•  Xenia Karo
•  Mircea Gheorghe


sus

 

Xenia Karo

 

Qui prodest?
sau
A little white truth


Nu degeaba oratoria îºi gãseºte cele mai rãutãcioase definiþii ºi nu degeaba tot ea cere ani mulþi de exerciþiu. Pentru cã nu oricine poate. Sau pentru cã foarte puþini pot.
Oratoria trece drept „moarã de mãcinat cuvintele” (Jacques Bainville). D. Anghel al nostru vedea în orator „omul care nu duce decât un singur regret pe lumea cealaltã, acela de a nu fi putut vorbi la propria sa înmormântare”. Pe de altã parte V. Bogrea (Sacra via) credea cã oratoria înseamnã „oarecum a te dezbrãca în public”.
Demostene însuºi vedea în orator pe cel care „analizeazã evenimentele de la origine (...) corecteazã, pe cât se poate, tãrãgãnelile, nehotãrârile, ignoranþele (...) duce pe cetãþeni la concordie, la prietenie, la zel pentru binele public”.
N-am sã dau niciun nume în cele ce urmeazã pentru cã intenþia mea nu este sã fac rãu cuiva, ci pur ºi simplu sã atrag atenþia „conferenþiarilor”, lansatorilor de cãrþi, apostolilor culturali cã era masselor a trecut demult ºi cã suntem în plinã perioadã a diferitului ºi a dialogului.

Prin natura meseriei, cam trebuie sã merg la destule evenimente aºa-zicând culturale, pe aici, pe la noi, prin ogradã. Prin aceeaºi naturã, mi se mai întâmplã sã-i mai trag ºi pe alþii dupã mine, cu toate bunele intenþii de care sunt capabilã. Însã de mult prea multe ori mi s-a întâmplat sã-mi cer scuze.
De pildã, acum ceva vreme o personalitate (prin notorietate) a venit ºi ne-a citit vreo orã un articol al sãu scris acum 20 de ani – era ceva cu revoluþia ºi evoluþia României. Am crezut cã mi s-a pãrut. Cumva, l-am ºi compãtimit. Sunt vreo câþiva ani de la pãþanie ºi încã este un punct de referinþã pe lista celor mai jalnice apariþii.
Mai sãptãmânile trecute nimeresc chipurile la un „work-shop” ºi mã trezesc la o „conferinþã”, de fapt la o lecturã a unor notiþe personale, tot ale unei „personalitãþi”. Ni se promisese interactivitate. Am fost þintuiþi în scaune sã ascultãm un „discurs” total incoerent, aglomerat cu referinþe bibliografice (citite de pe hârtii interminabile) ºi, când probabil ne-am foit mult prea mult, autorele a plusat cu citate în limba germanã, cu autori netraduºi, într-o demonstraþie de fanfaronadã cu care, din pãcate, suntem mult prea obiºnuiþi. Cum spuneam, n-am vrut sã creãm situaþia penibilã de a ne ridica. La final, sunt întrebatã cã ce pãrere am avut. În naivitatea mea, îmi spun cã vom mai colabora ºi, prin urmare, trebuie sã fiu sincerã ca sã fie mai bine data viitoare. ªi spun. Este elementar ca atunci când þii neapãrat sã vorbeºti public sã te adaptezi (hello!) vorbirii în public. Trebuie sã ºtii cui vorbeºti ºi, mai ales, trebuie sã ºtii sã vorbeºti public (includ ºi dicþia). Ochi în ochi, am pãrut cã ne înþelegem. Întorc spatele ºi aud: „Publicul de aici este prost. Nu înþelege! Noi suntem de nivel internaþional!”. Am râs ºi mi-am pus o dorinþã: ghiciþi care?

Am început textiºorul acesta în urmã cu ceva vreme. L-am lãsat deoparte, gândindu-mã cã exagerez, colericã fiind. Ce credeþi? Nimeresc din nou la o lecturã de vreo orã ºi ceva a unor speculaþii/comentarii numite „conferinþã”, rostite bolovãnos, ininteligibil, inaudibil.
ªi totuºi voi trimite textul spre publicare. Cât îl citesc ºi recitesc, sunt asediatã pe mail ºi pe facebook – spaþii, teoretic, ale dialogului – de schijele mesajelor politicianiste. ªi ei, în loc sã simuleze mãcar dialogul (pe care îl presupune comunicarea, pe care zic cã o practicã, acum în campanie pe bani frumuºei) deverseazã mesaje peste mesaje ai cãror receptori, sunt sigurã, sunt deja-susþinãtorii. Qui prodest?

P.S. Nu se întâmplã numai aºa (vezi frumosele dimineþi de duminicã pe care le petrecem la conferinþele organizate de Teatrul Naþional „Marin Sorescu”), dar se întâmplã de prea multe ori situaþii pe care sper cã le bãnuiþi în spatele abstracþiunilor de mai sus.

Comentarii cititori
sus


Mircea Gheorghe


Despre non-lecturã



În 2007, un autor, profesor universitar de literaturã care publicase pînã atunci paisprezece cãrþi despre, printre alþii, Balzac, Maupassant, Stendhal, Romain Gary, Proust, Agatha Christie, Freud, Shakespeare, a scris o carte care a fãcut vîlvã. Autorul se numeºte Pierre Bayard, iar titlul cãrþii lui este Comment parler des livres que l'on n'a pas lus?

Volumul a apãrut tradus ºi la Polirom - Cum vorbim despre cãrþile pe care nu le-am citit? - ºi despre el s-a scris destul de mult, mai ales pe bloguri. Dintre critici, l-am descoperit pe Al. Cistelecan care i-a consacrat o cronicã în revista Cultura în 2008. Dar poate cã au mai scris ºi alþii.

Titlul este promiþãtor pentru neiubitorii de lecturã ºi se adreseazã, aparent, comoditãþii noastre funciare care se manifestã ºi în alte sectoare ale vieþii cotidiene. De exemplu, în problema obezitãþii cunoaºtem manuale de slãbire dãtãtoare de speranþe: Cum sã slãbeºti fãrã sã þii regim sau Cum sã slãbeºti dormind ori chiar Cum sã slãbeºti mîncînd pe sãturatelea.

Nu trebuie uitatã de asemenea, seria de ghiduri sau manuale franþuzeºti „pentru nuli” care acoperã o arie vastã de preocupãri ºi de interese: Cum sã plãteºti mai puþine impozite, pentru nuli, Cum sã scrii, pentru nuli, Filozofia pentru nuli, Limba germanã pentru nuli, Un corp de vis pentru nuli, Cum sã agãþi, pentru nuli, Set de masaj, pentru nuli etc. ªi dacã în francezã nul are drept sinonime cuvinte puþin mãgulitoare precum ignare sau incapable (traduse elegant în româneºte, în ghiduri asemãnãtoare prin începãtori, spre a menaja susceptibilitãþile), în Statele Unite, de unde este originarã (Wiley Publishing Inc.), aceastã serie se numeºte ºi mai vexant: for Dummies. Cum ar veni  pentru idioþi sau pentru imbecili.

Dar editorii americani ºi din multe alte þãri unde colecþia a emigrat sub titluri care traduc for Dummies nu au nicidecum pornirea sã-ºi insulte cititorii. Dimpotrivã, intenþia lor este sã-i încurajeze, sã le înlãture complexele de inferioritate în faþa unor domenii necunoscute ºi sã-i instruiascã, sugerîndu-le cã ghidurile ori manualele din aceastã colecþie sînt utile chiar ºi unora mai puþin dotaþi decît ei. Aºadar, cu atît mai mult sînt ele folositoare unor persoane cu o inteligenþã ºi o dorinþã de cunoaºtere normale.

Fireºte, este necesarã o dozã elementarã de umor, de simþire autocriticã ºi de siguranþã de sine ca sã cumperi o asemenea carte ºi sã o mai ºi afiºezi la vedere în biblioteca personalã printre cãrþile care te pasioneazã la un moment dat.

Într-o situaþie din multe puncte de vedere asemãnãtoare se aflã ºi cartea lui Pierre Bayard. Autorul (n. 1954) este ºi psihanalist ºi, ca atare, preocuparea lui este sã descopere încã o sursã ascunsã de vinovãþie care macinã bunãstarea sufleteascã a omului din zilele noastre Alãturi de complicaþiile psihice produse de alte subiecte tabu (ca de exemplu sexualitatea ºi veniturile bãneºti), el descoperã cã ºi faptul de a nu citi produce un disconfort moral. Cãci, pe de o parte, condiþia de necititor este încã dezavuatã de lumea în care trãim ºi, pe de alta, diferite situaþii de comunicare ori anumite exigenþe profesionale ne obligã sã pretindem cã citim. Profesorii universitari de literaturã, exemplificã el, afiºeazã de voie, de nevoie o cunoaºtere profundã a operei lui Proust, deºi cei mai mulþi dintre ei nu au fãcut decît s-o rãsfoiascã. ªi tot aºa se întîmplã cu literatura lui James Joyce despre al cãrui Ulysse Bayard mãrturiseºte cã nu l-a deschis ºi cã nici nu are intenþia sã-l deschidã. Sau cu romanul Omul fãrã însuºiri al lui Musil pe care a început sã-l citeascã dar l-a abandonat cu inima uºoarã fãrã gîndul de a-l mai relua.

A nu citi o carte nu înseamnã, contrar postulatului unanim acceptat, a nu avea dreptul de a emite opinii despre ea, favorabile sau nu: „(...)din propria mea experienþã”, scrie Pierre Bayard, „este cu totul posibil sã porþi o conversaþie pasionantã despre o carte pe care n-ai citit-o, ºi asta, probabil, mai ales cu cineva care, de asemenea, nu a citit-o”. ªi motto-ul cãrþii este un witz al lui Oscar Wilde, citat ºi de alþii ºi care face plãcere nu doar lui Pierre Bayard, ci, eventual, ºi multor altora, mai aproape de noi: „Nu citesc niciodatã o carte despre care trebuie sã scriu un articol de criticã; mã influenþeazã prea tare”.

Astfel încît, dacã este posibil sã vorbim ºi sã scriem despre cãrþi fãrã sã le citim, atunci pentru ce sã mai facem efortul ãsta care, tot Pierre Bayard ne spune, este o pierdere de timp? ªi el analizeazã cîteva situaþii de comunicare (în viaþa mondenã, faþã de un profesor, faþã de un autor, faþã de „fiinþa iubitã”) pentru care propune „mijloacele de folosit ca sã ieºim cu eleganþã” din încurcãturã. ªi ca sã nu ne mai fie ruºine sã vorbim cu aplomb despre cãrþile pe care nu le-am citit.

Hic-ul este cã situaþiile pe care le prezintã el cu citate ample, fin comentate, sînt desprinse din cãrþi ºi din biografia unor scriitori iluºtri, mulþi dintre ºi mari cititori - Paul Valery, Graham Green, Umberto Eco, Oscar Wilde, Montaigne, Balzac - aºa încît eseul lui de non-lecturã este de fapt o construcþie paradoxalã mustind de sofisme, umor ºi inteligenþã. O glumã pentru oamenii cultivaþi, iubitori de carte, întinsã pe 160 de pagini. Care trebuie totuºi citite, în pofida motto-ului împrumutat din Oscar Wilde

Dar aceastã construcþie, aceastã glumã, luatã, eventual, în serios, este fundamental falsã. Cãci Pierre Bayard spune la un moment dat: „Lectura este mai întîi non-lecturã. Chiar la marii cititori ce-ºi consacrã întreaga viaþã lecturii, gestul de a lua ºi a deschide o carte mascheazã totdeauna gestul invers efectuat în aceeaºi clipã ºi, din cauza asta, neremarcat: cel involuntar de a nu lua ºi de a închide toate cãrþile care într-o lume altfel organizatã ar putea fi alese în locul fericitei privilegiate”.

Cu tot atîta dreptate, am putea spune cã orice bon viveur este mai întîi un eremit. Fiindcã trãindu-ºi viaþa într-o veselie continuã în cercul sãu de petrecãreþi -  prin forþa lucrurilor restrîns în raport cu lumea întreagã - el renunþã de fapt la zecile de milioane de inºi care „într-o lume altfel organizatã” ar putea fi în jurul lui. Se cheamã cã în timp ce chefuieºte, nu chefuieºte.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey