•  Liviu Antonesei
•  Cãtãlin Bãicuº


sus

 

Liviu Antonesei

 

 

Trãim unul dintre cele mai faste momente ale literaturii noastre

 

Dragã Liviu, au trecut ºase ani de când stãteam de vorbã la deschiderea Prãvãliei culturale, într-un început de aprilie. Pari la fel de ocupat ca atunci, dacã nu mai rãu: scrii ritmic la Adevãrul, pe blog, în reviste. Cum aratã o zi obiºnuitã din viaþa ta în aceastã primãvarã a lui 2012? Dar una neobiºnuitã?

 

Da, acum ºase ani scriam la Cotidianul, acum scriu la Adevãrul, mereu la ziarele de mare tiraj - dacã tot scriu articole de ziar, mãcar sã am un public potenþial cît mai mare! Sunt destul de ocupat, dar asta nu înseamnã cã neglijez cu totul "bucuriile vieþii". Am un avantaj, scriu foarte repede atunci cînd cad pe subiect, indiferent de genul abordat. De pildã, un articol de ziar e gata în jumãtate de orã, direct la computer, cu tot cu expedierea lui prin mail. Mai mult îmi ia gãsirea subiectului. De fapt, nu gãsirea, cã eºti asediat de subiecte în România!, ci fixarea pe unul anume. Marþea dupã-amiaza, iar semestrul acesta ºi joia, am orele la Universitate. În rest, nu prea existã zile obiºnuite ºi zile neobiºnuite, cam toate ajung sã se structureze la fel - nu am de pildã, sîmbete ºi duminici ca zile de odihnã, sîmbãta recuperez întîrzierile - interviuri, rãspunsuri la anchete, articole ocazionale. Dacã am vreme, scriu ºi pentru blog, dacã nu, postez ceva mai vechi, de obicei literaturã de ficþiune. Duminica îmi scriu articolul pentru Adevãrul pentru cã, în ediþia electronicã, se posteazã luni seara.

Niºte zile cumva mai neobiºnuite am trãit la sfîrºitul lui februarie, cînd am fost în spital vreo sãptãmînã pentru o intervenþie chirurgicalã - deci, nu am avut ore la Universitate ºi n-am scris decît ceea ce era strict obligatoriu, mai precis un articol pentru rubrica din Adevãrul, dar am citit mai mult decît de obicei ºi noroc cã aveam conexiune la internet, altfel...

Eu sînt un om dinamic, care miºcã mereu, chiar ºi fizic, nu doar mental! Pînã la operaþie, am mers în fiecare searã o orã cu trotineta urbanã, acum fac pauzã ºi miºcarea a rãmas mersul pe jos. Dar peste vreo douã sãptãmîni, reîncep, iar peste vreo lunã sper sã am parte ºi de o vreme propice înotului. Dupã socotelile mele, cinci-ºase luni pe an reuºesc sã înot, fie aici, fie pe unde peregrinez, pentru cã din viaþa mea "obiºnuitã", din 1990 încoace, fac parte ºi cãlãtoriile.

 

Cum stai cu literatura? Mai e timp ºi pentru prozã? Care sau cum va fi urmãtoarea carte?

 

Ca sã reiau o glumã de-a mea mai veche, eu sînt un scriitor ocazional, ca ºi Goethe! Sigur, marele poet a avut mai multe ocazii decît mine. Prin scriitor ocazional, înþeleg un autor care nu se apucã premeditat sã scrie o poezie sau o povestire, ci face acest lucru atunci cînd "îl apucã", deci cînd nu mai are încotro ºi trebuie sã facã asta. Am avut, totuºi, suficiente ocazii sã pot scrie cinci volume de poezii, trei de prozã ºi vreo cinci de eseuri. Nu pun aici producþia din ºtiinþele antropologice - ºtiinþele educaþiei, istorie culturalã, ºtiinþe politice - pentru cã e altceva, sînt cãrþi în care studiul are un rol foarte important.

În ultimii ani, în ce priveºte poezia, impulsul "mã apucã" a funcþionat mai ales în vacanþe, petrecute în mod miraculos în anumite insule, în primul rînd Creta, apoi Azore, iar în noiembrie trecut ºi Insula Mare a Britaniei. Tocmai mi-a apãrut la Herg Benetvolumul de inedite Poveºti filosofice cretane ºi alte poezii insulare, care reuneºte producþia poeticã din ultimii vreo-ºase ani. Cred cã numai 12 poezii sînt scrise acasã, restul prin mijlocul mãrilor ºi oceanelor! Iar acum douã zile, a plecat la tipar un volum de prozã editat de Polirom, numit, dupã una din povestirile incluse, Victimele inocente ºi colaterale ale unui rãzboi cu Rusia. Povestirile sînt, toate, scrise acasã, însã sînt cumva, unele dintre ele, smulse altor spaþii pe unde m-am peregrinat ºi, altele, smulse unui continent vast pe care mereu îl explorez ºi care mereu se mãreºte, mã refer la trecut, inclusiv la trecutul meu biografic. De multã vreme, am ajuns la concluzia cã toatã literatura este realistã, mai mult, autobiograficã, desigur dacã operãm cu niºte concepte mult mai extinse decît cele comune în ce priveºte realitatea ºi biografia, adicã dacã includem acolo nu doar lucruri, fapte, evenimente "obiective", ci ºi toatã plaja de fantasme, produse ale imaginaþiei, reconstrucþii mnezic-imaginare ale trecutului nostru ºi ale trecutului diverselor noastre contexte. Urmãtoarele cãrþi sînt deci cele amintite, care ies zilele acestea pe piaþã, cam amîndouã o datã. Un  prieten, Igor Mocanu, de la editura Herald, glumea spunînd cã am declanºat operaþiunea "occupy the book market"! Nici vorbã, ar fi peste puterile mele! Iar acum, eliberat cumva de aceste douã cãrþi, mã gîndesc dacã n-a venit vremea sã încerc sã scriu mãcar unul din cele vreo cinci-ºase romane care se zbat în mintea mea, unul de peste treizeci de ani! Ar trebui sã fi cãpãtat în tot acest timp rãbdarea necesarã pentru a sta ore întregi nemiºcat pe un scaun...

 

Acum câþiva ani îþi exprimai speranþa cã vom intra în normalitate, sub presiunea europeanã. Ce vezi, în jur, când ridici privirea?

 

Cred cã, acum cîþiva ani, eram un om nepermis de optimist! Nu, dacã mã uit în jur, semnele normalitãþii nu s-au înmulþit, mã tem cã dimpotrivã. Iatã, dacã mã uit la clasa politicã, constat cã e de mai proastã calitate decît acum vreo 14 ani, cînd am pãrãsit eu politica activã! Or, am demisionat din toate funcþiile publice, administrative ºi politice, tocmai din motive legate de calitatea clasei politice, în interiorul cãreia nu mã regãseam. Dar, atunci, mãcar mai gãseam cîþiva, în mai multe partide, cu care simþeam cã pot discuta, fie ºi în contradictoriu. Acum, am senzaþia cã este vorba despre o altã specie, cumva decãzutã din cea umanã - de la "robocopii" care bat tot, mai ales femeile ºi copiii decît pe "hooligans", la mitingurile anti-putere din ianuarie, la "androizii", care ocupã funcþiile de putere, nu doar în politicã, ci ºi în administraþie, economie, sistemul bancar etc. Cred cã "omul nou", chiar dacã nu în chipul imaginat de Ceauºescu, este pe cale sã devinã dominant. Nebunia este alta, aceastã clasã superpusã nu este paraºutatã de chinezi, nici teleportatã de pe Marte, ci este zãmislitã de noi înºine, "dintre noi ºi pentru noi", ca sã citez un clasic neo-comunist de la faþa locului, pe domnul Iliescu. Deci, avem o problemã antropologicã ºi la nivelul comunitãþii, nu doar al elitelor impostoare. Asta mai înseamnã cã noi înºine, la nivelul comunitãþii, sîntem niºte impostori, iar "europenizarea" noastrã este, de fapt, o simplã maimuþãrealã a obiceiurilor, procedurilor ºi practicilor europene. Parcã niciodatã nu ne-a ieºit mai bine comportamentul conform vorbei "spunem ca ei ºi facem ca noi". Ca sã nu fiu, nici de data asta, cu totul pesimist, aº spune cã, acum, ºansa þine de numãrul ºi de momentul în care se va întoarce acasã un numãr semnificativ din cele 3 - 4 milioane de români, acum des-þãraþi... ªi cînd se vor trezi ºi cei de aici, cîþi sînt. Aceia mãcar au depãºit europenizarea de suprafaþã, fiind nevoiþi sã funcþioneze în niºte lumi cu legi, instituþii ºi proceduri clare ºi eficiente. Deocamdatã, constat cã nici criza din ultimii vreo cinci ani nu-i aduce pe acei români acasã, chiar dacã unii nu se descurcã la fel de bine ca înainte de izbucnirea ei. Teama de România este, încã, mai înrãdãcinatã în ei decît teama de criza globalã... Singura parte bunã în toatã povestea asta, pentru mine, dar ºi pentru alþi observatori, comentatori ºi analiºti ai "fenomenului românesc" este cã nu murim de plictisealã, nu cãutãm disperaþi subiecte - dimpotrivã, trãim mai degrabã cu "angoasa alegerii"... Asta nu mã bucurã, aº prefera sã nu am despre ce sã scriu articole, dar sã trãiesc într-o lume mai normalã. Poate e de vinã ºi vîrsta!

 

Care ar fi soluþia? Schimbarea clasei politice nu s-a întâmplat sau nu are efecte pozitive vizibile. Societatea civilã, pe de altã parte, pare apaticã nu doar la noi, ci în tot fostul bloc comunist. S-a vorbit ºi se vorbeºte mult despre recesiunea economicã, chiar despre o crizã de sistem, existã o nesiguranþã legatã de viitor, o neîncredere în cei care conduc. Nici Vestul nu e scutit, n-ai zice cã se mai îndreaptã spre societatea de "plaisir", cum prognozau unii. Crezi cã lucrurile se vor calma, vor reveni în matca dinaintea crizei? Sau cã s-ar putea naºte un proiect social, politic, civic, care sã spargã inerþia?

 

 

Dacã legiuni de politruci, economiºti, oameni din ºtiinþele antropologice etc n-au reuºit sã gãseascã o soluþie, nici localã, care sã ne priveascã pe noi, nici globalã, slabã nãdejde ca un simplu observator, fie ºi avizat, ca mine, sã reuºeascã asta! Ca om care observ atent ºi încerc sã analizez cu instrumentele pe care le am la dispoziþie, de la intuiþia poeticã la unele mai aride, care þin de analiza socialã, demografie, economie ºi statisticã, nu mã pot totuºi deroba întrebãrii.

 

În plan global, mi se pare totuºi comic, de fapt tragi-comic, cã tocmai cei care ne-au bãgat în crizã - politrucii care, votaþi de cetãþeni, se pun, odatã aleºi, în slujba corporaþiilor care le-au finanþat campaniile!; bancherii care au stimulat, peste tot în lume, operaþiunea "credit doar cu buletinul", care a provocat bula imobiliarã ce a destabilizat complet sistemul economic, oricum fragil pe mãsurã ce se mondializeazã, aceiaºi bancheri care ºi-au tras dividende din ajutoarele urgente de stat; oamenii de afaceri care au uitat de "economia realã", a bunurilor ºi serviciilor efective, stimulînd peste mãsurã "economia virtualã", pur speculativã; ciocli internaþionali de la FMI, BM etc, care propun mereu mãsuri de "asanare", condiþie minimã, nu ºi de "relansare" economicã, ale cãror soluþii n-au salvat niciodatã nimic, dar au îndatorat enorm puzderie de state, devenite prin asta mai ascultãtoare; ba chiar ºi cercurile militare, care dupã ce declanºeazã, fãrã analizã serioasã, operaþiuni pentru oprirea încãlcãrii drepturilor omului sau pentru a asigura accesul la democraþie pentru popoare oprimate, se trezesc cã, dupã ce au cîºtigat rãzboiul, nu pot cîºtiga pacea (!), ºi produc mai multe "victime colaterale" decît regimurile înlãturate etc - deci, tocmai aceºtia toþi vor sã ne ºi scoatã din crizã! De rîsul curcilor, dar în afarã de premierul grec ºi de Berlusconi, nimeni n-a mai cãzut victimã crizei ce þine deja de un cincinal! Pãi, se îndatora Grecia atît, dacã nu era încurajatã sã facã asta ca sã poatã cumpãra produse germane sau din alte þãri dezvoltate din UE? Ajungea la decalajele la care a ajuns, dacã Comisia Europeanã, observa din timp evoluþia? Dacã nu le-a observat, e clar cã respectiva Comisie e cu totul incompetentã, dacã le-a observat ºi a închis ochii, e limpede cã e complice la aceste deficite ºi trebuie sã rãspundã solidar cu grecii... Nemulþumirea globalã faþã de "nomenclatura" politicã - economicã - financiarã - militarã a lumii a fost doveditã de amplul fenomen "occupy" care, în opinia mea, ºi-a consumat doar prima fazã, de avertizare, dar care va renaºte mult mai puternic, dat fiind cã excelenþii gropari nu se dovedesc medici la fel de buni! Nici nu stau degeaba, peste tot în lume, sub pretextul combaterii terorismului, mãsurile ºi structurile represive se aglomereazã. Iatã, Tratatul ACTA, care din punctul de vedere al protejãrii drepturilor de autor este inutil, dat fiind cã existã legislaþia necesarã, este absolut vital pentru corporaþiile care n-au învãþat cum sã cîºtige onest în mediul virtual, ºi pentru politrucii cu frica în sînge de posibilele reacþii populare sau chiar revoluþii. Nici revoluþiile portocalii de acum cîþiva ani, nici primãvara arabã de mai an, ba nici mãcar "occupy" nu erau posibile fãrã telefonia mobilã, reþelele sociale, internet în general... În ACTA, nu este vorba despre drepturile de autor, protejate prin legislaþie specificã peste tot în lume, ci despre limitarea libertãþilor noastre de expresie ºi comunicare, de asociere, este vorba despre libertatea noastrã.

 

În cadrul sistemului de acum, nu existã ieºire, iar în general, nu cred cã este posibilã întoarcerea la situaþia dinaintea crizei. Ce putem spera este impunerea unor forþe ºi tendinþe care sã fie în stare sã reformeze sistemul, astfel acesta fie va exploda, fie va imploda, cum s-a întîmplat cu fostul sistem comunist. Doar cã atunci problema era mai micã, criza de sistem cuprindea o mai micã parte din lume, nu toatã lumea, plus cã a existat o anumitã "cooperare" între Estul reprezentat de Gorbaciov, Vestul reprezentat de Bush, cel adevãrat, nu copia palidã, precum ºi un factor de mediere, care reprezenta cumva ºi Estul ºi Vestul laolaltã, Karol Wojtyla, Papa Ioan Paul al II-lea, un personaj de o anvergurã chiar mai mare decît a celorlalþi doi!

 

ªi revenind pe plaiurile autohtone...?

 

În ce priveºte micile noastre probleme, este clar cã sistemul politic instaurat prin Constituþia iorgovan-iliescianã, remaniatã cosmetic în 2003, a eºuat complet în modernizarea României, în aducerea sa în cadrul unei democraþii liberale autentice. Nici democraþia n-a trecut de stadiul "democraturii" în ultimii douãzeci de ani, ba chiar mandatele Bãsescu au agravat entorsarea democraþiei ºi caracterul poliþienesc al statului, ºi nici economia de piaþã nu e mai mult decît una "de talcioc" - privatizãrile "pe comision", clientelismul de partid ºi de stat, trucarea a orice înseamnã competiþie economicã autenticã au fãcut ravagii. Iatã, dupã ce am avut cea mai sinistrã formã de comunism din  Europa, tocmai ce punem pe butuci ºi capitalismul, democraþia liberalã. Ce se poate face? Dacã aº rãspunde dupã ce-mi spune inima, aº spune cã nimic! Sã încerc sã pun mintea la dispoziþie. Dacã sistemul politic a eºuat pînã la capãt, iar clasa politicã în loc sã se cureþe în timp, a devenit o caricaturã sinistrã, o soluþie internã a cîmpului politic nu e de întrevãzut - dacã era sã se trezeascã din pumni, ca unii boxeri, clasa politicã ar fi fãcut-o pînã acum, cînd am ajuns pe marginea prãpastiei! Apariþia unei noi forþe politice mi se pare improbabilã. Vorbesc de una nouã, nu de reciclarea siniºtrilor politruci actuali în formaþiuni cu alte nume, nici de "forþe populare", nãscute ca ºi altãdatã din reviste sau televiziuni. Acum, har Cerului!, aflu cã OTV a falimentat - e una din puþinele veºti bune din ultimii ani! Prin urmare, rãmîne sã ne gîndim tot la renaºterea societãþii civile - miºcãrile de astã iarnã au fost un semn bun, ca ºi activarea grupului important de oengeuri din ARC în monitorizarea clasei politice ºi denunþarea hoþiilor, abuzurilor ºi a imbecilitãþilor acesteia. Poate nu e mare lucru, dar e o floare, chiar douã, care nu vor face primãvarã, dar poate o anunþã! Dacã n-am crede mãcar asta, ar trebuie fie sã plecãm toþi ºi sã-i lãsãm aici pe cei care se cred "stãpîni", nu slujitori, fie sã organizãm o sinucidere naþionalã comunã. Oricum, ãºtia ne duc spre moarte, ºi încã una lentã, în chinuri! Mãcar am alege noi momentul ºi maniera!

 

Cât de oportunã þi se mai pare legea lustraþiei, apãrutã, iatã, în România, la 22 de ani de la Revoluþie?

 

Iar îmi vine sã rîd! N-au dat-o la vreme, nici mãcar cu o întîrziere de cel mult 10 ani, o dau acum cînd nu mai priveºte pe nimeni, eventual numai pe dl Iliescu - dar asta numai dacã vrea neapãrat sã mai fie senator sau sã ocupe vreo altã demnitate lustrabilã, ca sã spun aºa! Legea a fost datã acum de actuala majoritate parlamentarã doar ca praf în ochi, cu evidentã intenþie electoralã, deci demagogic. Nostim este cã era sã le iasã totuºi un fel de lustraþie pînã la votul final, cînd ºi-au dat seama cã, în forma trecutã prin comisii, legea permitea lustrarea foºtilor activiºti UTC ºi UASCR, deci ºi a proaspãtului lor premier. În forma dinaintea votului final mai lustra ceva, deºi nu þin neapãrat la eliminarea din viaþa publicã a unor inºi care aveau 17 - 25 de ani pe vremea aceea ºi se fãcuserã tineri activiºti din oportunism - nu cã oportunismul ar fi o valoare ce trebuie prezervatã! -, în forma adoptatã, nu mai lustreazã în fapt pe nimeni! Interesant mi se pare cã legea, aºa nedãunãtoare nimãnui cum este!, a fost respinsã de Curtea Constituþionalã! Ce va mai fi, nu ºtiu, dar nici nu cred cã are vreo importanþã.

 

Societatea româneascã nu a tranºat momentul "Piaþa Universitãþii", am avut impresia asta urmãrind recent un vârf de iceberg: o disputã purtatã pe bloguri ºi pe facebook de Daniel Cristea-Enache, pe de o parte, Laszlo Alexandru ºi Vasile Baghiu, pe de alta. Cei din urmã, nemulþumiþi cã un juriu din care fãcuserã parte DCE, Eugen Simion ºi Bogdan Creþu i-a premiat pe Ioan Groºan ºi Ioan Es. Pop, purtãtori, între timp, ai etichetei de "turnãtor la Securitate".  Argument: premiul are temeiuri estetice. Contraargument: nu este etic sã fie rãsplãtiþi niºte foºti turnãtori. Se poate vorbi însã ani întregi despre Goma, am citit în Timpul ce a scris Gabriel Andreescu despre "Cazul Breban", au fost deconspiraþi ca foºti colaboratori ai Securitãþii tot mai mulþi scriitori cu nume grele în literatura românã. Ce facem cu ei? E posibil un "moment zero", ca în fotbalul românesc, când ºefii de cluburi au decis sã renunþe la blaturi? E cu totul utopicã o "masã a împãcãrii", dupã care umbrele, acuzele ºi suspiciunile trecutului sã rãmânã în urmã ºi polemicile sã se poarte doar pornind de la prezent?

 

Ceea ce este sigur este faptul cã nimeni nu poate rescrie trecutul, deci nici cele personale nu pot fi recondiþionate. Ele pot fi însã asumate deschis, în deplinã libertate interioarã, iar asta poate fi o cale spre redempþiune. Din pãcate, mai nimeni dintre cei în cauzã nu ºi-a asumat trecutul cu pricina, iar lucrurile au ieºit la ivealã, fiind "victime" ale deconspirãrilor. Cuvîntul "victime" poate fi folosit ºi fãrã ghilimele, dacã ne gîndim la modul cu totul haotic ºi, în acelaºi timp, cumva selectiv în care lucreazã CNSAS-ul. Problema este cã nici unul dintre cei deconspiraþi, cu excepþia lui Sorin Antohi, care s-a ºi autolustrat vreme de cinci ani, nu ºi-a asumat condiþia trecutã deschis, bãrbãteºte, ci mai fiecare a simþit nevoia "interpretãrii", a minimalizãrii propriilor acte trecute. De bunã seamã, nu cred cã biografia pãtatã a unui autor desfiinþeazã opera aceluia, dacã opera este într-adevãr valoroasã estetic. Dar, în acelaºi timp, nu cred cã opera este cu totul independentã de autor, este în deplinã autonomie faþã de acesta. Mai cred cã un concept lansat de Monica Lovinescu în anii optzeci, este vorba despre est-etica are un anume sens ºi dacã scriitorii care au preamãrit pe faþã dictatura au intrat pe merit în Antologia ruºiniia lui Virgil Ierunca, nu ar trebui sã-i trecem cu vederea pe cei care au sprijinit-o, cred cã ºi mai condamnabil, "pe ascuns". Toþi autorii amintiþi de tine sînt, fãrã discuþie, de valoare. Am ºi scris-o mai despre toþi, chiar ºi dupã ce am aflat despre trecutul lor. Am afirmat în scris, de pildã, cã Ioan Es Pop este unul din marii noºtri poeþi de azi, ori cã Un om din Estnu este doar unul din romanele importante ale anului 2010, ci ºi din 1990 încoace ºi cã abia aºtept sã aparã ºi al doilea volum.

Juriul cu pricina i-a premiat pe cei doi autori. În opinia mea, deºi nu existã vreo lustraþie oficialã, ar fi fost mai bine dacã s-ar fi abþinut - premierea le-a fãcut rãu, în primul rînd, laureaþilor, de fapt, înainte de a isteriza climatul public cultural. Iar dacã juriul n-a avut aceastã înþelepciune elementarã, ar fi fost extraordinar dacã s-ar fi recuzat laureaþii. Ar fi fost un semn al asumãrii depline a trecutului vinovat, iar eu i-aº fi aplaudat cu toatã sinceritatea. La noi însã, nu existã cultura unor asemenea proceduri cum, cam în acelaºi sens, nu existã instituþia demisiei...

 

Cum ai caracteriza momentul actual al literaturii române? Dar perspectivele acesteia?

 

În ciuda defetiºtilor, care privesc lucrurile într-o continuã decãdere, ºi cassandrelor, care-i tot proorocesc sfîrºitul, cred cã trãim unul din cele mai faste momente ale literaturii noastre, în continuarea celor mai importante momente de pînã acum, cel al marilor clasici ºi cel interbelic. Sã încerc sã explic asta. Existã, cu o terminologie clasicã, pe care însã o adaptez dupã necesitãþile mele, culturi majore ºi culturi minore. Primele se definesc prin

pluralism ºi policentrism - atît al genurilor culturii, cît ºi geografic, celelalte prin centrarea pe folclor ºi pe literaturã, iar în cuprinsul literaturii pe poezie. Sã nu fiu înþeles greºit! Nu desconsider poezia, de altfel eu însumi scriu ºi public poezie!, însã culturile centrate literar, mai ales în jurul poeziei, sînt culturi minore. Cultura noastrã a fost aproape mereu una minorã, exceptînd perioada de la mijlocul secolului al XIX-lea pînã la instalarea comunismului, cu cele douã vîrfuri amintite. Ce s-a întîmplat atunci? S-a întîmplat cã literatura ºi-a pierdut rolul central, instalîndu-se ºi alte centre precum filosofia, ºtiinþele antropologice, artele vizuale, cele ale spectacolului ºi cea a sunetului, ºtiinþele exacte. Pe de altã parte, în literatura ca atare, am asistat la acelaºi proces de diversificare, prin dezvoltarea romanului, a artei dramatice, a eseului, istoriei ºi criticii literare. Prin urmare, în intervalul de la jumãtatea secolului al XIX-lea ºi pînã la instalarea regimului comunist, cultura noastrã a fãcut un pas important - din pãcate, nu ºi decisiv - spre majorat. Regimul comunist a întrerupt acest proces care mergea, deºi tardiv faþã de alte spaþii culturale, în mod aproape "natural". Literatura - ºi încã una ideologizatã ºi cenzuratã! -, iar în cadrul literaturii, poezia - din  pricina funcþiei sale "mobilizatoare" - au parcurs un proces de re-centrare, pe când celelalte dimensiuni ale culturii au fãcut un puternic pas înapoi. Filosofia a fost înlocuitã, aproape integral, cu doctrina oficialã marxist-leninistã, disciplinele antropologice - laolaltã cu cibernetica ºi genetica! - au dispãrut în 1948, printr-un ucaz al lui Stalin, ca "ºtiinþe burgheze". ªi în ciuda admiraþiei categorice faþã de ºtiinþa propriu-zisã, aceasta a capotat din lipsã de bani, logisticã ºi motivare. Sigur, a existat "mica liberalizare" a regimului comunist dintre 1964 - 1965 ºi iulie 1971, momentul "revoluþiei culturale" pe model chinez - nord-coreean, cînd s-au fãcut mici paºi în direcþia recuperãrii trecutului cultural ºi a unui simulacru de poli-centrism. Cum regimul s-a speriat cã lucrurile ar putea ieºi de sub control, a venit re-stalinizarea prin maoizare din 1971, iulie ºi noiembrie. O agonie de 18 ani! Nu se poate spune cã n-au apãrut cãrþi de valoare ºi în acel interval, ba chiar în anii optzeci a apãrut o întreagã generaþie de poeþi, prozatori, eseiºti etc, dar a vorbi despre vreo culturã majorã în interval, ar fi curatã pierdere de vreme. Literatura a þinut atunci loc ºi de filozofie, ºi de istorie, ºi de sociologie, ba chiar, dupã formula inspiratã a lui Mircea Dinescu, ºi de "moaºã comunalã"! Procesul de revenire pe orbita majoratului a reînceput abia dupã decembrie 1989 ºi a înregistrat deja rezultate demne de semnalat. Mai întîi, este limpede cã ºtiinþele antropologice - de la istorie la ºtiinþele politice - au revenit în forþã, cã artele vizuale ºi cele ale spectacolului înregistreazã de aproape douãzeci de ani succese (ºi) internaþionale remarcabile, cã, de circa zece ani, putem vorbi despre o generaþie întreagã de cineaºti, nu doar de cîþiva regizori buni, dar izolaþi. Asta se datoreazã fãrã îndoialã nu doar dispariþiei cenzurii ºi a controlului ideologic, ci ºi relansãrii formelor specifice de educaþie superioarã pentru aceste domenii care, în timpul comunismului, fie dispãruserã cu totul, fie fuseserã reduse la un nivel mai degrabã simbolic. Sociologia, psihologia, ºtiinþele politice nu puteau fi studiate deloc începînd cu 1976, la Filozofie ºi Drept intrarea la facultate era condiþionatã ºi de dosar - încã din 1972! -, la UATC, se scoteau douã-patru posturi de actor, unul sau douã de regizor etc. E posibil ca generaþia de cineaºti afirmatã din 2000 încoace sã datoreze enorm, dincolo de înzestrarea fiecãruia, aceastei explozii a învãþãmîntului superior de profil. În ce priveºte literatura, cred cã voi repeta cîteva lucruri spuse într-o conferinþã susþinutã la sfîrºitul anului trecut. Se chema Un popor de Seherezade. Explozia genurilor narative dupã 1990, în care am tratat, ca fenomene legate între ele, evoluþiile de dupã 1990 în domeniile spectacolului teatral, cinematografului ºi literaturii. Dupã 1990, am început sã povestim energic, în toate cele trei maniere amintite. De ce? Pentru cã aveam multã memorie traumatizatã, aveam deci ce povesti, ºi am învãþat repede ºi sã povestim! În literaturã, romanul a cunoscut o explozie pe care n-o mai trãise din interbelic. Dincolo de efortul auctorial ºi editorial general, au existat douã momente de intensã stimulare. La începutul anilor '90 cînd, la editura Nemira, Dan Petrescu a lansat o operaþiune de descoperire de romancieri care a adus la luminã cel puþin 20 - 25 de nume, din care mãcar cinci au rãmas - Radu Aldulescu, Daniel Bãnulescu, Dan Stanca etc. ªi, apoi, excelenta exploatare a editurii Poliroma alegerilor politice din 2004, cînd a lansat vastul proiect Votaþi literatura tînãrã!, care între timp "a produs" peste 120 - 150 de autori, din care mãcar 15 - 20 deja par sã aibã ºanse sã rãmînã în istoria literaturii. Nu e puþin. În interbelic, apãreau ºi douãzeci de romane pe sãptãmînã, dar istoria literarã înregistreazã cîteva de zeci de romancieri pentru întreg intervalul, cinci-ºase fiind de primul raft ºi de vreo douã-trei ori mai numeroºi sînt autorii demni de toatã stima. Cred prin urmare cã trãim un moment cultural fast ºi cã literatura de azi, deºi nu mai are vizibilitatea din anii comunismului, cînd era scoasã în vitrinã, este într-o formã mult mai bunã decît atunci...

 

Ce rol joacã marketingul, vizibilitatea, în "ridicarea" unui autor, astãzi, în vremuri cu multã televiziune, reþele de socializare etc?

 

Cred cã joacã un rol mai mare decît ar trebui! Succesul vine prin marketing, adesea el vine în dauna valorii. Din fericire, acest tip de succes, care este unul facil, deºi poate fi uriaº pe termen scurt, trece repede, cum trec bolile copilãriei. Oricum, mi se pare foarte clar cã, în cele din urmã, valoarea depãºeºte acest tip de succes, chiar dacã pînã ºi critica literarã, mai ales la criticii tineri - de altfel, ceilalþi, cu excepþii minime, oricum au dispãrut în alte poziþii, mai avantajoase -, s-a metamorfozat într-un fel de publicitate operînd fie în favoarea vreunei edituri importante, fie a unor grupuri de congeneri. Critica efectivã pare încã o preocupare mai mult pentru cei din generaþia mea, de la Al Cistelecan la Ion Buzera ºi de la Ion Bogdan Lefter la Tudorel Urian. Am dat doar patru nume, ca sã nu fac un pomelnic, încercînd sã acopãr cumva ºi geografic situaþia. Nu e interesant oare cã din puternica echipã de critici literari ieºeanã din anii 1970 - 1980 n-a mai rãmas nimeni activ?! Însã îi felicit pe autorii de literaturã propriu-zisã care, deºi îºi publicã mai întîi cãrþile, studiile ºi articolele pe hîrtie, ºtiu sã exploateze ºi resursele oferite de media electronice - bloguri, reviste ºi edituri virtuale, reþele de socializare. Eu, de pildã, sînt la al treilea blog, am postat trei cãrþi pe www.liternet.ro - iar tirajele electronice le-au depãºit de peste zece ori pe cele pe hîrtie! -, colaborez frecvent la publicaþii exclusiv electronice, precum, iatã!, Prãvãlia Culturalã, Tiuk!  sau Agenþia de Carte. De peste un an, mi-am deschis ºi cont pe Facebook, nu din motive de socializare, ci profesionale. Cum public mult în ziare, reviste ºi pe blogul propriu, am un loc unde pot posta linkurile, ca sã trimit cît mai puþine mailuri. Acum, cînd a ieºit cartea de poezii noi ºi a plecat la tipar cea de povestiri, am fãcut o intensã operaþiune de auto-promovare. Nu e nici o ruºine, doar nu mã jenez de cãrþile pe care le-am scris ºi publicat ºi doresc ca ele sã aibã cît mai mulþi cititori!

 

Ce þi-ar plãcea sã faci în urmãtorii ani? Existã, printre altele mai noi, o dorinþã veche pe care vrei neapãrat sã o împlineºti?

 

Nu ºtiu dacã îmi doresc ceva în mod deosebit, altceva decît ceea ce fac acum. Aº vrea sã fiu mãcar la fel de sãnãtos - deºi la sfîrºitul iernii, sãnãtatea m-a încercat destul de drastic, trecînd printr-o operaþie ºi avînd de-acum nevoie de un medicament pentru diabet, nemaifiind îndeajuns regimul ºi miºcarea - ca sã-mi pot vedea de citit ºi scris, ca ºi pînã acum ºi, desigur, sã pot cãlãtori în continuare prin insulele mele dragi, poate ºi prin alte locuri. Dacã n-aº fi destul de "matur", poate m-aº gîndi sã fac ceea ce n-am fãcut în 1990, cînd am avut douã ocazii foarte bune sã mã stabilesc în altã parte decît România. Atunci, credeam cã aici e de fãcut totul ºi locul meu e aici. Acum, e ºi mai mult de fãcut, cã am comis ºi nenumãrate prostii între timp, dar nu mai cred cã acesta este principalul meu rol, scop în aceastã viaþã. Acum, aº mai avea ºi avantajul cã, între timp, am descoperit Creta, cã m-am îndrãgostit de bucata aia enormã de piatrã aruncatã în Mediterana, care mi se pare locul cel mai potrivit pentru mine, inclusiv meteorologic! Nu sînt încã hotãrît, e greu de luat o asemenea decizie cînd te apropii - mai este un an numai! - de ºaizeci de ani, dar nu resping cu totul o asemenea "ieºire din scenã"...

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

  

Comentarii cititori
sus

 

Cãtãlin Bãicuº

 

 

Actorul, de fapt, nu trebuie sã joace, trebuie sã fie

 

Nu îmi amintesc când l-am întâlnit pe Cãtãlin Bãicuº, dar ºtiu când l-am vãzut prima oarã. M-am aºezat pe primul rând la Aplauzele le iau mâine ºi la un moment dat, aºa cum îi dicta rolul, a tras un spectator, care s-a nimerit sã fiu eu, pe scenã. În mai puþin de un minut am trecut de la disconfortul muritorului de rând ajuns brusc sub reflectoare la a-l asculta cu lacrimi în ochi cum implora înþelegere. Niciun "actor" nu mã putea duce în aceastã scurtã cãlãtorie, a fost nevoie de un om, care sã-mi vorbeascã, sã fie, atunci, acolo, în totalitate cu mine.

 

 

Ai avut un ritm alert în ultima perioadã, ai fost în Germania, a urmat premiera Hoþi, acum repeþi din nou.

 

Da, e complicat. Ar fi bine ca înainte sã începi lucrul efectiv la un spectacol sã ai un timp înainte pentru studiu, tu cu tine. Unele piese se fac în vitezã, treci dintr-una în alta, n-ai timp sã aprofundezi, sã înþelegi ce se întâmplã acolo, cã deja ai început lucrul. E o alergãturã ºi mã uit în jur ºi parcã oamenii nu mai cautã sã li se ducã dorinþele pe verticalã, vãd doar în faþa ochilor.

 

Tu ce dorinþe pe verticalã ai?

 

Acum una arzãtoare este sã lucrez la domnul Silviu Purcãrete, la Furtuna. Pentru cã în Germania, la Academia de Teatru ºi Film Athanor din Burghausen, am lucrat, în august, Furtuna, cu David Esrig ºi am fost martorul unei viziuni halucinante. Silviu Purcãrete este un regizor fabulos ºi sunt sigur cã va veni cu o altã viziune de "categorie grea".

 

Cu ce ai venit din Germania?

 

A fost un workshop cu David Esrig, Yves Marc, Walter Anihhofer ºi Rainer Dobernig. Am studiat expresie corporalã ºi miºcare dupã principiile biomecanicii lui Meyerhold. De cele mai multe ori actorul joacã numai cu capul, restul corpului nefiind în acord cu ce spune. Este esenþial ca trupul sã-þi accepte cuvintele. Spectatorul nu ºtie, nu îºi dã seama ce e, dar simte cã e ceva în neregulã. A fost extrem de interesant pentru cã la ºcoalã ºi pe urmã, pe traseu, nu am întâlnit mulþi oameni care sã se ocupe de problema asta. E studiul corpului tãu, sã ai în vedere nu doar relaþia pe care o ai cu partenerul, ci sã vizualizezi tot spaþiul, pentru cã dacã nu umpli ce e în jurul tãu, devine un dialog just, dar sãrac.

 

E corect, dar nu e viu.

 

Despre spectacole vii... am vãzut  la Festivalul Naþional de Teatru Îngropaþi-mã pe dupã plintã, al lui Yuri Kordonsky. Marian Râlea are rolul unui copil de nouã ani, este senzaþional. Iar privind-o pe Mariana Mihuþ în timpul monologului dinspre final, aveam senzaþia cã nu mai pot sã respir, conta fiecare cuvânt, fiecare gest, îi vedeai gândurile. Sunt puþini actori, din pãcate, care au un astfel de film interior. În ºcoalã se lucreazã metoda Stanislavski. El spune cã textul este doar un pretext ºi trebuie sã existe subtext. Dar pe lângã subtext, trebuie sã vezi, sã auzi, sã vezi culori, chiar sã auzi culori. Nu conteazã câte vorbe ai în spectacol, tãcerea e foarte importantã.

 

Ce repeþi acum?

 

O noapte furtunoasã, sunt Chiriac. Îmi place, e o versiune interesantã ºi, în plus, eu am jucat destul de puþin comedie. Mai sunt câteva zile pânã la premierã, suntem cu piesa gata, ne aºezãm acum toate acþiunile. Asta îþi dã liniºtea, când ºtii ce e cu tine acolo. Mi-a fost cumva fricã de faptul cã n-o sã am suficient timp, am terminat workshop-ul ºi repetiþiile pentru Furtuna în Germania, m-am întors, am intrat în Hoþi, a urmat premiera, apoi O noapte furtunoasã. E epuizant. ªi fizic, ºi psihic, trebuie sã te aduni, sã tai mult din obiºnuinþele cotidiene, pânã la urmã ajungi sã tai cam tot, te însingurezi chiar, ajungi sã trãieºti tu cu tine, nu mai conteazã cine e în jurul tãu, ce mãnânci, unde dormi, sunt niºte lucruri la care nu te mai gândeºti. Dacã ceea ce faci nu-þi schimbã mersul, gândul, înseamnã cã nu are valoare. Orice meserie ai avea, dacã nu te schimbã ceea ce faci, dacã nu te gândeºti la ea când ajungi acasã, dacã nu-þi pui probleme, nu te macinã, dar fãrã sã ajungi sã te baþi cu pumnul în piept, fãrã sã devii un martir, înseamnã cã nu pentru asta eºti fãcut. E o suferinþã pe care þi-o asumi ºi trãieºti cu ea în fiecare zi.

 

Dar o simþi ca pe o suferinþã?

 

Da, e o durere. Pentru cã prima datã zici vreau sã joc, sunt unii actori care n-au mai avut un rol de mult timp. ªi vine momentul în care joci ºi abia de-acolo începi sã te documentezi, sã cauþi în cãrþi, în oamenii pe care-i vezi pe stradã, în zgomote, toate te ajutã. Nu te poþi opri, nu ai cum sã te opreºti, chiar dacã ajungi la 70 sau 80 de ani, cât îþi permite sãnãtatea sã joci, nu te poþi opri. Am vãzut exemplul clar, absolut, la Valer Dellakeza. În Germania mi-am dat seama cã sunt oameni vii care cautã când ar putea sã meargã pe drumurile cunoscute de ei. În a treia sau a patra zi de lucru la biomecanicã, am fãcut un exerciþiu al Pinei Bausch. Erau trei personaje ºi nu aveai voie sã faci decât trei miºcãri, dar pãstrând situaþia scenicã, fãrã cuvinte, trebuia sã construieºti o poveste din cele trei miºcãri. Domnul Dellakeza a privit, i-a plãcut ce se întâmpla acolo ca esteticã, dar a spus cã n-a înþeles mecanismul. Cred cã s-a gândit toatã noaptea ce îi scapã, ce e cu teatrul ãsta, cu exerciþiile astea. Dar a venit a doua zi ºi a fãcut un exerciþiu impecabil. Sã fii un om de peste 70 de ani ºi sã ai dorinþa asta de a cãuta - mai mult de atât nu ºtiu ce aº putea sã-mi doresc.

 

Un fel de lecþie.

 

O adevãratã lecþie. Am avut ºi o întâlnire uluitoare, eram cu o înghetaþã în mânã, în faþa Academiei din Burghausen, era foarte cald ºi stãteam în grãdinã, repetam textul. Din depãrtare a apãrut o prezenþã femininã, mai în vârstã, mi se pãrea foarte cunoscutã, avea o pãlãrie, un ºal, m-a întrebat ceva în germanã, i-am zis cã nu ºtiu germanã, cã sunt la cursuri. Era soþia lui Vlad Mugur, Magda Stief, am rãmas sã vorbim acolo pe bancã. Avea o energie nemaiîntâlnitã, totul radia. A venit apoi la cursuri, aveam diverse sãli în care se repeta, miºcare fizicã, la masã, biomecanicã. A fost întrebatã la ce ar vrea sã asiste ºi a spus cã vrea sã stea la masã cu domnul Esrig pentru cã îi place sã vadã cum deschide ferestre pentru actori.
Unele lucruri parcã îþi vin de pe altã lume, nu ai cum sã le cântãreºti, le simþi ca pe o purificare. Acum sunt într-o perioadã în care tot ce am fãcut acolo lucreazã în mine. Într-un mod bun, constructiv, dar asta te macinã, unele gânduri sunt dureroase, analizezi ce ai fãcut înainte ºi cum ai fi fãcut dacã ºtiai ce ºtii acum. Mi-e dor sã am ºi o perioadã de pauzã, sã mã pot aºeza, sã citesc în liniºte, sã vãd filme, sã am timpul meu cu mine.

 

O scoatere din vitezã.

 

Da, simt cã acum totul se face rapid. Tot din Germania, mi-a rãmas în cap o replicã, citeam toþi la masã ºi un actor a început sã turuie din text, ºi domnul Esrig a spus: "Dragilor, aici suntem între profesioniºti, nu mestecãm hârtie pe scenã". Când auzi astfel de cuvinte e ca dupã un accident, încerci sã-þi reintri în corp, sã reiei activitatea pe care ai avut-o înainte, dar e altfel. Au fost încercãri pline de înþelesuri, pe o replicã aveam de trecut o mulþime de praguri. Modul în care a lucrat a fost halucinant, îi simþi puterea ºi atunci te poþi lãsa purtat, ai încredere maximã în el.

 

ªi toate acumulãrile acestea se vãd într-un fel sau altul pe scenã.

 

Nu au cum sã nu se vadã. Dar m-am gândit în ultima perioadã la oamenii care vin la teatru, la film. Am vãzut Pina la Modern, am fost singurul spectator, mai veniserã doi îndrãgostiþi, dar au plecat dupã primele cinci minute. Asta m-a pus mult pe gânduri. Sã trãieºti într-un oraº civilizat presupune o anume deschidere. Când un om vine la o piesã cum e Caligula sau Mãsurã pentru mãsurã sau A douãsprezecea noapte nu ºtiu cât de receptiv e la înþelesuri, dacã sufletul lui, prin ceea ce face în fiecare zi, nu e deschis sã vadã lucrurile din jur.

 

Din comunitatea cãreia îi aparþine?

 

Exact, într-un oraº în care se construiesc piste pentru bicicliºti, nu în care se ºterge ºi cea existentã, cu oameni care au grijã de câini, sunt chestiuni de decenþã. Cred cã e important sã nu faci lucruri doar pentru tine. Am lucrat la un spectacol de pantomimã cu copii surdo-muþi de la ªcoala Beethoven. E uimitor câtã energie pozitivã au aceºti copii care nu aud ºi nu pot sã vorbeascã, deºi de cele mai multe ori sunt retezaþi de societate pentru cã sunt altfel. I-am chemat ºi pe pãrinþii lor, am vrut sã vorbesc cu ei, erau oameni normali, oameni cu bun simþ, unii de pe la þarã, mai mult sau mai puþin înstãriþi, poate o parte din ei îºi considerau copiii niºte handicapaþi. Dar de fapt la noi este handicapul, ei sunt sinceri, când au ceva sã-ºi comunice, chiar îºi spun, nu se pot uita în altã parte. Tu poþi sã-mi vorbeºti ºi eu sã dau din cap ºi sã mã mai uit ºi la altceva. Pare cã vorbim, dar nu e adevãrat, nu te ascult.

Acum vreau sã fac cu ei un spectacol de teatru-dans, folosind gesturile lor duse la extrem. Limbajul lor nu e foarte dezvoltat ºi luând esenþa dintr-o frazã, apar niºte semne atât de expresive.

Fac lucruri extraordinare, ºi asta e de fapt ºansa lor, sã fie creativi, sã danseze, ºi fac asta doar simþind vibraþia basului, sã picteze, sã sculpteze, sã facã tot felul de obiecte handmade. Oricât de obosit aº fi fost, de acolo plecam plin de energie. Este uimitoare bucuria cu care rãspund, deºi au trecut prin atâtea. ªi i-am descoperit din întâmplare, o prietenã mi-a propus sã lucrez cu ei. Sunt unele lucruri care-þi picã în braþe.

 

Dacã ai braþele deschise?

 

Dacã eºti receptiv. Legat de teatru, spre bucuria mea, la festivalul de la Bucureºti, am vãzut foarte mulþi oameni deschiºi, dornici sã vadã spectacole, mulþi nu au mai avut loc în salã. Eu am vrut sã vãd Strigãte ºi ºoapte al lui Andrei ªerban, de douã ori am încercat sã intru, a fost sala arhiplinã. Sunt multe spectacole pe care mi-aº dori sã le vãd, dar când pleci în turneu nu ai timp, pentru cã repeþi, joci ºi pleci. Nu vezi alte trupe, alte stiluri de joc, alte tipologii de actori, nu simþi alte energii. Însã nu poþi sã creºti decât dacã ai oameni mari lângã tine, dacã stai la o repetiþie sã vezi cum lucreazã, cum frazeazã, cum gândesc, ce indicaþii primesc. Acum se fac tot felul de nãzbâtii pe scenã, unele doar de dragul de a ºoca vizual. E greu sã capeþi încredere într-un regizor ºi sã simþi cã eºti pe drumul cel bun. O indicaþie într-un anumit moment te ajutã, poate sã ajute tot spectacolul. Când domnul Dellakeza repeta monologul lui Gonzalo din Furtuna ºi avea multe întrebãri, domnul Esrig i-a spus: "Valer, tu te pricepi la matematicã?" "Da, meºtere, mã pricep". "Monologul ãsta este metoda reducerii la absurd". Am vãzut cum i s-au luminat ochii. Numai oamenii care cautã pot avea astfel de rãspunsuri, cei care se agaþã ºi de religie, ºi de istorie, ºi de fizicã, ºi de matematicã, sunt multe lucruri care se leagã.

 

Toate.

 

Cam toate, da. Am vãzut un filmuleþ cu Pina Bausch, în care spunea cã în momentul în care începe o miºcare nu mai respirã. Povestea cã este atât de privatã de oxigen, încât i se învineþesc mâinile în timp ce danseazã. Cred cã asta trebuie sã cãutãm cumva în noi, în meseria asta, ceea ce au copiii, tot ce conteazã este jocul lor, nimic altceva, au propriul spectacol. Însã e nevoie de timp pentru orice lucru, timp sã te gândeºti, timp sã-l prelucrezi, timp sã-l faci, timp cu partenerul sã-l facã. Când ajung acasã ºi ºtiu cã am premierã sau repetiþii dimineaþa ºi nu a funcþionat ceva, mi-e greu sã mã ataºez ºi de alte lucruri, sã fac ºi altceva.

 

Te simþi obosit?

 

Extenuat.

 

Ai o replicã în Hoþi: "Sunt obosit, sunt atât de obosit".

 

Acolo avea ºi o altã semnificaþie. Alina Rece, regizoarea, mi-a spus cã personajul e un drogat. Poate sã fie pe metamfetaminã, cocainã, heroinã, droguri uºoare, m-am întrebat ce fel de drogat e, ce se întâmplã cu el, care e traseul lui? ªi atunci în text, care e foarte plastic ºi care poate fi interpretat ºi regizat în multe, multe feluri, am descoperit ideea de Tomason, care pânã la urmã e esenþa tuturor personajelor din Hoþi: obiecte frumoase ºi inutile. Am încercat sã îi conturez personajului un traseu de la starea avansatã de dependenþã de drog, sevraj, dorinþa de a-ºi bãga acul în venã, pânã la purificare. Aºa am descoperit un mic documentar cu fotografii ale unor consumatori de metadonã înainte ºi dupã, ajunºi din oameni absolut normali niºte fantome.

 

Este obositor sã joci un rol de foarte multe ori? Sã ai zeci de reprezentaþii? Mã gândesc la Romeo ºi Julieta.

 

E destul de greu sã-l þii proaspãt ºi asta nu þine numai de tine. Este ºi un sentiment de mândrie, rezistã pentru cã este cerut.

 

De câþi ani se joacã?

 

De ºase ani. Am un sentiment plãcut pentru cã îmi aduc aminte cum s-a lucrat la el, ºi asta e important. Uneori poþi sã capeþi o anumitã detaºare faþã de un rol, indiferent cã este mare sau mic, din cauza modului în care ai lucrat la el, a celor cu care ai lucrat, a unor amintiri neplãcute. Sunt chestiuni fine care þi se adunã în minte. Dar la Romeo ºi Julieta toatã lumea era acolo, prinsã de ce se întâmpla. ªi a fost fãcut în aºa mãsurã încât chiar dacã era o searã mai slabã, nu cãdea sub un anumit nivel. Pentru cã mai sunt ºi zile mai proaste, în funcþie de oboseala actorilor, de salã, se regleazã un flux, pe care îl simþi înainte de a intra în scenã. Dar am observat cã în ultimul timp nu am mai avut spectatori gãlãgioºi, care vin cu pungile de chipsuri, s-au mai ales.

 

La o reprezentaþie, era vacarm, nu auzeam replicile ºi m-am întrebat cum o fi pentru cei de pe scenã?

 

Au fost spectacole prin care s-a fãcut educaþie pe nervii ºi pe sufletul actorilor.

 

ªi ai unor spectatori.

 

Da, trebuie sã jucãm pentru cei care sunt acolo sã vadã piesa. Pe un forum o domniºoarã scria cã atunci când vine la teatru uitã de culoarea roºie a semaforului, ºeful înceteazã sã mai aibã putere asupra ei în momentul în care începe piesa, uitã de ceas. O alta scria cã îi place sã meargã la teatru pentru cã uneori simte un parfum ieftin al unui actor ºi îºi aduce aminte cât de greu le e ºi cât de prost sunt apreciaþi. Dar în cadrul unui studiu al unui prieten de la Sociologie, o studentã a spus cã nu a mai ajuns la teatru din liceu, când erau obligaþi de profesori, pentru cã nu i-a mai spus nimeni sã meargã. Sigur cã sunt oameni care au trãit în cultura asta ºi vin pentru a regãsi un miros, o respiraþie. Mi se pare foarte senzual sã simþi respiraþia unui actor obosit pe scenã, care lucreazã, lucreazã cu adevãrat.

 

E intim. Dar cum e sã ai partener pe scenã partenerul tãu?

 

Foarte delicat. E delicat pentru cã îl ºtii din afara teatrului ºi uneori vrei sã-l corectezi. Când lucrezi cu altcineva, cu care nu ai o relaþie în viaþã, nu faci asta, îl laºi pe regizor sã-ºi spunã cuvântul. Mi se pare cã eºti tentat sã îþi atribui mai multe decât ar trebui. Sunt ºi avantaje, putem repeta acasã, nu ne trebuie repetiþie la teatru, cu toatã lumea.

 

Sunt numai chestiuni legate de tehnicã?

 

Nu. Nu mai suntem cum ne vedeam noi. E un mecanism fin pe care uneori simþi cã-l pierzi, ai tendinþa sã corectezi ºi începi sã te reglezi ºi tu. În plus, în Romeo ºi Julieta au fost schimbãri ºi pentru cã a fost o înlocuire. E vorba de o altã persoanã, cu altã energie, cu alt ritm, altã cãldurã ºi alt timbru al vocii. Simt într-un fel cã am luat spectacolul de la capãt, a fost o reîmprospãtare, m-am gândit la alte nuanþe. Am fãcut o înlocuire în A douãsprezecea noapte când a plecat Mihai Arsene în Anglia. Sunt necesare, dar dificile. Pentru cã nu ai lucrat cu regizorul respectiv, e ca o matriþã, pãstrezi ce ai vãzut la celãlalt ºi þi-a plãcut, începi sã pui straturile tale, sã simþi cã e al tãu. Se recalibreazã energiile ºi cred cã, dacã apare cineva nou, se face o împrospãtare a întregii trupe.

 

Film vrei sã faci?

 

Mi-ar plãcea sã fac FILM. Am jucat în câteva filme, a început sã se miºte industria filmului românesc, destul de greu, dar sunt producþii foarte bune, regizori foarte buni. Mulþi actori vor sã se îndrepte spre film pentru câºtigul financiar. Pentru mine nu asta e important. Sigur cã sunt nevoi, vrei sã-þi cumperi un DVD sau o carte, actorii ar trebui sã fie cumva sprijiniþi în aceastã privinþã. În urmã cu câþiva ani am primit din partea sindicatului produse de curãþat.

 

Poate era nevoie, se adunase murdãrie.

 

Un fel de definiþie pentru ceea ce faci pe scenã am gãsit zilele trecute în câteva cuvinte ale lui Nichita Stãnescu. Spunea cã trebuie sã curãþãm câmpiile ca sã aterizeze îngerii. Cam de-acolo trebuie sã înceapã meseria ta. Cum aterizeazã, ce fel de îngeri sunt, ce parfum aduc pe scenã rãmâne de vãzut.

 

Cum simþi cã e câmpia ta?

 

Acum e în schimbare. A avut o texturã pânã la momentul Germania, de atunci s-a schimbat. Mult, toatã atitudinea, modul în care vãd textul, îl desfac, mã uit la partener, primesc ceva de la el, în care pot sã merg într-o direcþie fie cã îmi convine sau nu ce sau cum a spus, o direcþie care sã nu fie vizibilã pentru el, pentru public.

 

Un soi de independenþã?

 

Eu sã am o problemã cu mine, nu cu el, cam asta ar trebui sã fie în toate domeniile, sã-þi vezi de bucãþica ta, sã o faci bine ºi sã nu te urâþeºti încercând sã-i schimbi pe alþii, sã nu ai rãutãþi gratuite. Cred cã sunt atâtea de fãcut, nu avem timp pentru rãutãþi. La un training AIESEC un domn a fãcut o prezentare, în care spunea cã mai ai, sã zicem, maxim 50 de ani de trãit. Din care scãzând tot timpul petrecut cu cele necesare, somn, baie, cumpãrãturi, rãmâi cu patru ani ºi câteva luni, timpul tãu, sã iubeºti, sã citeºti, sã cãlãtoreºti, sã fii. Cu toate astea, e foarte greu sã gãseºti oameni frumoºi, normali, simpli, deschiºi, fãrã rãutãþi. Practic te autootrãveºti, toate se întorc împotriva ta mai devreme sau mai târziu, fizic, psihic, începi sã cazi ºi devii un deºeu. E foarte greu sã te cureþi apoi, trebuie sã treacã o perioadã sau trebuie sã þi se întâmple ceva extrem ca sã te poþi curãþa.

 

Cu ce altceva vine schimbarea prin care treci?

 

Am învãþat cã actorul se antreneazã sã aducã imagini, nu sã facã parte dintr-un decor. ªi cã trebuie sã fie întotdeauna în goanã pentru sens. Eºti forþat sã vorbeºti pe scenã, asta þi-e meseria, iar dacã nu gãseºti sensul cuvintelor, al acþiunilor tale ºi eºti nevoit sã vorbeºti fãrã sã ai sensul în tine ºi în tot ceea ce faci acolo, e doar un alt personaj de trecut în CV ca sã poþi spune cã ai fãcut sute de roluri. Actorul, de fapt, nu trebuie sã joace, trebuie sã fie.

 

  

Interviu de Corina Bãrbuicã pentru revista SpectActor, septembrie-decembrie 2011 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey