•  Camil Moisa
•  Stelian Müller


sus


Camil Moisa

 

Fragmente dintr-o altã lume

 

În dupã amiaza acelei zile domnul Marcel Chiara nu ºi-a mai fãcut apariþia înainte ca autobuzul sã iasã din autogarã. Doar ce traversase strada sã-ºi cumpere preþiosul pachet de þigãri. Fiind vorba de tutungeria din colþ, doamna Mioara nu se mai ostenise sã-l petreacã cu privirea pânã acolo. Iar când ieºise nedumeritã în faþa autogãrii, lumina soarelui de septembrie ºi pustietatea strãzilor avurã un efect neaºteptat asupra ei, liniºtind-o: cum i-ar fi putut dispãrea soþul într-un asemenea peisaj? Dacã zona ar fi fost inþesatã de maºini în mers ºi de macarale rotitoare, ea ºi l-ar fi putut imagina strecurându-se printre acestea, ca sã disparã cât mai repede din perimetrul autogãrii. Însã de câte ori avea de-a face cu rezultatul unor fapte banale, curente, doamna Chiara nu le putea reconstitui imaginativ desfãºurarea. Acum nu avea la îndemânã decât imaginea unui peisaj molatic ºi amintirea soþului pierdut în cãutarea unui pachet de þigãri. Din toate astea, doar pachetul de þigãri îi mai putea veni în ajutor. Cãci pãrelnicie este totul ºi trecãtor ca fumul þigãrilor fumate de-a lungul vremii de nea’ Marcel. Singur, acest fum, adunat de pe cãrãrile timpului, l-ar fi putut transforma într-o nãlucã, fãcându-l nevãzut.

De data asta doamna Chiara urcã în autobuzul de întoarcere într-o stare de plãcut suspans. Nici privirile navetiºtilor, care cunoºteau motivul absenþei soþului, n-o mai atinserã. Treceau dincolo de ea, cu ºtiinþa lor vagã. Acum avea impresia cã ceva mai profund decât ea îi înregistra mersul vieþii. În pofida monotoniei, peisajul începea sã capete o dimensiune temporalã. Perindarea satelor semãna tot mai mult cu o coborâre în propriul trecut, apropiind-o de timpul copilãriei. În cele din urmã, ea nu mai fu sigurã de identitatea locului în care trebuia sã ajungã. Aºtepta cu sentimentul cã avea sã coboare în staþia din care luase pentru prima datã autobuzul spre oraº.

Când ajunse la destinaþie, soarele lui septembrie tocmai se retrãsese. Lumina, care i se transformase deja într-o amintire foarte vie, nu mai domina vizibil destinele oamenilor. Se mulþumea sã le vegheze dintr-o vecinãtate tainicã. De fiecare datã când revenea târziu din oraº, doamna Chiara savura atmosfera acestui moment.

Dupã ce coborî singurã în staþie, rãmase nemiºcatã, privind autobuzul care se îndepãrta cu greutate. Pe mãsurã ce zgomotul lui devenea tot mai slab, atmosfera oraºului i se risipea din suflet. Locul în care ajunsese conþinea ceva dupã care doamna Mioara tânjea zilnic, de-a lungul orelor petrecute la ºcoalã : tãcerea timpului. Acesta îi oferea, deodatã, mult spaþiu, ca unui oaspete drag. Un spaþiu în care putea sã încapã ºi cu ceea ce îºi imagina, nu doar cu ceea ce fãcea pe moment.

Pãrãsi ºoseaua principalã, cotind la dreapta, pe ulicioara care o ducea acasã. În timp ce mergea, pietrele se mãreau sub paºii ei, ajungând la mãrimea celor din vremea copilãriei. Gardurile, ºi ele, nãpãdite de ierburile verii, voiau sã fie mai înalte, acoperind casele în întregime. Pãrea cã doar mãreþia pietrelor de munte ºi înãlþimea cerului ar fi fost martorii drumului ei din acea searã. Afundându-se mai mult pe aleea ºerpuitoare, începu sã audã greierii care aduceau înserarea. De undeva, de aproape, mirosul de regina nopþii se fãcu ºi el simtit. Doamna Chiara nu mai rezistã ºi se întinse pe jos, în locul plin cu verdeaþã, unde cei doi ºcolari se opriserã în acea dupã amiazã. Închise ochii ºi inspirã adânc mirosul de iarbã uscatã. În minte i se revãrsarã versurile care figurau într-un manual ºcolar : aici orice gând e mai încet / ºi inima îþi zvâcneºte mai rar / ca ºi cum nu þi-ar bate în piept / ci adânc în pãmânt undeva.

Însã melodia lor, interioarã, fu brusc întreruptã de respiraþia unui câine. Rufus, câinele casei, îºi fãcuse un obicei din a ieºi în calea stãpânei sale. Ca în fiecare searã, o simþise de departe ºi venise s-o întâmpine. O vreme încercaserã sã-l þinã legat, dar tristeþea din ochii lui fusese reproºul cel mai întemeiat pentru dobândirea propriei libertãþi. Cum sã fi þinut atâta viaþã înlãnþuitã? Singurul neajuns al libertãþii lui erau curþile vecinilor, pe unde se mai abãtea din când în când. ªi, mai ales, cantina I.A.S.-ului din apropiere, locul unde luau masa o parte din inginerii agronomi ai zonei.

Într-o zi, Rufus venise acasã þinând în gurã un pui ambalat, cu preþul la vedere. Era singurul gest curajos pe care îl fãcuse cineva cantinei partidului, cum i se mai spunea. Cãdea ca o aluzie la regimul alimentar de care aveau parte doar cei privilegiaþi. Nefãcând parte dintre aceºtia, sãtenii obiºnuiþi evitau subiectul, nepermiþându-ºi sã comenteze pe seama lui, în preajma anumitor persoane. Într-un fel, cantina devenise ºi pentru ei simbolul bunãstãrii comunismului, la care se raportau, câteodatã, cu ironie.

Vinovat, dar sãtul, Rufus scãpase nepedepsit de pe urma acestei obrãznicii. Nimãnui nu i-ar fi trecut prin minte sã insiste asupra unei întâmplãri care dãdea de gol vigilenþa slabã a personalului. Sub aceastã slãbiciune, unii ar fi citit o meteahnã a regimului politic însuºi.

Acum Rufus avea chef de joacã ºi nu înþelegea nemiºcarea stãpânei sale. Vãzând cã aceasta nu intrã în jocul lui, se întinse ºi el pe jos, privind-o cu interes. Se ridicã doar atunci când doamna Chiara dãdu semne cã voia sã pãrãseascã locul. Dupã care o însoþi bucuros pânã acasã, tãindu-i calea de pe o parte pe alta a drumului.

Abia dupã ce se vãzu în casã, resimþi doamna Chiara absenþa soþului din peisaj. În astfel de situaþii, se ducea repede la culcare, ca sã uite mai uºor. În seara aceea, însã, somnul i se pãrea nepotrivit pentru ceea ce simþea. Era ca ºi cum i-ar fi acordat domnului Chiara girul unei libertãþi nemeritate, un fel de consimþãmânt pentru dispariþia lui misterioasã. Începu sã încropeascã un plan menit sã-i rãspundã soþului cu aceeaºi monedã. Ce ar fi fost dacã ºi-ar fi luat copiii ºi s-ar fi întors în oraº cu ultima cursã, cea de la miezul nopþii? N-ar fi cãzut domnul Chiara pe gânduri, gãsind casa pustie, la întoarcere? Unul din fraþii ei locuia la oraº, într-un apartament mic dar cochet… κi imaginã felul în care i-ar fi stat pijamaua la acea orã târzie, în pragul uºii deschise… Sau felul în care i-ar fi pus sã se spele, considerând ca vin de pe altã lume… Sau cum ar fi adunat câte o scamã de pe covorul de la intrare, în timp ce le-ar fi vorbit despre calitãþile mierii, cu care te servea de cum îi treceai pragul… Dupã care îºi aminti de încântarea Rebecãi la vederea camerei de baie, care le lipsea la þarã, ºi, în general, de confortul din apartamentul fratelui de la oraº…

Reacþia Rebecãi, mai ales, o fãcu sã renunþe uºor la planul ei. La urma urmei, era mai la îndemânã varianta somnului, care venea sã încheie o sãptãmânã obositoare de navetã. ªi mai era ceva, de care doamna Chiara nu-ºi dãdea seama pe moment : somnul lui Amiel, care se instalase deja în sufletul ei, acþionând ca o aluzie la propriul somn. Alegând aceastã cale, ea nu fãcu altceva decât sã rãspundã unui semnal mai profund, care pãrea sã-ºi aibã raþiunile dincolo de mobilul unei simple rãzbunãri.

Ca de obicei, la ora aceea, Rebeca citea dintr-o carte, iar Amiel dormea. Ai casei se obiºnuiserã cu felul lui de a fi: adormea uºor din cauza prea multor gânduri care-i treceau prin cap ºi care sfârºeau prin a-l obosi fizic. Mai mic fiind, se întâmpla sã adoarmã pe banca de la poartã, în timp ce alþi copii se jucau nu departe de el. Când îl descopereau aºa, se amuzau pe seama lui. Treptat, realitãþii miºcãtoare, care-l cufunda în somn, i se alãturase realitatea fabuloasã a literelor ºi cifrelor. Lumea imaginatã de aceste semne îl arunca într-o toropealã dulce, de parcã ar fi ascultat un basm. Era suficient sã deschidã o carte sau sã parcurgã niºte cifre, ca efectul acestora sã acþioneze ca un somnifer asupra lui.

Din toata familia, doar Rebeca accepta cu greu somnul. Cãrþile pe care le citea conþineau lucruri pentru care merita sã stai treaz cât mai multã vreme. Uneori pânã dupã miezul nopþii, când somnul celorlalþi reuºea sã scufunde realitatea zilnicã, plictisitoare, pentru a face loc celei netrãite, nãscutã din paginile cãrþii. Atunci Rebeca închidea ochii ºi camera se transforma ca atinsã de o baghetã magicã. Covoarele þãrãneºti, tari ºi seci, deveneau profunde ºi pufoase, pereþii albi ºi scorojiþi, erau înlocuiþi de un tapet colorat, iar lumina chioarã a becului cãpãta puterea unui candelabru strãlucitor. Acestei Bovary îi venea greu sã adoarmã înainte de a transforma paginile citite în realitãþi pline de viaþã.

Aºa se întâmplã ºi în seara aceea, Rebeca prelungindu-ºi lectura dincolo de pragul zilei urmãtoare. Când o ajunse oboseala, începu sã confunde firele ficþiunii cu altele, doar presupuse. Drumurile pe care le-ar fi urmat tatãl ei, cel nevãzut, îi apãrurã la fel de misterioase ca cele desprinse din carte. Acestea începurã sã se amestece între ele, fãcându-i lectura din ce în ce mai dificilã. Continuã totuºi sã citeascã, încercând sã nu confunde realitãþile virtuale. Pe care din drumuri ar fi putut merge domnul Chiara? Pe acelea livreºti, sau pe cele nãscute doar de mintea ei? În cele din urmã, Rebeca se rãtãci, pe încurcatele cãi ale ficþiunii… Adormi înainte sã gãseascã un rãspuns, ori sã separe, ferm, cele douã planuri.

Cât despre doamna Chiara, acesta adormi greu, dar împãcatã cu felul în care se comportase în absenþa soþului. κi învinsese sentimentele de jenã ºi de singurãtate, care o copleºiserã altãdatã, reuºind sã rãmânã acasã ºi sã evite tratamentul superior al fratelui de la oraº.  Pânã sã adoarmã, însã, tresãri la cele mai mici zgomote care imitau prezenþa soþului în faþa uºii.

Dimineaþa nu-i veni sã creadã vãzând cã domnul Chiara nu-ºi mai fãcuse apariþia. Verificã bine colþurile camerei, uitându-se chiar ºi sub pat. Apoi, o agitaþie sonorã, neobiºnuitã, îi atrase atenþia. Ieºi repede afarã, îndreptându-se spre curtea pãsãrilor. Inainte sã-ºi descopere gãinile speriate ºi învârtindu-se în cerc, doamna Chiara observã niºte pene plutind peste gardul care închidea locul acestora. Ele se aºezau diafan peste petecul cu iarbã de alãturi, acolo unde dormea, cu braþele larg întinse, nea’ Marcel…

În prima clipã, doamna Chiara fu izbitã de strãlucirea costumului în care era îmbrãcat soþul ei. Parcã niciodatã nu-i venise atât de bine. Pe verdele uºor palid al ierbii de septembrie, culoarea hainelor venea sã întregeascã un tablou neaºteptat. Doamna Chiara simþi cã plonjeazã într-o altã realitate, nebãnuitã într-un decor atât de familiar. O realitate de care absenþele soþului nu ar fi fost chiar strãine. De teamã ca aceastã deschidere miraculoasã sã nu disparã, ea dãdu fuga în casã, de unde se întoarse cu ustensilele pe care le folosea doar la orele de desen. ªi, fãrã sã mai ia seama la nimic altceva, se apucã sã realizeze tabloul pe care i-l oferea  o naturã atât de imprevizibilã. Cât timp lucrã la el, se tot rugã, în gând, ca domnul Chiara sã nu evadeze din somnul care-l þinea încã prizonier.

 

Comentarii cititori
sus


Stelian Müller


A cincea scrisoare cãtre S.

 

ªi Diavolul s-a aplecat ºi a suflat uºurel deasupra mea “Dormi?” ºi eu am tresãrit ºi am spus “Nu dorm. Vorbeam cu cineva.” ºi el a zis “Cu cine?” ºi eu am zis “Cu domnul Patapievici” ºi el a zis “Trebuie sã vorbeºti mai puþin cu el. Te învaþã numai prostii” ºi eu am dat din cap “ªtiu” ºi el s-a uitat la mine sã se asigure parcã cu o cutã în mijlocul frunþii cutã prin care în acel moment trecea un cârd lung de furnici… ºi am stat amândoi nefãcând ceva, eu încercând sã-i evit privirea ºi uitându-mã dupã ochii domnului Patapievici, ochi îmbãtrâniþi ºi osteniþi ca ºi forþele cãrora aceºti ochi le traseazã pe hârtie planurile ofensive ºi sã nu mã molipsesc de osteneala lor, mai exact sã nu-i dau motive sã se revigoreze la mine-n cap, m-am apucat înspãimântat sã deschid îngãlbenita floare a prezentului peste palma învechitã a Diavolului “Cred cã am ceva sã-þi propun” ºi el m-a privit mirat “Ce anume mi-ai putea tu propune?” ºi eu am zis “Ceva ce aduce a târg ºi sunã cam aºa: tu îþi retragi forþele de pe partea Sorinei ºi eu îþi îndeplinesc trei dorinþe.” ºi dupã o secundã de gândire, de panicã de fapt, adaug “Rezonabile” ºi el a pus privirea în pãmânt ºi a zis “Mã gândeam cã vrei sã-mi propui ceva legat de Mara” ºi eu mi-am pus mâinile în cap ºi am întrebat “Cine naiba-i Mara?” ºi el a zis “Cine-i Sorina?” ºi eu exasperat “Dacã vrei sã ne pierdem amândoi timpul ºi sã fie pentru totdeauna sã ºtii cã suntem teribil de aproape”.

Aici Diavolul s-a ridicat ºi a început sã se preumble prin camerã, þinând mâinile la spate ºi privirea când în pãmânt când în tavanul din care picurã ideile… “Fumezi?” m-a întrebat brusc ºi eu pierzându-mi bruma de rãbdare ce-mi rãmase moºtenire de la ai mei, i-am spus “Uitã-te la tenul meu ºi spune-mi ce crezi” ºi el a continuat de parcã n-ar fi auzit “Un fumãtor care nu are grijã de scrumiera lui e ca o femeie ce nu are grijã de inima ei… amândoi se miºcã la un un pas de dezastru” ºi eu am zis “Putem amâna discuþia asta pentru momentul când n-o sã mai fie nimeni nevoit s-o îndure” ºi el s-a întors spre mine ºi ca ºi cum amintirile l-ar fi ajuns din urmã cu laba lor grea, a zis “Nu ºtiu ce-a fost în capul vostru sã vã nãpustiþi unul asupra altuia în vara aceea din pricina ei” ºi eu m-am înverzit pentru cã nu vroiam sã începem discuþia de la vara aceea ºi mai ales de la cei ce s-au repezit unul asupra celuilat ºi asta din motive lungi ºi întemeiate…”ªtii cine era celãlat?” i-am strecurat întrebarea în buzunar ºi groaza la mine în glas ºi el s-a aºezat ºi a zis “ªtii ºi tu… stãteam la o masã lungã de un kilometru ºi sãrbãtoream pentru cã ce vedeam era uluitor”. În timp ce eu simþeam cã limba îmi picã din gura, Diavolul a continuat “M-am ridicat atunci sã ºed la înãlþimea momentului ºi mi-am dres glasul sã fie ºi el înalt ºi le-am spus celor de faþã: Nu mai avem cum pierde. Zarurile s-au rostogolit ºi ele nu mai pot fi întoarse din cumplitul lor drum. Numerele noastre sunt la luminã ºi razele soarelui le mângâie în spuma lor: ori Dumnezeu va ataca primul ºi în trei sãptãmâni blestematul de pãmântean se va arunca la tomberon ori pãmânteanul va ataca primul ºi Dumnezeu ºtie ce se va întâmpla pentru cã se va împotmoli pentru totdeauna în stepele îngheþate din jurul inimii ei ceea ce tot aruncare la tomberon se cheamã dar la altã scarã” ºi Diavolul a terminat arãtându-mi cum anume a ridicat paharul întru dãrâmarea mea grabnicã ºi definitivã, aºteptându-mi parcã confirmarea…ºi mi-a zâmbit ºi m-a întrebat “Îþi mai aminteºti?” ºi eu am simþit cum tot sângele mi se evaporã din vene ºi am bãlãmãjit spre domnul Patapievici “Îmi amintesc ceva…” ºi spre Diavol iar “E tot ce ai sã-þi reproºezi?” ºi el ºi-a luat o minã surâzãtoare ºi mi-a zis “Nu chiar. I-am trimis o scrisoare lui Dumnezeu în care i-am lãudat înþeleptul gest de a începe buºeala pe partea ta ºi un corp expediþionar de trei divizii” ºi eu am zis “Trei divizii înseamnã o forþã colosalã ºi tu mi-ai spus cã nu ai nimic de partea ei” ºi el a zis “Era foarte puþin pentru ce avea sã urmeze…ºtii ºi tu”…

….s-ar pãrea cã în vara aceea nu doar Diavolul s-a grãbit sã þinã un toast în cinstea victoriei ce-i fãcea semn cu degetul de sub podea ci ºi eu am fãcut acelaºi lucru… la sfârºitul lui mai, am adunat conducerea armatei, domnul Patapievici era în dreapta mea, livid ºi îmbrãcat în negru ca un ins tocmai pregãtit de îngropãciune ºi le-am vorbit aºa “Zarurile au fost aruncate ºi ele nu mai pot fi întoarse din cumplitul lor drum… la sfârºitul lui iunie vom terminã mobilizarea ºi ea va fi giganticã… va fi cea mai mare mobilizare pe care ne-o putem permite ºi ne-o permitem o datã la o sutã de ani… vom avea o jumãtate de milion de oameni gata de luptã ºi-n general atâþia câþi va fi nevoie ºi o capacanã de sute de kilometri în care Diavolul se va vârî singur pas cu pas… bãtãlia va dura trei luni, va fi înspãimântãtoare dar victoria ne va aduce ceea ce noi, fiinþele umane jinduim dintotdeauna… suava liniºte cea care va rãmâne sã ne fie companie o mie de ani…” când am ajuns la “o mie de ani” domnul Patapievici n-a mai rãbdat ºi a sãrit în picioare bãtând cu pumnul în masã “Nu ºtiþi ce faceþi… nu sunteþi deloc pregãtit pentru ce urmeazã… în jurul Sorinei nu e cine credeþi. Singurii care o sã între în capcanã o sã fim noi ºi nimeni altcineva” ºi aici a fost rândul meu sã sar în picioare “Încetaþi sã rãspândiþi zvonuri aiuritoare… singurele motive pentru care mai sunteþi conducãtorul armatei ºi nu mestecaþi noroiul din prima linie sunt mãrinimia ºi buna mea creºtere” ºi aici domnul Patapievici s-a prãbuºit pe scaun ºi a zis “Raporturile DDC-ului (trupele de elitã de la mine din cap, serviciul lor de informaþii e cel mai de elitã corp dintre cele de elitã) indicã faptul cã era cineva deja acolo ºi ne aºtepta…” aici a fost rândul meu sã mã prãbuºesc “DDC-ul n-a fost în stare sã ofere argumente pentru ca informaþiile lui sã fie luate în serios” ºi domnul Patapievici a tãcut dãrâmat ºi toatã sala odatã cu el a cãpãtat aparenþã de uriaº mormânt… se pare cã în acele clipe nu numai eu þineam un toast ci chiar ºi Dumnezeu în mica lui garsonierã de la mansardã “… când sã încalec cuvintele Lui însã, Diavolul s-a ridicat iar sã se preumble prin camerã “Nu ºtiu ce-a fost în capul tãu… tu un copil aºa mic sã joci jocuri de oameni aºa mari” ºi eu m-am ridicat sã propovãduiesc ziua de apoi “Conceptele cãlãresc lumea iar limba cãlãreºte conceptele… cine o stãpâneºte pe ultima, o stãpâneºte pe prima” ºi aici Diavolul m-a privit lung “Vrei sã stãpâneºti lumea?” ºi eu am zis “Propriul cap doar” ºi Diavolul s-a oprit lângã un perete ºi a zis “Eºti un tip cinstit ºi Dumnezeu te-a vârât într-o chestie teribil de necinstitã” ºi eu am zis “ªi eu aº fi fãcut la fel” ºi el a continuat “Pentru cã pe partea asta toþi sunteþi într-o ureche” ºi eu am dat din cap sã mã prefac ºi el m-a privit pe sub masã ºi chipul a început sã i se înnegreascã ºi sã capete un aer suspect ca ºi ochii Sorinei ãia îngheþaþi pânã-n adâncuri. ªi dând peste ea în cotlonul ãsta de gãleatã, mi-am amintit când am atins-o odatã pe deget din greºealã ºi într-adevãr nu era mai consistentã decât ninsoarea ºi neîndrãznind sã accept cã poate fi atât de adânc conceptualizatã la mine în cap, am verificat din nou mai târziu, de asta privindu-i decolteul ºi nesimþind nici atunci o patã în sânge cum ar fi fost firesc, mi-am spus “Bun, însemnã cã e groasã rãu” aºa cum ar spune un medic ce descoperã cã boala de care suferã pacientul lui e într-adevãr în manualele de medicinã ºi prin urmare nu putea avea decât evoluþia cunoscutã. E adevãrat, a mai fost ºi blestemata de fustã ce i se ridicase de tot odatã, urmarea unei grabe copilãreºti ce-o înghiontise pe la spate dar când sã mã agãþ de ea, Dumnezeu n-a mai rezistat în mica lui mansardã de la subsol ºi a mai sãrit o datã în picioare cu paharul în mânã sã-ºi þinã preþiosul toast, motiv pentru mine sã-mi pun mâinile în cap ºi sã-l întreb înspãimântat pe domnul Patapievici “Tipul ãsta chiar nu renunþã niciodatã?” însã rãspunsul domnului Patapievici n-a mai apucat sã bubuie pentru cã nu mai era loc ºi nici timp pentru un astfel de bubuit.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey