•  Ana-Maria Bamberger
•  Andreea Bratu
•  Laurenþiu Budãu
•  Alexandra Davidescu
•  Gellu Dorian
•  Carmen Firan
•  Toma Grigorie
•  Mircea M. Ionescu
•  Gheorghe Truþã


sus


Despre dramaturgia româneascã de astãzi

Dupã ce în numãrul pe aprilie al Prãvãliei culturale am invitat sã se pronunþe despre starea dramaturgiei româneºti contemporane regizori ºi critici de teatru (vezi opiniile dumnealor aici), în numãrul de noiembrie am dat cuvântul spectatorilor ºi celor care scriu texte dramatice. Pe primii i-am întrebat: „De ce mergeþi la teatru?”, iar pe autori: „Ce înseamnã sã fii dramaturg astãzi? Câte piese aþi scris pânã acum ºi câte au fost jucate? Sunteþi mulþumit de relaþia cu managerii, regizorii, criticii de teatru? Credeþi cã ar trebui schimbat ceva? Ce?”
(C.M.U.)

 

Comentarii cititori
sus


Ana-Maria Bamberger

                  

Managerii, regizorii, criticii de teatru sunt ºi ei oameni ºi,
ca toþi oamenii, au calitãþi ºi defecte

 

Ce înseamnã sã fii dramaturg astãzi? Nu cred cã înseamnã neapãrat altceva decât în trecut, adicã sã creezi un text pentru a fi jucat de cãtre oameni vii, prezenþi acolo în acel moment, în faþa unor oameni vii, prezenþi ºi ei tot acolo în acel moment. Realitãþile, tehnologiile se schimbã, dar în esenþa lui teatrul tot asta este. ªi poate cã în mod paradoxal accelerarea vieþii, tehnologizarea din ce în ce mai mare a comunicaþiei face ca actul teatral, care rãmâne prin definiþie unul de întâlnire directã între ºi cu oameni vii, în carne ºi oase, arhaic într-un fel, în care timpul se dilatã în loc sã se contracte, sã devinã chiar mai important, pentru cã rãspunde unei nevoi umane adânci, definitorii, pe care doar tehnologia nu o poate satisface.

Am scris zece piese (ultimele douã încã în lucru), au fost jucate opt.
În privinþa relaþiei cu managerii, regizorii, criticii de teatru - e foarte greu de generalizat ºi nu prea cred cã e util. Sunt ºi ei oameni ºi, ca toþi oamenii, au calitãþi ºi defecte. Am realizat proiecte în diferite þãri, ºi peste tot am întâlnit oameni cu care m-am înþeles bine, pe care i-am apreciat foarte mult, ºi împreunã cu care am putut progresa, ºi alþii, cu care n-a existat o comunicare atât de bunã. În general, încerc sã iau partea bunã ºi sã caut oameni cu care sã mã potrivesc ºi sã pot comunica în cât mai multe planuri. Asta creeazã încredere ºi de aici pornesc ºi cele mai reuºite proiecte.

Ce ar trebui schimbat? Dacã ar fi sã mã gândesc la peisajul teatral din România, ºi în special la Bucureºti unde am lucrat mai mult, cred cã ar fi foarte util dacã ar exista mai multe spaþii teatrale în care sã se poatã lucra, cu manageri buni, ºi diferite modalitãþi flexibile de colaborare cu astfel de spaþii, care sã permitã trupelor independente care realizeazã spectacole sã le prezinte în condiþii optime. Ar fi important ca astfel de spaþii, care au început sã aparã dar sunt încã prea puþine pentru un oraº ca Bucureºtiul, sã fie susþinute ºi din partea oraºului, ºi de cãtre media, sã devinã cunoscute ºi publicului ºi sã permitã o manifestare directã ºi vitalã a creativitãþii teatrale a tinerilor aflaþi la început de drum, alãturi de trupele deja cunoscute.


Comentarii cititori
sus


Andreea Bratu


Starea de imponderabilitate

Am trãit-o prima oarã în facultate, cu ocazia unui concert la Ateneu. Nu mai ºtiu exact ce concert era, ºtiu doar cã atmosfera din sala circularã a fost una specialã, iar eu am avut senzaþia cã Ateneul e o navã spaþialã care s-a smuls din realitatea unei seri de toamnã târzie ºi ploioasã ºi ne-a transportat pe noi, cei „aleºi”, undeva într-un spaþiu nedefinit ºi altfel. A doua oarã s-a întâmplat într-o noapte ninsã, când la Sala Radio Cella Delavrancea ºi-a sãrbãtorit 100 de ani pe scenã, la pian, alãturi de unul din elevii favoriþi, devenit peste ani un reputat pianist, ºi când o salã întreagã a sãrbãtorit-o, la rându-i, în picioare, cântându-i „La mulþi ani!”. Din nou, am trãit acea stare specialã, a unei clipe de magie, când timpul stã în loc ºi simþi aerul din jur încãrcat de o energie beneficã.

La un spectacol de teatru totul devine ºi mai intens, pentru cã toate simþurile îþi sunt asaltate. În ultimii ani, mai ales, am plecat de multe ori înainte de finalul piesei, sãtulã de urâtul ºi trivialul care au invadat scena, probabil din raþiuni post-moderne. Nu pledez neapãrat pentru o artã sutã la sutã estetizantã, dar cred cã uneori se exagereazã cu oglindirea atât de fidelã a unei realitãþi ºi aºa din ce în ce mai greu de îndurat. Pânã la urmã, toate spectacolele care mi-au creat acea stare rarã ce le-a clasat drept „evenimente unice” au fost, deºi de facturã diferitã, niºte spectacole omogene ºi mai ales frumoase.

În teatru, e nevoie de foarte puþin, uneori, pentru ca actorii sã se transforme pentru douã ore în zei ºi sã transmitã un mesaj coerent, care sã emoþioneze ºi sã-i facã pe „muritorii” din salã sã respire fiecare replicã odatã cu ei. I-am invidiat întotdeauna pe actori pentru senzaþia copleºitoare pe care o au, fãrã îndoialã, când vãd cum publicul întreg trãieºte alãturi de ei scenã cu scenã, ºi care îi încearcã mai ales la final, când descoperã pe chipul fiecãrui om acea bucurie imensã de a fi fost pãrtaº la ceva ieºit din comun. Cum spuneam, se poate întâmpla cu mijloace minime, uneori prin forþa împrejurãrilor. La prima ediþie a Festivalului Shakespeare, magia s-a produs la spectacolul Cum vã place al trupei britanice Cheek by Jowl, nevoitã sã joace în prima searã fãrã costume ºi decor (oricum abia schiþate), rãmase în urma trupei undeva într-o vamã. Regia, pe de-o parte, dar mai ales actorii ºi talentul lor imens au fost de ajuns pentru a încãrca sala cu energia atât de specialã a unui spectacol unic. Aceeaºi energie care devenise aproape palpabilã la o altã ediþie a Festivalului, în teatrul arhiplin care a întâmpinat trupa de la Bulandra ºi a sa A douãsprezecea noapte. Atunci, la final, a fost rândul spectatorilor sã vadã pe chipul zeilor-actori, redeveniþi oameni obiºnuiþi, bucuria unui dialog reuºit cu sala.

Anul acesta, rãsfãþul a fost maxim. Nu cred cã am cum sã gãsesc cuvintele potrivite pentru Sonetele lui Shakespeare, al lui Robert Wilson ºi al celor din Berliner Ensemble, aºa cã voi spune doar cã a fost un spectacol pe care nu cred cã îl va uita cineva vreodatã ºi care probabil nu va fi egalat de vreun altul, pentru cã a fost ALTCEVA. Pe aproape a fost ºi spectacolul bucureºtean de teatru-dans imaginat de Gigi Cãciuleanu, cu miºcãri repetate obsesiv, gesturi-accent creatoare de personaje ºi un înveliº muzical care cu greu te þinea pe scaun. În sfârºit, O furtunã stârnitã de Silviu Purcãrete, spectacol care probabil ar reuºi sã creeze o atmosferã specialã chiar dacã ar fi jucat „fãrã sonor”, cãci este de o plasticitate deosebitã. Sigur cã atunci când toate la un loc, actori, scenografie, miºcare scenicã, muzicã ºi lumini, sunt alese ºi dozate cum trebuie, momentul de magie este desãvârºit, ºi ajungi la starea de imponderabilitate pe care încercam sã o descriu la început.

De asta merg la teatru. Din când în când, simt nevoia sã plutesc puþin.

 

Comentarii cititori
sus


Lauren
þiu Budãu

 

Mulþi vorbesc în dodii despre dramaturgia româneascã
fãrã mãcar s-o fi citit

 

Ce înseamnã sã fii dramaturg astãzi? Bunã întrebare! O fi o chestie de noroc, de ºansã, de întâlnire cu Persoana, cu Teatrul, cu Regizorul, cu Trupa-care-trebuie. Se spune - ºi asta de ani buni - cã dramaturgia româneascã contemporanã nici nu existã. Adevãrul este pe undeva la mijloc. Existã (ºi o spun cu toatã certitudinea, cu toatã coerenþa ºi obiectivitatea de care pot da dovadã), numai cã nu prea mai seamãnã cu dramaturgia semirigidã care se scria înainte de ’90 (semirigidã din cauza “vremilor”, din cauza cenzurii, din cauza trãdãrilor personale ori colective). Încã îºi cautã propriul vad, propria voce, propriile formule. Un stil, da, cred cã ãsta-i cuvântul potrivit... Dacã mã gândesc mai bine, cred cã este un fenomen absolut normal, un fenomen natural, o chestie genuinã. Partea proastã este cã nu prea este lãsatã sã-ºi creascã aripile ºi nici încurajatã sã-ºi experimenteze zborul ºi este lovitã cu mãciuca în cap chiar de cãtre cei care au datoria moralã ori chiar sunt plãtiþi cu bani grei de cãtre stat ca sã o sprijine efectiv... Suntem obiºnuiþi sã strâmbãm din nas la aproape tot ce este românesc. Meteahnã veche. Dramaturgia nu face nici ea, “sãraca fatã bogatã”, excepþie de la aceastã regulã. Mulþi vorbesc în dodii despre dramaturgia româneascã fãrã mãcar s-o fi citit. Li se pare prea inutilã, prea degradantã, prea obositoare aceastã operaþiune. De obicei cei trecuþi de 60 de ani, cei care dau acum verdictele. Importãm; da, e mult mai simplu, mult mai fãrã bãtãi de cap. Nu încercãm sã ne impunem propriile produse, propriile valori. Fãrã riscuri; vrem sã mergem la sigur, la mai mult decât sigur, la foarte sigur. Dacã nu funcþioneazã “pandaliile autohtone”, cum sã ne facem de râs...

Majoritatea concursurilor de gen (care în general sunt organizate de teatre de prestigiu) premiazã piesele autohtone în festivitãþi sforãitoare ºi le lasã apoi de izbeliºte ori le recomandã celorlalte teatre ca sã se spele cu ele pe cap. Nici chiar piesele premiate de UNITER se pare cã nu au o soartã mai bunã. Dramaturg?! Mulþi directori de teatru ori regizori cred cã dacã îþi monteazã o piesã îþi fac o mare favoare, iar partea cu drepturile de autor ar cam trebui trecutã sub tãcere. “Ciocu’ mic, dom-le dramaturg încã în viaþã! Se poate?!... În orice caz, eºti bun de cinste, ne eºti dator pentru cã ne-am chinuit sã-þi cãþãrãm hoitul abscons pe piedestal!”

Am auzit de cazuri în care dramaturgii erau cei care aduceau bani de acasã ca sã li se monteze piesele... Brr!

Am scris pânã acum 24 de piese dintre care au fost premiate cinci. Un raport, sã zicem, onorabil. Monodramele Femeia cu pipã ºi M-am hotãrât sã devin câine  (Canon în D) au fost proiecte independente în care s-au implicat voluntar Bianca Holobuþ (Teatrul I.D. Sârbu - Petroºani), Alina Neagu ºi Graþian Prisacariu (Teatrul Municipal Bacovia - Bacãu). Carolina ºi Poneiul a fost montatã la Teatrul Ion Creangã - Bucureºti, fiind de fapt ºi ultimul spectacol al regretatului Cornel Todea. Serenadã pentru Cervantes a fost montatã de mine la Teatrul de Animaþie - Bacãu. Cam atât. E puþin, e mult? Se pare cã alþii stau ºi mai prost la capitolul ãsta sau nu stau chiar deloc...

Scriu teatru, relativ, de puþinã vreme, din 2010. Majoritatea covârºitoare a pieselor mele (2/3) sunt comedii. Am încercat sã-mi trimit textele la câteva teatre din þarã ºi din Basarabia. N-a funcþionat absolut deloc. Mi-am postat majoritatea pieselor pe Scribd.com. ºi pe alte câteva reþele destinate literaturii. Trei dintre ele apar traduse ºi în englezã. Oricine este interesat le poate citi ºi descãrca liber, extrem de liber. Încã nu m-a sunat nimeni sã-mi propunã ceva concret. Poate cã sunt prea grãbit. Poate cã, la cei 46 de ani ai mei, sunt prea tânãr pentru meseria asta drãcoasã, poate cã sunt prea bãtrân ori poate cã nici nu exist... Poate cã prea mã cred buricul pãmântului. O fi ºi asta, dar nici prietenii mei care scriu teatru de mult mai mult timp ºi au primit recunoaºterea diferitelor concursuri dramatice se pare cã nu o duc mai pe roze. Unora nu li s-au montat piesele chiar dacã în regulamentul de participare al concursurilor de dramaturgie la care au participat ºi câºtigat era stipulat clar acest lucru.

Termenul de milogealã îmi este absolut necunoscut. Consider cã datoria mea este sã scriu piese bune ºi foarte bune ºi sã încerc sã le fac cât mai vizibile. Apropierea ar trebui sã existe din ambele pãrþi implicate. Cert este cã pentru toatã lumea existã un loc sub soare. Trebuie sã mai existe ºi soarele.

Ca sã se schimbe ceva ar trebui sã existe ceva care sã poatã fi schimbat!

 

Comentarii cititori
sus


Alexandra Davidescu

 

Tot ce am scris
este rezultatul experienþelor de pãpuºãreasã

 

Ce înseamnã sã fii dramaturg astãzi? Cred cã ce a însemnat ºi ieri! La aceastã primã întrebare nu prea ºtiu ce sã rãspund. Nu am avut niciodatã sentimentul cã sunt un dramaturg, nici tupeul sã mã înscriu în Uniunea Scriitorilor nu l-am avut! Am scris prima mea piesã de nevoie... M-am tot rugat la scriitori consacraþi sã-mi scrie ceva care „sã solicite adeziunea publicului care provocat sã rãspundã imediat ºi sincer”, cum remarca I.D. Sârbu în referatul pe care mi l-a fãcut. Tot el scria mai departe cã nu ºtie cum sã categoriseascã piesa mea Joaca, ºi afirma cã titlul este mai mult decât o metaforã, e ideea esenþialã a spectacolului.

Aºadar tot ce am scris este rezultatul experienþelor de pãpuºãreasã. Mi-au trebuit ceva ani pânã sã-mi dau seama cã cei mici au bucuria fiecãrei clipe. Pun mai mult preþ pe timp decât noi, cei care-l risipim, deºi ºtim cã se scurge fãrã întoarcere!

Copiii de astãzi n-or mai fi ca cei de ieri!?

Copil fiind, toatã lumea e a ta!
Casa ta, curtea ta, strada ta, oraºul tãu... Mai de curând am aflat de la un strãnepot cã ºi avionul de cursã lungã Paris-Casablanca era al lui!
Ce bine ar fi dacã am ºti sã ne bucurãm, de zilele ce ne-au fost date, precum copiii care se bucurã de fiecare clipã!
Prin joacã se deprind primele noþiuni de supravieþuire la toate fiinþele, iar la copil joaca nu-i o simplã distracþie cum scrie în dicþionare, e o iniþiere - o metodã nerestrictivã de acumulare a experienþelor, deprinderilor. În teatru copilul învaþã din joacã sã prindã curaj, antrenându-se în competiþii. κi exerseazã puterea de concentrare.

În tinereþe, am citit - acum pot spune cã am frunzãrit de fapt -multe cãrþi din care mã întreb cât am învãþat.
Nu mã pricep sã fac teorie, dar mi-am reamintit citind o lucrare a unui om de ºtiinþã despre terapia prin râs, cã, încã din secolul al IV-lea i.Hr., Aristotel considera cã exteriorizarea emoþiei este „un act de purificare a organismului uman” pe care l-a numit „catharsis”. Cât de oarbã am fost atunci la tinereþe, sã nu fac nici o legãturã cu meseria pe care o iubeam ºi-mi doream sã-i aflu tainele!
Dacã ar fi numai aceastã eliberare de energii care cuprind o salã plinã de puºtime dezlãnþuitã într-un spectacol „supapa purificãrii”... ºi ar fi de ajuns, dar teatrul este mult mai mult, are ºi alte merite în menirea lui.
Ca încheiere la întrebarea „Ce înseamnã sã fii dramaturg astãzi?”, pentru cei mici, mã gândesc cã ar fi bine sã trãiascã în lumea lor, ca sã-i cunoascã mai bine... Copiii de astãzi n-or mai fi ca cei de ieri!?

Cred cã teatrul are acum de jucat un rol mai important decât în copilãria mea

Am scris peste 10 piese ºi nu mai ºtiu câte dramatizãri. Toate au fost jucate, dar asta nu spune mare lucru! Numãrul de reprezentaþii ºi de spectatori, într-un cuvânt longevitatea unui spectacol demonstreazã garanþia calitãþii unei montãri. La fel de important este ºi numãrul teatrelor care îl înscriu în repertoriu. Câteva dintre piesele mele au avut norocul sã fie traduse în ºapte limbi strãine de scriitori profesioniºti, care au adãugat calitate bunelor mele intenþii.
Dramaturgia pentru teatrul de pãpuºi cere o leacã de cunoaºtere a acestei lumi din spatele cortinei.
Nu fac incursiuni în dramaturgia pentru adulþi în care experienþele mele sunt limitate, dar despre rolul pe care-l are teatrul de pãpuºi în educaþia copilului pot sã afirm cu certitudine cã spectacolele montate în cele mai multe cazuri au surclasat valoarea literarã a dramaturgiei pentru teatrul de pãpuºi.

Copiii nu mai vãd pe geamul din blocuri un cer înstelat sau o lunã plinã

Cred cã imaginaþia este una dintre cele mai importante supape ale înþelegerii ºi intuirii, pe care, alãturi de pãrinþi ºi educatori, teatrul o poate provoca precum fantezia, stãpânirea de sine, spiritul critic ºi lista este nesfârºit de lungã...
Noi avem ca spectatori preponderent preºcolarii ºi ºcolarii mici, care sunt în perioda potopului de întrebãri, sunt cuprinºi de vraja interogaþiei, dar nu mai beneficiazã de bunicii de altãdatã, care-ºi dãruiau rãbdarea ce nu au dat-o copiilor pe când erau pãrinþi...
Cred cã teatrul are acum de jucat un rol mai important decât în copilãria mea. Eu aveam poduri pe care le scotoceam, imaginându-mi poveºti pentru fiecare ciob de oglindã pãrãsitã... Cutia cu pãlãrii demodate era o comoarã de basme...
Acum blocurile cu lipsa lor de personalitate - „cutii de chibrituri” cum le numea mama când am mutat-o lângã noi - sunt dezolante! La început, prin anii ’50, camerele erau încã înalte ºi spaþioase, nu ca acum. Copiii nu mai vãd pe geamul din blocuri un cer înstelat sau o lunã plinã! Sã aducem cerul mai aproape de ei, pãdurea cu frunzele arãmii de toamnã, sã-i sensibilizãm creându-le starea de emotivitate ºi dorinþa continuã de afirmare.
Spectatorii adulþi sunt foarte diferiþi de la o þarã la alta, de la un continent la altul, de la o religie la alta, de la o culturã la alta, pe când cei mici sunt o apã ºi-un pãmânt adunaþi din orice colþ al lumii. M-am convins colindând în lung ºi-n lat pãmântul.
Am capul plin de cucuie ce mi le-a fãcut pragul de sus... Metoda de unicã folosinþã ºi, culmea, repetabilã a vieþii, de a ne veni mintea la cap!
Nu mai ºtiu pe câte cãi ocolite am rãtãcit, dar am adunat strop cu strop tot ce poate fi de folos declanºãrii reacþiilor emoþionale într-o piesã ce se adreseazã copiilor.

De fiecare datã ºi-au recunoscut vina

Primele mele piese au fost montate de soþul meu. Ocoleam furtuna ºi evitam uraganele. Uneori, cu ciudã, recunoºteam cã el are dreptate. Experienþa anilor în care ne-am ºi m-am ºcolit pe scena Teatrului Naþional din Craiova, viaþa de zi cu zi alãturi de oameni talentaþi au contribuit la formarea mea profesionalã. Am fost un om norocos. Am avut ca modele mari personalitãþi care au pus amprenta pe cariera ºi destinul meu. Sã trãieºti într-un teatru în care sã fii încurajat sã te afirmi este un mare noroc.
Sigur, mi s-a întâmplat sã am dificultãþi cu câte un director de teatru, dar cred cã nu am gãsit eu metoda sã fiu înþeleasã sau nu am avut rãbdarea sã-i conving... Dar de fiecare datã ºi-au recunoscut vina... Dovadã cã nu au fost de rea credinþã, ci neºtiinþa bat-o vina!
Am fost invitatã la câteva premiere, ca autoare vorbesc, dar, ca un fãcut, primeam cu întârziere viza or eram prinsã în spectacole ºi aºa se face cã nu am reuºit în toþi aceºti ani sã-mi vãd un spectacol montat de un alt regizor din þarã sau de aiurea... doar cele regizate de Horia Davidescu. Am primit fotografii, cronici bune ºi pe vremea aceea ºi tantieme. Mai ales cele de peste hotare erau ceva mai consistente.
În 1982 am avut norocul sã montez în Spania unul dintre spectacolele mele, cu o trupã de balet condusã de o personalitate a baletului românesc. Pentru cariera mea, de dupã pensionare, ca autor ºi regizor, a fost cea mai interesantã experienþã.
Ca în povestea de acum douã secole scrisã de Heinrich von Kleist, despre un vestit balerin al acelor vremi, care era fermecat de spectacolele marionetiºtilor care-l inspirau, eram ºi eu fermecatã de personalitatea fiecãrui balerin în parte, imaginam roluri care li se potriveau.

Sã fie promovatã competenþa

Mi-aº dori o schimbare, da, mai multe. Bine ar fi sã fie omul potrivit la locul potrivit. Sã fie promovatã competenþa. Sã renascã dragostea de meserie, mândria profesionalã. Autoritãþile sã nu mai priveascã pãpuºarii ca pe ultima spiþã la cãruþa culturii.
Vorbesc cu durere-n suflet de Teatrul din oraºul meu natal, Craiova, care a  rãmas pe drumuri...
Toþi edilii au promis marea cu sarea ºi de fapt nu au fãcut nimic ºi tare mã tem cã nici nu vor face!

 

Comentarii cititori
sus

 
Gellu Dorian

 
Nu m-am ocupat în mod special de o relaþie cu teatrele

 
Am scris în jur de douãzeci de piese de teatru pînã acum. Am publicat douã cãrþi de teatru, care însumeazã paisprezece piese de teatru. Ambele cãrþi au fost nominalizate la premiile Uniunii Scriitorilor din România. Una, cea apãrutã anul trecut, a obþinut acest premiu. Mi s-au jucat pânã acum doar douã piese de teatru. Nu m-am ocupat în mod special de o relaþie cu teatrele, deci nici cu regizorii. Locuiesc prea departe de bãtãlia care se dã pentru intrarea în repertoriile teatrelor. Aici relaþia trebuie sã fie una extrem de bine consolidatã ca sã intri în atenþia regizorilor care, în majoritatea cazurilor, fac cãrþile. Nu ºtiu dacã o sã-mi fac prea curînd o astfel de relaþie. Locuiesc într-un oraº în care de peste 100 de ani existã un teatru profesionist. Cele cîteva încercãri de a intra în repertoriul teatrului, deºi unele piese au intrat pe lista de aºteptare, au eºuat, doar una singurã, anul trecut, reuºind sã intre pe scenã, într-un spectacol de studio. Normal ar fi, în urma obþinerii unui premiu important pentru dramaturgie, cum este cel al Uniunii Scriitorilor din România, ca mãcar teatrul din oraºul tãu sã se autosesizeze ºi sã-þi cearã acordul pentru montarea unei piese de teatru. Nu s-a întîmplat aºa ceva. Nu dau vina pe nimeni, pe nici un teatru din þarã, din acest punct de vedere. Eu ar trebui sã fiu cel care sã insiste, aºa cum fac autorii dramatici jucaþi pe scenele þãrii. Or tocmai calea prin care trebuie sã ataci o astfel de problemã fiind una anevoioasã, hiper-solicitantã, am renunþat. Scriu în continuare teatru, adun în sertar, voi publica, probabil în urmãtorii ani, încã o carte ºi în rest, Dumnezeu cu mila.

Atîta timp cît ea nu existã, aceastã relaþie cu managerii de teatru, cu regizorii, cu criticii de teatru, nu pot sã mã declar mulþumit sau nu de aceasta. Dupã cum vãd cã funcþioneazã teatrele, stagiune de stagiune, dupã cum vãd cã revistele publicã, nu prea multe, cronici dramatice, iar regizorii, cei cîþiva buni, sunt extrem de ocupaþi, înseamnã cã existã, negreºit, o relaþie evidentã între dramaturgi ºi manageri, regizori, critici de teatru. Cei mai mulþi, însã, sunt cei consacraþi, dispãruþi fizic, cu care relaþiile sunt cele mai cordiale, nu-i aºa, în timp ce cei contemporani, care reuºesc sã intre în graþiile regizorilor, se menþin acolo printr-o tenacitate pe care eu încã nu mi-am încercat-o.
Nu se va schimba nimic în sistem. Oricît s-ar dori. Aºa cã sunt resemnat ºi privesc degajat totul din mers.

 

Comentarii cititori
sus

Carmen Firan

 

Conteazã mult cercul intelectual ºi artistic în care te miºti,
dar ºi credibilitatea pe care o ai ca scriitor

 

Nu mã pot considera dramaturg prin excelenþã. Piesele de teatru pe care le-am scris constituie o parte mai micã în creaþia mea literarã. Din pãcate. Mi-ar fi plãcut sã scriu mai mult teatru, dar aºa s-a întâmplat sã fie. La un moment dat, chiar dacã încerci diverse genuri literare, eºti cumva împins sã alegi între poezie, prozã, sau teatru... Nu exclud personalitãþi complexe, care se împlinesc în mai toate, ca Marin Sorescu, ca D.R. Popescu sau I.D. Sârbu. Chiar ºi la ei însã, prima etichetã defineºte cum este mai ales perceput. Spunem în primul rând „poetul” Marin Sorescu, „prozatorul” Camil Petrescu ori Mihail Sabastian, deºi sunt ºi prolifici dramaturgi... Matei Viºniec, care este ºi un foarte bun poet, este în schimb discutat în special ca dramaturg.

În România am scris ºase piese de teatru. S-au jucat douã, Polen pe Insulã ºi Lumina din pod, la Teatrul Naþional din Craiova. Alte douã au fost dramatizate la Teatrul Radiofonic. În New York am avut o piesã cititã de actori la atelierul de creaþie Actors Studio ºi alta la teatrul experimental Clark. Scriu acum la o piesã nouã, o comedie cu emigranþi, pe care o scriu în româneºte, dar voi avea ºi varianta englezã la sfârºit. Când eram tânãrã am fost încurajatã sã scriu teatru de oameni pe care îi preþuiesc, cum ar fi I.D. Sârbu, cãruia i-am dat sã citeascã prima mea piesã. Mi-a rãspuns printr-o lungã ºi frumoasã scrisoare, în care îmi spunea cã am instinct dramatic ºi replicã bunã... Dacã în România am scris mai mult poezie, de când m-am stabilit în America am publicat mai mult prozã, eseu, povestiri, iar teatrul a trecut cumva în culise. Sper sã mai am timp...

Nu mã pot pronunþa, sunt plecatã de 17 ani. Am avut relaþii bune cu regizorii, criticii de teatru  nu ca dramaturg, ci mai degrabã din postura de cronicar dramatic pe care am exercitat-o câþiva ani. În America, ºi în România de altfel, conteazã mult cercul intelectual ºi artistic în care te miºti, dar ºi credibilitatea pe care o ai ca scriitor în general. Dacã vei avea o piesã valabilã, poþi sã gãseºti un regizor interesat, un director de teatru dispus sã þi-o joace.

 

Comentarii cititori
sus


Toma Grigorie

 

Nu se poate dezvolta un teatru românesc contemporan
atâta timp cât pieselor româneºti li se preferã
mai mereu cele strãine

 

Teatrul este pentru mine un loc de refugiu în altã realitate, mai vie decât cea de la cinema sau de la televiziune. Actorii, în pofida rolului lor histrionic, rãmân oameni tangibili, cu particularitãþile lor definitorii, cu tracul, cu potenþele artistice ºi limitele lor umane. Merg la teatru cu plãcere, dar ºi cu un anume scop profesional, ca autor de texte ºi de cronici dramatice.

Mai întâi, dramaturgia româneascã actualã este vitregitã în mare mãsurã de o promovare adecvatã ºi susþinutã. Se spune cã nu toate  piesele româneºti, câºtigãtoare ale unor concursuri, ajung sã fie puse în scenã. Nu se poate dezvolta, evolua un teatru românesc contemporan atâta timp cât pieselor româneºti li se preferã mai mereu piesele strãine. Asta nu înseamnã cã trebuie excluse definitiv din repertoriile teatrelor noastre piesele de teatru universale, clasice sau moderne, dar e necesar sã li se acorde mai multã încredere ºi celor româneºti. Sunt atâþia dramaturgi de astãzi ºi atâtea piese memorabile de unde se poate face o alegere axiologicã netã. Nu se poate realiza un spectacol deosebit numai cu sprijinului autoritãþii autorului ºi a textului dramatic, ci mai ales cu o regie ºi cu o artã a actorului, fãrã cusur.

Unii dintre regizori, chiar dacã abordeazã piese româneºti contemporane, îºi iau o prea mare libertate de intervenþie în text, pânã la desfiinþare uneori, descurajindu-l astfel pe autor. Dintr-un orgoliu personal, de scenarist, directorul de scenã nu sondeazã profunditatea ºi esenþa textului original mai întâi ºi apoi, dacã nu le aflã, sã intervinã. O tendinþã neproductivã, în acest sens, este uneori ºi exagerarea limbajului ºi a scenelor erotice ºi vulgare ale spectacolelor în scopuri comerciale, determinând alungarea unui segment important de spectatori de la teatru, indiferent de vârstã. Se încalcã cu prea evidentã nonºalanþã atributele etice ºi estetice ale teatrului de artã. Voci importante susþin cã nu e totuna impactul nudului ºi al scenei erotice de pe micul sau marele ecran cu cel de pe scena de teatru!

Mi-a oferit o satisfacþie deosebitã piesa Chinezii, dupã Michael Frayn, jucatã la Craiova, în regia lui Mircea Corniºteanu, cu o interpretare de excepþie a mai multor roluri în aceeaºi piesã, a celor doi actori: Cerasela Iosifescu ºi George Alexandru. Mi-au plãcut majoritatea pieselor puse în scenã de Silviu Purcãrete.

Nu am fost încântat, printre altele, de regia comediei caragialiene, Conu Leonida faþã cu reacþiunea, din pricina unei linii sonore prea zgomotoase, combinatã cu o coregrafie de naturã absurdã, cvasi terifiantã, introdusã artificial în spectacol. M-a nemulþumit, la alte piese, lipsa de angajare totalã a unor actori în interpretarea rolului încredinþat, poate nepotrivit distribuiþi.

 

Comentarii cititori
sus


Mircea M. Ionescu

 

Dramaturgia autohtonã este cenuºãreasa Uniunii Scriitorilor
ºi a directorilor de teatre

 

A fi astãzi dramaturg în România înseamnã sã fii un literat marginalizat, un nebãgat în seamã de cei mai mulþi regizori (existã o tiranie a lor) ºi directori de teatru. Nu conteazã numãrul pieselor de teatru scrise de mine (peste 40), nici al volumelor de teatru publicate (13), nici al premierelor (17, semn cã sunt un fericit al sorþii!), ci faptul cã, în general, dramaturgia autohtonã este cenuºãreasa Uniunii Scriitorilor ºi a directorilor de teatre. Încerc de doi ani ºi trei luni la Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu sã schimb optica generalã, montând NUMAI texte româneºti, 20 la numãr pânã astãzi, semn cã se poate! Ca un rãspuns dat lui Andrei ªerban care (ca ºi alþi regizori) nu scapã ocazia, de ani buni, sã convingã lumea cã nu existã dramaturgie românã!?! Cu un singur teatru, însã, nu se poate face primãvarã...

Situaþia aceasta nedreaptã poate fi soluþionatã doar de Ministerul Culturii ºi Patrimoniului Naþional, de Primãriile ºi Consiliile Judeþene care finanþeazã teatrele, toate cele trei pârghii trebuie sã susþinã, sã impunã dramaturgia românã. Care EXISTÃ! Trebuie numai cãutatã, cititã ºi promovatã în ce are mai bun. Aºa cum fac multe alte þãri.

 

Comentarii cititori
sus


Gheorghe Truþã

 

Suntem într-o hegemonie nemiloasã a Regizorului

 

Am în „portofoliu” optsprezece piese „mari” ºi opt piese „mici”.  În mod normal nici nu s-ar face o deosebire între „mari” ºi „mici”... dar pentru cã, în mod curent, ea se face, ºi pentru cã nimic din ce ni se întâmplã azi nu mai e normal... realizez ºi eu aceastã disjuncþie. Cu obiecþia cã o piesã pentru copii se scrie cel puþin la fel de greu ca ºi una pentru „adulþi”. Mai fac precizarea cã nu dramatizez basme sau romane: când mã apropii de una din ele (cum am fãcut cu Alice nu ºtie sã moarã, dupã Jurnalul Alicei Voinescu, piesã pusã în scenã de maestrul Mircea Corniºteanu la Teatrul Naþional din Craiova) o fac într-un mod foarte liber, ca o piesã autonomã, ci nu ca o adaptare. Am publicat douã cãrþi de teatru, am câºtigat sau am fost nominalizat la câteva zeci de concursuri de dramaturgie naþionale (inclusiv UNITER), ale Uniunii Scriitorilor, mi s-au jucat opt piese ºi încã douã sunt pe „buza” scenei. Mai precizez cã din cele douãzeci ºi ºase, jumãtate sunt foarte recente, cu ele particip la concursuri, unde condiþia de nepublicat, nejucat e esenþialã. Spun toate acestea ca sã respect rigorile anchetei dumneavoastrã. Mai adaug cã pot sã mã consider un autor oarecum „fericit”: am fost jucat cu trei piese la Teatre Naþionale, unde se „pãtrunde” foarte greu. Celelalte au fost „puse” la teatre de stat, de prestigiu. ªtiu autori dramatici foarte buni care nici mãcar nu au debutat cu o piesã pe scândura Scenei...

Am urmãrit „faza” precedentã a anchetei dumneavoastrã. Am citit pãrerea maestrului Corniºteanu, pe care îl respect foarte mult, a Alinei Rece, dintre regizorii tineri admirabili, ºi cred cã pãrerile lor, care coincid cu ale altor membri marcanþi ai „clubului” select al regizorilor, sintetizeazã impresia obsedantã a acestei tagme: dramaturgia românã contemporanã nu existã! Nu ºtiu ce conþine muntele de texte din biroul domnului Corniºteanu, dar el ar trebui privit ca o metaforã a precaritãþii relaþiei regizor-autor contemporan. Argumente de felul „literaturizare excesivã” de ce nu i se aplicã, de pildã, ºi lui Shakespeare însuºi, pentru cã într-un excurs critic cinstit nimeni nu trebuie cruþat. Ar trebui sã se recunoascã, într-un mod onest, cã de fapt suntem într-o hegemonie nemiloasã a Regizorului, în jurul cãruia se învârt, ca niºte titirezi descumpãniþi, directori de teatre, scenografi, actori. Iar când directorul de teatru e ºi regizor, convieþuirea devine uneori imposibilã. În aceastã ecuaþie autorul dramatic nici nu mai conteazã: el a ajuns a ºaptea roatã de la cãruþa Teatrului. Totul porneºte de la trufia acceptatã a regizorului, dublatã de comoditatea sa malignã: de ce sã mai „despic” un text contemporan necunoscut: prefer sã mestec, la infinit, marile piese, sã le mai adaug douã trei nuanþe, atât cât sã dovedesc cât sunt eu de „mare”! Dispreþul regizorului pentru Text e depãºit doar de scârba acestuia faþã de autorul Textului. Iar dacã autorul mai ºi trãieºte, „vina” e maximã ºi e pedepsitã exemplar!

Desfid orice argumentaþie simplistã dupã care dramaturgia contemporanã nu existã. Pot oricând, ºi chiar aº „sacrifica” una dintre piesele mele recente publicând-o aici sau aiurea, sã exemplific pe propria „carne” cã piesa de teatru româneascã existã ºi are un anume standard. E trist cã la aceastã tãvãlire în noroiul Nimicului nu reacþioneazã nimeni, nici Uniunea Scriitorilor care, pentru a se alinia mai bine la trendul desfiinþãrii de facto al speciei „piesã de teatru”, face ºi ea ce poate: aproape a anulat premiile pentru cãrþi de teatru, naþionale ºi pe filiale, pecetluind astfel decesul piesei de teatru, ajunsã astfel, „text dramatic”, „scenariu teatral” ºi orice altceva. ªi mai trist e faptul cã autorii de piese de teatru, câþi au mai rãmas, se complac într-o expectativã aproape frauduloasã, mulþumindu-se cu firimiturile pe care, generoasã, lumea din preajma Teatrului le aruncã: un concurs dramaturgic, terminat mãcar cu o nominalizare ºi, rar, câte o punere în scenã. ªi asta doar pentru unii, nu întotdeauna cei mai merituoºi. V-o spune unul care, aºa cum am precizat la început, are un numãr de concursuri naþionale dramaturgice câºtigate, ºi alt numãr de piese jucate. Dar despre concursuri, singurul mod contemporan de a respira al dramaturgului, se cuvine a discuta muuult!

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey