•  Daniel Cristea-Enache


sus


Daniel Cristea-Enache

 

Este epoca idealã pentru un critic literar

 

Cinematograful gol este o carte atipicã pentru un critic literar. Care ar fi miza ei ºi ce nevoie personalã acoperã?

Dragã domnule Cornel Mihai Ungureanu, vã previn asupra unei deficienþe grave pe care o am; ºi pe care þin sã mi-o pãstrez. Nu mã numãr printre scriitorii ori criticii care simt nevoia sã-ºi explice cãrþile, sã dea detalii în legãturã cu ele, sã "îndrume" un cititor "amator". Cred cã o carte vorbeºte singurã despre ea; ºi cã autorul ei, dupã ce i-a dat drumul în lume, trebuie sã aibã decenþa sã tacã. Aºa cã mai curînd v-aº întreba eu pe dumneavoastrã: dragã domnule Cornel Mihai Ungureanu, care ar fi miza Cinematografului gol ºi ce nevoie personalã acoperã?

Despre mizã, am sã rãspund spre finalul discuþiei, dupã lecturã. Nevoia ar fi aceea de a furiºa privirea spre vieþile altora. Ce simþiþi când citiþi o cronicã pozitivã fãcutã acestei cãrþi? Cum staþi cu vanitatea?

O carte fãrã cronici, adicã fãrã receptare criticã de primã instanþã, intrã într-un fel de tunel, din care nu se ºtie dacã ºi cînd mai iese. Autorii despre care nu se scrie, autorii ignoraþi de criticã, suferã foarte mult. Eu sînt dintre fericiþii despre care se scrie; ºi le mulþumesc tuturor celor care s-au aplecat asupra cãrþilor mele, indiferent de verdictul lor. Cu vanitatea, stau rãu: nu-mi plac vanitoºii. Cu orgoliul, stau bine: îmi plac oamenii orgolioºi ºi mã împac de minune cu propriul meu orgoliu.

Dar când vedeþi una negativã? Aminteaþi despre o recenzie fãcutã de Cosmin Borza ºi am cãutat-o pe internet. Ca unul care aþi dat ºi daþi, din când în când, verdicte la fel de necruþãtoare, cum receptaþi o opinie de genul celeia a domniei sale despre Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stãnescu: "probabil cea mai proastã carte de criticã a întregii generaþii"?

O cronicã negativã face bine unei cãrþi - ºi autorului acesteia. Am explicat altãdatã de ce eu profit mai mult de pe urma unui comentariu devastator decît de pe urma unuia amabil. Fiindcã, în comentariul devastator, în rîndurile ºi printre rîndurile lui, poþi vedea ceea ce pînã ºi criticul care l-a semnat îþi recunoaºte. Or, aceastã recunoaºtere explicitã sau implicitã este mai importantã decît elogiul direct, care poate fi unul interesat. Pe un critic literar care îmi "rade" o carte nu-l pot bãnui de vreo amabilitate evaluativã. Astfel cã îi mulþumesc, încã o datã, lui Cosmin Borza pentru verdictele lui.

Asta înseamnã ºi cã nu îl veþi "aºtepta la cotiturã"? Sau cã l-aþi invita într-o emisiune pe care o realizaþi la televiziune, mai degrabã decât pe unul care a scris o cronicã din obedienþã?

Cine face criticã literarã dupã "principiul" aºteptãrii la cotiturã mai bine se lasã de aceastã spinoasã meserie. Dacã îmi va plãcea prima carte a colegului Cosmin Borza, voi scrie asta. Dacã nu (ca în bancul acela simpatic), nu. Receptarea nu se preseteazã, evaluarea se poate face numai dupã lectura cãrþii.

Pentru cã am vorbit despre televiziune, I. D. Sîrbu amintea, în corespondenþã, cã profesorii sãi, Blaga, Rusu, Ghibu, D. D. Roºca nu se duceau deloc la cinema ºi considerau radioul ºi televiziunea ca fiind "simple kitschuri tehnice, interzise unui om serios care are o treabã serioasã de fãcut". Este, în zilele noatre, prezenþa criticului pe micul ecran o necesitate?

Un prieten îmi spunea, glumind, cã Literatura de azi e cel mai bun talk-show cu scriitori de la noi, pentru cã e singurul... Pariul meu a fost sã se vadã cã scriitorii noºtri adevãraþi meritã invitaþi "pe sticlã" pentru a vorbi despre cãrþile lor ºi despre felul în care lumea se rãsfrînge într-o anumitã viziune personalã asupra ei. Mã bucurã foarte mult cã ºi telespectatorii mai vîrstnici, ºi cei foarte tineri aºteaptã întîlnirile cu alþi ºi alþi scriitori români buni invitaþi la emisiunea mea. Daniela Zeca e cea care m-a vãzut în acest rol; acum, sigur, mã vãd mulþi...

Aþi publicat ºi cãrþi de convorbiri (cu Ileana Mãlãncioiu, Octavian Paler), înainte de a începe aceste dialoguri televizate. Cum s-au nãscut ele?

Pentru mine, tot ceea ce spune un scriitor important prezintã interes. Dupã cum nimic din autoprezentãrile unui veleitar nu mã intereseazã. În primul caz, dacã reuºim sã "stîrnim" scriitorul ºi dacã-i oferim garanþii de rãbdare, tact, obiectivitate, dar ºi de empatie, cîºtigul pentru istoria literaturii va fi însemnat. Acum lucrez la douã cãrþi cu douã personalitãþi critice complet diferite: Paul Cornea ºi Dan C. Mihãilescu. Prima e ca un vin vechi; a doua, ca o ºampanie franþuzeascã.

"Scriitorii nu trebuie sã fie mulþi. Trebuie sã fie buni", spuneaþi într-o discuþie, remarcând faptul cã în USR au intrat, în ultimii ani, pentru o jumãtate de pensie în plus, o grãmadã de veleitari. Cine ar fi trebuit – ar trebui – "sã închidã robinetul"?

Adevãrul e cã presiunea fiind foarte mare (ºi fiind vorba, de multe ori, de oameni în vîrstã), se mai ºi înmoaie exigenþa evaluãrii. Oameni sîntem. Important e sã nu se dezechilibreze raportul între scriitorii buni ºi cei de toatã mîna. Dar aceasta e o problemã internã a USR. Sã mai remarc însã, aºa, din afarã, cã lista scriitorilor care au indemnizaþie de merit s-a fãcut chiar pe meritul scriitoricesc.

Greu de presupus ºi cã aceastã pãrere este unanim acceptatã. Dar de ce "din afarã"? (Dacã este de adãugat ceva la explicaþia pe care o dãdeaþi anul trecut când vã anunþaþi demisia din Uniunea Scriitorilor, gest despre care Nicolae Manolescu spunea, în România literarã, cã este un pretext, motivul real fiind ura pe care i-o purtaþi. Poate s-ar cuveni sã lãmuriþi ºi cât adevãr este în afirmaþia sa).

Îmi place foarte mult ping-pong-ul nostru dialogal, fiindcã îmi puneþi întrebãri nu dificile, dar cu explozibili. Numai cã, dragã domnule Cornel Mihai Ungureanu, m-aþi prins într-o fazã constructivã... E o vreme pentru polemici, dezbateri aprinse; ºi o vreme pentru construcþie. Independent însã de asta, sã ºtiþi cã eu am privit întotdeauna în urmã, spre oamenii cu care am colaborat ºi care m-au ajutat - cu gratitudine. Nu cu mînie, nu cu resentimente, deºi resentimentele se "poartã" în lumea noastrã culturalã. Datoritã lui Nicolae Manolescu ºi Gabriel Dimisianu am þinut, timp de patru ani, cronica la România literarã. Iatã ceva ce n-o sã uit niciodatã; le mulþumesc încã o datã celor doi critici (de la care, de altfel, am avut atîtea de învãþat). Nu sînt nici "modest", nici "diplomat". Aºa înþeleg eu lucrurile, asta e prisma prin care le vãd eu.

Vã e mai greu sã scrieþi "de rãu" despre cãrþi ale colegilor de catedrã sau ale prietenilor decât despre cele ale unor necunosuþi?

Dupã cincisprezece ani de cronicã, nu prea mai am necunoscute în lumea noastrã literarã; ºi nici necunoscuþi. Dar tocmai aºa se verificã independenþa unui cronicar: în interiorul acestei lumi, nu în afara ei. Sã scrii ceea ce crezi despre o carte, sã dai un verdict clar, fãrã s-o "scalzi", chiar dacã autorul ei se întîmplã sã-þi fie coleg.

Întrebarea de la Dan: spuneaþi într-un decalog al criticului literar, la punctul nouã: sã te bucuri cînd citeºti o carte bunã a unui adversar de idei. Puteþi da un exemplu - sau mai multe - când aþi fãcut acest lucru?

Aici vine completarea fireascã la ceea ce spuneam înainte. Aºa cum pot critica o carte chiar dacã autorul ei îmi este amic ori coleg (ori ºi una, ºi alta), pot lãuda o carte scrisã de un autor care mã priveºte cu vãditã ostilitate. Codrin Liviu Cuþitaru, care a scris o cronicã despre Cinematograful gol, a remarcat aceastã particularitate a mea. Nu mi se pare însã ceva ieºit din comun. Ar trebui sã intre în fiºa postului de critic. De la Gheorghe Grigurcu la Mircea Cãrtãrescu ºi de la Marta Petreu la Ruxandra Cesereanu, sînt multe exemple de autori care, dacã nu m-au convins printr-o carte a lor, m-au convins prin alta.

Într-un text intitulat Rogozanii, apãrut în Cinematograful gol, îl scoteaþi din "ecuaþie" chiar pe cel care, în urmã cu câþiva ani, vã inspirase titlul. Vi s-a întâmplat sã vi se schimbe privirea asupra unei cãrþi? Sã vã placã o carte pe care aþi ras-o sau sã vã displacã una pe care aþi lãudat-o în urmã cu ani?

Acesta e un alt tip de revizuire criticã: una dictatã nu de evoluþia scriitorului pe care îl citesc, ci de relectura propriilor texte. Dacã s-a vorbit de "elasticitate" în ce mã priveºte (fiindcã un scriitor nu îngheaþã într-o ipostazã, într-o carte a lui, ci evolueazã ori involueazã, ceea ce determinã o repoziþionare a criticului pe fiecare secvenþã), nu s-a vorbit de "autorevizuire" de tip lovinescian: fiindcã n-au fost cazuri în care sã-mi amendez, dupã un timp, evaluãrile iniþiale. Volumele de cronici o aratã: pariurile mele sînt la vedere. Cazul lui C. Rogozanu ar fi excepþia care confirmã regula... Dar nu este: fiindcã nu mi-am schimbat opinia asupra cãrþii lui (Agresiuni, digresiuni), ci am constatat o evoluþie a unui coleg de generaþie ºi mi s-a pãrut onest s-o spun public.

În anii '90, "a fi de dreapta, neoliberal ºi în fascinaþia interbelicului era opþiunea majoritãþii oamenilor de litere, dar ºi un semn de distincþie moral-intelectualã", constataþi în Cinematograful gol. În textul de deschidere al volumului, cel dedicat lui Valeriu Cristea, amintiþi opþiunile de stânga ale acestuia, aflat mereu de partea "umiliþilor ºi obidiþilor". Cum aþi caracteriza astãzi, cu ochi de istoric literar, apariþia ºi "direcþia" revistei Literatorul, în contextul anilor '90?

Literatorul a fost mai la stînga decît 22 ºi România literarã, într-un context în care majoritatea populaþiei era fesenistã, iar majoritatea intelectualilor erau de dreapta. Valeriu Cristea era de stînga (o stîngã creºtinã, nu ateistã), în timp ce Eugen Simion era apolitic. În ultimii ani, raportul s-a schimbat: cei tineri ºi foarte tineri de azi sînt mai degrabã de stînga, fiindcã establishment-ul ºi structura societãþii sînt pe vector capitalist. Dinamica aceasta e extraordinar de interesantã ºi ea spune multe despre mutaþiile socio-culturale din anii libertãþii. Iatã de ce e nevoie de o Istorie ºi a acestei epoci. Altfel, pentru un critic literar, conteazã în primul rînd operele, indiferent de convingerile politice ale autorilor: de la Marin Sorescu la ªtefan Aug. Doinaº ºi de la Eugen Simion la Gabriel Liiceanu.

S-au rupt multe prietenii vechi, în lumea literarã, atunci. Credeþi cã astãzi este mai mult loc pentru dialog?

Da, s-au rupt prietenii vechi atunci, în anii '90. ªi e mare pãcat. Sã sacrifici o prietenie pentru o figurã politicã sau alta: iatã ceva ce eu nu pot sã înþeleg. Culmea e cã politicienii, chipurile, adversari ireconciliabili au avut ºi au o agendã comunã bine ascunsã...
Totdeauna a fost loc pentru dialog, dar azi e mai mult ca oricînd, în lumea noastrã literarã. Iatã, inclusiv noi dialogãm, prin email.

Aþi purtat nu demult o polemicã pe bloguri, pe facebook, cu Vasile Baghiu ºi Laszlo Alexandru, dupã ce un juriu din care fãceaþi parte, alãturi de Eugen Simion ºi Bogdan Creþu i-a premiat pe Groºan ºi Ioan Es Pop. Vi s-a reproºat cã, spre deosebire de cazul lui I. D. Sîrbu, când aþi separat apele estetice de cele etice, acum aþi fi recompensat "talentul turnãtorului". Ce facem cu scriitorii, tot mai mulþi, deconspiraþi cã au colaborat cu Securitatea? Mai pot ei ieºi din plasa linºajului mediatic sau din cea a suspiciunilor cã sunt "recompensaþi" de "sistem"?

A intrat în analele Facebook-ului dialogul meu cu Laszlo Alexandru: dupã sute de replici, duse mult dincolo de miezul nopþii, fiecare dintre noi a rãmas cu convingerile lui. În juriul care l-a premiat pe Ioan Groºan n-am fost. Dar aº fi premiat, fãrã discuþie, un roman remarcabil ca Un om din Est. Fiind critic literar, nu pot sã subevaluez o carte fiindcã autorul ei a cedat, în tinereþe, presiunii ºi ºantajului Securitãþii. Ioan Es. Pop e un mare poet; ºi, pe lîngã asta, e ºi un om admirabil, fiindcã, spre deosebire de mulþi alþii, el ºi-a recunoscut public colaborarea. Tot în el sã aruncãm cu piatra? N-ar fi mai logic ºi mai corect sã focalizãm activitatea Securitãþii, structura ei operaþionalã, factorii de decizie, responsabilii de reþea º.a.m.d.? E curios sã fie condamnat cel care a cedat (scriitorul), iar cel care l-a constrîns la asta (securistul) sã n-aibã nici o problemã...

Cum aþi caracteriza momentul actual al prozei, poeziei ºi criticii româneºti?

Din punctul meu de vedere, este un moment fast: ºi în prozã (e al treilea an consecutiv în care au apãrut mai multe romane autohtone foarte puternice), ºi în poezie (de altfel, literatura românã a excelat întotdeauna la acest capitol), ºi în critica literarã. Este epoca idealã pentru un critic literar, care are deplina libertate de opinie, expresie ºi acþiune criticã - ºi care, totodatã, lucreazã într-un context foarte dinamic, într-un peisaj extrem de mobil, pe care trebuie sã-l ordoneze ºi sã-l structureze. Avem foarte mult de lucru, ceea ce e grozav.

Credeþi cã valoarea ºi notorietatea unui scriitor mai pot fi disjuncte, astãzi?

Piaþa noastrã literarã s-a maturizat; ºi nu mai avem, în prezent, multe exemple din sfera "Pavel Coruþ-în-anii-'90". Sigur, ar fi Dan Puric, dar, unu, Puric nu e Coruþ ºi, doi, el nici nu se legitimeazã ca scriitor. Un alt caz interesant îmi pare cel al lui Mircea Cãrtãrescu. Majoritatea criticilor i-au reproºat comercializarea scrisului, "concesiile" fãcute "pentru a vinde"; dar, dacã citim cu atenþie cãrþile acestea, e imposibil sã nu vedem cã, în ele, Cãrtãrescu scrie cu o bucurie pe care nu o mai are în Orbitor, volumele 2 ºi 3. Eu am ºi speculat cã autorul "optzecist" va intra pe o nouã spiralã a scrisului sãu datoritã acestor volume "uºurele", la antipodul finalului de trilogie care l-a împovãrat teribil. Deci, iatã cã ºi aici valoarea ºi notorietatea sînt într-un raport ceva mai complicat decît ne-ar pãrea la prima vedere.

"Unul dintre cei mai realizaþi scriitori ai noºtri este un om profund nefericit, otrãvit de bucuriile pe care nu ºtie sã le împãrtãºeascã", notaþi în Cinematograful gol. Sunteþi un om care se bucurã de viaþã? Credeþi în cutuma nefericirii sau neîmplinirii ca izvor al unei opere remarcabile?

Nefericirea e bunã, neîndoielnic, pentru o operã de artã. Mi-o administrez ºi eu, în doze mici. Dar e mai greu sã fii bucuros ºi vesel decît acru ºi mohorît. Eu îmi asum greutãþile ºi încerc, atunci, sã mã bucur de tot ceea ce am; ºi de tot ceea ce nu am. Am dezvoltat ºi o teorie, cãreia i-am spus "teoria complexului" ºi pe care o verific în varii împrejurãri. Sã gãsesc acel nod de senzaþii oferite de cîmpuri diferite, într-o simultaneitate minunatã, într-un complex impresionist în care, sã zicem, lumina soarelui se filtreazã printre copaci ºi vine, vãluritã, din stînga, în dreapta e femeia pe care o iubeºti, maºina pe care o conduci merge perfect pe un drum cu multe curbe, iar la fiecare curbã peisajul se "miºcã" puþin, amestecîndu-se sinestezic cu muzica lui Cohen venind de pe un CD zgîriat de atîta ascultare. În spate ai tot ceea ce ºtii cã ai realizat, iar în faþã ai o nouã experienþã. ªi, dupã cum vedeþi, tot ce am spus aici e la propriu; nimic figurat, nimic metaforic. Asta e fericirea.

"Un peºte mare care-l înghite pe cel mic n-are ce cãuta în acvariul meu". De ce?

ªi-aºa m-am simþit un criminal fiindcã am cumpãrat doi peºti lichidatori de melci. Melcii se înmulþiserã atît de mult ºi de rapid, încît cei doi asasini profesioniºti s-au impus ca ultimã soluþie. Bestiile stau toatã ziua ascunse în scorburã ºi ºi-au fãcut deja murdara treabã. Nu mai e nici un melc în acvariul meu. Care freamãtã de viaþã: pînã ºi plantele cresc în el ca în junglã. Aºa da, aºa îmi place.

V-aþi gândit vreodatã sã intraþi în politicã? Dar în diplomaþie?

M-am gîndit la asta, fiindcã mi s-a propus în mai multe rînduri. Dar m-am gîndit o datã ºi bine. Nu am ce cãuta nici în politicã, nici în diplomaþie. Am însã ce cãuta la masa mea de lucru ºi în cîmpul acesta al literaturii române cãreia i-am dedicat, deja, atîþia ani de activitate. Voi lucra tot mai mult ºi, sper, tot mai bine. Avanti, soldati!

Aveþi intenþia - sau ambiþia -  de a scrie o istorie a literaturii române?

Bine spus: "ambiþia". Fãrã un uriaº efort, o asemenea mega-carte nu poate fi realizatã. O sã fac acest efort ºi o sã scriu aceastã carte. Cum spunea Tolstoi: d.v.t.

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey