•  Diana Adamek
•  Mircea Gheorghe
•  Cornel Mihai Ungureanu


sus


Diana Adamek

Ciuma dansului

 

Îmbrãþiºãrile de dimineaþã au fost scurte, ce a fost de spus s-a spus asearã, celelalte, uitate sau ascunse, vor rãmâne aºa, cãci aici, în port, micul grup se va despãrþi. Giorgio ºi Richardis o vor lua de-a lungul þãrmului, spre sud, pãstrând pentru drumul lor doar animalele cu care au venit, cât despre oglinzi, legate cu grijã într-un înveliº de paie ºi cârpe, vor trece toate în grija lui Matteo, cel care va conduce de acum calea celorlalþi sticlari. Catârii sunt vânduþi cãpitanului unui vas, primul ce va porni spre Spania, în schimbul lor vor primi hranã, apã ºi adãpost în calã, ca ºi dreptul de a se plimba când vor avea plãcere pe punte. Cãlãtoria nu va dura mai mult de ºapte zile, îi asigurã cãpitanul, cãci în vremea asta vânturile sunt blânde ºi marea fãrã zbucium, dacã aveþi ºi sufletele uºoare, plutitul va fi o încântare, urcaþi. Vom ridica ancora imediat dupã ce vom încãrca butoaiele cu apã. Roro se strecoarã din nou cu pelerina strânsã ºi gluga trasã, dar hainele primenite la Mantova ºi încã nestricate, îl aratã din spate ca pe un cãlãtor cu ceva stare, astfel cã mersul lui greoi nu neliniºteºte pe nimeni. Ar fi bine sã rãmâi ascuns în calã ºi sã nu ieºi pe punte decât noaptea când ceilalþi cãlãtori vor dormi, îl sfãtuieºte, totuºi, Matteo, ºi vom avea grijã ca unul dintre noi sã fie mereu lângã tine. ªi cu asta încã un pãmânt rãmâne în spate.  

Drumul e aºa cum l-a promis cãpitanul, cu vreme bunã ºi valuri liniºtite, iar pe vas nu se iscã nici certuri, nici bãtãi, ceea ce tulburã uneori liniºtea sunt doar icnelile unora care suportã cu greu plutitul pe mare. La capãtul sãptãmânii se aratã însã pãmântul ºi Roro se bucurã, fiindcã de ape nu s-a simþit niciodatã legat, afarã de cele care scaldã turnul cel alb,  numit Bélem, din visul Katharinei ºi frescele de la Bressanone. Într-acolo vrea el sã se îndrepte imediat ce vor atinge uscatul. Dacã e aºa, spune Matteo, pânã la Valladolid vor merge împreunã, apoi se vor despãrþi, fiindcã sticlarii au hotãrât sã coboare spre Segovia ºi Madrid, locuri cu lume mai multã ºi mai bogatã, dornicã, poate, sã le cumpere oglinzile. Pentru moment, ce au de fãcut e sã târguiascã chiar în port alte animale de povarã, sau, mai bine, o cãruþã pentru tot ce au de purtat cu ei, ºi, fãrã sã mai intre în Barcelona, sã ia drumul Castiliei. Coboarã ameþiþi puntea, dupã atâta legãnat pe mare trupurile îºi continuã încã balansul, ceea ce e bine pentru Roro, fiindcã nimeni nu se întreabã de ce mersul acestui  cãlãtor învelit în pelerinã e aºa de greu ºi de ce seamãnã atât de mult cu al unui elefant. A trecut unul pe aici ºi tot aºa pãºea, spune cineva în spate, dar vorbele se pierd printre multe alte cuvinte ºi sunete care vin ºi se încruciºeazã din toate pãrþile, rumoarea într-un port e un clocot fãrã sfârºit.

Târguielile le iau timp, negustorii de catâri þin la preþ, iar pentru cãruþã, pe care abia o gãsesc, trebuie iarãºi sã se tocmeascã. Cumpãrã cu uºurinþã doar hrana pentru drum, turte de secarã, un burduf de brânzã, mãsline cu pieliþa lucioasã ºi verde, apã, vin ºi peºte uscat, pe cel proaspãt, învelit în frunze de mentã, îl vor prãji desearã, la primul popas. Aºeazã cu grijã oglinzile în cãruþã, cu multã iarbã dedesubt care sã le apere de zdruncinãturi, încarcã hrana pe spinãrile mãgãruºilor, întreabã care e drumul Castiliei, ºi, ocolind oraºul, o iau spre podiºuri. Nu se vor întâmpla în urmãtoarele zile ºi sãptãmâni prea multe ºi deosebite, decât cã vremea se va schimba, iar ei se vor uimi la fiecare pas de pãmântul roºu ºi fãrã suflet pe care calcã, de praful sângeriu pe care îl ridicã, adunându-l în vârtejuri, vântul uscat al pustiurilor. N-au mai þinut socoteala timpului, dar Matteo crede cã sunt în pragul unui alt an, vor afla despre asta la prima aºezare, unde vor cere din nou hranã ºi odihnã. Pentru mâncarea lor ºi iarba animalelor trebuie sã plãteascã însã întreit, a fost secetã mare în aceste locuri, aºa cã doar pâine de secarã, mãsline ºi sãrãturã de oaie mai pot primi, dar, dacã vor mai întârzia la han încã puþin, se va tãia un berbec, fiindcã da, se apropie sãrbãtoarea naºterii Domnului ºi noul an 1578, pe care aºa se cuvine sã-l primim, chiar ºi în sãrãcie, cu un ospãþ. Dupã istoveala drumului ºi bãtãturile din tãlpi, tãieturile deschise de ierburile ascuþite ºi scaieþi în picioare ºi braþe, ca ºi dupã arsura rãsuflãrii tot mai împuþinate de foame, sticlarii ºi Roro primesc cu bucurie sã rãmânã la han, vor plãti din ceea ce le-a lãsat la despãrþire pitica, în punga lor mai sunt destui arginþi, doar sã-i fereascã de priviri strãine ºi de pofta tâlharilor.

Matteo e însã bãrbat tânãr ºi toate aceste zile de dezmãþ cu carne ºi vin i-au aprins simþurile, salteaua de paie nu-i mai aduce odihnã, ci doar rãsuceli ºi nesfârºite oftaturi. La fel i se întâmplã ºi fiicei hangiului, care ºi-a pierdut ºi ea somnul, foindu-se la fel de mult ºi fãrã ferealã. ªi poate cã aceasta e pricina pentru care, în dimineaþa în care sticlarii au hotãrât sã înhame din nou catârii, Matteo se va þine deoparte, apoi le spune simplu cã el nu merge mai departe, la han sunt multe de lucru ºi chiar dacã acum e cam sãrãcie, se vor întoarce cândva ºi vremurile bune, el a vorbit deja cu hangiul ºi cu fata lui despre asta. Întrebãrile sunt de prisos, la fel ºi rugãminþile, aceasta e voinþa mea, vine rãspunsul la toate. Atunci sã împãrþim oglinzile, cãci noi ne vom duce. Ba nu, pãstraþi-le voi, poate veþi ridica într-unul dintre oraºe un alt labirint sau le veþi vinde pe drum, mie lãsaþi-mi doar douã dintre animale ºi partea de care credeþi cã vã puteþi lipsi din darul micuþei Richardis. Iar acum, când toate s-au împãrþit, cel mai tânãr dintre ei va rãmâne cu bine, iar ceilalþi trei, împreunã cu Roro, vor porni din nou la drum. Nu prea mai au însã chef sã vorbeascã ºi nici nu mai ºtiu dacã ceea ce doresc e sã ajungã la Valladolid sau dacã n-ar fi mai bine s-o ia spre Madrid, pe o cale mai scurtã. Ne tot despãrþim, asta gândesc toþi, dar niciunul n-o spune, veselia însã s-a dus, în locul ei mocneºte o tãcere asprã, cu rãbufniri de nervozitate ºi furie. Þinuturile sunt pustii, mâncarea din nou puþinã, mãgarii obosiþi, înfometaþi ºi însetaþi, iar în paºii lor s-a strecurat o lentoare bolnavã. Parcã am arde, spune deodatã unul ºi, ca la un semn, toþi se opresc. Doar Roro a luat-o înainte, poate fiindcã n-a auzit, ori nu vrea sã vadã ceea ce simte cã se va întâmpla: privirile celor trei se vor înfrunta în strânsoarea rece a unei singure clipe, apoi trupurile vor þâºni, se vor încãiera ºi pumnii vor lovi fãrã alegere, cu mânie ºi sete. De ce au fãcut asta, nu vor ºti sã spunã mai târziu, când se vor târî istoviþi, smintiþi de neînþelegere ºi însângeraþi, fiecare în locul în care îºi va putea încropi un culcuº ºi o apãrãtoare pentru noapte, mai puþin împotriva fiarelor pustiei, cât a propriilor lor coºmaruri.

Roro s-a îndepãrtat între timp destul cât sã fie socotit de acum un cãlãtor singuratic, urmat doar de un catâr fericit sã nu mai poarte în spinare nici o povarã, nici chiar mica boccea cu cele câteva turte uscate de secarã, care a rãmas la locul bãtãii. Pentru rumegãtoare se vor mai gãsi câteva fire de iarbã ºi, din belºug, tufe de ciulini, stomacul lui Roro însã va trebui sã aºtepte. Dar el a înfruntat multe pânã aici ºi, deºi se strânge într-un spasm cu multe tãiºuri, se va învoi, de nevoie, sã rabde, mulþumindu-se doar cu mãslinele pe care le mai poate culege încã, fie ºi ciugulite pe jumãtate de pãsãri ºi încreþite de frig. ªi mai sunt niºte plante roºiatice, cu bulbul mustos ºi dulce, care îi vor stinge, atât cât se poate, ºi setea ºi nãlucirile trimise de stomacul greu încercat. Dar picioarele n-au obosit ºi ele îl poartã înainte, peste întinderile sterpe ºi pãmântul mistuit de jaruri al podiºurilor. Cât timp trece se poate doar ghici dupã vântul tot mai cald ºi lujerii noi ai arborilor care anunþã primãvara. În curând se vor arãta ºi înmulþi oleandrii ºi tufele de bouganvillea sãlbaticã, iar ficuºii vor lua locul scaieþilor ºi, deºi florile încã nu s-au deschis, aerul e  mai dens ºi încãrcat de parfumuri. Apoi, dupã încã douã zile de mers, se aratã cetatea Valladolid.

Roro stã în cumpãnã, întrebându-se ce ar trebui acum sã facã, sã intre sau sã ocoleascã oraºul, þinându-se departe de forfota mulþimii, dar e prea istovit ºi înfometat ca sã nu doreascã pentru el, ca ºi pentru animalul care îl urmeazã, ceva hranã adevãratã, alta decât mãsline ºi bulbi. Aºa cã îºi strânge din nou pelerina, îºi coboarã gluga ºi porneºte pe strãzi în cãutarea unui han mai retras ori a vreunei case cu porþile deschise pentru oaspeþi, dar tot ceea ce gãseºte prin locurile în care umblã e o piaþã cu tarabele încãrcate de mãrfuri. ªi mai bine! Va putea, deci, târgui ceva, iar lumina scãzutã a serii îl va ajuta sã-ºi þinã chipul ascuns, cât despre dormit, se va mulþumi cu un loc ferit, dincolo de zidurile cetãþii, n-are de ce sã rãmânã în oraº, acum cã s-a despãrþit de sticlari. Pentru una din micile monezi de argint dãruite de Richardis, spinarea catârului se încarcã din nou, o desagã cu fân ºi tãrâþe de o parte, o alta cu frigãrui de berbec, carne sãratã, turte, fructe ºi brânzã, plus un burduf mare cu apã de cealaltã. Ca sã le ajungã pentru mai multe zile. Cu asta isprãveºte ºi, cum nu mai are ce face în Valladolid, cãci nu pentru falã ºi splendoare a venit el aici, urmeazã firul unei mici poteci lãturalnice ºi, spre noapte, iese din oraº. Dupã care, la adãpostul câtorva tufe de liliac, se vor ospãta amândoi, el ºi catârul, ºi vor dormi.  

Ceea ce se aratã mai departe sunt tot podiºuri, cu acelaºi pãmânt roºu, rãscolit de vârtejuri de vânt. Va merge aºa timp de o sãptãmânã, urcând, coborând ºi oprindu-se uneori pentru odihnã sub frunziºul oleandrilor, pânã ce va da peste un drum de cãruþe ºi va prinde miºcare de cãlãtori, o foialã ciudatã însã, febrilã ºi nerãbdãtoare. Trebuie sã fie o aºezare în apropiere ºi, dupã toate semnele, o petrecere care îºi trimite pânã aici sunetele de chitarã, castaniete, tamburine ºi tobe, nu însã ºi veselia, cãci, peste muzica tot mai freneticã, nu se aude nimic altceva, nici cuvinte ºi nici râsete. Cu toate astea, sunt tot mai mulþi cei care îºi încurcã paºii pe mica potecã deschisã spre satul cu case nu prea arãtoase pe care Roro îl poate vedea deja de pe colinã, are o singurã stradã ºi în mijlocul ei o piaþã în care s-a strâns multã lume. Dacã sã coboare sau nu, luându-se dupã ceilalþi, încã nu ºtie, va sta de aceea ascuns toatã ziua, dar spre searã, învelindu-se din nou în pelerinã, va porni sã afle ce-i þine acolo pe toþi ca legaþi ºi dacã sunt oameni sau nãluci aceste siluete care se miºcã, fãrã însã sã mãnânce, sã bea ori mãcar sã vorbeascã. Înþelege repede cã nu trebuie sã se fereascã, privirile tuturor fiind aþintite spre locul unde o femeie îmbrãcatã doar într-o cãmaºã fãrã mâneci ºi scurtã pânã în genunchi, danseazã fãrã sã-i pese de ceilalþi, ca ºi când ar fi singurã în odaia ei, într-un ceas al nopþii. Cine e?, întreabã Roro, nãucit. Cãci n-a vãzut încã pe nimeni sã se miºte ca ea, cu trupul încins, vrãjit ºi înrobit, dar absent, dãruit parcã pustiului. E Teresa Luísa, soþia potcovarului Rogelio Lopez de Hurtado, care n-a avut niciodatã vreo smintealã ºi a trãit în credinþã ºi cu frica Domnului pânã acum câteva nopþi, când s-a trezit, s-a ridicat din pat, s-a îndreptat spre terasã ºi s-a apucat dintr-o datã sã danseze, iar de atunci nu face altceva decât ce vezi, spune cineva. ªi nimeni n-o poate opri, de parcã n-ar mai auzi, n-ar mai vedea ºi n-ar mai simþi nimic.

Roro rãmâne noaptea în piaþã ºi din vorbele puþine pe care toþi le ºtiu, dar le repetã, trecându-ºi-le unul altuia, nu ca sã le înþeleagã mai bine, ci, poate, ca sã se apere de fricã, aflã cã Rogerio Lopez n-a iubit niciodatã alte sunete decât cele ale potcoavelor bãtute pe nicovalã, dar el a fost, totuºi, cel care a chemat muzicanþii, promiþându-le platã bogatã pentru cât vor avea de cântat. Apoi cã, de ieri, o altã femeie din casã, Amparo, sora cea mare a Teresei, s-a apucat ºi ea sã danseze, dupã care s-au molipsit pe rând Celia, Dominga, Hilda, Ferminia ºi Irene, fetele vecinilor, care saltã ºi ele acolo unde le-a lovit molima, în camere sau în curþile caselor. ªi parcã, spune dintr-o datã un bãrbat nu chiar tânãr, îmi vine, iatã, ºi mie sã dansez. Ceea ce se ºi porneºte sã facã, chiar dacã fãrã pricepere, mai întâi cu stupoarea de a nu-ºi putea controla voinþa ºi corpul, în extaz ºi abandon câteva clipe mai târziu, când miºcãrile lui vor prinde ritmul tobelor ºi bãtaia castanietelor. Dupã care îl va urma un altul, apoi încã o femeie, un bãrbat, negustorul, frizerul, nevasta cizmarului, fiica croitorului, al învãþãtorului, crescãtorul de cai, ajutorul lui, cãruþaºul, iubita tâmplarului, zugravul, câteva slujnice, chiar unul dintre muzicanþi. La urmã, tot satul, cãci pânã spre dimineaþã nu mai e nimeni, nici mãcar dintre copii, care sã nu se fi predat fervorii ºi bolii. Danseazã fiecare cum ºtie ºi cum îi dicteazã aceastã febrã pe care n-o mai pot stãpâni, în ritmul celor câtorva tamburine ºi al unei chitãri care mai sunã dinspre estrada luatã cu asalt de dansatori.

Roro nu se poate nici el desprinde, deºi ar vrea sã plece atât cât mai e timp ºi nu-l va atinge ºi pe el ciuma dansului, numai cã simþurile altceva îi cer, sã stea pânã la capãt. O cautã din ochi pe Teresa ºi o vede rotindu-se ºi frãmântând în spasme de extaz ºi obosealã, cu capul dat pe spate ºi ochii închiºi, aceiaºi paºi de hipnozã ºi coºmar. Nu mai e o femeie tânãrã, poate a fost frumoasã, dar în trupul ei obosit nu se deschide acum decât o imensã ºi de neînvins singurãtate, iar în pãrul lung ºi negru, o floare ofilitã de gardenie. Ai sã mori, ºopteºte el, tulburat de propriile-i vorbe, iar dansatoarea, ca ºi când l-ar fi auzit, ar fi înþeles ºi i-ar rãspunde cã aºa se va întâmpla dacã a fost scris, zâmbeºte. Continuã sã se roteascã, deºi paºii i se frâng ºi corpul ei acoperit de sudoare ºi valuri amestecate de roºeaþã ºi paloare ºi-a pierdut încordarea, pãstrând ºi amplificând doar tremurul ºi respiraþia sacadatã. Danseazã fãrã încetare de mai bine de o sãptãmânã, cu rãgaz doar cât sã bea apã ºi sã aþipeascã preþ de câteva clipe în picioare, rezematã de balustradã, pe chipul ei ºi-au sãpat liniile cearcãne negre, venele de la gât ºi tâmple s-au umflat sub strânsoarea unui sânge vânãt, iar braþele par muºcate ca de o fiarã cu multe guri.

Prima care va cãdea e Amparo, dupã încã o sãptãmânã de fervoare ºi zbucium. Se va prãbuºi în mijlocul curþii, ducându-ºi mâna la inimã ºi rotindu-se încã o datã înainte de a i se înmuia picioarele. Peste alte câteva zile, se vor stinge Amarilis, Francisca ºi Mireia, apoi unul dintre muzicanþi, dupã care vor veni la rând Elias, Fernandez, Baldomero, Ximena, Alicia, Araceli ºi chiar Rogerio Lopez, potcovarul. Trupurile cad secerate de foame, nesomn, istovealã, lipsã de aer ºi nesfârºitã smintealã. Dar cei vii danseazã mai departe. Roro s-a întors pe colinã, are nevoie de hranã ºi odihnã, molima dansului l-a cutremurat mai mult chiar decât ciuma vienezã. Catârul e tot acolo unde l-a lãsat, rumegã în liniºte ºi, dupã atâta nebunie, prezenþa sa îl bucurã, vino sã-þi dau apã, îl momeºte Roro, golind puþin din burduful  îngropat în pãmânt, la umbra oleandrului. Nu va mai coborî un timp, dar nici nu se poate hotãrî sã se desprindã, Teresa ºi dansul ei ºi-au întins stãpânirea ºi aici. Apoi, într-o dimineaþã, nu mai aude muzica ºi înþelege dupã tãcere cã toate s-au sfârºit ºi cã e timpul sã plece. κi va încãrca de aceea bocceaua ºi burduful cu apã pe spinarea animalului ºi, luând cãrarea care duce spre sat, porneºte. Aºezarea frãmântatã pânã mai ieri de nebunie este acum fãrã suflare, pare un câmp de luptã, dupã cât de mulþi sunt morþii înþepeniþi în fel de fel de poziþii peste tot, în mijlocul drumului, în pragul caselor cu uºile deschise, în curþi, chiar ºi pe estrada pe care, printre tobe ºi castaniete, ciupind din când în când corzile chitarei, se plimbã câteva gãini. Trupurile însã nu s-au umflat, deºi soarele e puternic, ºi nici nu trimit duhoare de leº, ci, cu totul de neînþeles, un miros puternic de gardenie. Roro cautã din ochi terasa ºi pe femeia cu pãrul negru, prima care a început sã danseze, poate ultima care a murit, dar nu mai vede acolo pe nimeni, doar o salamandrã cu solzi verzi ca de mucegai otrãvit, întinsã pe una din lespezi. Teresa trebuie sã fi cãzut altundeva, dacã nu cumva mai danseazã încã, prefãcutã în flacãrã, pe pãmântul mistuit de febre ºi singurãtate al podiºurilor Spaniei.

Patru sute de morþi se vor numãra cândva în acest sat, dar asta mult dupã ce Roro se va îndepãrta. Vor fi îngropaþi împreunã, fiindcã nu vor mai putea fi recunoscuþi ºi redaþi fiecare cavourilor lor, atât de tare se vor fi uscat, gata sã se sfãrâme ca niºte foiþe subþiri sub vântul care a fãcut ºi mai de nestãvilit mireasma gardeniei. ªi astfel, sub ceea ce s-a numit de cãtre toþi ciuma dansului, se vor amesteca ºi apoi mistui, cãci nimeni n-a rãmas sã le mai pomeneascã, oasele uºoare ale familiilor sãrace Martinez, Morales, Reyes, Chaves, Castillo, Garza, Moreno, Mendoza, Santiago, Munoz, Vega, Ortega, laolaltã cu cele nobile, dar la fel de înfrânte, ale vechilor cavaleri de Higuera, de Canieles, de Camporelis, de Calle Ambra. Fiindcã pãmântul e dornic sã uite.

La fel ºi Roro, de aceea se va grãbi. Fãrã sã mai ia aminte la celãlalte sate ºi oraºe, ape ºi dealuri care i se aratã. Vara e în toi, soarele tot mai necruþãtor ºi oboseala lui mare, catârul însã e rezistent, rãbdãtor ºi se mulþumeºte cu ceea ce gãseºte sau i se dã, urmându-ºi fericit stãpânul care nu-l împovãreazã cu mai nimic. Vor trece astfel alte multe zile ºi nopþi, pânã ce se va face toamnã ºi podiºurile se vor schimba cu dealuri ºi munþi, iar din cuvintele strãine pe care le aude, ºi de care se þine departe, Roro va ºti cã au pãºit în altã þarã. ªi abia acum, când a pãrãsit regatul, unul dintre vise i-o înfãþiºeazã pe Anna, aºa cum încã n-a vãzut-o, cu chipul strâns de tristeþe sub coroana strãlucitoare de reginã pe care o poartã. Nu spune nimic, doar îl priveºte, apoi îi face un semn ca ºi când i-ar arãta un drum ºi i-ar cere, cu o cãdere obositã a pleoapelor peste ochii ei fumurii, sã o aºtepte. Spre apus s-a întins mâna ei, într-acolo o ia de aceea ºi Roro, ducând cu sine de acum, peste istoveala trupului, ºi aceastã nouã ºi grea tulburare. Cu ea va urca munþii ºi va înfrunta, doar câteva dimineþi mai târziu, primele pâcle de ceaþã, dupã care se vor înºira toate cele cunoscute deja, muºcãtura frigului, cârceii foamei ºi aburii nãlucirilor. În Tras-os-Montes va fi silit sã cearã gãzduire, nu e un han casa care i se iveºte în cale, ci doar coºmelia unui pãdurar care a vãzut multe de când trãieºte în munþi ºi nu se va speria prea tare de acest strãin cu chipul schimonosit ºi hainele rupte, gata sã se prãbuºeascã în prag. A mai readus la viaþã cãlãtori rãtãciþi ºi cu simþurile mistuite, o va face ºi acum cu puþin rachiu de ienupãr, fierturã de ciuperci uscate, miere sãlbaticã ºi o învelitoare caldã pentru la noapte, cât despre catâr, el va gãsi de toate în grajd. Unde vrei sã ajungi?, Acolo unde sunt aºteptat, rãspunde Roro, cu vorbele scriiturii pe care i-a desluºit-o pitica., ªi unde e asta?, La Bélem., O!, mai e ceva drum pânã la Lisabona, dar, dupã ce treci de munþi, poþi sã o iei tot spre apus ºi vei da de ocean, iar dacã þii þãrmul spre sud, vei vedea în nici o sãptãmânã locul unde se amestecã apele, cele sãrate cu cele dulci. Acolo se înalþã turnul. Roro va mai rãmâne câteva zile ca sã-ºi regãseascã puterea, va plãti cu un bãnuþ, va mulþumi în felul lui, pregãtind niºte turte cu miere, ºi, chemându-ºi catârul de care nu mai vrea sã se despartã, pleacã din nou.

Urcuºul însã s-a terminat, iar drumul e de aici mai puþin anevoios, fãrã ameninþãri se aratã ºi iarna. Doar cã, dupã visul în care Anna i-a fãcut semn, Roro îºi simte sufletul nãpãdit de tristeþe. Paºii îi sunt grei, uneori întârzie mai mult timp în acelaºi loc, sub crengi, sub coviltirul vreunei cãruþe abandonate, lângã ºoproane pãrãsite, fãrã altã dorinþã decât aceea de a prelungi clipele amorþirii. Între timp, peisajul s-a schimbat, au început sã aparã case ºi cãlãtori, sã se audã vorbe. Se þine cât poate departe de ele, cãci hainele numai zdrenþe ºi gluga destrãmatã nu-i mai pot acoperi chipul ºi nici picioarele groase, de elefant, în unele pãrþi, printre rupturi, se lasã vãzutã chiar pielea, cu nodurile, crustele ºi negii ei. Mãnâncã din nou doar ceea ce gãseºte, bulbi ºi fructe uscate din cele care s-au mai pãstrat în vreun arbore nu prea înalt ºi ronþãie câþiva pesmeþi, iar de dormit nu poate, sub rafalele tot mai tãioase ºi sãrate ale vântului, ori, poate, nu vrea, de teamã sã n-o revadã în vis pe Anna, purtându-ºi coroana strãlucitoare, dar la fel de tristã ca el. Apoi, într-o dimineaþã, zãreºte luciu de apã în zare ºi înþelege cã a ajuns la ocean. Nici asta însã nu-i aduce nici mãcar liniºte.

Merge, totuºi, mai departe ºi, dupã încã o zi, dupã ceasul apusului, picioarele lui se afundã în nisip. Plaja e pustie, tivitã de o parte de coline cu ciulini, iar de cealaltã de valuri, o luminã vineþie ºi rece se întinde deasupra ei. O ia de-a lungul þãrmului, trebuind sã ocoleascã în multe locuri stâncile care þâºnesc abrupt, întrerupând fâºia finã de nisip, lasã în urmã ºi portul unui mare oraº ale cãrui întinderi le ghiceºte dupã strãlucirea fãcliilor, rumoarea vocilor ºi amestecul siluetelor de oameni, animale ºi caravele, a fost Porto, dupã care vor urma alte aºezãri, golfuri ºi debarcadere, sate de pescari, plase, frânghii, bucle ºi rãsuceli, un laþ care se strânge ºi, la urmã, acest nod. Cãci Roro tocmai a ajuns la Figuera da Foz, n-a intrat în oraº, dar se opreºte nu departe de port, unde trupul i se frânge de oboseala nopþilor nedormite ºi a hranei puþine, abia adunându-ºi puterea de a se târî pânã într-un loc ferit de valuri ºi vânt, lângã câteva bãrci trase la mal. Iar acolo va adormi, prinzând cu o ultimã lucire a conºtiinþei strãlucirea fãcliilor aprinse ºi purtate pe strãzile oraºului, în chiote dezlãnþuite,  de mare sãrbãtoare. ªi nu-ºi va aminti niciodatã cum s-au întâmplat toate. Decât cã, dupã un timp, o luminã i-a cercetat faþa ºi o voce l-a întrebat ceva, apoi cã altele i-au rãspuns acesteia cu râsete ºi cã, dupã aceea, chicotelile s-au schimbat în icnete de furie, ºuierãturi ºi mai apoi în urlete ameþite de triumf. Mai þine minte o durere ascuþitã în coaste, o loviturã repezitã spre faþa pe care a încercat sã ºi-o fereascã, dar n-a mai avut timp, fiindcã alþi pumni ºi picioare s-au nãpustit din toate pãrþile spre el. Iar la urmã, cum toate s-au învãlmãºi într-o duhoare de dospealã de vin ºi sare ºi umeazealã caldã, care nu era a spumelor sparte de ocean, ci a propriului sãu sânge.

Roro nu va ºti astfel cã, nu mult dupã ce a adormit, mutându-ºi locul petrecerii, din târg, pe plajã, a venit spre el puhoiul petrecãreþilor, Iatã unul adormit, sã-l mutãm spre Domnul!, a râs unul dintre ei, apoi un altul i-a vãzut chipul ºi a þipat cã ãsta e Necuratul, iar altul i-a rãspuns, chicotind, cã atunci sã-l ardã, dar mai întâi sã-l ameþeascã puþin, ºi primul pumn a ºi cãzut. Pofta e însã prea mare ca sã se opreascã aici, mai ales dupã ce, întorcându-l de pe o parte pe alta, sub loviturile tot mai nãprasnice ºi nestãpânite, vor descoperi ceea ce hainele rupte ale strãinului nu ascund, cruste roºiatice nãpãdite de negi. ªi pumnii ºi picioarele, dupã aceea un par smuls din catargul uneia dintre bãrci, cad cu sete peste trupul învins, peste coaste, mâini ºi picioare, peste negul uriaº, ca un ciorchine, ca o trompã de elefant, de pe faþã. Un sunet înfundat, cu un ecou prelung, apoi un altul, mai viu ºi ascuþit, însoþesc loviturile, de sub haine, printre rãni, nãvãleºte sângele, dar pârâitul oaselor rupte asmute ºi mai puternic gloata dezlãnþuitã. Frânge-i picioarele!, urlã cineva, ºi bâta se avântã din nou, cu putere, trebuie însã sã loveascã de mai multe ori, ca de sub scoarþa groasã a pielii sã nãpãdeascã alt val de sânge ºi sã se facã auzit un sunet mai întâi uscat ºi scurt, înmulþit apoi într-o prãbuºire prelungã, fãrã sfârºit, de nisip ºi pietre, ca ºi când tot pãmântul acesta,  întors cu spatele spre mare ºi dãruit unui soare negru, s-ar cutremura. Încetaþi, strigã unul, e bãrbatul care a lovit primul ºi care i-a cotrobãit apoi buzunarele, smulgând pe ascuns, fireºte, ºi punga cu arginþi pe care o purta strãinul la gât, dar care acum se teme ºi ar înapoia totul, în faþa scrisorii cu parafe regale, pe care a gãsit-o. Cãci în vesta pe care Roro n-a schimbat-o de la Mantova încã, a stat ascunsã misiva lui Rudolf, Împãrat al Sfântului Imperiu, Rege al Germaniei, Ungariei ºi al altor þinuturi, dupã cum aratã înscrisurile ºi semnãtura. Doamne!, murmurã unul, îndepãrtându-se cu paºi împleticiþi, iertare cer acum toþi, cutremuraþi de spaimã, Înveleºte-l!, Cu ce?, Sã-l lãsãm, Ba sã-l ducem de aici, Cum?, Uite un catâr, urcaþi-l pe spatele lui!, ªi nu uitaþi scrisoarea!, Ce sã facem cu ea?, Puneþi-o în boccea, lângã burduful cu apã, Sã plece de aici, Da!, ªi noi sã fugim, Unde?, Unde nu ne va ajunge pedeapsa împãratului ºi blestemul elefantului, Doar peste mãri atunci, Doamne!

A fost noaptea beatã a Anului Nou, 1579.

 

Fragment din Dulcea poveste a tristului elefant, editura Cartea Româneascã, 2011.


Comentarii cititori
sus

 

Mircea Gheorghe

Casa de bãtrâni Caroline


Scrisul de la intrare de pe geamul mare de sticlã începea sã se decoloreze ºi proprietarul îi ceruse cu trei zile în urmã sã ia o pensulã ºi o cutie de vopsea neagrã ca sã întãreascã literele ºterse. Pe urmã anunþul cu apartamente de închiriat, scris la calculator, era, îi mai spusese proprietarul, prea mic, nu se vedea bine de departe. Trebuia sã punã în locul lui unul mai mare.
Dar administratorul nu avea acum timp de astea. Peste noapte se pornise viscolul, zãpada se aduna în faþa intrãrii ºi trebuia sã iasã din douã în douã ore cu o lopatã mare de lemn sã cureþe trotuarul. „Dacã, doamne fereºte, se întâmplã ca unul din bãtrânii noºtri sã alunece ºi sã-ºi rupã piciorul, ne costã o avere, îl avertizase domnul Bergeron. Dupã ce s-o potoli viscolul, sã pui sare sã nu se facã gheaþã.”

Rivière-des-Prairies se târa gelatinos undeva în spatele blocului, flancat de scheletele albe ºi negre ale copacilor. Vara era o splendoare. Maluri înverzite, bãnci de piatrã, veveriþe, râul ºerpuit ca în tablourile de iarmaroc, pista rezervatã cicliºtilor, locurile pentru pescuit... Administratorul ºi soþia lui, Adriana, locuiau într-un apartament de la etajul trei. Noaptea auzeau vuietul apei la un baraj din apropiere. Era ca pe timpuri, într-unul din hotelurile de la Marea Neagrã. Olimp sau Saturn sau Jupiter, nu mai ºtia care, oricum într-unul din astea. La fel vuia atunci ºi marea. Ei erau mai tineri. Iarna barajul era închis.
Terminase de curãþat zãpada, a treia oarã pe ziua de azi ºi acum în biroul de la parter rãsfoia un registru cu facturi. Era neliniºtit. ªase dintre cei o sutã douãzeci de locatari ai Casei de bãtrâni Caroline nu-ºi plãtiserã chiria pe luna asta. Asta însemna cã domnul Bergeron nu avea bani destui pentru ipoteca lunarã. „Doi, trei, hai sã zicem patru restanþieri, mai merge. Îi putem aºtepta o lunã dacã au probleme. Dar de la cinci încolo, problema devine serioasã”. ªi-l privise sever ca sã-i sugereze gravitatea consecinþelor pentru amândoi. El, administratorul, era doar în aceeaºi echipã cu proprietarul.

Îi cãutase de mai multe ori pe locatarii rãu platnici. Sunase la uºa lor, unii îl invitaserã înãuntru, alþii îl þinuserã afarã, discutase cu ei. Degeaba. Erau nemulþumiþi. Domnul Bergeron le promisese fiecãruia fel de fel de lucruri, de luni de zile, cã le schimbã aragazul stricat sau frigiderul prea vechi sau mocheta roasã ºi murdarã ºi aºa mai departe. Dar nu fãcuse nimic. Acum se sãturaserã. Erau bãtrâni, plãteau domnului Bergeron bani grei, aproape toatã pensia pentru ca sã locuiascã aici. Le plãceau râul ºi pãrculeþul din apropiere unde puteau jucau pétanque, le plãcea ºi bingo-ul organizat sãptãmânal în sala de festivitãþi, mã rog, le plãcea totul, dar asta nu însemna.... Domnul Bergeron trebuia sã se þinã de cuvânt.
- Dumneata eºti de puþin timp aici ºi nu ºtii... Bergeron nu bagã bani decât în apartamentele care nu sunt închiriate... le renoveazã ca sã ia apoi chirii mari. Dar dupã ce-ai intrat aici, nu se mai uitã la tine. Nu-i pasã de nevoile tale.
O locatarã ºtiindu-l cã-i român, îi dãduse cu vreo douã-trei zile în urmã o casetã cu Zamfir.
- O înregistraþi ºi mi-o aduceþi înapoi...
Luase caseta ºi-o pusese într-un sertar. O s-o asculte mai târziu când o sã fie mai liber. Poate duminicã.
Nu-i spusese încã nimic proprietarului despre nemulþumirile locatarilor, astãzi o s-o facã. Îl aºtepta sã vinã spre searã.
Cineva îi bãtu în geam
- Domnu’ Vlad, îmi permiteþi?
Era madam Naud, o fostã profesoarã de istorie, de la etajul unu. ªtia ce vrea sã-i spunã bãtrâna.
- Vã rog!
Madam Naud intrã ºi, oftând suferindã, se aºezã în fotoliul din faþa biroului. O bãtrânã înaltã, uscatã ºi palidã.
 - Vã ascult!
- Azi noapte s-au certat pânã la ora unu. Înjurãturi, urlete, mai ales ea. A fost groaznic. Am ieºit cu madame Dupont pe hol ºi le-am bãtut la uºã. Ne-a strigat sã-i lãsãm în pace.
- Cine, domnul?
- Nu, ea. El e mai potolit, parcã i-ar fi ruºine...
- Ce sã facem? Am vorbit deja cu ei. ªi nevastã-mea a vorbit. I-am rugat sã se poarte cum trebuie. Am crezut cã se potolesc...
Madam Naud îl privit contrariatã.
- Cum adicã? Dumneavoastrã îi rugaþi sã se potoleascã? Pronunþase ironicã ºi revoltatã cuvântul rugaþi. Vorbiþi cu proprietarul. Sã-i dea afarã! Dacã nu pleacã ei, plecãm noi. O sã-i convinã sã piardã patru-cinci chiriaºi dintr-odatã?
- Am s-o trimit pe nevastã-mea sã le vorbeascã din nou... sã-i avertizeze...
- N-or sã se liniºteascã. Sunt necivilizaþi, numai proprietarul ar putea sã-i sperie.
Madam Naud se ridicã brusc vioaie ºi ameninþãtoare
- Vã las, poate cã aveþi treabã. Dar vorbiþi neapãrat cu proprietarul. Fiindcã dacã nu vorbiþi dumneavoastrã, o sã vorbim noi. ªi n-o sã-i cadã bine... La revedere...

Administratorul se rezemã de spãtarul scaunului. Îi ºtia bine pe certãreþii de care se plîngea madam Naud. Soþii Laverdure. Madam Laverdure avea o voce mare, bãrbãteascã. Sã fi fost de vreo 60 de ani, era printre cei tineri în casa asta de bãtrâni. El însã era mult mai în vârstã, bãtea spre 80. Slab, alb ºi timid.
- De ce vã certaþi? îi întrebase când primise prima reclamaþie.
- Nu mã mai iubeºte! spusese ea. Toatã ziua se uitã la televizor, la filme cu fîþe goale ºi mã jigneºte. Zice cã sunt micã, urâtã ºi grasã.
- E nebunã! corijase el versiunea nevestei. Mã uit la patinaj ºi la festivalurile de dansuri. Ce e rãu în asta? Fetele alea sunt frumoase, da.
- Vedeþi, domnu’ Vlad? strigase ea cu nãduf. Vedeþi? Chiar ºi de faþã cu dumneavoastrã nu se poate stãpâni! Eu nu mai sunt bunã, gata, s-a terminat cu mine. Dupã ce mi-am sacrificat viaþa pentru ca sã-i fie lui cald ºi bine, acum gata, alta la rând... ªi cu mine, cum rãmâne?
- Mã rog, încheiase repede administratorul discuþia, faceþi cumva sã nu mai supãraþi vecinii. Or sã vã reclame la poliþie!
- Cine? Cine vrea sã reclame? se repezise femeia.
- N-are importanþã.... Vecinii... Nu-i lãsaþi sã doarmã....
- Nu lãsãm noi lumea sã doarmã?! Spuneþi dumneavoastrã asta?! Cã nu lãsãm lumea sã doarmã?! O sã ne plîngem domnului Bergeron...
- Faceþi cum vreþi, eu numai v-am spus... oamenii din jurul dumneavoastrã sunt nemulþumiþi.
Ieºise ºi în urma lui începuse din nou cearta.
- Nenorocito, îl auzi strigând pe bãtrân, din cauza ta or sã ne dea afarã ºi de-aici. O s-ajungem în stradã, n-o sã ne mai primeascã nimeni...

Nu se putea face nimic cu ei. Aºa crezuse. Dar pe urmã îi spusese lui Adi.
Adi se binedispunea ori de câte ori i se cerea sã intervinã într-un conflict de familie. Oamenii îi fãceau confidenþe ºi ea se simþea importantã. κi spunea cã viaþa e foarte spectaculoasã. Acum zece ani nici nu i-ar fi trecut prin cap cã o s-asculte poveºti din astea la capãtul lumii, în Canada. Le dãdea exemple demne de urmat, culese din viaþa proprie sau din cea a prietenilor ºi cunoºtinþelor. Aºa cã acceptase cu entuziasm sã le vorbeascã soþilor, aflaþi, zicea ea, într-un moment de crizã peste care puteau trece cu un dram de înþelepciune. Coborâse ºi întârziase aproape douã ore. Când revenise, pãrea mulþumitã. Fãcuse treabã bunã.
- Grãsuna mi-a spus cã sunt o adevãratã psiholoagã ºi m-a îmbrãþiºat. Mi-a spus cã aº câºtiga bani buni dacã s-ar gãsi cineva sã mã aprecieze aºa cum merit! Iar el mi-a mulþumit cu lacrimi în ochi. Mi-au promis cã or sã se gândeascã la ce le-am spus ºi n-or sã se mai certe niciodatã. Vezi, aºa trebuie sã le vorbeºti oamenilor, sã ai rãbdare cu ei!
Se privea mândrã în oglindã.
Înþelegerea dintre soþii Laverdure durase o sãptãmânã. Apoi o luaserã de la capãt ºi madam Naud era la a treia reclamaþie. O s-o trimitã din nou pe Adi. Data trecutã reuºise sã-i astâmpere. Poate o sã reuºeascã ºi de data asta. Dar nu acum, mai spre searã. Atunci când pornea cearta...
Avea în faþã lista cu locatarii ºi cu apartamentele neînchiriate. Patru apartamente erau goale de douã luni, spre exasperarea proprietarului. Oamenii care veneau sã le vadã nu erau interesaþi sã se mute în timpul iernii. Poate mai târziu, spre varã, acum voiau doar sã-ºi facã o idee. La astea patru se mai adãugau ºi chiriile neplãtite, ceea ce însemna zece chirii mai puþin încasate luna asta. Nu era bine deloc.
- Aveþi sã mã împrumutaþi cu trei dolari?
Nici n-o observase pe bãtrânica ponositã de la parter care se strecurase înãuntru. Adi o poreclise Pilangica, fiindcã era mai tot timpul ameþitã de bere. Acum îi lipseau trei dolari pentru porþia zilnicã de bãuturã. Nu era prima oarã când îi cerea bani. Pilangica nu avea pe nimeni, nu era ca vecinele ei care primeau în fiecare duminicã vizitele copiilor ºi nepoþilor ce descindeau cu buchete mari de flori din maºini strãlucitoare. Când primea pensia, îºi plãtea conºtiincioasã toate micile datorii fãcute în cursul lunii. Nu avea de ce sã nu-i dea.
- Sunteþi foarte cumsecade, domnu’Vlad. Se vede cât de colo cã sunteþi european, ce sã mai vorbim!
Pilangica dispãruse fericitã pe culoarul care ducea spre blocul vecin unde era o bãcãnie ºi administratorul se cufundã mai departe în dosare. Privea din când în când îngrijorat trâmbele de zãpadã care loveau gemurile îngheþate de la intrare. Era mulþumit cã pe vremea asta proastã locatarii nu aveau curaj sã meargã pe-afarã.

Se pregãtea sã iasã din nou cu lopata ca sã cureþe trotuarul. Atunci apãru Adi. Era agitatã ºi aprinsã la faþã.
- Vlad, închide biroul ºi hai la etajul ºase. Madame Thérèse a cãzut, e întinsã pe jos ºi nu se poate miºca. Poate reuºim s-o urcãm în pat. ªi sã chemãm o ambulanþã, doctoriþa noastrã nu ºtiu unde e, nici la telefonul de acasã nu rãspunde... Sã nu aibã vreo fracturã bãtrâna, cine ºtie...
Madame Thérèse Bonenfant era cea mai în vârstã dintre toþi locatarii. Avea peste nouãzeci de ani. Prin uºa deschisã de la la apartamentul ei se auzeau scâncete uºoare ca de copil. Bãtrâna se împiedicase de firul unui lampadar din colþul camerei ºi cãzuse în faþa patului.
- Mã doare! spuse ea când încercarã sã o ridice. Vreau sã rãmân aici.
- Ce vã doare? Piciorul?
- Totul mã doare. Peste tot mã doare.
- Aþi cãzut greu...
- Nu cãzãtura... Am terminat doctoriile. Trebuia sã-mi iau doctoriile ºi nu mai am doctorii... Sã-mi aducã doctorii...
- Ce doctorii? o întrebã Adi.
- Alea de pe noptierã!
Erau acolo câteva flacoane goale de vitamine.
Bãtrâna scâncea:
- Mã doare, mã doare, peste tot mã doare...
- Aºa zice de fiecare datã când îºi terminã vitaminele, ºopti o vecinã care intrase curioasã în urma lor.
- ªi dacã-þi iei doctoriile îþi trece?
- Totdeauna! afirmã cu convingere bãtrâna. Chemaþi-mi bãiatul!
- Unde aveþi numãrul lui de telefon?
- În agenda de pe masa din bucãtãrie.

Adi luã agenda ºi o deschise la litera B. Michel Bonenfant, bãiatul bãtrânei, avea acolo notat un numãr cu un indicativ regional, semn cã locuia sau lucra în afara oraºului. Vlad i-o luã din mânã ºi formã numãrul. Îi rãspunse o secretarã:
- Biroul domnului avocat Michel Bonenfant. Cu ce vã pot ajuta?
- Am un mesaj din partea mamei sale de la casa de bãtrâni Caroline.
- Domnul Bonenfant nu e la birou. Am notat, o sã sune când se întoarce. La revedere.
- Bãiatul dumitale nu e la birou, nu ai numãrul lui de acasã? îi strigã Vlad aºezând receptorul în furcã.
Bãtrâna îºi miºca repede capul dintr-o parte în alta ºi repeta în neºtire.
- Mã doare, mã doare, mã doare, mã doare...
Vlad formã numãrul de la urgenþã. Dãdu toate amãnuntele care i se cerurã. Recepþionista îi spuse cã ambulanþa o sã soseascã într-o jumãtate de orã.
- Vreau doctoriile mele, scânci bãtrâna. Mã doare peste tot, totul mã doare, peste tot mã doare....
Adi o privi atentã:
- Îþi dau eu ceva sã-þi treacã. Sã nu te mai doarã nimic..
Bãtrâna o cercetã bãnuitoare.
- Ce poþi sã-mi dai dumneata? Ai dumneata medicamente?
- Am. Uite, am.
Adi se scotoci în buzunar ºi-ºi scoase mâna fãcutã pumn.
- Vlad, adu un pahar de apã pentru doamna. ªi ridicã-i puþin capul.
Bãtrâna se uita la ei tãcutã, aproape fãrã sã respire.
- Uite, eu îþi pun pe limbã pilula asta, o înghiþi ºi o sã-þi treacã totul. Ai sã te simþi bine
Adi îºi desfãcu mâna cu grijã, umblã în gura bãtrânei ºi îi dãdu sã bea. Bãtrâna bãu jumãtate de pahar, ºi-ºi lãsã capul pe covor. Închise ochii pe jumãtate. Stãtu nemiºcatã câteva minute. Parcã se pregãtea sã doarmã. Vlad era puþin alarmat, dar Adi pãrea liniºtitã. Puse mâna pe umãrul bãtrânei:
- Ei, te mai doare?
Bãtrâna deschise ochii:
- Ce mi-ai dat? Ce mi-ai dat, cã mi-a fãcut bine! Nu mã mai doare nimic.
- Nimic, nimic?
- Nimic!

ªi icnind, întorcându-se pe o parte, se apucã de piciorul patului ºi se ridicã încet, cu greutate. Vlad vru s-o ajute, dar ea îi fãcu semn cã nu are nevoie, se descurcã singurã. κi netezi rochia cu mâinile ºi se aºezã cuminte pe marginea patului cu mâinile-n poalã. Mai ceru un pahar cu apã pe care-l bãu cu sorbituri încete ºi rare. O privea pe Adi cu simpatie. Era zâmbitoare.
Cineva bãtu la uºã. Erau doi infirmieri, sosise ambulanþa.
- Nu mai am nimic! îi anunþã triumfãtoare bãtrâna. Madam administrator m-a fãcut bine! Mi-a dat un medicament pe care-l ºtie ea!
Infirmierii pãreau derutaþi.
- Nu i-am dat nimic, le ºopti Adi, m-am prefãcut doar cã-i dau... Bãtrâna e puþin închipuitã.
 Infirmierii o privirã cu simpatie.
- Perfect, doamnã, îi spuse bãtrânei unul dintre ei care avea un cercel în ureche. Dacã tot am venit, vã facem un mic examen medical: tensiunea, inima, plãmânii...
- Nu mai e nevoie de noi, nu-i aºa? întrebã Vlad.
- Nu, nu, mulþumesc mult, strigã bãtrâna cu vioiciune. Madam Adrienne, sã-mi aduci pilule din alea din care mi-ai dat acum!
 Adi ºi Vlad ieºirã ºi pornirã spre ascensor.
- Ai fost grozavã! îi spuse Vlad.
- Da, conveni ea, mi-a venit aºa ca o inspiraþie. Eu rãmân la trei, nu mai cobor cu tine la birou. Nu întârzia mult. Am o surprizã pentru tine, la masã.
Se despãrþirã.
Când ajunse la parter, administratorul observã cã se înserase. Afarã, la intrare, cineva curãþa zãpada. Se apropie ºi-l recunoscu pe domnul Bergeron.
- Vã salut! vorbi el respectuos.
- Ai apãrut în sfîrºit! îi zise proprietarul fãrã sã se opreascã din treabã. Te caut la telefon de aproape o orã...
- A fost o urgenþã la etajul ºase.
- ªtiu, am vãzut ambulanþa. Dacã nu eram eu sã-i fac loc, nici n-ar fi avut unde sã parcheze din cauza zãpezii. Cum e bãtrâna?
- Bine. Pânã la urmã nu a avut nimic.
Domnul Bergeron dãdu ultima lopatã de zãpadã.
- Haidem în birou, avem de discutat.

Intrarã, se aºezarã faþã în faþã ºi domnul Bergeron vorbi:
- E intolerabil ce se petrece aici! Zãpada n-o cureþi, chiriile nu le încasezi, apartamentele nu le închiriezi. Am primit reclamaþii cã-mi ascunzi ce se petrece în bloc. Pânã ºi anunþul ãsta cu apartamente de închiriat, te-am rugat sã-l schimbi. Nu l-ai schimbat! Þi-am spus sã iei puþinã vopsea ºi sã întãreºti adresa de la intrare. N-ai fãcut-o! Ai ceva de zis?
Administratorul îl privi inexpresiv.
- Nu ai nimic de zis. ªi e normal sã n-ai. Perfect. Îþi dau douã sãptãmâni sã-þi cauþi casã. Din clipa de faþã nu mai am nevoie de dumneata. De mâine o sã vinã cineva sã-þi ia locul. De mâine eºti simplu chiriaº. Dar nu mai mult de douã sãptãmâni. Te rog sã dai totul în primire omului pe care þi-l trimit ºi sã-i explici ce trebuie sã facã. Adicã ce n-ai fãcut dumneata ºi nevasta dumitale. La revedere.
Proprietarul ieºi fãrã sã-i întindã mâna. Rãmas singur, Vlad se gândi cã Adi îl aºtepta mulþumitã ºi mândrã de ea, în apartamentul lor de la etajul trei cu masa întinsã, luminatã romantic de lumânãri ºi cu surpriza de care îi vorbise - o sticlã de vin alb de Argençon scoasã de curând din frigider.

(Din Partida de canastã, Polirom, 2005)

Comentarii cititori
sus


Cornel Mihai Ungureanu



Bãrbaþii aceºtia pe care îi iubim

(fragment)


Telefonul sunã strident, ca un ceas rusesc, ºi Ana, vrând sã ducã receptorul la ureche, îºi izbi tâmpla. În loc de „Alo?” zise „Au!”.
- Te cheamã ºefu’! La Palat. Vine Tina sã te ia, e pe drum deja!, îi spuse, ca ºi cum ar fi fost grav, Laura, secretara preºedintelui. Ai grijã, e supãrat, îi mai ºopti, ºi glasul ei risipi rãmãºiþele visului recurent: Grig trãia, se întorcea acasã, în ultimele faze ale bolii ºi Ana, înspãimântatã, încerca sã îl omoare - fãcea asta de fiecare datã altfel, apoi ascundea cadavrul în locuri unde, spera, nimeni nu s-ar fi gândit sã-l caute.  
Coºmar simplu, putea sã îl povesteascã, mizerie scoasã afarã din subconºtient, relevatã ºi atunci când, cu ochii deschiºi, încercase sã-ºi imagineze Învierea ºi teama o tãiase ca o lamã la gândul întâlnirii cu el. În Iad, cãci niciunul dintre ei nu ar fi putut ajunge în Rai. Avea ºi alte vise apãsãtoare care se repetau, greu de descris în cuvinte, cel în care se transforma în lup, de exemplu, ºi simþea cum i se miºcã, în timp ce alerga, coloana lungã, în ritmul salturilor fãcute cu labele. Uneori urlau la ea câinii când trecea pe stradã a doua zi.
 
Deschise ochii abia sub duº, îºi fãcu apoi un ceai cu scorþiºoarã, îl luã în balcon ºi îºi înghiþi cu el întrebãrile, oricum nu ar fi ºtiut sã rãspundã atât de devreme. N-avea idee ce va aºeza pe rafturile zilei, pe un singur lucru putu sã punã clarul, dupã ce se mai risipi senzaþia de toropealã: ºeful nu te cheamã sã-þi ofere trandafiri.
 
Plouase peste noapte, era o dimineaþã îngheþatã, dar nu în sens friguros. Un bãrbat încã adormit ieºise la fereastrã în blocul turn, pechinezul care o ura o privea de la etajul doi, dar nu o lãtrã, o femeie cu þigara în mânã mãtura frunze, pe trotuar. În rest, nu se clintea nimic. Sau aproape nimic, cãci Anei i se pãru cã vede dispãrând o umbrã pe acoperiºul vilei din colþ. Se retrase în dormitor ºi, din spatele perdelei, cu luneta rãmasã de la Grig, nu mai avu niciun dubiu: era un bãrbat pe acoperiº, avea o camerã micã de filmat, iar un altul citea cu prea mult zel ziarul în vitrina cafenelei lui Iordache.  
 
În timp ce se îmbrãca, se gândi la Gabriel Banu, fostul ei coleg pânã cu o lunã în urmã. κi fãcea curat pe birou, nu bãnuise nimic, nici în ultima clipã, încerca sã rezolve probleme, în atmosfera aia de ceas care ticãie ºi tensiune acumulatã în aºteptarea a ceva rãu, iar ei toþi ºtiau cã Elvira l-a lucrat ºi cã e concediat. Când privea în urmã, Anei îi pãrea ironic. ªi mai ºi cedase nervos, bãrbat de 120 de kilograme, când primise vestea. Fãcuse ochii mari a îngrijorare ºi ea nu suporta panica la ceilalþi, apoi o rugase cu voce muieraticã sã anunþe toþi oamenii cu care avea întâlniri cã nu poate veni ºi s-o cheme pe nevastã-sa. Refuzase postul de adjunct, în care s-ar mai fi putut târî câteva luni, se strãduia sã fie cât mai corespunzãtor, „se cuvine sã fac asta”, dar nu-i ieºea. Fusese ºi extrem de neglijent, se petrecuserã lucruri crunte pe la spatele lui, rãspundea de o grãmadã de rahaturi, dar Ana nu credea cã ea, dacã ar fi fost retrogradatã, ar fi fãcut crize de identitate: „Eu cine sunt ca om?” Nu avea nicio legãturã afectivã cu acest job, chiar dacã, pânã în iarnã, îi plãcuse ce fãcea la Palat, se simþea ca în jocuri, i se dãduse puterea sã miºte pioni, bani, nimeni nu se îndoia de alegerile ei, transforma o ºedinþã plictisitoare în câmp de bãtãlie, iar Preºedintele râdea ascultându-i discursurile mobilizatoare rostite în faþa unui powerpoint.
 
Gabriel se supãrase pe ea dupã ce fusese mãtrãºit, îi reproºase cã îl crede slab ºi, deºi nu adusese vorba, îl râcâia cã Ana acceptase sã-i preia atribuþiile, îi pretindea o solidaritate pe care ea nu o avea, nu plânsese pe scãri ºi nici nu se gândise sã demisioneze în semn de protest faþã de concedierea lui. Refuzase banii oferiþi în plus, dar îi luase în primire sarcinile, era realistã sau avea standarde morale scãzute, nu ºtia, voia doar sã fie sigurã cã lui Filip îi ajung banii de pâine ºi cã nu-i lipseºte nimic din ce are nevoie pentru ºcoalã. Considera cã nu trebuie sã existe multe demnitãþi într-o situaþie atât de nesigurã ºi de agresivã, cum devenise cea de la Palat prin intrarea în joc a Elvirei. Nu-ºi pusese mintea cu ea, din cele 15 gloanþe pe care le avusese, într-un arsenal închipuit, când venise în echipa Preºedintelui, consumase vreo ºapte ºi se amãgea cu gândul cã nu vrea sã rispeascã unul pe cucoana asta catolicã, ºmecherã ºi parvenitã, cu voce ascuþitã ºi accente invers. Învãþase demult cã e suficient sã îþi scoþi o armã ca toatã lumea sã zicã: „Mamã, cât de miºto eºti!”, dar se simþea obositã ºi habar nu avea pentru ce mai luptã, aºa cã îi dãduse de bunãvoie jucãriile. Se complãcuse într-o stare de funcþionar scârbit, preferase ca munca ei sã fie legatã doar de ce avea chef sã facã, pe externe, dar nu avea chef de nimic, pentru cã, tot încercând sã nu devinã conflictualã, îºi înghiþise toatã energia ºi, dacã ar fi fost dupã ea, doar ar fi bãltit ºi ar fi dormit ca broaºtele.  
 
κi propusese, cândva, sã devinã, în sfârºit, o femeie maturã, raþionalã ºi responsabilã, sã câºtige o grãmadã de bani, ºi reuºise, dar acum ºi asta îi pãrea o formã de laºitate. Îi era dor de zilele când plutea în zece mii de corãbii imaginare ºi nu avea curajul sã punã piciorul nicãieri ºi sã zicã: „O iau pe asta, sã vãd unde mã duce”, de serile când umplea cada ºi lenevea cu sticla de whisky într-o mânã ºi ierburile în cealaltã, de lumea aceea plinã de speranþe ºi fantasme, în care mai putea intra doar cu ochelarii sepia ai nostalgiei. Avea nevoie de mãºti ºi de mult balet social ca nimeni sã nu bage de seamã ce a crescut sub armura de dragon pe care o purtase non-stop în ultimii ani. Nici mãcar ea nu îndrãznise sã se uite dedesubt, trebuia sã îºi încarce bateriile mai întâi, sã scape de „semidepresia” asta cãreia îi gãsise un nume blând, Helga, dar care putea ascunde pericole, pe Gabriel l-ar fi pus, era sigurã, la pãmânt. Îl întâlnise vineri searã, când ieºise de la cheful cu ambasadori, se învârtea pe bulevard, medicul îi recomandase leneºe plimbãri nocturne. Ajunsese anorexic, fãcea mult sport, era încã trist, dar nu mai lua pastile, þipase nevastã-sa la el pânã îºi revenise. „E minunatã Vicky!”, îi mãrturisise încântat ºi-i povestise cum, la câteva zile dupã ce fusese dat afarã, când observaserã cã sunt filaþi, ea ieºise pe trotuar ºi urlase la agenþi: „Voi ce staþi, mã, în faþa porþii ca pulile? Dacã mâine vã mai gãsesc aici, vã belesc!”. Râseserã amândoi, apoi el se întristase brusc, Ana i-ar fi fãcut pe loc o injecþie anti-patetisme-ieftine-ºi-autocompãtimire-de-doi-bani, de care avea ºi ea nevoie, dar se aºezase iar în poziþia de femeie curajoasã, în „voluptatea de fi puternicã”, cum îi zisese, zâmbind, Roseti. Pentru ea nu era nicio voluptate, dar dacã ceilalþi o împingeau în impostura asta, nu i-ar fi putut trezi la realitate decât dezvãluind niºte lucruri despre sine care ar fi trecut pe umerii lor, prefera sã se abþinã, avertizatã de unele experienþe din trecut, deºi impulsul de a-ºi povesti necazurile creºtea, din când în când. Nu voia sã îi încarce însã mai mult decât puteau duce ºi, pentru cã ei aºteptau de la ea sã fie cea tare, se simþea obligatã sã se conformeze imaginii.  
 
Auzi claxonul, se încãlþã, îºi luã geanta, încuie ºi coborî scãrile. Þopãi cãtre maºinã, ferind râmele ieºite pe asfalt, dupã ploaie, ºi urcã. Tina era plinã de energie, purta rochia roºie cu o bandã neagrã pe coapse ºi alta pe decolteul ce îi ascundea nu chiar în întregime sânii bombaþi. Mesteca gumã ºi asculta muzicã.
- La cât te-ai trezit?, o întrebã Ana, observându-i pãrul aranjat cu placa ºi privind apoi în retrovizoare, sã vadã dacã porneºte vreo maºinã dupã ele.
- Cine a zis cã m-am culcat?, rãspunse ºatena mignonã, studentã la Drept Internaþional, care fãcea pe ºoferiþa pentru bani, dar ºi din pasiune.  
Îi plãcea sã conducã, ea nu avea decât o motocicletã, iar Rosetti, pe lângã drumurile zilnice pe care fata le fãcea cu Ana ºi a celor cu oaspeþii din strãinãtate, o lãsa sã meargã uneori la curse sau la „liniuþele” legale de pe pista de la aeroport cu maºina tunatã despre care doar câþiva dintre oamenii cei mai apropiaþi ºtiau cã îi aparþine preºedintelui.
- De la mama, îi întinse Tina un pachet mic, învelit în ºerveþele albe, în care Ana gãsi patru felii de panettone.  
- Mulþumesc.
Era nesimþit de bun, cu miez pufos, stafide ºi bucãþi mici de fructe confiate autohtone sau exotice, îl savurã pe îndelete, având senzaþia cã mãnâncã molecule care se þin de vârful degetelor.
- Sã opreºti la Schmidt, te rog, sã îmi iau þigãri, îi zise, în timp ce se apropiau de intersecþia la care aveau tot timpul verde. Poliþiºtii uitaserã sã punã pe refugiu buton pentru schimbarea culorii semaforului ºi oamenii care coborau din tramvai aºteptau neputincioºi sã se termine coloana de maºini.

În dreptul Pieþei, Tina fu nevoitã sã încetineascã. Avusese loc un accident, o maºinã era înfiptã cu botul într-un stâlp ºi lângã ea medicul de la Descarcerare îºi fãcea cruce, cu ochii la ºofer : „Tiii, a avut zile!”. În mijlocul drumului zãcea însã nemiºcat trupul unui bãrbat, probabil pieton, cãci 20-30 de metri mai departe, vãzurã pe asfalt o sacoºã din care se împrãºtiaserã multe mere. Ana încercã sã ºi-o închipuie pe soþia lui care, în clipa când el murea, îºi bea cafeaua sau fãcea duº ºi þiuitul de panicã rãsãri neaºteptat, ca în tãcerea ce urmeazã unei explozii, dar dispãru la fel de brusc.
Tina nu gãsi loc sã opreascã la Schmidt, intrã în parcarea blocului alãturat, iar Ana coborî ºi se îndreptã grãbitã spre magazin.
- Bããã! Nu parca acolo!, auzi strigãtul supãrat al unui bãrbat aflat într-un balcon.
- Mori! Mori, bã!, îi rãspunsese impasibilã Tina, scoþându-ºi zulufii pe geam.
Ana îºi cumpãrã ºi ziarul în care scria Tudor lunea ºi joia: “Gazeta de ieri, vã rog, sunt o nostalgicã” ºi se întoarse.

Circulaþia era opritã ºi în Piaþa Palatului, toatã noaptea se lucrase la amenajarea scenei pentru concertul electoral, zeci de voluntari fãceau ghirlande din baloane colorate pe care muncitorii le fixau, urcaþi pe schele. Un popã aºtepta ca ei sã termine pentru a sfinþi platforma, iar câini vagabonzi miºunau peste tot. Ana îi dãdu drumul Tinei ºi porni pe jos spre intrarea lateralã, pentru angajaþi. Când trecu pe lângã instalaþiile de sonorizare nu se putu abþine, se opri ºi zise de câteva ori în microfon, pe tonuri diferite: “Doi zece! Doi zece!”. Rosetti, care se pregãtea sã intre, o auzi ºi o aºteptã.
- Nu plãnuiesc atentate, nu primesc corespondenþã de la grupãri obscure, sunt un cetãþean respectabil, cu capacul bine înºurubat pe borcan! Ai idee de ce sunt urmãritã?, îl chestionã, în loc de „Bunã dimineaþa”.  
- Ai ceva de ascuns?, zâmbi el, ºi îi fãcu loc sã intre pe poartã, în timp ce soldatul îi saluta.
- Avem dreptul sã avem secrete. ªi nu-mi place când se vãd firele pãpuºarului. Dacã le-am observat, înseamnã cã e pe faþã.  
Rosetti nu rãspunse. Înaintau pe aleea umbritã de copaci în care cântau pãsãri.
- Am senzaþia cã te amuzã revolta mea!, râse ea, cerând, de fapt, o explicaþie.
- Scuzã-mã, mã gândeam la ce ai spus. „Avem dreptul sã avem secrete”, lumea nici nu ar putea funcþiona altfel, dar pentru un conspiraþionist autoironic ca mine e un subiect delicat. Apreciez efortul de a ascunde ceva, dar de cele mai multe ori ceea ce tãinuim e rãul, nu binele, altfel de ce ne-am feri? Revenind la întrebarea ta discretã, ºtii prea bine cã dacã te-au filat bãieþii, au urmat procedura pentru o astfel de situaþie.
„Ce situaþie?”, vru sã întrebe Ana, dar se opri la timp. Spera ca el sã nu-ºi fi dat seama cã nu ºtie despre ce e vorba.
 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey