•  Ion Buzera
•  Gellu Dorian
•  Mircea Gheorghe
•  Ovidiu Pecican
•  Bogdan Suceavã


sus



Literatura, la moment

 

1. "Prea mulþi critici pentru o literaturã atât de micã", spunea Eugen Simion. Cum vi se pare raportul numeric creatori / critici la noi?

2. Ce calitate îi este indispensabilã unui critic literar? (Puteþi aminti mai multe, dacã este cazul)

3. Cum aþi caracteriza starea poeziei, prozei ºi criticii literare româneºti în momentul actual?

(C.M.U.)

Comentarii cititori
sus


Ion Buzera


Prea puþini critici valoroºi


1. Eu cred cã avem prea puþini critici literari valoroºi în literatura românã contemporanã.

2. Inteligenþã, erudiþie, liberalism în gândire, consecvenþã în atitudine, independenþã despirit, deschidere multidisciplinarã, instinct al frazãrii, ºtiinþã a dozãrii efectelor ideatice,bunã cunoaºtere a direcþiilor esenþiale (europene etc.) în domeniu, simþ al umorului,disponibilitate cât de cât empaticã, neutralitate în raport cu orice alienare contextualã, adicã cu orice tinde sã fie strãin actului de judecatã esteticã, rigoare argumentativ-conceptualã, nerv analitic, intuiþie a "constituenþilor" valorii literare, nondogmatismaperceptiv, calm al poziþionãrii valorilor pe harta personalã, determinare în comunicareaacestei poziþionãri, har, balizaj teoretic de producþie "indigenã", adicã personalã,iniþiativã taxonomicã ºi de orice alt fel util în regândirea posibilitãþilor profesiei.

3. Nu tocmai catastrofalã.


Comentarii cititori
sus

 
Gellu Dorian

 

La noi predominã extazul în faþa nimicului la modã

 

1.Eugen Simion are dreptate doar în privinþa criticii, nu ºi a literaturii române, care nu este deloc una micã, ci una prost promovatã, prost receptatã, prost analizatã ºi aºa mai departe. Dar, paradoxal, deºi sunt mulþi critici, cea mai mare parte din cãrþile apãrute rãmân necomentate, neobservate, ignorate. Vorbesc de cãrþi bune nu de tot felul de maculaturã care oricum trece în veºnicã uitare. Foarte mulþi scriitori români contemporani, deºi scriu în limba românã, unii de realã valoare, dupã poziþia pe care o au unii critici faþã de ei, faþã de cãrþile lor, nu fac parte din literatura românã. Astfel, avem douã literaturi române: una, cea a criticii literare, extrem de sãracã, dar cu cîteva nume mereu pe val, preluate ºi de alte instituþii care le promoveazã în afarã, unde ating tiraje de cîteva zeci sau în cele mai bune cazuri de cîteva sute, creînd imaginea insuccesului de piaþã ºi de presã a scriitorului român, ºi alta, care însumeazã mult mai mulþi scriitori, unii cel puþin de valoarea celor care sunt în atenþia criticilor ºi istoricilor literari, scriitori care ajung foarte rar pe masa cititorilor specializaþi, care sunt criticii, ºi care dau, pasãmite, direcþia într-o literaturã. Din pãcate niciun critic literar sau vreun istoric literar nu a fãcut simbioza între aceste douã literaturi române, pentru a crea imaginea unei adevãrate literaturi române. Din acest punct de vedere, cred cã de fapt, nici nu avem critici literari adevãraþi, ci un soi de comentatori de literaturã sau de cãrþi, foiletoniºti, atenþi la cum bate vîntul dintr-o direcþie sau alta, corupþi de micile lor interese, în sensul de a se apropia de o editurã sau alta la care apar cãrþile care, dupã pãrerea lor, conteazã. ªi astfel s-a creat un fel de literaturã de succes, subþire, oportunistã, dupã ureche, preluînd modele de succes de aiurea, de cele mai multe ori perimate acolo.

2. Una singurã: sã fie cititor adevãrat, empatic cu majoritatea cãrþilor apãrute în literatura din care el face parte. ªi dacã ar fi sã mai enumerãm ºi altele, ar fi suficiente, care, însã, din pãcate, sunt mimate în cea mai mare parte de critica literarã de la noi, dezorientatã, care nu ºtie, de regulã, sã aplice noile teorii ce apar în critica la zi din lume sau dacã le aplicã, le aplicã prost, epatant. La noi predominã ditirambul, encomionul, extazul în faþa nimicului la modã, critica de suprafaþã, nu de profunzime, de analizã, recenzia alambicatã care este prezentatã ca articol critic sau eseu, superficialitatea ºi pseudo-doctismul datorat diplomelor de doctorat obþinute fie pe bani, fie la o ºuetã cu coordonatorii de astfel de cursuri devenite banale.

3. Faþã de starea criticii, starea poeziei ºi prozei româneºti în momentul de faþã este una foarte bunã. Însã, din pãcate, neluatã în seamã, nepromovatã, ignoratã sau atunci cînd este luatã în seamã, fie este lãudatã pe nemerit, fie este luatã în zeflemea de priviri pieziºe, pline de umori ºi complexe exhibate în articole jenante.

 

Comentarii cititori
sus

 

Mircea Gheorghe

 

Cunosc autori cu totul onorabili
care n-au ajuns niciodatã sub ochii unui critic adevãrat

 

1. Nu cred cã existã un raport numeric ideal între numãrul scriitorilor ºi cel al criticilor. E un fapt care se autoregleazã în funcþie de o mulþime de variabile cantitative ºi calitative, literare ºi extraliterare. Dar cînd Eugen Simion vorbea de numãrul exagerat de mare al criticilor, el se referea, dacã-mi aduc bine aminte, la situaþia literaturii dinainte de '89. Literatura vremii aceleia era animatã de nume dintre care unele vor mai rãmîne probabil în memoria noastã colectivã ºi a urmaºilor noºtri cîteva zeci de ani, dar era ºi "micã" întrucît condiþiile limitative ale libertãþii de expresie þineau departe de porþile ei o mare parte dintre potenþialii scriitori interesanþi. Dialogul cu miºcarea mondialã de idei era extrem de redus ºi accesibil doar unei minoritãþi infime, ºi atunci doar prin conjugarea excepþionalã a unor împrejurãri favorabile. Aºa încît micimea ºi provincialismul literaturii române, în pofida unor talente admirabile erau reale.
Dar dupã 1989 lucrurile s-au schimbat. În condiþiile postcomuniste ale libertãþii de expresie se scrie ºi se publicã incomparabil mai mult decît înainte de 1989. Nu mai existã nici grila de subiecte care limita drastic producþia literarã pe vremuri. Acum se poate scrie oricum ºi despre orice ºi realmente se scrie oricum ºi despre orice. ªi între timp a apãrut ºi Internetul care, practic, a anulat orice obstacol din faþa celor dispuºi sã se manifeste ca autori.
Fireºte cã dacã se scrie ºi se publicã mult mai mult nu înseamnã cã se scrie ºi mult mai bine. Cãci dacã a crescut substanþial numãrul cãrþilor bune a crescut pe de altã parte în proporþii geometrice ºi numãrul celor proaste. Orice persoanã înlesnitã materialiceºte, cu veleitãþi literare, îºi poate gãsi o editurã care sã-i editeze producþia, indiferent de valoarea ei. Nu-i rãu dacã rezultatul este o carte bunã sau mãcar lizibilã. Dar e rãu dacã se editeazã o simplã maculaturã sub chipul respectabil al unei cãrþi cu ISBN ºi cu o copertã a patra ocupatã de elogiile de circumstanþã ale editorului.
ªi atunci în raport cu numãrul uriaº de cãrþi apãrute pe diferite cãi putem oare deplînge numãrul prea mare al criticilor? Sã rãmînem pe tãrîmul adevãrurilor elementare: dacã admitem cã una dintre funcþiile criticului autentic este sã promoveze valoarea ºi sã pronunþe un maiorescian ”în lãturi” adresat falsei literaturi, atunci numãrul criticilor mi se pare prea mic! Dacã o altã funcþie a criticului este sã creeze puncte de vedere noi în raport cu o operã, atunci cãrþile excelente apãrute în ultimii douãzeci ºi ceva de ani - ca sã nu mai vorbim de marile opere clasice - au nevoie de noi demersuri reflexive, de noi lecturi, de noi iniþiative critice spre a nu fi îngropate ºi pierdute definitiv sub muntele noilor apariþii ori sub maculatura cu pretenþii de literaturã. Dacã altã funcþie a criticului este sã orienteze gustul publicului ºi eventual sã-l rafineze, mai ales în contextul, zeci de ani fluid, al tranziþiei de la o culturã dirijatã la una liberã, atunci numãrul criticilor-mentori de descendenþã saint-beuve-iana nu poate fi niciodatã prea mare. Cunosc autori cu totul onorabili care n-au ajuns niciodatã sub ochii unui critic adevãrat. Existã cãrþi percutante care trec neobservate ºi dispar de pe piaþã aºa cum au apãrut. Cu discreþie, citite ºi preþuite de o mînã de oameni, atît cît le permite tirajul modic. Una dintre cauzele acestor pierderi, care nu sînt doar individuale, este, desigur, ºi bruiajul informaþional produs de zeci de autori veleitari ºi cu o autopromovare extrem de agresivã.
Pe de altã parte, nu sînt sigur cã afirmaþia categoricã potrivit cãreia în alte pãrþi critica a dispãrut fiind înlocuitã cu marketingul cultural este cu totul justificatã de realitate. Între marketingul cultural ºi criticã relaþia nu este de concurenþã ori conflict, ci de complementaritate. Marketingul cultural transformã cartea într-un produs social ºi face din ea un posibil obiect de reflexie colectivã pentru masa cititorilor ºi pentru comunitatea criticilor. Cred cã la noi existã o prejudecatã fals aristocratã faþã de acest tip de marketing care, în fapt, este un instrument de punere în funcþiune a dinamicii acþiune/retroacþiune. Precum cheia de contact la un automobil care face legãtura dintre nevoia noastrã de deplasare ºi capacitatea motorului de a ne-o satisface. Iatã un exemplu pe care-l cunosc ceva mai bine. ªi în Quebec, la fel ca în România, la fel  ca pretutindeni, de altfel, profesia de scriitor nu face parte din topul profesiilor rentabile. E mult mai profitabil materialiceºte  sã fii contabil, inginer sau avocat. O scriitoare cunoscutã, autoare a vreo cincisprezece romane, mãrturisea cu mulþi ani în urmã cã venitul ei anual din literaturã nu ar depãºi suma alocatã unui asistat social. ªi cã, deci, spre a trãi decent are nevoie de altã slujbã. Situaþia aceasta este trãitã în continuare de marea majoritate a scriitorilor din Quebec.
Dar existã ºi excepþiile, numeroase.
Literatura francofonã din Quebec (literatura quebecheza), cu mai puþin de cinci-ºase milioane de cititori potenþiali este o literaturã care se autodefineºte, fãrã complexe, drept o literaturã micã. Totuºi, ea produce destul de frecvent cãrþi vîndute în Quebec în zeci ºi sute de mii de exemplare. Un roman balzacian precum Le Matou al lui Yves Beauchemin s-a vîndut în anii '80 în peste un milion de exemplare. Alãturi de Yves Beauchemin sînt ºi alþii. Marie-Claire Blais, Marie Laberge, Gilles Courtemanche, Marguérite Lescop, Michel Tremblay, Yves Thériault, Dany Laferrière, Sergio Kokis etc sînt exemple de scriitori de toate calibrele, nãscuþi în Quebec ori veniþi aici ca simpli emigranþi de sub alte ceruri, care au publicat ori publicã în tiraje incomparabil mai mari decît ale scriitorilor din România din topul naþional. Or scriitorii români trãiesc totuºi într-o societate cu un bazin de cititori de cel puþin douã-trei ori mai mare.
Decalajul creºte dacã pãrãsim topul.
Venitul nu mai mare decît al unui asistat social, de care se plîngea scriitoarea Francine Allard, presupune vînzãri anuale de circa zece mii de exemplare. ªi asta înseamnã cã practicarea literaturii în Quebec aduce totuºi o oarecare recompensã materialã autorului, chiar dacã nu-i îngãduie sã trãiascã la un nivel confortabil. Cît de mare sau cît de micã este aceastã recompensã þine în mare mãsurã de profesionalism, de prolificitate literarã, de abilitatea în a negocia cu editorii. Aºadar, de responsabilitatea ºi de anvergura personalitãþii autorului.
Privesc în jurul meu cu speranþa cã mã înºel : niciunul dintre amicii mei scriitori editaþi în 300-500 de exemplare nu cîºtigã direct nimic din cãrþile publicate. Ori cel mult firimituri insesizabile. Dar indirect, colateral, de la caz la caz, da: stima confraþilor ºi a familiei, bucuria de a fi citit cu empatie de cîþiva prieteni ºi necunoscuþi, satisfacþia unui comentariu critic elogios, dreptul de a se numi scriitor ºi a face parte din asociaþii profesionale, posibilitatea de a-ºi gãsi o slujbã remuneratorie ºi aducãtoare de putere în lumea literarã sau în presã etc.
ªi atunci, sînt oare comparabile ºansele pe care le are cartea unui scriitor de valoare din Quebec sã se impunã atenþiei criticii ºi cititorilor cu ºansele cãrþii unui scriitor român de calibru valoric asemãnãtor?
ªi dacã nu sînt cinci sute de exemplare, ci o mie sau douã mii, sau zece mii (rarisim) ºansele acestea tot nu sînt comparabile cu ale unui alt scriitor, nicidecum mai talentat, nicidecum mai ”artist”, dar ale cãrui cãrþi, într-o culturã unde se practicã marketingul artistic, ajung sub ochii a milioane ºi a milioane de cititori.
Aici s-ar naºte o altã discuþie cu punctul de plecare în lumea editorialã: literatura românã nu se vinde. Este realmente o altã discuþie, cu alte linii de dezvoltare decît cea a dezbaterii de faþã.
Dar problema tirajelor - sã punem deocamdatã în parantezã posibilitatea practicã a rentabilizãrii lor - ne conduce direct la un alt subiect sensibil. La complexul nostru cã nu avem laureaþi ai premiului Nobel.
Mi se pare absolut fals acest complex dacã se axeazã pe o insinuatã sau presupusã lipsã de valoare a românilor. Cred cã nu avem niciun premiant Nobel fiindcã nu ºtim, n-am ºtiut niciodatã, sã ne vindem scriitorii de mare valoare. Premiul Nobel nu este un premiu de lansare sau de consacrare cum îl considerã mulþi la noi, ci doar unul care confirmã o notorietate. Se invocã ºi se examineazã desigur meritele operei (nu orice scriitor cu mare succes comercial internaþional este ºi eligibil), dar criteriul esenþial pentru a le lua în considerare este rãspîndirea operei. Cu alte cuvinte, nu toþi scriitorii celebri devin candidaþi Nobel, dar toþi candidaþii Nobel sunt deja celebri. Este, în ultimã instanþã un premiu de popularitate precum premiul librarilor sau premiul publicului la marile tîrguri de carte. Fireºte cã librarii ºi editorii din alte þãri îl recupereazã din motive economice, inversînd ordinea criteriilor care au stat la baza decernãrii lui. "Scriitorul (francez, englez, german, norvegian, columbian etc.) X a primit premiul Nobel. Cãrþie lui s-au vîndut în n milioane de exemplare. Citiþi-l neapãrat ºi dumneavoastrã, este obligatoriu  pentru o persoanã cultivatã".

Reîntorcîndu-ne la noi, ideea ar fi cã abia atunci cînd un scriitor român de mare valoare va fi fãcut celebru în România, aºadar citit de toatã lumea, abia atunci, deci, se vor interesa cu adevãrat ºi alþii de el. Sutele de mii de cititori  "naivi" (semantici, cum îi numeºte Umberto Eco) contribuie mult mai mult la interesul editorilor ºi traducãtorilor strãini faþã de un scriitor român, la faima nobelizantã a operei lui, decît cronicile pline de osanale citite de cîteva sute de inºi sau decît iniþiativele oficiale ale instituþiilor guvernamentale abilitate în promovarea culturii în afara graniþelor.
Dar dacã sîntem stoici e foarte bine ºi aºa. Am mai scris undeva, un vin bun nu e mai puþin bun dacã-l beau o sutã de oameni ºi nu o sutã de mii. Nu e nimic umilitor în faptul cã nu împãrþim vinurile noastre bune cu toatã lumea. E doar nepractic pentru producãtorii de vinuri.

2. Cred cã esenþial este profesionalismul. El include totul: inteligenþã, culturã, pasiunea ideilor ºi pentru studiu, deschidere ºi empatie, fineþe, rectitudine, onestitate, forþã de caracter etc. etc. Ar fi un discurs demn de marchizul de la Palice sã ne ocupãm de rolul ºi importanþa fiecãreia. Dacã lipseºte oricare dintre ele, criticul îºi pierde o parte din credibilitate.
Din cauza asta meseria de critic literar este o meserie grea. Cesare Pavese vorbea ca un critic despre poezia sa în Meseria de a trãi. El era în raport cu propria lui operã un critic extrem de pedant ºi de onest.

3. Literatura românã de azi mi se pare incomparabil mai vitalã decît cea de dinainte de 1989. Aº compara lumea literarã nu doar din România, ci de pretutindeni - scriitori, organizaþiile lor profesionale, cãrþi, reviste, edituri, saloane ºi tîrguri de carte etc. - cu o imensã junglã. Nu în sensul metaforei-cliºeu a concurenþei sãlbatice ºi a dominaþiei celor mai puternici, ci în sensul propriu de ecosistem complex în care formele elementare de viaþã convieþuiesc cu cele mai evoluate, de la bacteriile din sol pînã la marea vegetaþie tropicalã ºi la mamifere. Caracteristica elementarã a junglei este cã ea nu e un produs artificial al omului. De aici, sãnãtatea ºi armonia mecanismelor sale de autoreglare. Care, fireºte, nu sînt totdeauna idilice.
În comunism, nu exista aceastã junglã. Ea era înlocuitã cu un artificial parc ideologic. Vegetaþia naturalã, nu cea cultivatã îºi fãcea loc insidios printre arborii ºi arbuºtii agreaþi de regim pentru capacitatea lor a înfrumuseþa peisajul.
Acum avem o junglã adevãratã. Gãsim de toate în ea. ªi cînd ceva nu funcþioneazã cum trebuie, cauza trebuie cãutatã în atavismele rãmase încã active dupã dispariþia parcului.
Din alt punct de vedere, negativ de astã datã, ceea ce se vede din poziþia de observator în care mã aflu este diviziunea. Lumea literarã de azi mi se pare o aglomerare de cluburi (pe generaþii, în jurul unor edituri, a unor reviste etc.) între care circulaþia ºi comunicarea se face cu greutate ºi doar în limitele unei sociabilitãþi rezonabile. Relaþiile sînt tensionate. Pornindu-se de la fleacuri, între scriitorii aparþinînd unor cluburi diferite se nasc polemici virulente ºi disproporþionate - semn de frustrare ºi de agresivitate comprimatã. Fiecare club are vedetele lui care de regulã sînt puþin respectate de cluburile adverse. Se practicã ºi ignorarea mutualã ºi condescendentã.
Nu sunt convins cã diviziunea aceasta, de va fi fiind realã, aºa cum o vãd eu, are efecte pozitive. Sinergia creatoare a celor care s-ar preþui, s-ar confrunta ºi s-ar sprijini cu urbanitate, modestie ºi bunã credinþã, influenþele mutuale, conºtiinþa de a participa la evoluþia literaturii naþionale ca la un mare ºi neoficial proiect colectiv, asumat cu profesionalism ºi în toatã libertatea de cei care aleg sã fie poeþi, prozatori, dramaturgi, critici ori editori, toate acestea mi se par, în mare mãsurã, stînjenite.
Dar poate cã e inevitabil sã fie aºa. Nici în alte pãrþi situaþia nu va fi fiind fundamental alta ºi nici la noi n-a fost în alte perioade (în cea interbelicã, de exemplu).


Comentarii cititori
sus


Ovidiu Pecican

 

Logica best seller-urilor
a înlocuit-o pe cea a calitãþii literare

 

1. În general, în lume, meseria de critic literar se cam duce pe copcã… Producþia de masã, mai ales în statele uriaºe - S.U.A., în primul rând -, combinatã cu hegemonismul cultural (unde sunt banii, acolo sunt ºi centrele de unde emanã noile reguli, practici ºi mode) fac din lumea transatlanticã polul luminos al culturii acestui început de veac postcomunist (pentru noi). Persistenþa noastrã în siajul tradiþiei franceze sau germane ne claseazã instantaneu, fãrã alte examinãri, printre provinciali. Editurile au înþeles asta cam prea repede ºi, prin politicile lor de marketing, fac totul pentru a o sublinia. Producþia naþionalã reprezintã sub 50% din ceea ce se oferã pieþei de cãtre casele editoriale care dau tonul, accentul cade pe autorii de succes - premiaþi, de preferinþã - din arealurile culturale mari, circulante universal (întâi cel anglo-saxon, apoi cel hispanic, cutare a descoperit în ultimii ani cã ºi japonezii aduc bani celui care îi oferã pieþei cititorilor români etc.), iar treptat logica best seller-urilor a înlocuit-o pe cea a calitãþii literare. Dominând cantitativul, principiul pieþei, nu va mai conta prea mult stabilirea calitãþii, ci se va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la situaþia constatatã deja pe piaþa româneascã a stabilirii de rating-uri cu steluþe (maximum cinci) ºi la înlocuirea discursului critic consacrat, prin fiºarea succintã, eventual într-o singurã frazã, a subiectului cãrþii. Un ziar începuse, de altfel, sã editeze în traducere suplimentul literar prestigios peste ocean al unui mare cotidian, unde ºi categoriile cãrþilor erau buimãcitoare (cu copertã tare, format normal, literaturã pentru copii, pentru adolescenþi, fantesy, non-ficþiune etc.).
Desigur, nu aº subestima îndãrãtnicia spiritului european. Criticii tineri nu par mai puþin orgolioºi decât cei demult consacraþi, dar tot mai mult critica ar putea deveni înruditã cu arta bilanþului literar, eseu, prozã analiticã sau poem deghizat.

2. Stãpânirea de sine ºi… umorul. Dupã cum o demonstreazã unele cazuri, poþi fi nebun cu acte în regulã ºi autor de monografii literare în acelaºi timp; poþi fi lipsit de stil, dar de o anume acribie; poþi fi lipsit de gust, dar atent la înºiruirea dupã numele mai îndrãzneþe; poþi comenta ce zic alþii, cum zic alþii, sã le placã altora.
În faþa atâtor posibilitãþi de joasã altitudine nu trebuie uitatã nici relaþia cu autorul. Acesta este adeseori trufaº, vrea sã verifice temeinicia lecturii criticului, ºi recunoaºterea colegialã ºi-o oferã numai acelora care scriu ce crede el cã se cuvine scris. Am întâlnit în ultima vreme oameni de mai multe vârste care au aceastã obsesie infantilã, neþinând seama cã demersul critic este îndreptat cãtre cititori, nu cãtre producãtor (care, dupã ce ºi-a spus partitura, ar face mai bine sã amuþeascã rãbdãtor pânã la urmãtoarea carte), ºi pentru a le împãrtãºi acelora ideile proprii, nu ale autorilor. Pentru critic, ideea, volumul, autorul, direcþia sau literatura comentatã sunt puncte de pornire, nu halte obligatorii. Criticul nu trebuie confundat cu femeia de serviciu care râneºte dupã ce autorul s-a isterizat, s-a drogat, s-a extenuat, a deversat într-o tentativã disperatã de a atrage atenþia asupra lui. Criticul îºi afirmã propria viziune asupra lumii, propria tablã de valori ºi propriile puncte de vedere. Literatura, din punctul meu de vedere, nu este o zonã cu dejecþii, nici o rezervaþie psihiatricã ºi nici mãcar un tãmbãlãu de tipul "Românii au talent" (unde numai unii, destul de puþini, chiar îl au!). O anume demnitate nu i-ar strica autorului, dupã cum nici scãlâmbãiala criticului nu este cu nimic mai simpaticã. În aceastã ordine de idei, tot ridicole mi se par ºi pretenþiile unui astru de ultimã generaþie care, într-o greoaie monografie dedicatã unui clasic, se izmeneºte cã ar fi fost ghidat de… filosofia analiticã (hahaha!). Dreptul lui, desigur, dar spectacolul adulatorilor mi-a produs un amuzament de duratã. Un alt companion de-al acestuia a fost în stare sã falsifice deliberat semnãturi ale unor confraþi, pe un blog, asumând ilicit mai multe identitãþi, doar pentru a da mai multã greutate propriilor opinii partizane. Ce sã mai vorbesc de anonimele pe care, în calitate de maestru al unui sit literar, nu s-a rezumat sã le scrie, ci le-a ºi publicat acolo, cu intenþia explicitã de a aduce atingere unui confrate de vocaþie? Sã mai pomenesc încãierãrile "fraterne" pricinuite de poziþia profesionalã (ºi, se prezumã, economicã) unui critic pe care îl invidia altul? Mai bine nu.

3. Momentul actual mi se pare de o diversitate ºi de o calitate literarã explozivã. Cred cã dupã douãzeci ºi doi de ani de libertate de expresie ºi de libertate economicã, nici mãcar marea depresiune financiar-bancarã ºi în materie de investiþii nu a reuºit sã clatine radical aceastã calitate. Clasicii români ºi strãini au fost reeditaþi la preþuri accesibile, prin grija câtorva ziare, unii chiar în ediþii însoþite de comentarii critice, antologii de citate din critica clasicizatã, ºi de tabele biobibliografice. Autorii actuali au fãcut obiectul unei colecþii uluitor de ieftine, cu câþiva ani în urmã, prin grija altui ziar. Existã o ediþie de lux a clasicilor noºtri, de care se ocupã un critic academician, ºi care, deºi frige la buzunar, este excelent cã existã. Autorii originali tineri ºi maturi sau cei vârstnici pot publica, la edituri mai mari sau mai mici tot ceea ce scriu fãrã a mai aºtepta ani ºi decenii ºi fãrã vreo interdicþie formalã, de naturã ideologicã. Nu spun cã se publicã tot ce se scrie, pe o piaþã liberã unii te acceptã, alþii te refuzã. La fel, nu spun cã tot ceea ce apare se bucurã de atenþia cuvenitã sau cã în criticã nepãrtinirea ºi traficul de influenþã ar lipsi cu totul. Important este însã cã manuscrisele ajung la cititor, aºteptându-ºi receptarea meritatã. Se redimensioneazã ºi statura autorului de literaturã, dupã ce ea s-a diminuat ºi a devenit mai curând marginalã. Noul profil al scriitorului este mai curând unul plural ºi fluid, el cultivând mai multe genuri ºi ilustrându-se de multe ori impetuos în ele. Ideea romanticã de capodoperã s-a mai diluat, fiind înlocuitã de cea a cãrþii de succes ºi a operei ca ansamblu semnificativ de specimene.

 

Comentarii cititori
sus


Bogdan Suceavã

 

Înainte de a fi critic literar, trebuie sã fii cineva

 

Aºadar Prãvãlia culturalã îºi concentreazã acum interesul asupra posibilelor calitãþi ale criticii literare. Binevenit moment, frumoasã întrebare. Sã spunem de la bun început cã e foarte mare nevoie de contribuþia criticii literare în spaþiul mediatic atât de divers de azi. Mereu e nevoie de privirea care izbuteºte sinteza, de pãtrunzãtoarea explicaþie, de cineva care reflectã asupra destinului literaturii, asupra culturii, în special asupra legãturilor secrete dintre creaþiile culturale ºi interesul publicului larg. Tocmai de aceea nu e uºor deloc sã fii critic literar, dupã cum uºor nu e nici sã fii scriitor. Înainte de a fi critic literar, trebuie sã fii cineva. Trebuie sã stãpâneºti foarte bine trei sau patru limbi literare ºi sã fi citit lucrãrile majore ale multor literaturi în original. Trebuie sã publici constant în mai multe spaþii culturale, în plan internaþional, ca sã fii competent în spaþiul românesc. De ce enunþãm aici o atât de înaltã cerinþã? Pentru cã publicul românesc circulã astãzi mult, se aflã în contact cu evoluþiile ideilor din mai multe spaþii culturale, pentru cã foarte mulþi dintre românii care citesc deþin aceste competenþe ºi o viziune multiculturalã ºi, în consecinþã, perioada savanþilor cantonaþi într-o singurã culturã e la fel de demodatã ca ºi portul jobenului. Criticul literar ar avea menirea de a cuprinde tot ceea ce se desfãºoarã în spaþiul cultural românesc de azi ºi, doar prin natura solidã a argumentelor sale, ar avea importantul rol sã încerce a atrage atenþia publicului larg asupra anumitor nuanþe ale fenomenului literar, cele care i se par lui importante. Nu vorbim aici despre universitarul interesat în literatura medievalã, nici despre istoricul literar, ci strict despre specialistul în literatura vie, adicã în cel mai interesant ºi mai plin de substanþã fenomen cultural, acum ºi întotdeauna. Nimic nu e mai impresionant decât sã surprinzi în plin proces de desfãºurare închegarea unei creaþii pline de imaginaþie ºi originalitate. În fond, de asta-i invidiem pe cei care sunt adevãraþi critici literari: pentru cã vãd mai mult decât noi.

ªi spun asta pentru cã sunt ferm convins de supremaþia literaturii. Pentru mine, pur ºi simplu literatura e mai importantã decât filmul, decât politica (de care fug, dupã ce am cunoscut un întreg spaþiu plin de oameni politici), decât matematica (pe care o practic ca profesiune), decât fotbalul ºi decât explorarea spaþiului cosmic, pentru a lista aici doar lucrurile care mã fascineazã. E o opþiune personalã. Dacã am de ales între lectura unei cãrþi ºi un fim, aleg momentele de solitudine ºi reflecþie la care invitã lectura. Aleg momentele în care cred cã gãsesc rãspuns gândului: pe mine mie redã-mã...

Pe de altã parte, mai sunt ºi ceilalþi, cãrora li se pare cã sunt critici literari. Ar fi, de pildã, acel uºier care þine un fel de rubricã de analizã literarã prin care nu face altceva decât sã-ºi proiecteze puterea în spaþiul public. El nu e critic literar, ºi de aceea nu e citit. Fireºte cã toatã lumea s-a prins. Ar mai fi ºi acela care s-a fotografiat cãlare pe cadavrul porcului rãpus de Crãciun, râzând cu gura pânã la urechi, semn cã ºi-a dat shut down la creier: nici el nu e critic literar, pentru cã nu are gust. Ar mai fi ºi domniºoara care crede cã a cunoaºte literatura înseamnã a întreþine relaþii profunde cu cât mai mulþi experimentatori literari: ea nu e critic literar, deºi dânsei suntem pregãtiþi sã-i recunoaºtem anumite competenþe. Dacã tragem linie ºi adunãm, mai mulþi se prefac a fi cunoscãtori decât sunt.

Lumea e frumoasã tocmai pentru cã ne invitã la decriptare. Pentru cã, între toate aceste nenumãrate cãutãri, existã soluþia.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey