•  Festivalul Internaþional de Teatru de la Sibiu
•  Melancolia - film
•  "Aproape", la Teatrul "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea


sus

 

Veronica D. Niculescu

 

Cu degeþelul prins în cursã

 

Festivalul Internaþional de Teatru de la Sibiu, ajuns la a nouãsprezecea ediþie, a avut loc între 25 mai ºi 3 iunie. Timp de zece zile, sãrbãtoarea teatralã a reunit 2.500 de artiºti din 70 de þãri, care au prezentat peste 350 de evenimente în 60 de spaþii de joc, sub genericul ediþiei: Crize. Cultura face diferenþa.

Greu de spus dacã anul acesta duºmanul cel mai mare pentru festival a fost criza sau ploaia. Într-un fel sau altul, ambele s-au simþit din plin.
“Festivalul e mai bogat decît oricînd, are mai multe evenimente decît oricînd, are mai multe spaþii decît oricînd ºi, în pofida acestor lucruri, este mai slab, cu mult mai slab finanþat decît în trecut”, spunea Octavian Saiu, moderatorul întîlnirilor din festival, la conferinþa de deschidere. „Nu mã voi plînge”, îi rãspundea Constantin Chiriac, „Este cea mai bunã ediþie a festivalului. E foarte important cã este o structurã sãnãtoasã, într-un oraº normal”.

Directorul festivalului ºi al Teatrului Naþional „Radu Stanca” din Sibiu a vorbit despre culturã ca motor de dezvoltare sãnãtoasã, ca monedã de schimb ºi bogãþie a Europei. „Un festival are menirea, în primul rînd, de a investi în om, acesta este cel mai mare cîºtig - dacã schimbi oamenii sub semnul frumosului, ai garanþia cã acei oameni gîndesc mai frumos, îºi pot gîndi destinul, pot fi liberi.” ªi totuºi, în ciuda bogãþiei sale, a numelor sonore ºi a programului stufos, aceastã ediþie a fost diferitã.

Dimineþi. Conferinþe, idei ºi ºarm

Începem cu dimineþile. Dimineþile festivalului înseamnã conferinþe, lansãri. Întîlniri. Idei ºi ºarm. Centrul Habitus din Piaþa Micã este creierul festivalului.

Una dintre cele mai interesante conferinþe, pentru care sala a fost neîncãpãtoare, a fost cea susþinutã de regizorul german Peter Stein. Moderatorul întîlnirii, George Banu. Stein a vorbit despre importanþa actorului: „Aº vrea ca la capãtul unui spectacol, actorul sã parã ºi autor, ºi regizor. Actorul e ceea ce rãmîne la final.” ªi-a expus apoi teoriile folosind ca exemplu Faust - a spus cã prima parte poate fi pusã în scenã simplu, de orice regizor. A doua, însã, are nevoie de specialiºti - „chiar ºi pentru erudiþi este greu de citit ºi înþeles”. A vorbit despre filologi ca ajutoare ºi despre vechile istorii care sînt reduse dacã sînt transpuse la simplele noastre probleme de astãzi. „Hamlet nu sînt eu”, susþine Stein. Piesele actuale, e de pãrere Stein, nu sînt la fel de profunde, tendinþa de acum este de a schimba canalele, este o grabã care nu lasã loc plictisului, iar plictisul e bun pentru teatru. „De aceea se reiau piese vechi, actualizate. Dar le stricãm aºa”, spune Stein, care a montat Faust integral, o montare de 22 de ore, lucru pentru care a trebuit sã construiascã douã teatre ºi un restaurant, aºa încît viaþa spectatorului sã fie organizatã în acele 22 de ore. Stein a fost prezent în festival cu spectacolul Faust Fantasia.

Jan Lauwers, celebru regizor belgian, a susþinut însã, într-o altã conferinþã, cã „Specializarea duce la degenerare”. Artist vizual la bazã, regizorul a mãrturisit cã vrea sã facã de toate, sã fie „amator” în toate, iar cînd simte cã are de spus o poveste, sã fie liber în alegerea mijloacelor. Lauwers crede cã în secolul 21 trebuie spuse noi mari poveºti într-un mod diferit - focusul se schimbã mereu, dar pe fundal trebuie spusã o poveste liniarã. Povestea adusã de Lauwers în festival a fost Casa cerbilor.

O conferinþã extraordinarã a susþinut Dan C. Mihãilescu, care a vorbit cu binecunoscutu-i ºarm pe tema „Caragiale sau criza ca lux”. Întîlnirea, prilejuitã de lansarea cãrþii I.L. Caragiale ºi caligrafia plãcerii, a fost catalogatã de mulþi drept unul dintre cele mai savuroase momente de acest gen. Dan C. Mihãilescu ºi-a început discursul rugîndu-i pe cei prezenþi sã nu-i cumpere cartea, dupã care a construit migãlos în jurul ideii de crizã ca lux, de gol benefic, de plus din minus.

Carmina Burana - Cristina GanjTotodatã, dimineþile i-au adus pe unii dintre creatorii spectacolelor în faþa presei. I-am putut asculta pe Gigi Cãciuleanu vorbind cu pasiune despre cît de mult îl intereseazã ceea ce este în interior. A realizat Carmina Burana cu actorii de la Târgu Mureº, nu cu dansatori: „i-am chinuit ca pe hoþii de cai. Am vrut sã fac mult cu puþin. Spectacolul este o aventurã internã, care va creºte în timp”, a spus Cãciuleanu (foto: Cristina Gânj). ªi a mai spus un banc care ar circula acum pe la Târgu Mureº: ªtiþi ce se întîmplã cînd se întîlneºte un actor român cu un actor ungur? Carmina Burana.

Actor ºi director al Teatrului de Comedie, George Mihãiþã a vorbit despre O scrisoare pierdutã, în regia lui Alexandru Dabija, despre cum Radu Beligan, care avusese o rezervã înainte de vizionare, i-a scris o scrisoare entuziastã, calificînd spectacolul drept unul revoluþionar. George Mihãitã a spus cã s-a aplaudat de treizeci ºi unu de ori în timpul spectacolului, „publicul sibian e un public avizat”.
Au fost numeroase asemenea întîlniri cu regizori ºi actori, în dimineþile festivalului.


Serile. Sufletul, goana

Dacã dimineþile-s mintea, serile-s organele vitale ale festivalului. Spectacole, spectacole, într-un program ramificat, deloc liniar, care pune spectatorul la încercare, nevoit sã aleagã între o întîmplare ºi alta, fugind uneori de colo, colo, nedreptãþind o poveste, regretînd a doua zi. Programul pe douãsprezece pagini cu cele 350 de evenimente este harta festivalului.
Se începe cu O furtunã, în regia lui Silviu Purcãrete, cu actorii Teatrului Naþional „Marin Sorescu” din Craiova. Consemnãm bucuria revederii lui Ilie Gheorghe, remarcãm asemãnãrile cu Faust, ºi-n joc, ºi-n scenografie, o salã plinã la Casa Sindicatelor - publicul este flãmînd, pur ºi simplu flãmînd, sibienii n-au mai avut parte de nimic special de foarte mult timp. Ba nu, de acum cîteva zile, cînd a fost avanpremiera Cãlãtoriilor lui Gulliver, de acelaºi regizor. Dar înainte de asta, mai-nimicul unui oraº în amorþire.

În aceeaºi searã, în sala de sport a liceului Goga, se joacã un Woyzeck coreean. În Piaþa Mare, în toiul nopþii, artificii ºi Sindromul Stockholm, cu suedezii de la Burnt out Punks. Nu plouã, dar ploaia stã dupã colþ ºi-ºi freacã palmele.

O scrisoare pieduta - foto Mihaela MarinExerciþiile scenice cu actorii sibieni dînd viaþã unor scene din Gulliver se joacã în a doua searã de festival. Un spectacol în care simþi zîmbetul ironic al regizorului: ce-aþi crezut? Sînt cîteva scene, majoritatea din partea a patra a Cãlãtoriilor. ªi tot atunci, actorii de la Teatrul de Comedie din Bucureºti vin cu O scrisoare pierdutã, în regia lui Alexandru Dabija (foto: Mihaela Marin). Trista salã de la Sindicate se înveseleºte subit, uitã cã e ruptã-n coate, Marcel Iureº e excelent drept Caþavencu, poate sã nici nu-ºi dea pãlãria jos din cap, cã tot rãmîne cel mai expresiv actor de pe scenã, iar Dorina Chiriac e un Cetãþean Turmentat care cîntã pe frînturi de versuri de Ion Mureºan, din Cartea alcool. În aceeaºi searã, într-un cotlon mai mic ºi mai intim, are loc un spectacol de-o miraculoasã frumuseþe - Fata din curcubeu este pe buzele tuturor a doua zi. Spectacol de Lia Bugnar, jucat de Tania Popa.

Hotul de oase - Radu AfrimIar apoi vine seara Afrim. Hoþul de oase, cu actorii de la Teatru 74 din Târgu Mureº, se joacã în sala micã din cocoaºa Sindicatelor (foto: Radu Afrim). Pe-o bãncuþã, în confortabilã beznã, spectatorul stã ºi uitã de toate, este o poveste care are darul acesta fantastic, de-a te rupe de toate ºi de-a te îngloba într-însa, în culorile, în cuvintele, în tonalitãþile sale. Radu Afrim face echilibristicã lingvisticã, textul este mult transformat, sînt jocuri de cuvinte amuzante, surprinzãtoare ºi precise, ele sar ca iepurii din joben ºi scînteiazã într-o poveste - cum altfel? - dulce-amarã. Frumuseþea ºi talentul actriþei din rolul principal, Claudia Ardelean, trebuie remarcate. ªobolãnelul jucãuº trebuie ºi el menþionat, la fel cum putem consemna aici remarca unui spectator care, la Gulliver, la apariþia unor ºobolani, a spus cã sînt „afrimieni”. Frumos. Dar nu sînt. ªobolanul lui Radu Afrim este uman, îºi rîde de moarte cu gingãºie, prinzîndu-ºi singur degeþelul în cursã, ah, iubibil ca toate animalele pãpuºoase ale lui Afrim, în timp ce ºobolanii lui Purcãrete - swiftieni sau, dacã vreþi, chiar rude cu cei beckettieni sau de apus homeric - o sfîrºesc, vai, ciomãgiþi fãrã milã.

Radu Afrim se joacã ºi ne dãruieºte joacã, iar jocul e cel mai serios lucru din lume, mai ales cînd în migãloasa construcþie un obraz plînge. În piesã se vorbeºte de apocalipsã, de inundaþie, afarã rãpãie violent ºi rîzi, biet spectator, dar abia vei mai ajunge acasã, unde se va fi materializat „Inundaþia soseºte, fraþii mei!... Puneþi mîna pe Biblie ºi începeþi sã vã rugaþi, pentru cã Domnul Nostru ne face un cadou. Urcaþi-vã-þi pe acoperiºuri ºi salvaþi-vã-þi!”. Scara blocului chiar e inundatã, peste tot sînt ligheane, dar din fericire nici un om, nici þipenie de om. „Duhoarea destrãbãlãrii infesteazã casa scãrii”, îþi zici închizîndu-te în casã, asta chiar a fost o zi magnificã. Spectacolele de stradã s-au anulat cu siguranþã, dar cui îi mai trebuie ceva dupã un spectacol de Radu Afrim?

A urmat, în altã searã, Visul unei nopþi de Shakespeare, în curtea Muzeului de Istorie, pe un text de George Banu, regizat de Gavriil Pinte, unde „luaþi un loc” se materializa în locºorul de ipsos pe care spectatorul ºi-l alegea cu mîna sa ºi îl putea pãstra amintire.
Spectacole care au impresionat ºi spectacole care încã urmeazã în festival, fiindcã scriem în toiul întîmplãrilor: Casa cerbilor, realizat de Jan Lauwers, Faust Fantasia, de ºi cu Peter Stein, Ucigînd timpul, regizat de Eugenio Barba, cele douã Insule, cea realizatã la Sibiu de Vlad Massaci ºi cea cu Ada Milea, de la Cluj, Lumina linã cu Victor Rebengiuc ºi Grigore Leºe, Regele Lear cu Contemporary Legend Theatre, Procesul cu TAG Theater Wien. Iar cei care nu trebuie sã fugã la TIFF sau la Bookfest vor avea o mare bucurie: în ultima zi a festivalului se joacã Ultima zi a tinereþii, spectacol regizat de Yuri Kordonsky, cu actorii Teatrului Naþional „Radu Stanca” din Sibiu, o poveste care poartã frumuseþea fragilã a florilor de fragi.

ªi dupã-amiezele? Rîsul strãzii

N-am scris mai nimic despre spectacolul strãzii. Festivalul, ca un trup cu mintea în centrul Habitus la conferinþele dimineþii, cu organele vitale zvîcnind seara în spectacole, are de obicei pãrþile vizibile pe strãzile oraºului: o faþã rîzînd, degete ieºind din mitene colorate. Dacã totul a început frumos pentru publicul trotuarelor, cu Zînele de la International Show Parade, cu artificii pentru tot localnicul ºi cu spectacolul de foc Sindromul Stockholm al trupei suedeze Burnt out Punks, zilele urmãtoare au fost complicate de ploaie.

Muzica strazii - foto Veronica D. NiculescuÎntr-una din dupã-amieze, între una ºi alta, am nimerit pe bulevardul central în plin spectacol: Muzica strãzii - trei italieni din Mabo Band cîntau în mulþime. κi alegeau cîte o victimã, o urmau cîntînd o melodioarã aleasã pe loc, în funcþie de personaj: unui copilaº i se cînta un cîntec de leagãn, unei femei în vîrstã care nu mai ºtia cum sã scape de veselii urmãritori i se cînta din Pantera roz, iar altei doamne care îi saluta cu mîna de la o fereastrã i s-a dedicat o lungã serenadã (foto: Veronica D. Niculescu). Dincolo de muzica italienilor, se auzea însã o alta, mult mai evidentã: se rîdea pe o infinitate de voci. De rîsul acesta al tuturor vîrstelor, pe care uneori cu îngîmfare îl ignorãm, ar trebui sã þinã cont pînã ºi norii.

Lecturi, film, muzicã

Festivalul a mai însemnat: Bookland, tîrg de carte în curtea interioarã a Muzeului Brukenthal; lansãri de carte la Centrul Habitus; spectacole-lecturã la Librãria Humanitas, în acest an fiind prezentate piese scrise de mari regizori ai lumii; proiecþii 4D pe clãdiri istorice din centrul oraºului, seara; patru proiecþii de filme, printre care ºi Undeva la Palilula; concerte în centrul oraºului.


Comentarii cititori
sus


Florentina Armãºelu

 

Melancolia

ªarada peºterii magice

 
MelancholiaDespre regizorul danez Lars von Trier s-a scris mult, atât despre caracterul controversat al filmelor sale ºi al curentului Dogma, iniþiat împreunã cu cineastul Thomas Vinterberg în 1995, cât ºi despre personalitatea lui, nu mai puþin controversatã, atragând atenþia deopotrivã prin creativitate, predispoziþie la stãri depresive ºi declaraþii de presã fulminante. Filmul Melancolia (2011) nu face excepþie, critica, deºi în mare parte favorabilã, variind de la calificative entuziaste la comentarii mai puþin apreciative.
Ceea ce face Melancolia dificil de situat într-o perspectivã criticã unicã este amestecul de elemente aparþinând mai multor categorii, science-fiction, dramã psihologicã, viziune romanticã, suprarealistã, filozoficã, parodie a ritualurior sociale ºi de familie, poezie vizualã. Fãrã a excela în toate din aceste categorii luate separat, filmul în ansamblul sãu pare sã activeze gradual mai multe registre, producând asupra spectatorului un efect (la scarã diferitã) asemãnãtor undei de ºoc din scena finalã. Nu pentru cã ar dezvãlui secrete sau adevãruri extraordinare, ci pentru cã, intr-un mod direct ºi neechivoc, poate chiar brutal, le reaminteºte protagoniºtilor, ºi implicit spectatorului, fragilitatea propriei lor condiþii umane - atât individuale cât ºi universale.

Cele douã teme-leitmotiv vehiculate în Melancolia sunt depresia ºi apocalipsa. Von Trier a declarat în mai multe conferinþe de presã cã filmul este o expresie a propriei depresii, identificându-se cu unul din personajele principale, Justine interpretatã de Kirsten Dunst (premiul pentru interpretare la festivalul de la Cannes, 2011). Probabil, puþini realizatori au reuºit sã redea într-un mod mai succint ºi poetic totodatã contopirea a douã motive aºa cum o face Von Trier in prologul Melancoliei, o suitã de aproximativ 10 minute de imagini la ralanti pe muzica lui Wagner. De la metafora „ploii” cu pãsãri moarte transpusã în tabloul Vânãtori în zãpadã al lui Bruegel, la cea a miresei plutind pe lacul cu nuferi (aluzie probabilã la Ofelia lui John Everett Millais), de la castelul luminat de cele trei astre, la coliziunea a douã planete vazutã din spaþiul cosmic. Secvenþele, uneori derulate atât de lent incât miºcarea e abia perceptibilã, anticipeazã direct sau sunt aluzii la scene ulterioare.

Temele contopite în prolog se întrepãtrund cu cele douã fire separate ale naraþiunii, Justine ºi Claire, pentru a se reunifica la final. Prima parte descrie nunta Justinei ºi a lui Michael (Alexander Skarsgaard), minuþios organizatã de sora ºi cumnatul Justinei, Claire (Charlotte Gainsbourg) ºi John (Kiefer Sutherland), în somptuasa lor rezidenþã cu teren de golf. Tensiunea creatã de prolog este menþinutã de perspectiva uneori neaºteptatã a camerei, situatã la înalþime, undeva deasupra copacilor, îndreptatã spre cer cãtre o misterioasã planetã ce atrage în câteva rânduri atenþia Justinei sau deplasatã manual printre personaje pentru a urmãri îndeaproape comportamentul nuntaºilor. Nu fãrã ironie, este surprinsã reactivarea unor vechi conflicte de familie sau generarea altora noi ºi aplicarea automatã a unor ritualuri care par sã îºi piardã orice semnificaþie mai profundã. Din motive necunoscute spectatorului la acel moment dar pe care jocul subtil al ambiguitãþii ºi absurdului le anticipeazã, Justine eºueazã în a realiza ceea ce toþi ceilalþi aºteaptã de la ea, „sã fie fericitã”.

În partea a doua, dedicatã lui Claire, apropierea de Pãmânt a planetei cãlãtoare Melancolia ºi perspectiva unei coliziuni produce nu numai o creºtere în intensitate a tensiunii dar ºi un fel de inversare a caracterelor celor douã surori. Claire cea raþionalã, cãreia confortul unui statut social privilegiat ºi fiul ei Leo (Cameron Spurr) îi conferã un echilibru bazat pe certitudini, se dovedeºte mai puþin pregatitã sã facã faþã situaþiilor limitã. În schimb, depresiva Justine, care penduleazã în stãrile ei de melancolie extremã între incapacitate fizicã ºi voluptate, trateazã inevitabilul cu mult mai multã serenitate. Tot ea este cea care le propune lui Leo ºi Claire refugiul „peºterii magice”, o structurã conicã din beþe cioplite ce aminteºte de locuinþa tradiþionalã a unor triburi amerindiene. Este acesta un mod de a sugera inutilitatea unui adãpost atât de fragil, ca de altfel a oricãrui alt tip de adãpost, în faþa ameninþãtoarei dar fascinantei Melancolia? Ceea ce nu exclude totuºi posibilitatea unei ºarade, aceea a „refugiului” necesar fiecãruia dintre noi pentru a þine la distanþã sau a pune într-o formã mai acceptabilã ideea propriei condiþii supusã în mod inevitabil morþii.

Scenariul ºi regia: Lars von Trier
Distribuþia: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland, Alexander Skarsgaard, Cameron Spurr
Producþie: Danemarca
Credit foto: http://www.magpictures.com/melancholia (Kirsten Dunst in MELANCHOLIA, a Magnolia Pictures release. Photo courtesy of Magnolia Pictures. Photo © Christian Geisnaes).

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Întoarcerea la poveste

 

AlmostAm mers la Râmnicu Vâlcea pentru Aproape, spectacolul montat de Cristi Juncu la Teatrul “Anton Pann” dupã Almost, Maine, prima piesã scrisã de actorul american John Cariani. Corina fusese cu idea, îl vãzuse, îi plãcuse (“Sã nu vã aºteptaþi la cine ºtie ce drame sau acþiune! Oameni!”), ºtia ºi ceainãria unde sã stãm de vorbã dupã, aºa cã ne-am strâns ºase. Era pe 19 mai ºi banii din vânzarea biletelor au fost trimiºi actorului ªerban Ionescu, aflat atunci în spital. Directorul instituþiei gazdã, Adrian Roman, a fãcut, înainte de a începe reprezentaþia, un anunþ în acest sens ºi i-a invitat pe cei dornici sã stea de vorbã cu actorii sã rãmânã în salã, la final. Domnia sa a mai precizat cã spectacolul urma sã se joace ºi în Bucureºti, pe 5 iunie, la Teatrul Bulandra (lucru care s-a întâmplat, între timp), ºi cã Alice Georgescu va decide la sfârºitul acestei luni dacã va fi invitat la Festivalul Naþional de Teatru din toamnã.

Un bãtrânel hâtru (Gabriel Tudorin) ne-a spus cã tot ce vom vedea se întâmplã în orãºelul Almost, din statul Maine, într-o geroasã  searã de vineri (The Dallas Observer numea piesa „Visul îmblãnit al unei nopþi de iarnã”). ªi au început poveºtile. În doi. Câþi oameni, atâtea feluri de a te apropia de celãlalt. “Du-te mai aproape!”, de exemplu, îi spui, cu ton de respingere, ºi ea pleacã, uitându-se înapoi.
Sau te îndrãgosteºti de femeia venitã de departe sã vadã, din grãdina ta, aurora borealã. Mai ales dacã, într-un orãºel în care oamenii locului nu au reuºit sã se organizeze, eºti un tip care se pricepe sã repare chestii, iar ea îºi þine inima frântã, crãpatã în douã, într-o pungã.
Ori de vecinul ingenuu ce îºi noteazã toate lucrurile de care trebuie sã se teamã, ca ºi cum te-ai putea feri de pericole precum dragostea! Calci rufe, vineri searã, în cãsnicia ta ºi deodatã îl înþelegi pe strãin, îl vezi cum greºeºte trãind dupã reþeta fratelui ºi-l sãruþi, chiar dacã susþii cã îþi iubeºti soþul, iar candidul se mirã, credea cã „oamenii care se iubesc se sãrutã între ei, nu se sãrutã cu alþii”.

AproapeTe poþi trezi cu ea cã se nãpusteºte asupra ta, croitã sã se despartã, umplându-þi camera cu saci pe care îi tot aduce din portbagajul maºinii ºi în care spune cã se aflã „toatã dragostea pe care mi-ai dat-o”. În schimb, zice, „Dragostea pe care þi-am dat-o! O vreau înapoi”. Încerci sã te eschivezi, cu un calm nesfârºit, dar ea nu te slãbeºte, aºa cã, în cele din urmã, scoþi ºi tu infima punguþã. „Asta e dragostea pe care þi-am dat-o?”, pare dezamãgitã. „E tot ce am gãsit”, zici, plictisit, dar ea descoperã inelul dinãuntru, cumpãrat, la sfatul tatãlui, ca depozit: „Ia-i unul. Când se adunã multã chestie de-asta, e singurul loc în care poþi s-o pui. O sã încapã toatã”. Nici vorbã ca ea sã mai plece.

Poþi sã bei ceva în oraº, solitar ºi fragil dupã o pierdere, când îþi întâlneºti fosta iubitã. O vrei, ea se ascunde, firesc, cãci în local e în toi petrecerea dinaintea cãsãtoriei ei. Dar tu nu ºtii asta, niciun cunoscut sau prieten nu þi-a spus cã ea se mãritã, „lumea nu vorbeºte de chestii despre care ºtie cã nu vrei sã le auzi”. ªi brusc apare altcineva, cu nume predestinat pe care îl ai tatuat pe braþ, ºi umple golul. Compensaþie? „Uºurãtate a fiinþei”? Sau doar un zeu jucãuº ce-ºi face de cap prin Maine?

Eºti la patinaj ºi susþii cã nu eºti supãratã, dar îi tot reproºezi lui cã nu e pe fazã. „Trebuie sã fii mai atent...”, îi repeþi. „Trebuie sã fii mai atent... La mulþi ani!”, îi spui, în cele din urmã, dupã ce ai încetat sã speri cã îºi va aminti cã se împlinesc nu ºtiu câþi ani de când v-aþi cunoscut, aºa cum ai încetat sã-l mai aºtepþi, când lucreazã prea mult. ªi sinceritatea izbucneºte din suflete de oameni împreunã, dar singuri, care dau brusc ºi bruscând cãrþile pe faþã: s-au prefãcut mereu cã se simt bine ºi cã se distreazã, se mint tot timpul, el îºi face de lucru tocmai pentru ca sã stea cât mai puþin acasã. Un final? Sau un punct de pornire?

Catalin Vieru si Madalina CioteaPoþi sã fii o fatã dintr-o bucatã, care câºtigã mereu locul 1 la skandenberg ºi lucreazã la polizor. Nu tocmai graþioasã în costumul de motociclist, când prietenul de curse îþi întinde, aºa, din senin, un cadou. „Ce faci aici, nenicã? Te-au apucat muierismele?”, îi dai un pumn în umãr. ªi normal cã devii susceptibilã! „Un tablou fãcut de tine? Pentru cine?” ºi el mormãie cã e pentru tine. „De ce?” De ce vrea sã strice tot? ªi te mai ºi pune sã ghiceºti ce reprezintã! Încerci „un raton mort pe potecã” ºi altele asemenea, pânã când un sãrut furat îþi schimbã privirea, iar feminitatea ignoratã izbucneºte.

ªi cercul se închide: cea gonitã „mai aproape” revine, dupã ce a fãcut înconjorul lumii, la el, rãmas, cum se întâmplã, în aºteptare. ªi ninge peste îmbrãþiºarea lor.
Lirism, da, dar bine þinut în frâu de Cristi Juncu, fãrã sã alunece spre „sirop”, deºi, în vreo douã rânduri, textul a oferit ºi astfel de ºanse. Regizorul - ºi traducãtorul piesei, din câte am înþeles -, le-a anulat printr-o bunã aºezare în scenã ºi în replici, printr-un dozaj optim al gesturilor actorilor (în unele scene, acestea sunt de-a dreptul cinematografice, mi-au amintit „In The Mood For Love”). Miza nu pare ridicatã - lipseºte marele conflict, fãrã de care se zice cã nu existã teatru, nici urme de tragedie aducãtoare de catharsis nu se vãd, doar comicul apare uneori, de obicei în plan secund -, dar spectacolul nu e uºor de fãcut. Tocmai pentru cã firul ce-l conduce este dragostea ºi suntem pe tãrâmul emoþiilor ºi al sensibilitãþii, „pe nisipuri”, aºadar, mai ales cã nu e rost de cinism. Tinerii sau mai experimentaþii actori vâlceni (cinci dintre ei au absolvit vara trecutã) Mãdãlina Ciotea ºi Cãtãlin Vieru, Olimpiu Blaj ºi Amalia Huþan, Alina Mangra ºi Remus Vlãsceanu, Alex Calangiu ºi Reka Szasz, Ioana Predescu ºi Florin Beciu se miºcã însã într-o naturaleþe ireproºabilã ºi reconfortantã, ducând la capãt cu brio o reprezentaþie ce poate fi încadratã între rãspunsurile posibile la o întrebare folositã de George Banu ca subiect de conferinþã: „De ce venim la teatru?”. O facem, iatã, ºi pentru a ne întâlni sentimentele, nu demonii. ªi pentru cã, în vremuri cu prea multe experimente, idei, viziuni, exorcizãri ºi texte proaste pe scenã, ne place sã ne întoarcem la acel basm cu un bãiat ºi o fatã, cu un bãrbat ºi o femeie, pe care-l ºtim din visurile ºi din experienþa noastrã. În spectacolul Teatrului „Anton Pann”, au fost 9 astfel de poveºti, derulate într-un cadru minimalist, fãrã încãrcãturi inutile, deopotrivã modern ºi romantic, asigurat de scenografia semnatã Cosmin Ardeleanu (fotografiile din spectacol, care ilustreazã acest text, îi aparþin, de asemenea). A întregit romantismul serii ilustraþia muzicalã (islandezii de la Sigur Ros, am citit undeva), dar ºi ploaia care a rãpãit un timp pe acoperiºul teatrului.


Dupã spectacol

Teatrul Anton Pannªi-au tras sufletul ºi au revenit, pe rând. S-au aºezat în faþa noastrã, „pe scândurã”. Adrian Roman i-a îndemnat sã se prezinte, sã spunã câteva cuvinte despre ei, iar pe noi sã le punem întrebãri, dacã avem.
A spart gheaþa veteranul Gabriel Tudorin, „tânãr pensionar”, de fel din Caracal, actor la Vâlcea din 1992. I-am cunoscut apoi pe Alina Mangra ºi Remus Vlãsceanu, cuplu ºi în viaþã (gratulaþi în Plafar de o doamnã ce vãzuse Portugalia: „Vai ce bine îmi pare cã v-aþi împãcat!”), actori colaboratori la Vâlcea ºi cadre didactice la Craiova. Pentru ea e un privilegiu sã urce pe scenã ºi spune cã lasã toate problemele acasã, când vine la teatru, ca sã poatã ajunge la „atingerile minunate” cu personajul. Ni-l recomandã pe Cristi Juncu, ne îndeamnã sã vedem, dacã avem drum prin Bucureºti, Nãpasta pe care regizorul o monteazã la Bulandra (premiera pe 24 mai). O întreabã cineva cum a fost fãcut spectacolul Aproape.  
„Cu bucurie ºi cu blândeþe”.
Remus vorbeºte despre provocare. Deºi ºtia cã îl depãºeºte, a încercat cândva, tocmai de-asta, rolul Andrei din Trei surori. Mãrturiseºte cã ºi-ar fi dorit ca în Aproape sã joace un rol pe care l-a primit Cãtãlin. Cãtãlin ne spune cã nu ºtia.
„Mã numesc Amalia Huþan ºi nu prea vorbesc”.
Reka: „Vreau sã fac teatru. Alte înþelepciuni nu ºtiu sã vã zic”.
Întrebare din salã cãtre Mãdãlina: „Nu þi-a fost fricã cu drujba?”
Cãtãlin: „Ei? Mie sã-mi fie!”
Mãdãlina: „Dacã vrea cineva sã-i tai lemne...”.
Marius o întreabã dacã e propunerea la Zece pentru film, la Tiff. Este. Îl întreabã ºi pe Adrian Roman dacã are filmat spectacolul Telefonu’, omleta ºi televizoru’ pus la Vâlcea de Alexandru Dabija, în 2006, ºi-mi amintesc cum am ajuns sã-l vedem, întârziaþi de pe drum, ºi cum am intrat grãbiþi într-o salã mai puþin cochetã decât cea de acum, dar cu public cald, iar pe scenã tot cu basme (populare româneºti ºi o istorie polonezã).
Adrian Roman: „Încercãm sã câºtigãm un public, în general prin spectacole. Existã aceastã prejudecatã a localnicilor: Dar cine joacã? A, trupa de aici...” (în seara asta, actorii vâlceni au pãrut mult peste colegii lor blazaþi, artificali, obosiþi, dar plini de pretenþii, din teatre mai mari)
Din salã: „Cum l-aþi întâlnit pe Cristi Juncu?”.
actori teatru valceaPoveste scurtã despre un workshop pe studii din Cehov, susþinut de Radu Penciulescu, la Olãneºti. (Mi-l amintesc pe Radu Penciulescu, ºezând pe scaunul regizorului, la MacBeth, acum o lunã, la Festivalul Shakespeare. Minute întregi în care  renunþam la scenã pentru a-i pândi, cu coada ochiului, reacþiile, privirea. Mã gândesc cã aº vrea sã vãd Furtuna lui Juncu, pusã la Ploieºti, cât încã am „caldã” montarea lui Silviu Purcãrete).
Adrian Roman ºi actorii îl salutã pe Cristi Juncu venit, pe neaºteptate, ºi aºezat pe ultimul rând. Îi ºoptesc Corinei sã mergem sã vorbim cu el, dupã. Sã îl intreb dacã primeºte texte. Ea e de acord. ªtim amândoi cã n-o sã ne ducem.
Alex povesteºte cum i-a luat foc cãmaºa, pe scenã, la un alt spectacol. Olimpiu despre o bicicletã fãrã frâne. În seara asta, cãzuse doar o buturgã care nu ar fi trebuit.
Îmi zic cã aº vrea sã îi revãd, pe tineri, în special (Alina ºi Remus au fost foarte buni, dar se împart ºi la catedrã, pe Alex l-am mai vãzut), pentru cã sunt la început ºi au fost momente în care Mãdãlina, Cãtãlin, Olimpiu, Amalia, Reka chiar au „ars” pe scenã. ªi se ºtie: când îþi place un actor, trebuie sã îl mai vezi într-un alt rol.
La ceainãrie vorbim despre altele. E ºi meci, pariez pe Bayern, dar Chelsea câºtigã. Aer curat dupã ploaie, scurt popas în Orleºti ºi apoi, drum întins spre casã.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey