuiascã sinapsele ºi neuronii, sã-ºi chinuie cu sadism cortexul cerebral, sã-ºi defriºeze nemþeºte mormanul de amintiri vechi din anticariatul ãsta pe care îl purtãm mereu asupra noastrã, pentru a reconstitui ce? O poveste a vorbelor cel mult… ªi spun asta nu doar pentru cã eram veºnicii studenþi la Litere, ci mai ales fiindcã dintre toþi ºi toate, ele, vorbele, doar ele au contat pânã la urmã. Ele, care doar ne gâdilau niþel pe la ureche, pentru a zvâcni apoi brusc, levitaþie dureros de incontrolabilã!, într-un zbor sprinþar pe lângã noi, prin noi, pe sub mese, pe tavanurile afumate, pe aplicele soioase, fluturi policromi pe fundal sepia, pentru ca apoi sã ne facã ºmechereºte cu ochiul ºi sã disparã în negura din spatele gurilor de aerisire. ªi cum sigur o madlenã nu mi-ar fi de mare folos, “poate o vodcã!”, pentru a le regãsi ar trebui sã mã întorc cumva în acele locuri mitice care mi s-au insinuat în ambele emisfere, “oricum hard-ul tãu nu e prea încãpãtor, ºi zãu dacã voi fi eu cel ce-þi va face upgrade-ul!”, ºi sã sug fãrã fricã gurile alea de aerisire, sã aspir fãrã milã pânã la cel mai sfrijit sunet, pânã la cea mai anorexicã silabã, într-atât încât sã scuip holograme, sã expir cuvinte pe care, puzzle suprem, sã mi le restitui epifanic, ºi dacã ºi ele se vor dovedi docile, sã reconstitui într-un final nesfârºitele, mirabilele conversaþii ce mi-au istovit spiritul… Ar putea fi o carte pe care au scris-o mai ales alþii, ºi care, ca orice carte care se respectã, va avea un mare minus, îi va lipsi muzica, fiindcã viaþa asta la care fac eu referire a avut parte de o coloanã sonorã ce l-ar lãsa mut ºi pe cel mai afon dintre pisãlogii de vocaþie, Radiohead, Pixies, Smiths, Joy Division, Depeche ºi toþi ceilalþi pe care-i iubeam ca ºi cum ei ne dãruiserã viaþa însãºi, pentru a ne-o salva mai apoi de mii ºi mii de ori, toþi cei care ne stãteau alãturi la mese ºi ne ºopteau despre viaþã ºi moarte, despre dragoste, prietenie, pãcat, despre eºec, triumf ºi câte-n lunã ºi stele, cei care ne deprimau duios ºi ne înveseleau perfid, care ne dãdeau în cap, ne azvârleau cât colo, apoi trãgeau de noi, patetice arãtãri de cauciuc!, ºi dupã ce, cu chiu cu vai, reveneam la forma iniþialã, ne turnau vedre de apã-n cap pânã ne recãpãtam vremelnic cunoºtinþa… Cu recunoºtinþã pentru toþi dragii mei torþionari, dar mai ales pentru cei doi irezistibili protagoniºti de profesie, Adi ºi Sorin, mã voi arunca în acest vortex emoþional, voi cotrobãi prin sertare fãrã mânere, voi molfãi aerul alb-negru al trecutului, ºi-i voi scoate pe cei doi din nou “în” luminã, acolo unde voluptatea lor fãrã de început ºi de sfârºit poate sã respire din nou nestingheritã, acolo unde ei sunt ei ºi, vai!, noi, noi. ªi nu pot sã-mi potolesc zâmbetul, cãci tocmai cel refuzat de idee, “eºti inamicul public numãrul 1 al coerenþei, eºti agentul 007 al Agenþiei Internaþionale de Combatere a Relevanþei!”, cel respins de cuvânt, cu un discurs pentru care n-ar fi invidiat nici de parlamentarul român standard, tocmai eu sã fiu Grigore Ureche-ul (“tu chiar eºti într-o ureche, mai ceva decat Ceauºescu în tablourile alea din ºcoalã!”) care sã doneze hârtiei faptele de vitejie lingvisticã ale “cavalerilor”. Accept ironia situaþiei ºi mã prefac (“ai o fibrã histrionicã pe care, spre binele tãu, ar trebui sã þi-o cultivi”) cã nu v-aud râsetele ºi ºuºotelile, ºi nici nu trebuie sã mã forþez prea tare, fiindcã de-aici încolo mã veþi pierde, ºi dacã toate cele ce vor urma vor avea vreo fãrâmã de semnificaþie pentru voi, atunci etichetãrilor infailibile ale lui Adi le voi face mustãþi `a la Dali, chelie gen Robert Duvall, urechi precum ale lui Gable, cearcãne ºi riduri planturoase, ºi voi râde de ele pânã când îmi va crãpa pântecul, sternul îmi va face implozie ºi gura mi se va spânzura de perciuni!                                 

 

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

 

Explorãri în þinutul misterios

 

O carte bunã nu-ºi epuizeazã niciodatã valenþele ºi deschiderile, ceea ce i se întâmplã ºi Cãrþii anului 2011 (premiatã de ARIEL), Însemnãri din þinutul misterios (Editura Cartea Româneascã), semnatã de Gabriel Chifu. La lansarea de la Târgul de carte Gaudeamus din Bucureºti, au confirmat valoarea incontestabilã a volumului personalitãþi de primã mãrime ale literaturii române contemporane: Nicolae Manolescu cel care a spus cã e o carte de poezie excepþionalã, lucru rar, una dintre cele mai bune cãrþi ale ultimilor 20 de ani; Dan Cristea care a susþinut faptul cã alãturi de romanul anterior aceastã carte este o realizare extraordinarã; Alex ªtefãnescu a punctat evoluþia frumoasã a lui Gabriel Chifu care a devenit un poet foarte bun. Iar cartea va avea un destin literar european, dacã va fi tradusã; Varujan Vosganian a relevat rezultatul unei întâlniri cu moartea, reîntoarcerea de pe tãrâmul morþii, iar cartea este una de referinþã a literaturii noastre contemporane. Cosmin Ciotloº a subliniat înclinarea cãtre metafizic a poeziei acestei cãrþi reuºite. Nu altfel decât apreciativ au glosat ºi numeroºii deja întâmpinãtori ai cãrþii în revistele literare ºi culturale centrale ºi regionale, importante.

Constatând cã nu a fost corect depistatã originea ºi sfera þinutului misterios, autorul se explicã într-un articol din revista Ramuri, al cãrei redactor ºef a fost pânã nu de mult. El se autointerogheazã pentru noi: „Ce este þinutul misterios?” κi ºi ne rãspunde: „Simplu: este chiar lumea aceasta, cu interioritatea ºi exterioritatea ei, este chiar lumea aceasta care mã cuprinde ºi pe mine ca parte (în cazul concret dat, fiindcã vorbesc în numele meu, din punctul meu de vedere), ca centru al ei”. De fapt, nici nu se putea vorbi din alt punct de vedere din moment ce cartea este o confesiune lirico-epicã izvoditã mai mult din interior spre exterior, dintr-un biografism cu profund grad de intimitate.

Din unghiul ortodoxiei patristice omul este aºezat de Dumnezeu în centrul lumii, cu rol de conducãtor, de conºtiinþã a lumii. Aici îºi are originea ºi conceptul dezvoltat de Gabriel Chifu care aºazã în background-ul subînþeles al lucrãrii sale expresia latinã nosce te ipsum, tradusã ºi completatã ulterior: Cunoaºte-te pe tine însuþi ca sã poþi cunoaºte lumea. Filosoful grec Protagoras decidea în cartea lui Despre  zei cã omul e mãsura tuturor lucrurilor, fiinþa lui fiind identicã cu ceea ce ne apare nouã din cele existente ºi inexistente. Iar Picolo della Mirandola susþinea cã omului i s-a dat puterea pentru a reuºi sã-ºi aleagã direcþia existenþei, sã coboare spre animalitate sau sã se apropie de Dumnezeu. Umanismul renascentist va prelua idea creºtinã a situãrii omului în centrul naturii lumii, punând-o la baza creaþiei artistice.

Însemnãri din þinutul misterios spre aceste concepte  conduce introspecþia fiinþei eului liric ca parte a lumii ºi a centrului ei. ªi, cum omul este o celulã a organismului numit societate ( dupã Garabet Ibrãileanu), se poate decripta din cartea lui Gabriel Chifu întregul mister al omului divin ºi social, concomitent. Poetul ne provoacã sã-i dezþelenim misterele þinutului auctorial înscripþionat în landul social, real ºi virtual, sã-i dibuim adecvãrile ºi inadecvãrile sinelui cu sine ºi cu lumea ambientalã, potrivirile ºi nepotrivirile, stãrile ºi nestãrile, plenitudinile ºi implenitudinile.    

În consecinþã, unul dintre toposurile principale ale cãrþii este trupul care precum o limbã de clopot loveºte când într-o dungã a lumii, când în alta emiþând vaiere disperate ale vieþii, dar mai ales ale morþii. Tema trupului ºi a erodãrii lui în drumul spre moarte este se pare laitmotivul cãrþii. Ca parte a dualismului cartezian (trup ºi suflet), trupul intrã în disputã cu sufletul peste timp precum se întâmpla ºi acum în urmã cu câteva secole în Divanul sau Gâlceava înþeleptului cu lumea sau Giudeþul sufletului cu trupul, a lui Dimitrie Cantemir, aºa cum s-a mai stipulat, de altfel. ªi cum de fapt însuºi poetul face trimitere la marele înaintaº, într-o circumstanþã de pãrãsire de cãtre fiinþã a trupului încarcerat între fiarele maºinii zdrobite de copac, levitând în înalt, în labirinturi grele: „Deodatã puþin îmi pasã de trupul meu de jos - / ºi aºa era o gâlceavã nesfârºitã între noi, / nu mã mai înþelegeam cu el, nu se mai înþelegea cu mine, / se-nnoroia când eu mã smeream / ºi-l gãsea veselia când sufletul meu / cãdea-n genunchi cernit ori rãtãcea prin ceþuri.” Mâna Domnului îl reîntoarce din drumul spre eternitate: „Brusc, simt cum cineva invizibil mã ia de guler. /  ªi-n trupul meu de jos, prins între fiare, / cu iscusinþã, m-aruncã la loc.” (Ascensiune, încercare ratatã). Luând proporþii cioraniene (trupul - zãcãmânt de zãdãrnicie) cearta ia proporþii neobiºnuite, se transformã încet-încet „în mãcel. /  Un mãcel care nu se încheie niciodatã. /  Un mãcel care nu cruþã pe nimeni, în care nu piere nimeni /  ºi-n care nimeni nu iese învingãtor”. (Suntem mai mulþi).

Ieºirile sufletului din trup sunt reiterate. De data aceasta pãrãsirea este terestrã: „N-am încotro: ies din trup / aºa cum cobori dintr-un autobuz de þarã, când se stricã”. Lamentaþia faþã de perisabilitatea trupului este nutritã de teama cã ar putea fi posibilã neputinþa neamþului  din atelier de a-i repara autobuzul, fãrã de care lipsindu-i adãpostul „o sã plutesc un timp de colo colo, fãrã rost ºi o sã dispar.” (O maºinã prãpãditã e omul).

Se iveºte deci necesitatea stringentã a unui nou trup sau a mai multora de rezervã. În tonul blagian (Daþi-mi un trup, / voi munþilor, / mãrilor, / daþi-mi alt trup sã-mi descarc nebunia / în plin), Gabriel Chifu reclamã trupurile de rezervã pe care le-a pus deoparte, pentru salvarea vieþii, în cazul sãu, dintre cele avute pe parcursul existenþial: „un trup îmbrãcat în pantaloni scurþi”, altul „lãsat într-o zi seninã de varã înotând într-o mare clarã / undeva pe braþul Kassandra”. Încrederea în aceste trupuri de rezervã este seninã, ele „lumineazã aidoma unor candele, au inimi inocente, puternice, neîncepute.” (Trupuri de rezervã). Teama în faþa trecerii este legatã tot de materia oxidabilã ºi casabilã a trupului în opoziþie cu sufletul nemuritor: „Din burduful trupului / crãpat în o sutã de locuri” din cauza folosinþei îndelungate, abia se mai reþine sângele „încovoiat în baston”  sã nu se risipeascã, sã poatã sã-ºi mai „numere anevoie bãnuþii ºi zilele” (Sângele meu îngânã un cântec nemaiauzit). 

ªi în poemele de dragoste, în care poetul închinã iubitei ode umbrite de acel vergilian fugit irreparabile tempus, trupul îºi are prezenþa ºi funcþia lui primordialã, de comunicare sinergeticã a celor doi poli de atracþie divinã: „atomii trupului meu / fremãtau de dorinþã, de nerãbdare / ºi dãdeau sã-ºi facã loc / în trupul sãu”. Distanþa pusã de conjucturã între cei doi sporeºte la superlativ tensiunea telepaticã: „atomii trupului meu abia mai þinându-se laolaltã, bucuroºi / s-ar rupe, m-ar pãrãsi ºi ar zbura / spre ea, / s-o regãseascã.” (Atomii trupului meu). Poezia eroticã a lui Gabriel Chifu se înscrie în sfera neoromanticã tradiþionalã, menþinându-se în tãrâmul puritãþii ºi luminozitãþii sentimentului, fãrã tentaþii de senzualitate exacerbatã. El celebreazã o iubire statornicã, împãrtãºitã exemplar, mirabilã ºi sacrã unire: „Ce anatomie s-a fãurit între noi doi! / Ca-n Parisul medieval, / între mine ºi tine / nevãzute canale subterane s-au format / ºi ne leagã”. Ca ºi Nichita Stãnescu (care cere iubitei sã-l acopere cu inima ei împotriva venirii toamnei), eroul liric din acest poem reclamã ocrotirea iubitei care devine metaforic pelerina lui de ploaie, plapuma de acoperit în nopþile friguroase, aerul de respirat. Comunicarea este totalã cu rezultat: crearea unei fiinþe noi: „Prin ele (prin canalele subterane dintre ei n.m.) sentimentele ºi sângele meu / se varsã în tine. /  ªi ale tale în mine. / Prin ele, inima mea în trãsurã de aur / vine ºi se uneºte cu inima ta.” (Fiinþã nouã). Precum un alt Ulise, protagonistul poemului cerceteazã cu maximã sinceritate misterul aflat în trupului iubitei, ºi chiar dacã o altã Circe (care de altfel e tot Ea) l-ar ispiti sã-ºi apropie paturile într-o camerã de hotel, gândul ºi inima lui sunt la Penelopa care-l aºteaptã credincioasã în arealul iubirii lor paradisiace.

Alte motive încapsulate liric-narativ în carte sunt: nostalgia copilãriei inocente în casa natalã de la Calafat, a chietudinii serafice în casa de la Craiova, a necruþãtorului timp fugos, dar ºi marcarea terifiantei finitudini implacabile, a relaþiei cu semenii cu unele aluzii la ingratitudinea lor ºi la strâmbãtatea socialã, pe care le dezavueazã etc.

Însemnãri din þinutul misterios este o carte reprezentativã a literaturii române contemporane ºi, deºi se aliniazã într-o oarecare mãsurã trendului actual al democratizãrii literaturii, poezia lui rãmâne totuºi ancoratã în postura prin care îl fixeazã, cu precizia-i caracteristicã, Nicolae Manolescu în Istoria criticã a sa: o poezie de o anume cerebralitate neomodernistã, înclinatã spre evazionism, cultivând metafora rarã ºi preþioasã dar ºi de o referenþialitate postmodernã, deturnatã uneori în parabola metafizicã, în care realismul ºi cotidianul detaliilor par sã implice un tâlc mai mult sau mai puþin codificat”.        

Câteva figuri de stil (epitete, comparaþii, metafore) utilizate cu parcimonie de Gabriel Chifu vor fi edificatoare pentru arta sa poeticã ridicatã la rang înalt, aproape de perfecþiune: pãºim prin moarte / ca prin apa unui râu; inima mea a fost un asin fãrã putere; viaþa te e mai subþire, / decoloratã, strãvezie, / ca o cãmaºã de pânzã / pe care ai spãlat-o / de sute ºi sute de ori; sufletul meu ...ceaþã luminiscentã / ce creºte, ºi creºte, pânã ce totul cuprinde ºi se mistuie; aerul... trece prin mine / ca maºinile prin pasajul de la marginea oraºului; ea era ca o salcie tânãrã prin care trecea vântul; trupul tãu emana melodii ca marea; o, dar ºi cerul: / se târãºte ca ºarpele cu solzi pe pãmânt; cartea aceasta creºte / ca un copil, ca o salcie, ca o plantã de muºtar / ca vuietul din pieptul unei mulþimi revoltate ...

Frumuseþea ºi plasticitatea exprimãrii ºi expresivitãþii literare îl situeazã pe poetul ºi prozatorul Gabriel Chifu, fãrã niciun dram de exagerare, aºa cum au recunoscut mulþi dintre exegeþii sãi, în primele rânduri ale scriitorilor talentaþi ºi autentici pe care îi are literatura noastrã contemporanã. 

 

Comentarii cititori
sus

Carla Berneanu

 

Îmi promit mie ºi merg mai departe


Nici nu ºtiam sã articulez bine cuvintele ºi mã visam „ziaristã”. Pe vremea aia, cam când aveam trecute în buletin doar vreo 12, 13 primãveri, ãsta era cuvântul cu o uºoarã greutate pentru urechea unui om de rând (ziaristu’ fu înlocuit uºor cu jurnalistu’ cãci sunã mai profund, mai serios, mai „office”) .Cert e cã de când am deschis ochii mari ºi verzi, singurul reper în viaþa mea fu taicã-meu. Astfel cã mã fãcui mare colecþionând diverse publicaþii prin care el ºi-a dat cu subsemnatul, decupând numele lui boldat din colþul articolului ºi lipindu-l în catastiful creat din dorinþa de a mã fãli ºi pe viitor cu talentul lui.

Trecurã anii ºi visul de a-i cãlca pe urme începuse sã prindã contur. Aripile se desfãceau încet, dar îmi asigurau succesul. Nici nu împlinisem bine 18 ani ºi dãdusem sfoarã în þarã cã vreau sã îi iau fur arta condeiului celui care mi-a dat viaþã. ªi prin clasa a 12-a ºtiam exact unde mã îndrept. ªtiam decât eu, nu ºi cel care trebuia sã-mi dea consimþãmântul. Doar apropiaþii, cei care consideram eu cã, la rândul lor, mã considerã suficient de copilã pentru a nu mã þine de cuvânt atunci când vine vorba de ceva atât de mãreþ.

Pe partea ailaltã, taicã-meu, ºtiind cã nu mã descurc decât la numãratul banilor, excludea facultãþile cu profil real. κi dãduse seama cã am o oarecare îndemânare la scriiturã, deºi era puþintel cam dezordonatã. Se consultã în stânga, în dreapta, puse planul cap la cap ºi îi ieºi socoteala. Copila se duce la Facultatea de Litere. Cât de rãu a putut sã mã afecteze nu îmi ajung trei zile ºi trei nopþi ca sã descriu sentimentul de neputinþã, de neîmplinire a visului din copilãrie etc. ªi vecinii cred cã au fost oarecum martori la tragedia produsã de tatãl meu. ªi începui sã plâng, sã mã plâng, sã þip (la persoane care îmi permit crizele mele emoþionale).

Am dat ºi bacalaureatul, i-am mângaiat orgoliul ºi mândria de tatã cu media obþinutã, dar urma ce era mai rãu. Înscrierea la facultate. Maicã-mea, mândrã ºi ea de odrasla isteaþã, a mers cu mine sã depun dosarele, sã aranjez cu hârþogãraia. Cum am pãºit în facultate, am ºi vãzut o sãgeatã sub care scria JURNALISM, am urmat-o ºi m-am trezit în faþa unui birou mic. Am lãsat dosarul pe masã, i-am zâmbit frumos doamnei profesoare ºi mi-a zis: “Ne vedem în toamnã!” ºi atunci am ºtiut cã acolo îmi este locul sau cel puþin trebuie sã îmi arãt mie cã pot sã nu mã dau bãtutã.

ªi am simþit o satisfacþie condimentatã doar cu ambiþie. Iar acum sunt aici, la un pas de a termina facultatea, ºi chiar de nu ºtiu încotro sã merg sau ce voi face când “voi fi mare”, ºtiu cã visul meu a rãmas în picioare ºi nu a fost doborât nici de cel mai puternic vânt. ªi poate, dacã mã voi þine din nou de cuvânt faþã de mine, voi reuºi sã am o semnãturã cu rezonanþã.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey