•  Xenia Karo
•  Toma Grigorie
•  Raisa Stoleriu
•  Raluca Bãdoi


sus


Xenia Karo

 

Despre televiziune
pe filosoficeºte

 

DerridaJacques Derrida, Bernard Stiegler, Ecografii ale televiziunii. Interviuri filmate, traducere de Ciprian Mihali ºi Sebastian Big, Idea Design & Print, Editurã, Cluj, 2011

 

În nebunia asta a topurilor ca o bãtaie criticeascã pe umãrul scriitorilor, trec multe cãrþi neobservate, cãrþi care intrã sau ar trebui sã intre în bibliografii. Anul se încheie, iatã, în forþã cu un Gaudeamus bucureºtean diametral opus celui craiovean. Titluri puternice (mãcar sub aspectul încasãrilor) pecetluiesc bucla 2012. Mã bucur cã m-am prins anul acesta cã a apãrut Noaptea lui Elie Wiesel sau Scrisori cãtre Monica de Ecaterina Bãlãcioiu-Lovinescu.

Topurile ºi topuºoarele mestecã previzibilul box-office. Anii postdecembriºti au înghiþit cãrþi spectaculoase, cãrþi puse acum în beciul tomnatic al istoriei. Va veni cândva vreun cercetãtor (dacã nu va fi sfârºitul lumii, vz. Tejgheaua Prãvãliei). Nu m-am prins însã când a apãrut eleganta carte despre televiziune a lui Derrida.

Despre Derrida sunt multe de spus, dar întru liniºtirea fanilor lui, voi focaliza subiectul, nu autorul. Semnalez apariþia acestei cãrþi întâi pentru cã sunt puþine astfel de apariþii, care înnobileazã un domeniu pe cât de esenþial, pe atât de blamat ºi neînþeles. Apoi pentru cã are în centru televiziunea, fãrã de care noi nu prea mai putem sã stãm. Am ales sã vã semnalez aceastã carte apãrutã de multicel, pentru de abia am dat ºi eu de ea ºi cred cã subiectul este unul care ne intereseazã - presa ºi în mod special televiziunea.

Cartea este un interviu-discuþie pe care Bernard Stigler îl ia celebrului Jacques Derrida. Citim o discuþie pe marginea criteriilor ºtiricitãþii, fãrã a le numi aºa. De multe ori se spune cã e ºtire ceea ce instituþia de presã, jurnalistul decide cã este ºtire - unul dintre truismele domeniului. În chip firesc, evenimentele trec prin sita unei grile de lecturã ºi a aºa numitei newsworthiness. Jonglând pe aceste criterii jurnaliºtii ºi occidentali (de care vorbeºte Derrida), ºi români (de care nu vorbeºte) ne oferã o interpretare (conºtientizatã sau nu) a lumii. ªi ai lor ºi ai noºtri sunt salahorii audienþei. Aºa cum ne-a obiºnuit, Derrida îºi construieºte propriile cuvinte: Artefactualitate, omohegemonie, teletehnologie etc. Auzisem cu vârful urechii la un moment dat cã noua nobleþe este datã de prezenþa era sã zic pe sticlã, la televizor. N-aº vrea sã mã nãpustesc cu contra argumente pe aceastã idee. O fi, n-o fi, dar certamente existenþa noastrã în complexitatea sau simplitatea ei este ºi în virtutea imaginii televizate. Cã vrem sau cã nu vrem, cã acceptãm sau nu, cu foarte puþine excepþii, suntem expuºi mesajelor repetitive ale jurnaliºtilor de televiziune, ale realizatorilor de emisiuni, ale regizorilor, scenariºtilor, cameramanilor, sunetiºtilor. Aºa este ºi nu altfel. Chiar dacã privirea noastrã este una polemicã, tot privire se cheamã. Fiinþa noastrã tot este strãbãtutã de fiorul imaginii.

Îmi vine acum în minte o întâmplare simpluþã pe care am trãit-o. Mã plimbam acum vreo ºapte-opt ani pe strãzile Constanþei. Am nimerit în pridvorul unei biserici. M-au amuzat (acesta este cuvântul) niºte imagini cu draci. Am scos aparatul de fotografiat ºi dã-i poze. O bãtrânã credicioasã care dãdea sã intre sã se închine se opreºte ºi mã trage speriatã de mâna cu care apãsam pe buton: „Nu-i mai poza atâta!” (pe ei, pe draci, adicã). „Da‘ de ce? E haios!” zic repede ºi cu o ironie grijulie. „Îi iei cu tine acasã. Îi bagi la tine-n casã!”. Am zâmbit cu bunãtate (cum se zice în basme), cu înþelegere pentru poetica naivitate ºi i-am dat înainte cu pozele. Cuvintele bãtrânei, iatã, vi le povestesc azi aºa cum au fost. Semn cã le-am bãgat în minte. Vorbele ei ca ºi imaginile cu dracii.

Morala e cã, vrem nu vrem, ne convine sau nu, televiziunea ne influenþeazã mica sau marea noastrã existenþã. Mãcar informaþia de tip televizionistic, gâfâielile prompteriºtilor, dornici sã ne spunã când sã ne mirãm, când sã ne întristãm, când sã râdem ºi când sã fim ironici. Destinul nostru a devenit subiect de divertisment, maidan pe care se dau pase nepricepute. Imaginea televizatã este unul dintre semnele unei noi schimbãri, aºa cum scrisul a schimbat definitiv structura lumii. Acum, tehnologia, tot un fel de scris, redefineºte lumea: „...referirea la o tehnologie care deplaseazã locurile (s.a.): frontiera nu mai e frontierã, imaginile trec peste vãmi, legãtura dintre politic ºi local, topoliticul este, într-un fel, dislocat” (p. 53). Dinspre televiziune, cu obsesivele discuþii despre cenzurã ºi libertatea de expresie, discuþiile aluncã lesne spre marile teme dintotdeauna: moarte, Shakespeare cu Hamlet, Heidegger, inconºtient. Miza finalã a cãrþii pare a fi integrarea acestui sine qua non care este mesajul arãtat în cultura care l-a secretat, în aºa fel încât mesajul acesta arãtat sã absoarbã cultura care l-a secretat.

 

Comentarii cititori
sus


Toma Grigorie

 

Un jurnal de cãlãtorie nonconformist

 

CM Popa-SextantCunoscutul critic literar craiovean, Constantin M. Popa, dupã o activitate prodigioasã în domeniu, întreprinzând în câteva rânduri o cãlãtorie peste mãri ºi þãri, mãsoarã cu sextantul la subsuoarã, în scop gnoseologic, distanþele fizice ºi metafizice dintre OGLINDA ORIZONTALà Provence. Triunghiul magic al Alpillilor  ºi OGLINDA INDEX. Québec. Le Phare du Nord, aºa cum îºi propune el perseverent, în cele douã segmente ale cãrþii Sextant. Jurnal de cãlãtorie (Editura Aius, Craiova, 2011).

Este un jurnal de drumeþie nonconformist, pentru cã autorul nu se limiteazã la a consemna întâmplãrile cotidiene ale cãlãtoriei în stil jurnalistic, aºa cum le cunoaºtem încã de la Nicolae Milescu-Cârnu sau Dinicu Golescu, ci îºi exprimã în acelaºi timp respirãrile lui existenþiale apelând ºi la principalele registre literare: poeme, proze scurte, eseuri, inspirate ºi trãite în lunile ºi anii cãlãtoriei sale, transferând astfel jurnalul, prin aceste ingrediente, din sfera literaturii de frontierã în cea a literaturii propriu-zise. Adoptã deci un fel original de Stil al cãlãtoriei, aºa cum ne anunþã în  argumentul din partea liminarã a volumului.

Constantin M. Popa se dovedeºte a fi nu numai un scriitor cu aptitudini literare care frizeazã totalitatea, ci ºi un teoretician literar care se exprimã doct asupra noþiunilor uzitate în demersul sãu literar, mozaical. Este conºtient de pericolul literaturizãrii ºi ca sã nu cadã în mrejele retoricii se autoatenþioneazã: „Gata cu literaturizarea. Jurnalul, ca ºi genul epistolar, în loc sã fie prilejul unei regãsiri de sine, te afundã în jocul protocolar al retoricii.” (p. 28). Subliniazã valoarea veridicitãþii jurnalului, mai ales a celui de cãlãtorie, care se constituie „en miettes”, iar când refuzã preþiozitatea în favoarea autenticitãþii nu se poate sustrage banalului diurn. Dar, uneori, dupã cum se ºtie, practica bate teoria.
Intenþionalitãþile, entropicã ºi extropicã, ale mesajului cãrþii le aflãm în fraza de încheiere a argumentului amintit: „Între oglinda orizontalã (captând entropia) ºi oglinda index (reflectare a reperelor valorice), privirea privilegiazã ca necesar gest de rãscumpãrare a tuturor feloniilor, ceea ce filosoful Max More înþelege prin extropy, adicã organizare, ordine ºi coerenþã”.

Pornind la drum cu aceste precizãri teoretice clare, scriitorul cãlãtor se va conforma întocmai reuºind sã realizeze o carte interesantã, un docujurnal, dacã îl putem defini aºa, bogat în informaþie frustã, dar ºi bine reprezentat atitudinal ºi reflexiv. Dimensiunile valorice ºi specificitatea dualã a cãrþii sunt bine surprinse de regretatul Adrian Marino în postafaþa „Aerul tare al libertãþii” care fusese anterior un articol publicat în revista Ramuri, (Nr. 7-8, 2001): „Întreg jurnalul este scris într-un astfel de dubluregistru: Vizual ºi interior, cultural ºi emotiv, literar ºi antiliterar. Ceea ce îl face în acelaºi timp substanþial ºi delectabil”.

Pelegrinul Constantin M. Popa descinde iniþial într-o cãlãtorie de plãcere, dar intenþionat sau nu, va fi bântuit de spectrul cãlãtoriei de cunoaºtere, din pricina formaþiei sau deformaþiei sale de cãrturar antrenat într-o îndelungatã activitate în domeniul lui a descoperi ºi a ºti. În prima sa cãlãtorie împreunã cu familia (soþia Veronica ºi fiica Laura), la invitaþia prietenilor francezi, Arllete Mandigout ºi Guy Lacombe, va locui la ei, în St. Martin, în regiunea Provence din sudul Franþei, teritoriu bântuit de fantoma lui Vincent. Vincent van Gogh, bineînþeles. În acest prim capitol al cãrþii prezente sunt reluate de altfel paginile de jurnal care fac obiectul volumului Noaptea lui Vincent, din 1998. Sejurul francez a fost efectuat în perioada 4 – 23 august 1992. Perpetuu neobositul scriitor, dornic de a vedea ºi a percepe cu toate simþurile noul teritoriu, în aerul tare al libertãþii, va vizita cu nesãþios avânt locuri ºi oraºe galice, printre care: Castelul Mogador, Les Alpes, Les Baux, Grande Motte, St. Remy, Aigus-Mortes, Serre Chevalier, Avignon, Strasburg ..., pieþe, muzee, cafenele, locuri istorice, mânãstiri etc.

Procedeul de bazã al jurnalului, descrierea, este folosit cu eleganþã, dar ºi supus ochiului critic al unui intelectual rasat, cu largi orizonturi de cunoaºtere în domeniul artei ºi culturii: „Aix-ul are stil aristocratic. Clãdirile din vremea Imperiului sunt sobre ºi încadreazã cu prestanþã numeroasele scuaruri. ’Buticurile’ de pe reþeaua de strãduþe etaleazã mãrfuri ºi mãrci de prestigiu”. (p.32). Ca ºi în întregul volum,  poetul simte nevoia exprimãrii lirice a sentimentelor, a emoþiilor trãite pe aceste meleaguri franceze, reuºind imagini poetice autentice, care intersecteazã Jurnalul: „în golul de sfialã al zilei / tulburare adiacentã / precum lobul fulgerat / al urechii stângi // mai presus / iniþierea durã în luminã”. ( fãrã titlu, p.45).

Din oglinda orizontalã (Provensala francezã) ne transportã privirea în oglinda index (Québecul francofon al Canadei), parcurgând împreunã cu soþia acest spaþiu de peste ocean cu centrul de reºedinþã în Montreal unde trãieºte acum fiica Laura cu familia (soþul Mihai ºi nou nãscuta lor, Emma), în trei etape: fiecare de câteva luni: în 2005, 2007 ºi 2010. Dupã câteva succinte, dar bine documentate istorii ºi legende ale Québecului, în acelaºi stil sobru temperat, ºi ironic uneori, încep însemnãrile cvasi cotidiene. Nu se dezminte nici aici apetitul scriitorului ºi profesorului Constantin M. Popa pentru informare ºi descriere elevatã a locurilor ºi lucrurilor vãzute ºi receptate. Prizeazã cu aviditate ºi aspectele frapante, cum sunt cele legate de uriaºul Brébeuf, prins, pe la jumãtatea secolului al XVII-lea, de irochezi care îi taie buzele ºi îl scalpeazã, iar un tânãr îi devoreazã inima pentru a-ºi spori puterile.
Sau existenþa la începutul secolului XX a unui gigant similar cu Gogea Mitu al nostru, dar care atinsese înãlþimea de 2,50 metri din cauza unei anomalii a hipofizei. Fusese mumificat ºi expus ca o curiozitate a naturii. Tot atât de atractivã este ºi legenda monstrului Memphré din lacul Magog, a cãrui apariþie se spune cã a durat între 1816 ºi 2003.

C. M. Popa se informeazã prin contactul direct cu monumentele ºi evenimentele Montrealului, dar ºi din mass-media: „Oraºul-insulã îºi etaleazã forþa culturalã cu dezinvoltura ºi deschiderea generate de climatul deplinei libertãþi, de la pitoreasca paradã a gay-lor, pânã la oportunul Festival al lumii arabe având la actuala ediþie ca temã ’Haremul’”. Îl impresioneazã ºi aici, ca ºi în Franþa, pe autor, în aceastã pluralitate rasialã, etnicã, religioasã ºi lingvisticã, deosebirile variabile de civilizaþie, culturã, standard economic ºi moravuri. Observã însã oarecum cinic falsitatea ideii de multiculturalitate, conchizând cã nu existã comunicare interculturalã decât în filme, spoturi publicitare ºi în discursurile oficiale.

Gãseºte similitudini, face de fapt permanent aceastã paralelã, cu piaþa de carte româneascã. ªi aici este dominatã de literatura comercialã semnatã de Coelho ºi de Dan Brown, Codul lui Da Vinci, dar ºi aventurile lui Harry Potter. Mereu în cãutarea de prezenþe româneºti, ºi aici, descoperã în Place-des-Arts, din Montreal, un Festival al Filmului Universal unde este ecranizat ºi filmul Ryna, o coproducþie româno-elveþianã. Îl entuziasmeazã presa de limba românã din Canada, care este foarte activã, ca ºi descoperirea unei Place de la Roumanie, în platoul Mont-Royal, unde este amplasatã statuia lui Eminescu. Nelipsindu-i simþul umorului, face aluzii la diferite probleme pe care le aduce în subconºtient din þarã, comparabile unele cu cele pe care le gãseºte aici. Participã cu interes la o întrunire a tinerilor scriitori români din Montreal, dar ºi la alte activitãþi literare, artistice, culturale, muzicale. Se autopersifleazã descoperindu-se aºteptând pe malul lacului Magog apariþia monstrului Memphré a 226-a oarã ºi, exclamând Oh my God!, refrenul poemului Magog Blues, îºi anunþã autoironic înscrierea în Societatea de dracontologie, în prima noapte cu lunã. Pe tot parcursul Jurnalului, întreprinde o transvazare autenticã, prin filtrul propriu, a tuturor celor vãzute ºi trãite în periplul lui francez ºi canadian.

Jurnalul lui Constantin M. Popa se dovedeºte a fi  un cocktail literar, de esenþe tari, o mixturã de arome, care poate fi considerat chiar un roman intertextual post postmodernist, conþinând nu numai explozibilul narativ al existenþei fizice cotidiene, înregistrat frust, dar ºi trimiterile metafizice depãºind cadrul experienþei directe de viaþã, prin aceste efuziuni ficþionale (versuri, prozã, eseuri) care constituie flashuri disruptive declanºând scânteia aprinzãtoare a flãcãrii incitante la lecturã.

O receptare fidelã a Jurnalului o întreprinde Constantina Raveca Buleu, în revista Apostrof  (Nr.4 / 2012): „ Cãlãtor frustrat uneori de lumea trãitã, dar întotdeauna fascinat de ea, refugiat mereu în voiajele speculaþiilor culturale infinite ºi obsedat de cuvintele care îi surprind ambele ipostaze, Constantin M. Popa dezvoltã în Sextant(...) un discurs polimorf, în care jurnalul propriu-zis se prelungeºte în fragmente beletristice, lirice ºi teoretice, perfect coerente cu efortul hermeneutic de ansamblu al unui volum construit sub semnul sextantului ca ’metaforã epistemologicã’”.

 

Comentarii cititori
sus


Raisa Stoleriu

 

Nimicul de temut

 

Julian Barnes - Nimicul de temut“Cuvântul cel mai adevãrat, cel mai exact, cel mai încãrcat de sens este cuvântul nimic.”
Jules Renard

 

De la începuturile ei, literatura ne-a vorbit despre a fi ºi a nu fi, a crede ºi a nu crede - într-o divinitate, în eternitate, într-o (in)existenþã dincolo de moarte. Britanicii, printre tabieturile ºi tradiþiile lor, s-au remarcat în lumea literelor printr-un umor diferit, presãrat cu ironii ºi autoironii. Arta, prin pictori precum Georges Seurat sau Paul Signac, ne-a dezvãluit acel mozaic de culori cunoscut ca poantilism. Cartea lui Julian Barnes, Nimicul de temut, se aflã la intersecþia dintre toate acestea: tema ei centralã este teama de moarte, pierderea persoanelor dragi, cãutarea unui Dumnezeu, dar limbajul abordat este unul ironic, plin de nuanþe ºi viu, presãrat de amintiri simple, ºi totodatã puternice, adunate într-o viaþã.

Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa. (7)

Crescut într-o familie de atei, declarându-se unul în tinereþe ºi agnostic “la cincizeci sau ºaizeci, nu pentru cã între timp aº fi acumulat mai multã ºtiinþã, ci mai multã conºtiinþã a ignoranþei” (35), Julian încearcã sã gãseascã un rãspuns la o întrebare ce rãsunã în mintea fiecãruia dintre noi. Pentru a face asta, Barnes nu scrie un roman sau o autobiografie propriu-zisã, atrãgând atenþia cititorului la un anumit punct cã “aici nu e vorba de autobiografia mea”, ci îmbinã într-un stil hibrid evenimentele din viaþa sa ºi a celor din jurul lui, prezintã ºi analizeazã ideile altor artiºti cu privire la religie, existenþã ºi artã, poartã un dialog cu cititorul, pe care-l implicã direct în scrierea sa. Indiferent de ceea ce abordeazã, Julian se întoarce mereu la moartea pãrinþilor sãi, evidenþind câteva dintre obiceiurile, gândurile ºi amintirile lor, cum ar fi perna indianã, umplutã cu scrisorile de dragoste dintre cei doi, lãsatã la îndemâna copilului ºi uitatã în timp în spatele grãdinii. Accentul nu cade pe pierdere, pe durere, pe sentimentele cauzate de dispariþia lor, ci pe ceea ce ei au fost, ceea ce au însemnat în viaþa lui ºi a fratelui sãu. Aºa cum mãrturiseºte la un moment dat, Julian nu este “în cãutarea pãrinþilor”, ci “încerc sã descifrez mãsura în care sunt morþi.” (52)

Memoria înseamnã identitate. Eºti ceea ce ai fãcut; ceea ce ai fãcut se regãseºte la tine în memorie; ºi ceea ce-þi aminteºti defineºte exact cine eºti; când îþi uiþi viaþa, încetezi a mai fi, chiar înainte de moarte. (189)

Ce înseamnã a trãi, a muri, a uita ºi a fi uitat? Care este rolul amintirilor în viaþa noastrã? Ce desparte viaþa de moarte? În încercarea de a da un rãspuns, Barnes se autoanalizeazã ºi apeleazã la gândurile altor artiºti: puternic influenþat de literatura francezã (ºi totuºi modelând prin scrierile sale postmodernismul britanic, reinventând totodatã clasicismul, ºi pãstrându-ºi de asemenea umorul specific þãrii sale), autorul descrie secvenþe din viaþa sau din gândirea lui Montaigne, Jules Renard, sau Flaubert. Primul dintre ei, spre exemplu, reprezintã începutul gândirii moderne despre moarte, Philosopher, c’est apprendre a mourir. Flaubert, la rândul lui, urmãrea de mic operaþiile tatãlui sãu, uitându-se astfel la o realitate ce era ignoratã de mulþi, ºi transpunând-o în scrierile sale. Nabokov suferea de cronofobie. “Autobiografia” lui Barnes este întretãiatã de alte secvenþe biografice, care surprind atât teama de moarte, cât ºi idei sau temeri legate de aceasta.

Un alt aspect esenþial al cãrþii stã în relaþia dintre amintiri ºi sentimente, felul în care acestea din urmã le coloreazã ºi le schimbã pe primele în timp, ceea ce ele reprezintã pentru fiecare dintre noi. Memoria este identitate, o parte esenþialã ce defineºte cuvântul a trãi, dar dacã pierdem ceea ce ne defineºte, unde mai suntem noi? Se mai poate oare afirma cã existãm? “O creatoare de modã sã nu-ºi recunoascã pãlãria, un muncitor de drumuri sã nu-ºi recunoascã bordura, o scriitoare sã nu-ºi recunoascã vorbele, un pictor sã nu-ºi recunoascã pânza...” (167) - cine mai suntem noi atunci? Compozitorul Ravel, ca sã dau un exemplu dat de scriitor, în ultimii cinci ani din viaþa sa a suferit de boala Pick, uitându-ºi propriile compoziþii. Stravinski, aproape de propriul sfârºit, îºi cheamã soþia sau menajera, iar atunci când este întrebat de ce are nevoie, rãspunde simplu: “Sã mã asigure cineva cã exist.” (188) Putem exista fãrã amintiri?

“[...] religiile au fost cele dintâi mari invenþii ale autorilor de literaturã. O reprezentare convingãtoare ºi o explicaþie plauzibilã a lumii, spre beneficiul unor minþi, fãrã mirare, confuze. O poveste minunatã, atrãgãtoare, cu minciuni riguroase, exacte.” (109)

“Moartea nu este un artist”, afirmã Jules Renard, dar pentru unii dintre artiºti, Arta devine un înlocuitor al religiei. E aproape imposibil de a fi scriitor ºi de a trece peste relaþia dintre religie-artã-nemurire. Pentru atei ºi agnostici, religiile sunt primele invenþii ale scriitorilor, ºi aºa cum Flaubert afirma, “arta ºi religia se vor umbri mereu una pe cealaltã, prin vorbele abstracte pe care le invocã amândouã: adevãr, gravitate, imaginaþie, simpatie, moralitate, transcendenþã.” (106) Barnes, pe lângã propriile temeri, ne vorbeºte despre arta de a fi scriitor, despre “religia artei”, despre dorinþa creatorului de a accede la nemurire prin propria creaþie. Numai cã ni se atrage atenþia cã nici aceasta nu trãieºte veºnic, iar cititorului, cel care readuce la viaþã un text prin parcurgerea lui, i se oferã un rol direct în aceastã carte.

Pentru un tanatofob ºi printr-un asemenea subiect, ne-am aºtepta la un ton sumbru, la un limbaj prea rece sau prea melodramatic, la un stil cenuºiu. Ei bine, Barnes are puþine scãpãri prin care-ºi trãdeazã emoþiile: totul este spus pe un ton neutru, indiferent, dar plin de ironii. Scrierea îmbinã elemente de roman, de autobiografie, ºi de criticã, în încercarea de a da unul sau mai multe rãspunsuri la elementele legate de Viaþã, Amintiri ºi Moarte. Este Nimicul spre care fiecare dintre noi ne îndreptãm. Nu vom gãsi aici un rãspuns clar, dar omul, la fel ca o creaþie artisticã, pare a nu se sfârºi dupã Barnes la ultima suflare sau amintire. El dãinuieºte prin amintirile ce încã mai curg în cei ce l-au cunoscut, în ceea ce au inventat, au lãsat, au imprimat în sufletele celorlalþi, ºi prin propriul lor trecut: “Când suntem tineri, credem cã inventãm lumea, aºa cum ne inventãm pe noi; mai târziu, descoperim cât de mult ne conþine trecutul, atunci ºi mereu.” (160)

 

Comentarii cititori
sus


Raluca Bãdoi

 

Despre nicicum: pe urmele lui Murakami

 

Haruki Murakami - In cautarea oii fantasticeIntroducere care nu spune nimic
În cãutarea oii fantastice
a lui Haruki Murakami este fãrã doar ºi poate cea mai bizarã carte pe care am citit-o în ultima vreme. Mãrturisesc faptul cã nu sunt foarte familiarizatã cu literatura japonezã... dar, printr-o întâmplare, poate la fel de fabuloasã ºi de bizarã precum acest volum, existenþa mea s-a îndreptat precum o apã curgãtoare spre acest Spirit oriental, spre aceastã comuniune, spre tãcere, spre cãutarea lui nuºtiuce în niciunde greu de redat în cuvinte.

Am citit romanul, aflându-mã eu însãmi în cãutare... grav era cã nu ºtiam ce se întâmplã exact cu mine ºi, mai ales, ce anume caut. Am citit-o întrerupt... cu o pauzã de 6 luni... când lumea din jurul meu avea tot mai puþin sens, când se întâmplau lucruri la care nu aveam rãspuns ºi la care nu ºtiam cum sã reacþionez. Gãseam paginile cãrþii absurde, ca tot ceea ce mã înconjura... lipsa de sens mã înghiþea tot mai mult, aproape cã ajunsesem sã înot în ea. Continuam sã gãsesc povestea inutilã, iar culmea, ºi eu o duceam tot mai rãu în viaþa realã. Am bãut mult ceai alb în timpul acestei lecturi. Dar, sigur ce importanþã are aceasta? Mã simþeam doar un copil absurd, iar ceaiul era precum o licoare magicã, aducându-mi alinare, fãcând ordine în gânduri, aranjându-le ordonat ca într-un sertar.

Când am terminat cartea, am rãmas suspendatã în tãcere. Am zâmbit. Totul era clar. Am înþeles cã nu era nimic de înþeles, la fel cum ºi viceversa era valabilã ºi anume cã nu am înþeles nimic. Liniºte. Ce era pânã la urmã de înþeles sau de neînþeles? Am mai bãut, aºadar, un ceai. Apoi, totul a curs. Pãcat. Acum, nu îmi mai amintesc nimic din revelaþia acelei dupã-amiezi de noiembrie cufundatã în ceaþã. Trebuie sã o iau de la capãt.

Mereu începutul...
Romanul lui Murakami este un melanj între absurd ºi semnificaþie, între simbol ºi ridicol, între banal ºi miraculos... între umor ºi tragic.  În cãutarea oii fantastice este o poveste care ar putea schimba lumea... sau, o poveste care te va face, în orice caz, sã îþi priveºti propria viaþã cu alþi ochi.

Cãutarea oii este o poveste despre individ, despre condiþia umanã, despre necesitatea schimbãrii. Este o carte despre interior ºi care necesitã dupã ce o citeºti interiorizarea. Titlul cu hainele sale fantastice te poartã cu gândul, neîndoielnic, la marile expediþii realizate de eroi ºi semizei, la Iason ºi argonauþii sãi, la Ulise ºi odiseea sa, la Iona ºi la balena sa, chiar ºi la drumul lui Abraham spre munte, în cãutarea þãrii promise. Aºadar, o poveste despre cãutare ºi despre o oaie fantasticã. Protagonistul a pierdut o parte din el însuºi pe care trebuie sã o recupereze. O organizaþie misterioasã a pierdut o oaie cu puteri supranaturale ºi are nevoie de ajutorul sãu pentru a o gãsi. Japonia ºi-a pierdut vechiul mod de viaþã ºi încearcã sã îºi regãseascã valorile. Cartea debuteazã cu secvenþe din viaþa banalã a unui tânãr agent publicitar din Tokyo. O fotografie primitã de la un vechi prieten are însã sã îi schimbe în mod radical viaþa. Fotografia reprezenta un peisaj muntos, cu pãºuni întinse ºi turme de oi. Tânãrul insereazã fotografia într-un buletin publicitar.

Un ciclu al pierderilor, fiindcã orice cãutare presupune mai întâi sã pierzi: divorþul, moartea unei colege de facultate, dispariþia subitã a celui mai bun prieten, pierderea identitãþii naþionale a Japoniei. Cartea este presãratã cu simboluri, ceea ce invitã la lecturi repetate pentru descifrarea lor. Ciclul pierderilor care precede cãlãtoria fantasticã, cãutarea cu misterele ºi probele sale se petrec într-o lume teribil de lucidã, demistificatã pânã la banal, pânã la absurd, pânã în punctul în care cel care conducea þara din umbrã vorbeºte tânãrului agent publicitar despre existenþa unei oi fantastice, iar acesta din urmã pleacã în cãutarea sa fãrã a se întreba prea mult, lãsând totul în urmã. Câþi dintre noi am pleca astãzi în cãutarea unei astfel de oi?

La mijloc

Mijlocul cãrþii este plictisitor. Autorul introduce mici istorii ºi date despre creºterea oilor în Japonia. Murakami scrie chiar ºi despre istoria completã a oraºului Junitaki, locul unde ajunge protagonistul. Toate acestea nu sunt decât metafore prin intermediul cãrora autorul încearcã sã vorbeascã despre drumul Japoniei de dupã rãzboi.

Oaiaoglindã
Întreaga poveste ascunde o filosofie profundã asupra condiþiei umane, asupra deciziilor existenþiale pe care trebuie sã le ia uneori un individ. Meditaþia aceasta a lui Murakami asupra individului variazã de la discuþiile banale asupra numerelor autobuzelor ºi gãrilor, de la conversaþiile cu un ºofer care pretinde cã are numãrul de telefon al lui Dumnezeu ºi cã Îl sunã frecvent, pânã la discuþiile ridicole cu Omul Oaie ºi cu Maestrul Oilor. Deasupra tuturor vegheazã cuvintele femeii cu urechi ascuþite: Nu înþelegi nimic, spunea prietena mea. Avea dreptate, nu pricepeam nimic.

Pânã la urmã ce este o oaie? ªi de ce tocmai o oaie?
Oaia devine un simbol al sufletului, al omului aflat în cãutarea propriei sale identitãþi.

Ce a vrut oaia de la tine?
Totul. Tot ce aveam. Mi-a vrut trupul, amintirile slãbiciunea, contradicþiile... Oii îi plac foarte tare lucrurile acestea. Are o mulþime de tentacule, pe care ºi le-a întins prin nasul ºi urechile mele ºi m-a supt ca printr-un pai. Mã cutremur numai când îmi aduc aminte.
ªi ca rãsplatã?
Tot felul de minunãþii, prea bune pentru mine. Nu mi le-a arãtat pe toate clar ºi, de unul singur n-am reuºit decât sã vãd o micã parte. Totuºi, chiar ºi aºa... a fost suficient ca sã mã facã sã cedez. N-am putut face altfel, nu pot sã-þi explic în cuvinte de ce. A fost ca un cuptor care înghite ºi topeºte tot ce îi iese în cale. Ceva de o frumuseþe care îþi taie rãsuflarea ºi în acelaºi timp de o cruzime fãrã seamãn. Dacã te prinde, pierzi totul, ºi conºtiinþã, ºi sistem de valori, ºi sentimente ºi durere. E ca o forþã care a creat prima sãmânþã de viaþã din univers.

Finalul cãrþii este la fel de simplu ºi de absurd ca ºi începutul acestei odisei atât de bizare! Un dialog între un om mort posedat de spiritul oii ºi protagonist. O pierdere-regãsire. Dialogul se petrece pe întuneric, cu multe cutii de bere între ei. Tânãrul îºi regãseºte prietenul-ºobolan... doar cã acum, pe jumãtate mort este Omul Oaie hoinãrind prin pãdurea din apropiere.

Ți-am spus sã nu mai generalizezi. Bineînþeles cã toþi oamenii sunt slabi, într-un fel sau altul. Dar slãbiciunea adevãratã este la fel de rarã ca ºi puterea adevãratã. Tu nu ºtii care este slãbiciunea care te atrage neîncetat cãre beznã. Nu ºtii cã aºa ceva chiar existã în lumea realã. Nu toate se pot rezolva prin generalizãri.

O altã pierdere; o nouã regãsire. Iubita cu urechi ascuþite nu va mai fi.

Da. Voiam sã fie o petrecere în cerc închis, dar a apãrut ºi ea. N-ar fi trebuit sã o amestecãm ºi pe ea în treburile noastre. ªtii ºi tu cã are puteri neobiºnuite. De exemplu, puterea de a atrage diverse lucruri. Ea n-ar fi trebuit sã vinã aici. Locul ãsta îi depãºeºte puterile.
Ce s-a întâmplat cu ea?
E bine, nu-þi face probleme. Atâta cã n-ai s-o mai gãseºti atrãgãtoare niciodatã. Îmi pare rãu, sã ºtii.
De ce?
Ceva din interiorul ei s-a stins.
M-am cufundat în tãcere.

Because there is no end...
Deja ai uitat tot ce ai citit. O explozie. Tânãrul agent de publicitate din Tokyo plângând pe malul mãrii. Niciodatã nu mai plânsesem atât de mult. Doar atunci am fost în stare sã mã ridic. Mi-am scuturat nisipul de pe pantaloni ºi m-am pregãtit sã pornesc, deºi nu ºtiam încotro s-o iau. Ziua se terminase. Când am fãcut primii paºi, am auzit în spatele meu zgomotul valurilor.

Cartea s-a sfârºit. De ce ai citit aºa ceva? De ce ai avea nevoie sã citeºti o astfel de carte? Ai putea la fel de bine sã te aºezi ºi tu pe jos ºi sã plângi, în speranþa cã vei înþelege ceva. În acea dupã-amiazã de noiembrie, o ceaþã groasã a luat în braþele sale oraºul, iar eu m-am cufundat în nicicum. Am plâns. Dupã care mi-am reluat ziua în mod firesc. Am fost la cafea cu prietenii. Am fost la film deºi continuam sã plâng. Numãram oi în gând. Mã gândeam la Japonia, la plantaþiile sale cu orez ºi la pãºunile verzi; mi-l imaginam pe Omul Oaie în costum.

Poate cã oaia fantasticã cu steaua misterioasã ºi celelalte oi este o parabolã despre individ ºi separarea de spiritul turmei.
Poate cã personajul principal trebuie sã se împace cu sine, cu propriul sãu trecut ºi sã se reintegreze ca un altul.
Sau poate cã este o poveste despre pierdere ºi regãsire, despre lupta interioarã dintre sine ºi alter ego-ul sãu...o cãutare a Fiinþei, mersul cãtre Infinit... reîntoarcerea...

De la ºobolan la oaie
Interesantã mi se pare porecla prietenului dispãrut, numit ªobolanul. ªobolanul despre care, la final, aflãm cã este scindat între fantoma sa ºi Omul Oaie - un hibrid rãtãcind la graniþa dintre viaþã ºi moarte... no man’s land... bizarul predominã la Murakami.... un bizar amestecat cu absurd, o ciudatã rãsturnare a nivelelor: realul devine fantastic, exteriorul se confundã cu interiorul... cert este cã centrul perceptiv suportã schimbãri împreunã cu cel al cititorului. Murakami are un stil aparte de a închide cititorul în interiorul cãrþii...

Tot gândindu-mã aºa am avut senzaþia cã mai exista un eu undeva, stând într-un bar ºi savurând un pahar de whisky. Cu cât mã gândeam mai mult, cu atât celãlalt eu mi se pãrea cel real, iar eu de aici deveneam ireal. Am scuturat din cap, încercând sã alung fantasmele. Pãsãrile nocturne continuau sã cânte încet.

Ce s-ar mai putea spune? Poate cã...

Singurãtatea nu e un sentiment atât de rãu. E ca liniºtea în care se cufundã un copac dupã ce pãsãrile ºi-au luat zborul de pe ramurile lui.

ªi...

Gândurile Omului Oaie aveau un ritm cumva ilegal ºi, din cauza asta, atmosfera din camerã ba se dilata, ba se contracta.

Sau...

M-am aºezat din nou pe canapea ºi, stând aºa în întuneric ºi tãcere am încercat sã mã readun ºi sã-mi regãsesc propria viaþã. N-am reuºit sã pun cap la cap prea multe, dar, încet-încet am simþit iar cã-i viaþa mea. Într-un final mi-am revenit. Mi-e greu sã explic altcuiva ce înseamnã asta ºi probabil cã nici n-ar interesa pe nimeni. Aveam senzaþia cã eram privit, dar nu-mi prea pãsa. Era sentimentul pe care-l ai când eºti singur într-o încãpere foarte mare.

Te întrebi dacã prietenul numit ªobolanul nu este, ca ºi Omul Oaie, parte din propria sa fiinþã. Transcendarea ªobolanului în Oaie - un mod de a realiza saltul din stadiul eului la suflet. Mai mult, ªobolanul afirmã faptul cã a trebuit sã se sinucidã pentru a nu permite Oii sã îl posede în totalitate... o spune în capitolul intitulat Locuitorii întunericului... ªobolanul este martorul slãbiciunilor umane... Omul Oaie este propria sa metamorfozã. Moartea interioarã, decapitarea egoului-ºobolan pentru a gãsi oaia-suflet?  În acest sens, scena întâlnirii în oglindã mi se pare grãitoare: Seara tocmai urcam la etaj sã iau altã carte din camera ªobolanului când, în capul scãrilor, am remarcat o oglindã mare, foarte murdarã. Am luat o cârpã ºi un spray de geamuri ºi m-am apucat s-o ºterg, dar n-am reuºit sã îndepãrtez toatã murdãria. Mi-era greu sã înþeleg de ce o lãsase ªobolanul aºa, deºi curãþase cu mare grijã restul casei.

Oglinda nu fãcea ape ºi-mi reflecta imaginea perfect, din cap pânã-n picioare. Nu mã vedeam plat ca o reflecþie. Aveam senzaþia cã eu eram reflecþia ºi cã  mã uitam din interiorul oglinzii la mine, cel de aici. Am ridicat mâna dreaptã la nivelul feþei ºi mi-am ºters buzele. La fel a fãcut ºi eul celãlalt.  Dar poate cã nu fãceam decât sã imit gestul celuilalt. Nu eram sigur cã îmi ºtersesem buzele din voinþã proprie. Mi-am întipãrit în minte ideea de voinþã proprie ºi mi-am ciupit urechea cu mâna stângã. Eul din oglindã a fãcut exact aceeaºi miºcare. ªi el pãrea cã avea în minte ideea de voinþã proprie. Am renunþat ºi am plecat de la oglindã. A plecat ºi eul celãlalt.

ªi vântul trece...
Periplul acesta pentru oaia fantasticã mi-a amintit de Muntele Analog al lui Daumal. Dar, spre deosebire de Daumal care recunoaºte cã Muntele ºi aventurile sale alpine non-euclidiene sunt propria sa experienþã spiritualã trãitã la ºcoala lui Gurdjief, cãutarea lui Murakami rãmâne tãcutã, dospitã în bizar. De fapt, nu ajungem niciodatã sã ºtim care este sensul odiseii tânarului agent pubilicitar. Pânã la urmã de ce plânsul pierdut în zgomotul valurilor mãrii? Poþi sã te apuci de plâns, dragã cititorule... plânsul este uneori râs ºi elibereazã.

Absurdul lui Murakami nu este nici absurdul lui Kafka sau lui Camus. El nu realizeazã saltul definitiv în dimensiunea paralelã a ilogicului prin intermediul unei luciditãþi duse la extrem. Murakami te prinde în labirintul textului ºi supratextului lãsându-te sã te mulþumeºti, dacã vrei, doar cu explicaþia firului narativ ºi sã laºi deoparte filosofia existenþialã. La fel de bine, poþi sã accepþi filosofia, existenþialul ºi sã renunþi la naraþiune. Murakami este teribil de frumos în scrierea sa; este o de o frumuseþe care întristeazã pentru cã te poate lãsa sã crezi cã ai înþeles într-adevãr despre e vorba în carte... pe când, în realitate, sã fii departe de ceea ce a dorit sã comunice cu adevãrat.

Nu cred cã am înþeles despre ce este vorba în acest roman. Poate cã am o idee ascunsã printr-un ungher interior care totuºi refuzã sã se lase explicatã, întocmai ca ºi scriitura lui Haruki Murakami. Cu siguranþã am avut nevoie de aceastã carte, de aceastã aventurãlecturã prin munþii ºi oile Japoniei. Cu siguranþã avem nevoie de astfel de cãrþiscãri pe care sã le citimurcãm în momentele potrivite din viaþã, în acele momente strãluminate când se iveºte dorinþa metafizicã ºi cãutarea de nici mult, nici puþin, nicicum în niciunde.

Am închis cartea. Ceaiul este încã aburind, iar ceaþa muºcã cu poftã din oraº. Mã îndrept spre oraºul necunoscut, din lumea aceasta total nouã cu multe oi întipãrite în memorie. Uite cã îmi zãresc ºi prietenii camuflaþi în ceaþã!

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey