•  Nicolae Coande


sus


Nicolae Coande


Nicio atingere ulterioarã nu se

comparã cu prima

 

Nicolae, ai publicat în acest an „VorbaIago”, prima ta antologie de versuri. ªi tot acum, în septembrie, ai împlinit o vârstã rotundã: 50. Se leagã cele douã întâmplãri?

ªtii, mã gândeam cã scrisul nu are nimic de-a face cu vârsta, dar publicatul - parcã da. Când scrii, ºi o faci bine, aºa ca marii autori despre care ºtim cu toþii câte ceva, trebuie sã fie un soi de miracol care suspendã calendarul personal (e ca-n Tinereþe fãrã bãtrâneþe..., doar cã autorul ºtie cã urmeazã Valea Plângerii). Cu toate cã viaþa nu poate fi suspendatã, iar cel care scrie îºi face plinul de frumos în fiecare moment când simte cã a nimerit cuvântul ce esprimã adevãrul. Iar acum când mã întrebi asta, în mine se zbat, ca în toþi oamenii slabi, douã porniri contradictorii: sã spun ceva festiv, eroic, sãrbãtoresc - uman, totuºi -, fãrã vreo vanitate grosolanã, sau sã mã exprim scurt ºi sã refuz pânã ºi faptul cã s-ar cuveni sã îþi rãspund (þie, prieten al meu) la o întrebare legatã de momente „statuare”, gen 50 de ani, antologie, jubileu, înþelegi tu... Pasolini ne ajutã aici sã înþelegem, fãrã lungimi ºi adaosuri: „Ori sã te exprimi ºi sã mori, ori rãmâi neexprimat ºi nemuritor”.

Mã gândesc, desigur, la cititori când îþi scriu aºa, îi am în minte: ce vor zice ei dacã mã voi împãuna cu scrisul ºi cu antologia „de vârstã”? ªi-a fãcut ºi ãsta afiº! Ca sã rãspund, totuºi: s-a potrivit, dar parcã ºi eu am tras de întâmplãri ca sã se potriveascã. De vreo 3-4 ani (mult mai târziu decât mã sfãtuia un critic literar sã mã antologhez ca sã scrie aplicat despre poezia mea) mã gândeam la o antologie. Motivul, dacã mã crezi, nu e acela de a mã privi (din profil), în vreo oglindã. Nu, domnule, e mai simplu ºi aº vrea sã fiu crezut pe cuvânt: am publicat pânã la antologia asta ºase cãrþi de poezie la edituri mici, în tiraje foarte mici. Prima mea carte, cea din 1995, a avut un tiraj de 187 de exemplare. Cât de mult îmi place astãzi cifra asta! E aproape umanã, în comparaþie cu tirajele la care viseazã autorii de succes, e tirajul unui mic trib care trãieºte departe de lumea fenomenalã, fãcutã din putere ºi cantitate, dincolo de tirania Tirajului. Eu, cu editurile mari nu am relaþii grozave (eu, cu lumea puterii nu am avut troc), dar nu sunt singurul ºi nu mã plâng, la urma urmei e vorba de poezie. Am avut în presa noastrã ecouri critice ºi amicale bune, ba am fost tradus ºi în câteva antologii din strãinãtate (bietul poet român - tradus în nowhere!). Critica a scris onest despre cãrticelele mele (plachete, de fiecare datã), aºa cum avea sã remarce ºi o tânãrã cronicarã a Romlit, deºi nu am folosit tehnica dosarului critic de receptare, aºa cum s-ar cuveni la o antologie. Iulia Iarca, de ea e vorba, a spus chiar cã sunt „rãsfãþat întrucâtva”. Am fost amuzat de acel „întrucâtva”, pentru cã mi se pãrea cã rãsfãþul se actualiza în faþa ochilor mei, prindea formã, eram arãtat cu degetul ca un copil care face boroboaþe (nu mai scrie cu creionul pe pereþi!), dar este iertat în inimã.

Cistelecan, autorul postfeþei, a enumerat selectiv criticii care ar fi avut contribuþii serioase la expertiza poeziei mele, însã nu era nici pe departe în posesia listei integrale. Nici nu era cazul. Sunt mult mai mulþi - mã întreb ce termen ar fi gãsit Iulia dacã ar fi ºtiut numãrul exact! Probabil m-ar fi detestat intim pentru megalomanie. Mã mai întreb ºi dacã asta conteazã (lista tuturor celor care au scris cândva despre cãrþile tale). Sigur cã nu, fiecare poet mai rãsãrit din þarã e capabil sã producã o listã lungã de aprecieri critice (187?), de cele mai multe ori extrem de favorabile. Pe cine intereseazã asta? Din experienþa mea, pe mai nimeni, aºa cã voi fi scurt: poezia se scrie pentru cine ºtie cine, nu pentru dosarul de receptare sau pentru vreun jubileu oarecare. Avem, cred, destinatarii pe care îi meritãm, chiar ºi atunci când o editurã mai bunã poate promova mai bine cartea. Cititorii buni de poezie (mai mult de 187?) sunt ca ºi poeþii buni - rari, dar bine definiþi. ªi poetul ºi cititorul dau dovadã de temeritate - exact în acelaºi timp în care aleg sã se întâlneascã.

E de acelaºi soi, ca la primele încercãri, miracolul atingerii poeziei? E altul drumul, sau, în logica alergãtorului cu ani de antrenamente în spate, e mai uºor acum?

Bãnuiam cã vor veni ºi întrebãrile dificile: de ce mã temeam nu am scãpat. E greu sã vorbeºti despre lucrurile astea, cu cât înaintezi în selva oscura a vieþii ºi a poeziei. Deºi se pare cã ºtii mai multe, te trezeºti de fapt, cã prea puþin ai habar despre modul în care se întâmplã toate astea. Pe dupã colþul minþii apare gândul cã ai vrea sã fii lãsat în pace, sã nu te întrebe nimeni despre miracolul atingerii poeziei, mai ales când nici tu nu ºtii când apare (dacã apare). Abrupt: nu e acelaºi, nicio atingere ulterioarã nu se comparã cu prima, chiar dacã poþi sã simþi cã eºti „mai poet” decât la primele încercãri, mai solid în articulaþiile tale tehnice, mai connaisseur. Dar sentimentul plinãtãþii, în plinã orbecãialã a tinereþii, al îmbrãþiºãrii totului în plinã lume a fragmentului nu poate fi egalat: e ca atunci când eºti îndrãgostit ºi simþi cã þi se rãspunde. Tot ceea ce conteazã e Celãlalt - ºi dacã m-aº da filozof acum l-aº invoca pe Levinas, cu uitarea Celuilalt, de care ne facem cu toþii, într-un fel sau altul, vinovaþi. Când iubim (adicã scriem poezie) suntem topiþi în chipul celui din faþa noastrã, atât de mult cã al nostru nu conteazã: suntem, acelaºi Chip, de fapt. Suntem compleþi în îmbrãþiºare. Je est un Autre al lui Rimbaud poate fi înþeles ºi astfel, nu doar ca înstrãinare. Dacã mã înstrãinez când scriu, o fac totuºi pentru a fi Celãlalt. Limba noastrã e în acele momente într-adevãr ca un fagure de miere ºi vrem ca toþi sã afle gustul - iatã deschiderea ºi disponibilitatea poetului tânãr. Iubim cu martori ºi nu ne ruºinãm.

Mai târziu, ochii ni se deschid (cine sau ce ne face asta?) ºi scriem poezie cu un soi de platoºã care e dictatã ºi de orgoliul personal: nu mai suntem unici, ci doar unii printre atâþia care au scris (iubit) ºi publicat (s-au însurat ºi ei, ca toatã lumea). Tradus în poezie, sentimentul de pierdere sunã aºa: Azi vãd din a ta vorbã cã nu mã înþelegi, când nu sunã de-a dreptul nihilist: Iar timpul creºte-n urma mea, mã-ntunec (Eminescu). Nu mai iubim cu natura noastrã adamicã, fertilã - ci doar cu pielea, care minte ºi înºalã, ca ºi timpul. În iubirea adevãratã, timpul este suspendat iar grijile zilei nu existã. Totul e fraged, abia la început, ca ºi poezia care tocmai se naºte. Tot ce scriem pe urmã, chit cã poate fi genial, nu este decât un regret prelung. Profesioniºtii scrisului se vor amuza poate - scrisul e un act de interpretare în sine, nu de transcriere a senzaþiilor. Dar eu vorbeam despre sentiment, iar sentimentul este cel mai greu, cum spunea poetul. Bun. Sper cã am rãspuns cât de cât, deºi nu sunt mulþumit de verbozitatea mea. Ceea ce nu þi-am spus e mai important.

Dupã cartea pe care ai publicat-o anul trecut -  „Intelectualii români ºi Curtea regelui” - unii confraþi, mai puþin atenþi la revistele la care ai  colaborat în ultimii ani, au fost plãcut surprinºi de consistenþa acestor texte, în parte, dar ºi puse laolaltã. E important pentru un scriitor sã fie ºi o voce în spaþiul public?

Nu aveau de ce sã fie atenþi când publicam eu textele alea prin reviste, trebuie sã publicãm ºi sã citim relaxaþi. Dacã nu le-au vãzut atunci, acum le mulþumesc pentru asta, pentru cã au, iatã, disponibilitatea de a se lãsa „surprinºi”. Altminteri, cum ar mai fi receptatã ca noutate cartea? Glumesc, îþi dai seama, pentru cã o carte e o carte, chiar ºi dacã e fãcutã din însumarea unor articole deja publicate ºi ea poate suscita astfel un interes nou, mãcar ca obiect. Eu am mai adãugat ºi alte câteva texte celor publicate anterior (adicã mi-am dat silinþa sã fiu autor, nu doar textier), însã nu judec pe nimeni care va spune cã o carte trebuie scrisã de la cap la coadã, cu un gând ºi o reþetã unice, pentru a nu lãsa, la adunarea unor texte vechi, impresia de compilaþie. Senzaþia de convenþional survine tot din vina autorului, chiar dacã a avut un proiect. Dacã el nu poate produce în cititor senzaþia unui întreg, a unei poveºti cursive înseamnã cã nu este un bun narator, chiar dacã se întâmplã ca naraþiunea sã fie de naturã eseisticã. ªi eseurile pot avea farmecul lor, dacã ºtii sã îþi povesteºti ideile ºi sã pui într-o prozã bunã gândirea proprie.

Cartea se scria atunci, vezi bine, ºi era publicatã prin reviste tocmai pentru a-mi propune sã nu uit sã scriu despre ce mã interesa. Mã interesa adicã sã vãd pe ce cãrãri merg intelectualii români în drumul lor spre piaþa centralã a cuvintelor (expresia îi aparþine lui Leszek Kolakowski) sau la Curtea Regelui (tot gânditorul polonez e autorul sintagmei). Pentru cã mi se pãrea cã intelectualii români, oricât ar fi unii de superbi în inteligenþa lor, mai ales intelectualii publici, fac o canossã pe la tot felul de curþi administrative ºi politice de care mai bine s-ar lipsi dacã vor sã fie crezuþi pe cuvânt. Pentru cã li se pare cã trebuie sã aibã ceva funcþii pentru a se face mai bine auziþi sau chiar pentru orgoliul lor (ºi al familiei), deºi uitã cã misiunea unui adevãrat intelectual, chiar ºi în epoca noastrã videocraticã, este sã fie singular ºi însingurat. Nu nepãsãtor. Grea misie...

Când citeam ºi scriam ce am scris în cartea apãrutã aºa aveam eu credinþa - ºi o mai am încã: unii îl iubeau ºi stimau pe Iliescu (se ºtiu ei care), iar alþii, care l-au criticat pe fostul preºedinte ºi au dezaprobat violenþe comise în autocraþia acestuia (conservator retrograd, în fond) îl venerau acum pe Traian Bãsescu (alt tip de autocraþie, abil speculant al dorinþei de reformare a statului) mãcar din dorinþa de a regla conturile cu cei din tabãra intelectualã adversã, deºi cred cã aveau inclusiv principii ferme de ilustrat ºi apãrat. ªi pe toþi, aproape pe toþi, îi unea faptul cã nu au scris un cuvânt împotriva lui Ceauºescu (absolutistul central al istoriei noastre recente) din motivele bine ºtiute astãzi. Se certau între ei precum acei copii din parabola lui Iisus, cu rãutãþi ºi afronturi care nu fãceau posibil dialogul: o lume a surzilor, unii inteligenþi, vezi bine, dar nu mai puþin surzi ºi rãuvoitori, cãci toþi strigau sã fie auziþi pentru binele public pe care ei îl întruchipau. Guri care strigã împotriva altor guri ºi sunetul se pierde ca-ntr-o peºterã de guri. Nimeni nu ascultã pe nimeni ºi toþi clameazã cã sunt profeþi neluaþi în seamã. Trãim în zgomotul produs de noi înºine ºi credem cã aºa e bine. Dar cu toþii avem dreptatea noastrã, nu-i aºa? Toþi suntem oneºti în forul nostru interior ºi cerem sã ni se recunoascã acest lucru. Inclusiv cu medalii ºi decoraþii prezidenþiale. Ei, aici e problema, cu premierile astea, cu ochi ºi cu sprâncene. Chiar nu poate un om de valoare sã stea acasã ºi sã-i lase pe Iliescu ºi pe Bãsescu (nu-l omit nici pe Emil Constantinescu, bineintenþionat, dar încercuit de o camarilã slabã) sã dea medalii cui vrea? Nu mai refuzã nimeni în þara asta un preºedinte sau o corporaþie care acordã premii ºi recunoaºteri inclusiv financiare? Spiritul critic trebuie sã-ºi aroge acest tip de orgoliu: al independenþei de gândire ºi comportament care nu merge la Curtea Regelui, ci în agora cuvintelor, printre oamenii din cetate. Bucuraþi-vã de simplitate, nu de fast ºi protocol. Refuzaþi popota domneascã. Multe spirite strãlucite au abandonat curajul singurãtãþii probat pânã atunci ºi au þinut sã fie felicitaþi de oameni care doar se foloseau de numele lor. Naivitatea nu trebuie sã fie o caracteristicã a intelectualilor, iar cei care au credinþã religioasã ºtiu mãcar de sfatul lui Iisus dat apostolilor:  „Fiþi aºadar desãvârºiþi, precum Tatãl vostru ceresc desãvârºit este”. Aºadar, desãvârºiþi, nu candizi...

Sunt oameni care au primit medalii de la preºedinþii în care, presupun, au crezut, pe care i-au susþinut, dar ne putem închipui ºi cã un scriitor ar fi rãsplãtit strict pentru meritele sale artistice sau pentru critica adusã. E de refuzat orice decoraþie care vine de la Palat? (Sau de la o corporaþie? Sau de la Primãrie?)

Acum îmi dau seama cã pot pãrea absolutist în ochii unui eventual cititor care nu înþelege frãmântãrile provocate de asemenea discuþii. Ce atâta „chestie” pentru o decoraþie, dacã sã o ia omul sau sã n-o ia: te decizi ºi gata. Dileme de acest gen par micimi sufleteºti cuiva care priveºte din afara acvariului unde înoatã sirenele intelectualitãþii româneºti. Oamenii au probleme mai importante decât dilemele intelectualilor (sã mã duc la Palat, sã nu mã duc...), în orice caz nu sunt interesaþi de probleme de conºtiinþã ale altora. Prin natura sa, însã, intelectualul este interesat tocmai de astfel de probleme, chiar cu riscul de a despica firul în patru ºi de a deveni cumva pisãlog.

Sigur cã scriitorii ºi intelectualii, artiºtii cu toþii, sunt ºi ei oameni, cu sentimentele, afinitãþile ºi simpatiile lor, inclusiv politice. Nu poþi sta pe margine la nesfârºit vãzând cum trec toate trenurile: simþi nevoia sã urci ºi tu într-unul, sã faci parte dintr-o garniturã, cum se zice. Spectatorul angajat de care vorbea cândva Raymond Aron este azi o constantã a democraþiilor europene. Scriitorul este personajul (de basm, de poveste, de telenovelã) care pãrãseºte uneori singurãtatea colibei sale pentru a merge inclusiv la Palat. Este treaba lui de ce o face, dar gestul decorãrii este unul public ºi nu putem rãmâne indiferenþi la ecourile sale în lume. Atunci când scriitorul binemeritã de la patrie (ar fi trebuit sã mã hrãniþi pânã la sfârºitul zilelor mele în Pritaneu, nu sã-mi daþi cucuta, spune pânã ºi Socrate) gestul celui care oferã (preºedintele, în cazul nostru) este pus în echivalenþã cu al celui care primeºte.

Dacã scriitorul s-a ilustrat prin opera sa, nu ne rãmân indiferente gesturile sale publice. Atunci când un scriitor a spus ceea ce avea de spus ºi nu a þinut sã fie partizanul cuiva (deºi, repet, ca om poate avea simpatiile sale) e de admirat verticalitatea sa, dar ºi faptul în sine al oferirii medaliei. Se întâlnesc douã spirite autentice, în persoana celui care primeºte ºi în a celui care oferã: ei sunt egali prin gestul primirii ºi al dãruirii. La noi, în destule ocaziuni, lucrurile nu stau aºa. Cei care au fost decoraþi au ºezut cumva la dreapta oficialului care a fãcut asta, au servit, fie ºi inconºtient, propagandei oficiale. Cei care au premiat nu aveau întotdeauna statura moralã sã facã asta. De aceea vorbeam de taberele care se anuleazã reciproc prin atacuri ºi invective. Scriitorul, intelectualul singular nu au nicio ºansã între aceste tabere - de aceea nici nu sunt decoraþi. Practic, ei sunt necunoscuþi puterii, inclusiv a celei literare. Spun cã sunt necunoscuþi în sensul cã nu sunt agreaþi, doar toleraþi. Pot sã spunã ceva, dar nu vor fi rãsplãtiþi tocmai pentru verticalitatea lor, ci doar pentru a cã au luat partea unor idei sau fapte profesate de una din tabere. Au ales sã fie vocea cuiva, susþinând cã doar vocea lor vorbeºte. Nu reprezintã ceea ce numea Havel ca fiind „puterea celor fãrã putere”, ci o putere vizibilã, chiar dacã ea poate fi de naturã democraticã. Existã ºi un rânjet al puterii democratice, te asigur, ca ºi o viclenie a ei în a-ºi atrage susþinãtori.

O sã-mi spui cã individul izolat nu poate însemna ceva tocmai pentru cã e izolat. O sã-þi spun cã dimpotrivã, tocmai singularitatea e cel care face din el purtãtorul credibil al unei idei neîndatorate circumstanþialului ºi politicului (tot o circumstanþã, chiar dacã instituþionalizatã). Un exemplu: atunci când la Cotroceni au fost invitaþi o serie de scriitori, oameni de culturã ºi cetãþeni care aveau în ochii instituþiei privilegiul de a binemerita de la patrie, singurul care a refuzat medalia oferitã de Traian Bãsescu a fost Vasile Paraschiv, un ne-intelectual ºi ne-scriitor. Vasile Paraschiv, care a scris totuºi o carte despre viaþa lui sub teroarea regimului comunist, a fost bãtut de Securitate pentru cã a fost cel care a propus înfiinþarea de sindicate cu adevãrat libere în România, s-a opus politicii ceauºiste, a fost expulzat din þarã, dar a revenit în România unde le-a stat în gât comuniºtilor de la vârf. Cei de la bazã nu ºtiau, desigur, nimic: marele mut este ºi mare surd în epoci cenuºii. A fost un simplu muncitor ºi a avut curajul sã spunã adevãrul inconvenabil. Ei bine, acest Vasile Paraschiv (mort, între timp, în 2011, fãrã funeralii importante) a refuzat Steaua României în grad de cavaler, sub privirile uimite, poate amuzate, ale intelectualilor care nu-ºi permiteau sã strice protocolul prezidenþial. Sã-þi reamintesc cum au sunat cuvintele lui Vasile Paraschiv, omul care l-a refuzat pe Ceauºescu iar acum îl refuza pe Bãsescu:
Domnule preºedinte, vã mulþumesc pentru înalta distincþie ce aþi hotãrît sã mi-o acordaþi astãzi, dar eu sînt obligat sã refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toþi ceilalþi care ne-au condus þara de la Revoluþie ºi pînã azi, împotriva cãrora eu am luptat din 1968 ºi voi continua sã lupt pe cale legalã ºi democraticã pînã la ultima bãtaie a inimii. Eu nu sînt ca un cîine, cãruia dacã îi dai o felie de salam el nu mai latrã, tace din gurã ºi te lasã sã intri în curtea stãpînului ºi sã furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastrã, domnule preºedinte, decoraþii, bani, funcþii etc. Eu vreau dreptatea ºi adevãrul pentru întregul nostru popor, adicã exact ceea ce aþi promis dumneavoastrã poporului nostru în noiembrie 2004 ºi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aþi respectat promisiunea fãcutã, m-aþi minþit ºi m-aþi indus în eroare ºi pe mine, ºi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-aþi respectat niciodatã.

ªtii ce? Cred cã am vorbit iar prea mult. Dar nu poþi oferi scriitorilor decoraþii, ca Iliescu, în care mica recompensã constã într-un loc de veci ºi o fanfarã la catafalc. Cinismul puterii, drapat în negru mortuar, e de dispreþuit ºi de respins, chiar dacã înþelegem grija guvernanþilor de a-ºi îngropa decent scriitorii. Iar citez din Eminescu: Nu voi mormânt bogat, nu-mi trebuie flamuri... Nu se puteau da niºte bani poetului, în aceastã viaþã, sã-ºi plãteascã restanþele la chirie ºi sã-i rãmânã ºi pentru o sticlã de vin pe care s-o bea în cinstea Preºedinþiei? Voi încheia cu cuvintele lui Pierre Drieu la Rochelle, din mult controversatul sãu Jurnal, cuvinte pe care le-am folosit ca moto pentru cartea de la care a pornit discuþia noastrã: „…la urma urmei, caracterul este forma cea mai desãvârºitã a inteligenþei, din caracter îºi dobândeºte inteligenþa forma, eleganþa, stilul.” Sunã estetic ºi etic în acelaºi timp, nu-i aºa?

Au fost câteva dezbateri, polemici, certuri ale intelectualilor dupã Revoluþie. Îmi poþi da exemplul unei teme care crezi cã s-ar fi cuvenit ori s-ar cuveni a fi adusã în prim-plan ºi a fost - este - ocolitã?

Mã pui la grea încercare: nu am o memorie atât de bunã când vine vorba sã reþin marile dezbateri publice. Eul poetic care sãlãºluieºte în mine, atât cât îi este permis de o gazdã care vrea sã fie ºi om în lume, încearcã din rãsputeri sã fie anacronic, sã uite provocãrile sociale. Sunt oameni care s-au castrat de conºtiinþã ºi le merge bine. Pentru ce ar trebui oamenii sã-ºi batã capul cu probleme de ordin general, când mai important este eul, cu toatã problematica legatã de supravieþuire ºi reproducere? ªi totuºi... Când unele decizii administrative ºi politice sunt luate de unii (delegaþi sau nu de noi), ele ne pot afecta ºi pe noi. Chiar ºi pe poeþi, ca sã râdem niþel!

Cred cã discuþia legatã de punctul opt al Proclamaþiei de la Timiºoara a fost o temã dez-bãtutã, rãz-bãtutã ºi cocoloºitã de toate partidele politice în toþi aceºti ani. Lustraþia pentru fostele cadre de conducere ale defunctului PCR era ceva demn de atenþia contemporanilor: nu putem fi conduºi, manageriaþi, cum vrei, de oameni care au avut pâinea ºi cuþitul ºi în comunism ºi care, mai ales, s-au ilustrat ca mici despoþi (în siajul Marelui Despot) într-o epocã în care dialogul era ceva în piesele de teatru sau în filme (ºi acolo, dresat de un scenarist abil). Cã era împotriva lui Iliescu sau a tuturor secretarilor de partid care mai apoi au devenit mahãri capitaliºti puþin importã: trebuia spus nu unei clase învechite, care ºi-a avut rostul ei, poate (comunism înseamnã ºi modernizare, susþin specialiºtii, nu doar planuri cincinale aiuritoare ºi mecanism cinic nivelator), dar acum trebuie sã se retragã. Nu s-au retras - ºi atunci au retras dezbaterea însãºi, au fãcut-o un bâlci, un teren al discordiei naþionale tocmai pentru ca intelectualii care o promovau sã fie discreditaþi de cei mulþi.

Omul simplu a devenit simplist ºi a spus: ce-mi pasã mie dacã Iliescu ºi Vãcãroiu conduc þara atâta vreme cât am un salariu ºi o pâine pentru familie? Avea, desigur, dreptatea lui, însã uita (el, omul simplist) ce sânge au plãtit alþi oameni pentru pâinea datã de Iliescu ºi ai lui. Aceastã dezbatere a fost dusã în patetic ºi ruinã ºi totul s-a sfârºit în buna tradiþie româneascã: ceartã, vacarm, discreditare a ideii de bine public, de justiþie, perpetutarea metehnelor de tip comunisto-fanariot ºi a oamenilor care conduc þara pe principiul clanurilor. Punctul 8 de la Timiºoara asta dorea: sã dea proceduri etice într-o þarã strãbãtutã din ce în ce mai mult de un curent amoral de amnezie. Când a fost legiferat, în fine, nu mai era de actualitate: foºtii îºi fãcuserã deja plinurile ºi puteau spune precum împãratul roman când a trecut Rubiconul: alea jacta est. Rubiconul românesc nu a fost trecut încã, pentru cã a fost de fapt secat ºi ºters de pe harta memoriei colective. Acum pãºim cu toþii prin albia lui nisipoasã ºi încercãm sã ne aducem aminte ceva.

În cartea de eseuri pomenitã mai sus ai scris despre Paul Goma ca despre un autor „onest”, „spartan”, „care a mãrturisit”, din tagma lui Zinoviev ºi Soljeniþîn. Îþi întorc o întrebare pe care o puneai acolo: „Are Goma, indiferent cât de mult ar fi suferit, dreptul sã-i judece pe toþi?”

Dupã Gabriel Andreescu, recent venit la Craiova pentru a lua un premiu al revistei Mozaicul, nu are, cel puþin nu în mãsura în care crede Goma însuºi. Însã motivaþia dlui Andreescu, el însuºi opozant al regimului într-o anumitã perioadã, este, uimitor pentru un om dotat ºi cu caracter, în tonul celor care îºi explicau inaderenþa la protestele sale publice susþinând cã Goma, ca scriitor, nu are... culturã. E spectaculos sã vezi câtã continuitate este între convingerile estetice ale unor scriitori notabili din epocã ºi cele profesate de Gabriel Andreescu, pentru care finul brici al lui Occam tãia pânã acum, dupã gustul meu, impecabil. Da, Goma nu are cultura lui Nicolae Manolescu în materie de istorie ºi teorie literarã, nici pe a lui Breban în materie de Nietzsche sau pe a lui Pleºu în chestiuni teologale. N-o are nici pe a lui Ion Negoiþescu, cel care semnase, printre puþinii (trei) apelul lui Goma pentru Charta `77. Însã niciunul dintre cei enumeraþi de mine nu are cultura pe teren, probatã cu fapte, a lui Goma în materie de cunoaºtere a epocii întunecate în care intelectualii ºi scriitorii ºi-au scris cãrþile vieþii lor. ªi a vieþilor noastre.

Cum poate fi desprinsã lumea spiritului de puºcãria unde oamenii îºi duceau vieþile, creau, iubeau ºi mureau? Era cumva România o poieniþã unde muzele aterizau atrase de polenul emanat de intelectualii lui Ceauºescu? Culturã nu înseamnã oare ceva mai mult decât o însumare de cunoºtinþe briliante despre lume ºi spirit? Nu înseamnã ºi caracter, aºa cum este el definit de scriitorul francez mai sus citat? Nu înseamnã ºi fapte, adicã proiectarea decisivã a spiritului în lumea mundanã, cu tãietura adâncã pe care o face în om, acolo unde esteticul ºi eticul sunt una ºi aceeaºi (Wittgenstein)? Faptul cã Goma atacã la baionetã tot establishmentul (ei, nu chiar tot, lista lui Goma e mai scurtã decât lista lui Sebastian, daca vreþi sã comparaþi!) þine nu doar de umorile scriitorului (ca revanºã pentru lipsa de solidaritate a breslei cu propria-i persoanã), ci de apetitul lui pentru adevãrul nefalsificat, ca ºi de forþa lui polemicã. Nu reprezintã polemica bãrbãteascã terenul ideal pentru limpezirea unor situaþii obscure din vieþile combatanþilor? Dacã situaþia dintr-o epocã anume este de cãcat (îmi poþi ierta cuvântul?) la ce bun sã presãrãm miere culturalã pe deasupra? Cu toate minusurile culturale (ce-i imputa, de fapt, Andreescu) ºi umane (Moº Reproº, cum singur s-a autocaracterizat) Goma este indicatorul de sãnãtate ºi curaj al intelighenþiei naþionale, prea mult dispusã la troc ºi compromis în ultimii 50 de ani pentru a nu fi zgâlþâitã din visul chimeric pe care-l viseazã cãldicel dupã o revoluþie sângeroasã.

Chiar nu pricepem cã nu  doar de culturã e vorba aici, ci de moartea a sute de mii de oameni în comunism, urmatã de moartea a mii de oameni într-o revoltã sângeroasã unde intelectualii noºtri au apãrut doar la televiziune? „Am înviiiins!”, se aude ºi acum strigãtul - ce anume am învins? A cui e victoria, asupra cui am repurtat-o? ªi atunci e Goma vinovat cã ne reaminteºte mereu asta? Uite, o sã moarã ºi Goma, ultimul mohican al criticii violente, al catharsisului naþional îndelung amânat ºi ne va lãsa în pace, sub clopotul nostru de sticlã unde ne facem vise de mãrire ºi aºteptãm vreum premiu Nobel pentru literaturã sau mãcar pentru pace. Vom avea pacea (nestricatã de strigãtele lui) de a ne gândi mai bine la nimbul care ne înconjoarã frunþile. Când în jurul nostru se petrec adevãrate grozãvii, þara e furatã ca-n codru, guvernanþii sunt plãtiþi sã asiste la furt, românii cautã de lucru în afara þãrii iar o clasã de post-fanarioþi se îmbuibã în dispreþul massei, oamenii de culturã sunt subplãtiþi pentru munca lor - e de vinã Goma cã vede cu adevãrat de unde vine rãdãcina Rãului. Sãracul Goma, dacã ar fi tãcut complice ar fi avut statui în þara asta ºi nu trebuia decât sã-ºi gestioneze încã din viaþã succesul social...

Fãrã legãturã cu „succesul social”, o întrebare de final: Ce îþi doreºti, ca scriitor? ªi o altã dorinþã, nelegatã de scris? (Moºul, în epoca asta de interconexiuni virtuale, o intra ºi pe coºul Prãvãliei culturale)

Timp de scris ºi putere de a înþelege lumea, inclusiv putere de a cãlãtori ºi de a plãsmui înãuntrul a ceea ce ne este dat ca lume. Putere înþeleasã ca forþã a surprinderii evenimentului, în sensul definit de Slavoj ®i¾ek - acel absolut fragil, a ceea ce este delicat ºi preþios în existenþa noastrã, tulpini, mlãdiþe ale viitorului, cãci eveniment nu este ceea ce se petrece acum sub ochii noºtri, ci „ceea ce ne solicitã de departe, se apropie de noi, ne prelungesc în viitor, ne cheamã acolo, provocãri ºi promisiuni având structura a ceea ce Derrida numeºte neprevãzutul care va veni” (John Caputo). Desigur, trãiesc ºi eu, cum pot, în marea promisiune a poeziei. Dacã nu sunã blasfemic, poetul face, cu mâna sa pãcãtoasã, ceea ce face ºi Creatorul divin: el nu creeazã lumea, o protejeazã. În terminologia lui Whitehead, Dumnezeu este poetul lumii, cãlãuzind-o cu o blândã îngãduinþã, dupã propria sa viziune a adevãrului, frumuseþii ºi binelui. Dumnezeu ca poet ºi protector al lumii - iatã o imagine puternicã la care poetul lucreazã având în minte splendoarea Fiinþei eterne. Nu e nimic, aºadar, nelegat de scris: scrisul e un lanþ asumat, în mintea ºi spiritul meu. Sufletul se mai încruntã uneori la vorba asta, dar acceptã ºi el cu îngãduinþã. Mai ales când a împlinit 50 de ani pe pãmânt (adicã o biatã secundã în Pleroma).

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey