•  Gellu Dorian


sus


Gellu Dorian

 

Critica urmãreºte doar un numãr de autori
care, pasãmite, au confirmat

 

Domnule Gellu Dorian, spuneaþi, în numãrul pe mai al „Prãvãliei culturale”, cã avem douã literaturi române: una, cea a criticii, extrem de sãracã, dar cu câteva nume mereu pe val, preluate ºi de alte instituþii care le promoveazã în afarã, ºi alta care însumeazã mult mai mulþi scriitori, unii cel puþin de valoarea celor din prima categorie, care ajung însã foarte rar pe masa criticilor. Care e mecanismul ce face ca acest lucru sã se întâmple?

În primul rînd, vãlãtucul acestui mecanism a pornit din fondul osificat al unor prejudecãþi, consolidat ºi el pe baza unor principii încetãþenite din comoditatea - justificatã de unii de incapacitatea de a ajunge la toate cãrþile - de a privi în ansamblu un fenomen cum este acesta al literaturii române. În al doilea rînd, a dispãrut critica adevãratã de direcþie ºi cea de întîmpinare. Apoi, din aceste carenþe, critica actualã are, acolo unde se face, de cele mai multe ori fãrã argumente, un ton ditirambic, encomiastic, atunci cînd se analizeazã cãrþile de val, iar atunci cînd se are în vedere demolarea, tonul devine justiþiar, subiectiv, fãrã acoperire, ci doar justificat de convingerea cã valul de scriitori mediocri ar fi mult prea mare ºi pe de lãturi faþã de literatura adevãratã. Aºa s-a creat imaginea cum cã literatura românã s-ar împãrþi în douã: una de luat în seamã, alta de ignorat. Poate aºa a fost din totdeauna - junimiºtii au dat tonul: elita ºi caracuda; dar la ei caracuda era prezentã, activã, luatã în seamã, analizatã ca parte a întregului; asta nu înseamnã cã veleitarii de azi, care fac pãtura groasã a mediocritãþii, trebuie luaþi în seamã; nu despre o astfel de „caracudã” vorbim.

Însã acum mai mult ca oricînd, critica urmãreºte doar un numãr de autori care, pasãmite, au confirmat. Orice apariþie a unui astfel de autor, fie cã este la nivelul uneia din cãrþile care l-au fãcut celebru, fie cã ar putea cu uºurinþã sã fie clasificatã în categoria celor de neluat în seamã, este automat în discuþie ºi adusã în atenþie. (Întîlnim, de exemplu, în manualele ºcolare un text intitulat Garofiþa, care se bucurã de comentariul lui Eugen Simion, fiind ilustrativ ca exemplu de postmodernitate. Or textul în sine, o construcþie ce-i drept ingenioasã, nu este altceva decît o pastiºã dupã Bolintineanu, ceea ce, în scopul promovãrii evoluþiei poeziei noastre, nu este decît un exemplu de involuþie. Iar cu astfel de texte nu luminãm nici mintea copilului, nici nu-i scoatem din amorþire pe cei din marea poezie a lumii, care sunt destul de refractari la astfel de tehnici paseiste). Asta pe de o parte. Pe de altã parte, alte cãrþi, unele din ele de realã valoare, dar aparþinînînd unuia dintre autorii mai puþin în vogã, sunt ignorate sau comentate foarte puþin ºi superficial. ªi astfel mecanismul se duce la vale ca un bulgãre de zãpadã pe care doar cãldurile mari îl vor putea topi.

La asta, de regulã, se adaugã ºi prejudecata cum cã un scriitor din provincie, nu din marile centre culturale, ci din alte locuri mai puþin vii în atenþia criticii literare, nu ar putea intra într-o competiþie alãturi de scriitorii din capitalã. Se adaugã aici ºi neputinþa scriitorului de provincie de a-ºi face un marketing bun cãrþilor sale. Cãile de promovare sunt mai greu de parcurs din aceastã poziþie. Absenþa din miezul unor evenimente îl marginalizeazã pe acesta ºi, încetul cu încetul, se instaleazã în el un soi de abulie, de lipsã a perspectivei ºi de aici dispariþia scopului pentru care scrie. Cercul de cititori se restrînge, reperele nu mai apar, iar, în astfel de situaþii, criticii ºi istoricii literari îl abandoneazã, nefiind inclus nici mãcar în liste de dicþionar. Dar asta nu înseamnã cã dacã aceºti scriitori nu sunt incluºi în istoriile recent scrise ale literaturii române, acele „istorii” nu sunt bune. Sunt doar incomplete ºi argumenteazã, prin absenþa multor nume, incapacitatea autorilor lor de a privi în ansamblu o literaturã.

ªi astfel se creeazã impresia cã existã douã literaturi române. Pentru cã sunt, prin urmare, scriitori români adevãraþi, care, deºi scriu în limba românã, nu fac parte din literatura românã. Asta din punctul de vedere al unor critici ºi istorici literari. Chiar dacã unii dintre scriitorii care fac parte din a doua literaturã românã sunt amintiþi pe ici ºi colo, o astfel de toleranþã din partea acelei pãrþi a criticii care, pasãmite, spune cine e bun ºi cine nu, justificã evidenþele pe care doresc sã le fac vizibile aici. Autorii din aceastã a doua literaturã românã au ºi ei criticii lor, care, în jurul unor reviste, au evidenþiat existenþa ºi valoarea acestora. Însã, la fel ca autorii pe care-i comenteazã, nu sunt luaþi în seamã de prima categorie de critici care, fie cã stabilesc canonul dupã cele învãþate, fie aplicã teoriile lor doar pe unele cãrþi ºi unii autori care par a fi garantaþi ca valori ce pot fi luate în seamã ºi aduse în faþã. Aºa cã pînã la urmã tot prejudecata primeazã.

O simbiozã între aceste douã literaturi române ar demonstra cã aceasta este mult mai bogatã ºi mai diversã. Asta nu înseamnã coborîrea ºtachetei, a exigenþelor, ci o mãrire a atenþiei asupra întregului fenomen literar. Dupã o astfel de privire criticã ºi selecþie fãcutã, se orienteazã ºi instituþiile care promoveazã în afarã valorile literaturii române (atîta cît o fac), valori de regulã aceleaºi, care, la o analizã mai atentã, se poate vedea cã ecoul prezenþei lor acolo, dupã ani de zile, este unul surd, ineficient, fie cã scriitorii propuºi nu conving, fie cã prezenþa lor acolo este în urma unor aranjamente ce þin ºi ele de fondul aceleiaºi prejudecãþi amintite mai sus.


Puteþi da exemple, într-un numãr egal, de autori din ambele categorii?

Mai întîi ar trebui sã aruncãm o scurtã privire asupra unor nume de scriitori care, în timpul vieþii lor, au fost în atenþie ºi acum sunt ignoraþi sau lãsaþi într-o dospire a posteritãþii care, oricum, acum (ºi în perspectivã) are alte preocupãri. Cîþi dintre criticii literari îºi mai aduc aminte, cu insistenþele pe care le au faþã de autorii lor preferaþi, dar de mai micã valoare decît a acelora uitaþi, de exemplu, de Gherasim Luca, poet de o mare cãutare în Franþa, dar care, iniþial a aparþinut literaturii române? La fel, cine-l mai ia în discuþie pe Trost? Chiar dacã Voronca ºi Tonegaru par a intra în diverse discuþii, dar asta doar atunci cînd este vorba de avangardã, aceºtia par a exista mai mult în a doua literaturã românã, cea ignoratã, decît în cea care este vie doar în ochii unor critici literari.

Dar sã ne apropiem de zilele noastre. Care dintre criticii noºtri în vogã ºtie ceva despre un poet cu numele de Ovidiu Hotinceanu, mort în 1973, cu trei sau patru cãrþi publicate în timpul vieþii ºi o altã carte postumã? Poet adevãrat, original. Doar cei care ºtiu de existenþa celei de a doua literaturi române, dospind în rafturile bibliotecilor. Daniel Turcea! Cîþi mai vorbesc de superba lui poezie? Despre Virgil Mazilescu, doar uitarea pare a fi dominantã, iar memoria, dragã poetului care ºtia mai toatã poezia bunã pe de rost, sã mai spunã, dacã este posibil, despre el, vorbe prin cercurile din ce în ce mai restrînse. La fel ºi despre Mihai Ursachi, unul din marile repere ale poeziei noastre actuale, lãsat ºi el, acolo, în memoria timpului. Cezar Ivãnescu, la fel. Dar de ce ar fi mai viu Cristian Popescu decît Aurel Dumitraºcu sau Dan David? De ce ar fi mai prezent în presa literarã Sorin Stoica faþã de Horaþiu Ioan Laºcu? ªi exemplele, din acest domeniu, al celor plecaþi, dar care au scris cãrþi foarte bune ºi ignorate, ar putea continua.

Pe acelaºi principiu, al unei selecþii comode, pot fi date exemple ºi din rîndul scriitorilor vii. De ce ar fi mai prezent în conºtiinþa criticii literare Radu Pavel Gheo faþã de Constantin Arcu? Valoarea cãrþilor lor îi susþine pe amîndoi în aceeaºi mãsurã. Însã doar cãrþile lor, nu ºi criticii, care-l preferã la orice mic gest pe primul. De ce ar fi mai în vogã Lucian Dan Teodorovici decît Doru Kalmuschi? Valoarea celui de al doilea este mult apropiatã de a primului. Însã cel de al doilea face parte din cea de a doua literaturã românã. De ce poeþi ca Ion Mureºan sau Nichita Danilov sunt mai viu comentaþi decît Lucian Vasiliu sau Adrian Alui Gheorghe? Sunt poeþi foarte apropiaþi ca valoare. Liviu Ioan Stoiciu este doar insolit, dar de aceeaºi valoare cu George Vulturescu sau Dumitru Chioaru. Primul este prezent peste tot în atenþia criticii, ceilaþi, nu sau doar din cînd în cînd. Dan Sociu a confirmat ºi infirmat valoarea sa prin cãrþile lui inegale. Dar este, de cum apare, în primele coloane ale revistelor. Mai puþin este prezent Rãzvan Þupa, poet chiar mai complex ºi mai autentic decît primul. Nu apucã sã publice o carte, ºi Dan Lungu este deja comentat ºi iute promovat în afarã. De cele mai multe ori pe merit. De ce n-ar putea fi sã fie la fel de promovat ºi Dumitru Ungureanu, prozator mult mai savuros ºi mai divers în fondul cãrþilor sale decît primul.

ªi tot aºa mai departe, pot fi puºi faþã-n faþã scriitori care sunt prezenþi în conºtiinþa criticii literare de la noi ºi scriitori, de aceeaºi valoare sau apropiaþi ca valoare, care sunt efectiv ignoraþi. Însã, probabil, acest lucru va dãinui pînã cînd critica literarã se va reforma din temelii, iar o minte strãlucitã, fãrã prejudecãþi, va  privi per ansamblu literatura românã. Nu cred cã se va întîmpla prea curînd acest lucru. ªantierul unei astfel de întreprinderi va fi extrem de vast.


În unele cazuri dintre cele pe care le-aþi amintit mingea este doar în terenul criticii literare. În altele, sare însã ºi în curtea editurilor, care, aºa cum e peste tot în lume, încearcã sã construiascã  „brand”-uri. Autorii care intrã într-un astfel de cerc, virtuos, pentru ei, ajung, mai mult sau mai puþin, ºi într-un circuit internaþional, se bucurã de o atenþie sporitã atât din partea criticii, cât ºi a presei. Cei rãmaºi pe afarã se vãd excluºi, iar criticii pun reproºurile lor pe seama frustrãrii. Vã doriþi sã fiþi un brand?

Editurile, cele cîteva care conteazã (nu ºi cele de apartament, cu miile, care dau drumul la tot felul de cãrþi care îngroaºã rîndurile neaveniþilor), îºi aleg autorii, îi promoveazã, chiar dacã merg în deficit, se spijinã pe imaginea lor, pe o popularitate ºi ea de cerc, nu întotdeauna de masã. Brand-urile sunt ºi ele în funcþie de ceea ce se percepe, începînd de la politica editorialã la marketing. Unele nume devin brand-uri din faºã. Dar nu despre asta este vorba, nu despre asta discutam mai sus. Ci de valoarea în sine.

Un nume branduit trece astfel mai uºor prin grilele criticii literare. Aº putea da exemple aici de autori care nu mai spun mare lucru în cãrþile lor, dar sunt aduse mereu în faþã tocmai pentru cã ecourile vechi încã se mai aud în paºii noi fãcuþi. Departe de mine gîndul sã spun cã un autor ca Dan Lungu, de exemplu, nu este un scriitor bun, în vogã. Însã pedalarea pe numele lui de cum se anunþã un nou titlu nu este întotdeauna îndreptãþitã. Stau dovadã cel puþin douã titluri din cãrþile lui care nu depãºesc media de valoare. (Dupã lectura cãrþii Sunt o babã comunistã, regizorul Stere Gulea a renunþat la a mai face filmul, spunînd cã nu are ce scoate dintr-o carte care nu-i spune nimic). În timp ce alþi autori, mai puþin cotaþi, scot cãrþi bune, total ignorate de criticã. Despre asta vorbesc ºi nu despre brand-uri.

ªi Pavel Coruþ a fost (sau încã mai este) un brand, în percepþia imediatã a înþelesului acestui cuvînt. Dar nu despre o astfel de literaturã vorbim, ci de literatura autenticã, încadrabilã în ceea ce înseamnã literaturitate, canon, posibilã paradigmã ºi aºa mai departe. Nu putem contesta nume ca Mircea Cãrtãrescu, Ioan Groºan, Cristian Teodorescu, Radu Aldulescu, Petru Cimpoieºu, Doina Ruºti, Florina llis, Marta Petreu  Filip Florian, Horia Ursu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lãzãrescu, Radu Pavel Gheo, dar nici sã uitãm definitiv nume ca Nicolae Breban, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Gheorghe Crãciun, Mircea Sãndulescu, Dumitru Radu Popa, Dumitru Ungureanu, Mirela Roznoveanu, Dumitru Ilea, Constantin Arcu, Lucian Alecsa. Ori sã ne rezumãm doar la Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Ion Mureºan, Ioan Moldovan, Traian T. Coºovei, Gabriel Chifu, Matei Viºniec, Al. Muºina, Andrei Bodiu, Nicolae Coande, Robert ªerban, Claudiu Komartin, Dan Sociu, ªtefan Manasia, Vasile Leac, Teodor Dunã, Dan Coman, Marin Malaicu-Hondrari ºi sã uitãm de poeþi ca Viorel Mureºan, Ion Cristofor, George Vulturescu, Daniel Corbu, Dan Damaschin, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Radu Florescu, Cassian Maria Spiridon, Paul Vinicius, Liviu Georgescu, Ion Tudor Iovian, Gheorghe Izbãºescu, Dumitru Chioaru, Ioan Radu Vãcãrescu, Rãzvan Þupa, Rita Chirian, T. S. Khasis, Oana Cãtãlina Ninu, Dan Bogdan Hanu, Florin Partene, Xenia Karo, Florina Zaharia ºi aºa mai departe. În parte fiecare are meritul lui, dacã vreþi, brand-ul lui. Însã balanþele sunt meru în defavoarea celor din urmã, deºi meritã cel puþin acelaºi tratament ca primii. Evident cã nu culpabilizez pe nimeni, nu acuz pe nimeni, ci doar prezint, în mare, situaþia, o stare de fapt, care nu este favorabilã literaturii române. Despre mine nu vorbesc. Nu se cade sã o fac aici ºi nici în altã parte.


Cum staþi cu frustrarea?

Bine mersi!


Tot mai mulþi scriitori au fost deconspiraþi, în ultima vreme, ca foºti informatori ai Securitãþii. Ca unul care aþi prins fiind matur vechiul regim, cum vedeþi „problema”? (sunt voci care contestã premiile primite de unii dintre aceºti scriitori, care ar fi rãsplãtiþi de „sistem”, alþii care separã apele estetice de cele etice etc)

Da, e mai bine sã separãm apele estetice de cele etice. Exemplele istoriei ne stau la îndemînã. ªi apoi, legea lustraþiei, nu cea moralã, ci cea care þine de justiþie, nu scoate din joc valorile, chiar dacã, pe ici ºi colo, au fãcut cîte un pas greºit (vezi cazurile lui Ioan Groºan ºi Ioan Es. Pop). Aici totul þine de decizia celui în cauzã, de moralitatea lui, de gravitatea faptelor legate de un angajament dat fostei Securitãþi în anumite condiþii, dacã urmãrile activitãþii lui, angajate sau benevole, au adus prejudicii grave acelor persoane vizate. În fine, þine ºi de caracter, de atitudine faþã de lumea în care te învîrþi ºi aºa mai departe.

Premiile primite de unii dintre aceºti scriitori aparþin operei lor, au fost primite în urma aprecierii operei ºi mai puþin dosarului biografic existent. În acest fapt constã separarea apelor de care vorbeam. Unii scriitori au intrat în cercul vicios al Securitãþii ceauºiste, fiind în apropierea organismelor dictaturii. Cazul lui Nicolae Breban. Alþii au fãcut ideologia partidului unic. Cazul Dumitru Popescu. Unii ºi-au fãcut opera cu ajutorul Securitãþii. Cazul lui Eugen Barbu ºi Ion Caraion. Toleranþa þinea ºi de cum ºtiai sã faci jocul.

De exemplu, poetul Mihai Ursachi, ºi el fost deþinut politic, înainte de a emigra în America, fiind fost deþinut politic, a fost curtat de Securitate. El însuºi ºi-a oferit serviciile unui fost ofiþer care-l avea în obiectiv, spunîndu-i acestuia cã în scurt timp i-l va da pe mînã pe marele spion, duºman al poporului. Jocul a durat vreun an de zile. Întîlnirile aveau loc în zilele de chenzinã ale securistului, iar locul ales pentru descãrcarea ºi preluarea informaþiilor era un separeu de la Bolta Rece, renumit ºi de tradiþie restaurant din Iaºi, încã de pe vremea lui Eminescu ºi Creangã. La un an de zile de astfel de întîlniri, ofiþerul a fãcut un raport cãtre ºeful lui sã-i fie anulatã misiunea deoarece este în prag de divorþ din cauzã cã nu mai ajunge cu salariul întreg acasã, iar informatorul îl duce cu vorba ºi nu i-l mai dã pe mînã pe marele spion. Nu i-l putea da, pentru cã el nu exista, iar dacã ar fi existat, Mihai Ursachi nu l-ar fi dat în gît, cum se spune, pentru cã nu i-ar fi stat în caracter. Deci, comparate astfel de colaborãri cu altele (vezi cazurile Valentin Hossu-Longin, Ion Caraion, Artur Silvestri ºi altele), putem discerne între caracterele unor colaboratori ai Securitãþii ºi ale altora. Astfel, ar trebui inventate premii ºi pedepse pentru unii ºi alþii, pentru a ilustra astfel de caractere.


Cum era Gellu Dorian înainte de 1989? (Viaþa de poet, viaþa pur ºi simplu)

La începutul vieþii mele de poet, boema botoºãneanã, cu cenaclurile ºi cafenelele din oraº, alãturi de un mentor serios, fost ºi el deþinut politic, poetul Lucian Valea, un adevãrat exeget al operei lui George Coºbuc, lãsat de autoritãþi într-o totalã libertate, personalitate care a ºtiut, acolo unde a simþit cã e loc de asimilare, sã ordoneze ºi sã sistematizeze lecturile fundamentale ale unui scriitor tînãr. Ani buni am hãlãduit alãturi de el ºi am înghiþit sute de cãrþi din biblioteca lui ºi apoi din biblioteca la care am început sã lucrez, pentru cã, familist devenind, trebuia sã-mi întreþin familia. Apoi au început greutãþile legate de aceastã nouã viaþã a mea, nerenunþînd la poezie, la întîlnirile cu prietenii, la discuþii aprinse, la prezenþa în viaþa literarã din þarã: colocvii (la Tîrgu Neamþ, Iaºi, Bucureºti, Bacãu, Satu Mare, Sighetu Marmaþiei ºi altele), concursuri literare, premii, iluzii, deziluzii, prieteni, duºmani, cam tot ce se putea include într-o viaþã de poet, aºa cum nu mi-o visasem, dar o trãiam. Familia, pe lîngã poezie, a fost idealul acelei vieþi. Pe prima, dupã treizeci de ani, am ratat-o, cu a doua încã sunt într-un mariaj perfect.


V-a contactat Securitatea?

Da, însã fãrã nicio ºansã. Replica a fost tranºantã ºi fãrã vreo altã revenire. N-am fost o mizã pentru ei. Nu eram atît de important.


Aþi ieºit din þarã, în acele vremuri?

Am plecat doar într-o documentare pe urmele lui Eminescu, la Cernãuþi ºi Odesa, în noiembrie 1988. Am trecut atunci, evident, ºi prin R. Moldova. Dacã asta se poate numi ieºire din þarã, da, am ieºit.


Ce aþi fãcut „de Revoluþie”? Cum vi-a schimbat viaþa (dar scrisul?) noul regim?

În mintea mea, lipitã mai tot timpul de Radio Europa Liberã - singurul curaj pe care mi-l permiteam, deºi înjurãturi ºi scrîºniri din dinþi aveam ca mai tot românul nemulþumit - era previzibilã situaþia din decembrie 1989. O aºteptam. Izolat la Botoºani, nu am fost solicitat sã semnez atunci (sau poate chiar dupã, cum am aflat cã au fãcut unii) acte de protest anti-ceauºist - eram ºi eu cît se putea, în cercurile mele, anti-comunist, mãcar ca ne-membru de partid, ca ins care n-a fãcut compromisuri, a suferit etc. În aºteptarea evenimentului revoluþionar, nu aveam, desigur, pregãtitã nicio mitralierã îndreptatã spre teroriºrii posibili, spre securiºti, spre comuniºti. Am descris toatã aceastã situaþie într-un roman al meu - Împotriva noastrã, publicat în 2005 la Cartea Româneascã.

Fuga lui Ceauºescu m-a prins la Coºula, un sat de lîngã Botoºani, unde locuia mama, atunci internatã la spital. Mã îngrijeam de orãtãniile din gospodãrie, aflate ºi ele într-o revoluþie destul de zgomotoasã: îºi cereau drepturile ºi eu trebuia sã mã supun voinþei lor. Ce-i drept, fiind în preajma Crãciunului - nu ºtiam cã va fi primul Crãciun liber din viaþa mea! - le-am decapitat ºi pregãtit pentru festin. Dupã entuziasmul anunþului de la radio, pe care l-am þinut tot timpul deschis, am urcat într-o maºinã de ocazie ºi am ajuns la Botoºani, unde am privit cîteva minute vînzoleala de la televiziune ºi am ieºit ºi eu în piaþa centralã din oraº, unde lumea se agita. M-am agitat ºi eu, am trecut imediat la redactarea primului numãr liber al revistei „Hyperion”, am scris un poem care a apãrut în presa localã, iar de acolo preluat de mai toatã presa centralã, de radio ºi televiziune. Astea sunt faptele mele de atunci, care, deºi am sperat cã-mi vor schimba viaþa, nu au fãcut-o. Mi-au schimbat doar jobul, de la bibliotecã la Casa Creaþiei Populare, unde mã aflu ºi acum.

Am fost ºi eu în Bucureºti în iunie 1990. Am strigat în Piaþa Universitãþii la un loc cu toþi ceilalþi. Dar Iliescu a învins atunci ruºinos ºi în stil securist. Din pãcate. N-am vrut sã public nicio carte pînã în 1993. Am fãcut în schimb jurnalism agresiv, pe plan local ºi naþional, în presa culturalã. Dar, la fel, nu s-a schimbat nimic. Aveam în schimb libertatea totalã de a face ºi scrie ce vreau. Asta fac ºi acum. Aºa cum am spus: singura mea luptã a fost aceea de a-mi pãstra familia, care ºi înainte de ’89 a fost încercatã de tot felul de ruperi, chiar cu contribuþii miliþienisto-securiste, dar n-au reuºit, ca acum, cînd mai toate familiile din România, în urma emigrãrilor, s-au descompus, schisma provocatã în „celula de bazã a societãþii” reuºind pe deplin. Dar aici nu mai dãm vina pe nimeni, ci doar pe situaþia în sine.


ªi aceasta prezentatã în cartea de care aþi vorbit mai înainte, Împotriva noastrã, roman al unei despãrþiri, dar ºi al unor cãlãtorii deopotrivã spaþiale ºi temporale: prin þarã, socialism ºi tranziþie, dar ºi prin Europa ºi prin viscerele unei relaþii ajunsã, dupã 25 de ani, la rupturã. Vã numãraþi printre poeþii care au trecut la prozã, aþi publicat mai multe romane, fãrã sã abandonaþi însã poezia. Cum gestionaþi aceastã simultaneitate ºi trecerea de la un gen la altul?

Am publicat pînã acum opt romane (Scriitorul, 1996; Cartea fabuloasã, 2003; Sfîrºitul sau momente din viaþa unui om falsificat, 2003; Insula Matriochka, 2005; Împotriva noastrã, 2005; O lume de lepãdat (care include romanele Bleadiuºka ºi Stafia), 2009; Casa Gorgias, 2011). Dacã vã referiþi la gestionarea timpului, la cum îmi împart timpul de scris, asta am fãcut-o de la început. Scriu poezie, prozã, teatru de la început. Am publicat poezie mai întîi, apoi prozã ºi mult mai tîrziu teatru. Nicio activitate în ceea ce priveºte scrisul nu o impieteazã pe cealaltã. Stãrile ºi pregãtirile sufleteºti sunt altele, dar fondul creativ, deºi divers, este acelaºi. Nu obosesc scriind prozã în detrimentul poeziei, nici atunci cînd scriu teatru nu mã gîndesc cã-mi fur din timpul prozei sau poeziei.


Sunt destui autori de teatru care se plâng cã nu sunt jucaþi, tot aºa cum sunt regizori ºi critici care susþin cu destulã vehemenþã lipsa de valoare a dramaturgiei româneºti contemporane. Cum vedeþi lucrurile, în ansamblu ºi din experienþa personalã?

Aici lupta este de altã naturã ºi cu totul altã perspectivã. Þine de notorietate, de influenþã, de stil regizoral, de politica administativ-economicã a teatrului care pune în scenã ºi aºa mai departe. Vã dau doar un singur exemplu: Matei Viºniec. Credeþi cã ar fi reuºit, dacã ar fi rãmas în România? Nu. A fugit din România în 1988 tocmai pentru cã prima lui piesã de teatru a fost scoasã din repertoriu cu o zi înainte de premierã. Asta a fost atunci. Dar dacã ar fi rãmas, nu ar fi reuºit prea multe în domeniu. ªi asta din cauza aceloraºi prejudecãþi de care vorbeam la începutul acestui interviu, în primul rînd, ºi în al doilea rînd, pentru cã spectacolul de teatru în România, unul de instituþie bugetatã, este extrem de costisitor. În Occident ºi oriunde în lume, cele mai multe sãli de spectacol sunt mici, de cel mult o sutã de locuri, în timp ce în România, din cauza sistemului preluat din vechiul regim, sãlile sunt imense, care, astfel fiind, cer costuri foarte mari, suplimentare, iar, pe lîngã acestea, regizorii sunt extrem de costisitori, actorii, în cele mai multe cazuri, un soi de sinecuriºti ai sistemului bugetar, în timp ce autorii, de regulã niºte toleraþi, prost tantiemizaþi, descurajaþi. De aici ºi absenþa acestora pe scenele româneºti.

Cei mai mulþi dintre tinerii autori dramatici români sunt jucaþi în afarã (vezi Nina Cãrbunaru, Dana Mândru). În þarã, deºi sunt destui dramaturgi, puþini sunt luaþi în calcul. Uneori ºi sistemul regizoral, fãrã aplicabilitate la textul de bazã, ci doar la adaptãri care reduc spectacolul la jocuri ieftine, perisabile, face ca autorului sã-i piarã cheful de a se expune unor astfel de telali artistici care scot pe piaþã produse efemere. Am scris ºaisprezece piese de teatru. Paisprezece sunt publicate în douã cãrþi. Una mi-a fost jucatã într-o salã studio a teatrului botoºãnean stagiunea aceasta. Nu mi-am propus sã fiu jucat. Nu am insistat pe lîngã teatre. Poate cã este ºi vina mea. Prin urmare nu am experienþã în lucrul cu teatrele, cu sistemele lor de promovare. Oricum, din ceea ce se vede cu ochiul liber, nu este deloc bine.


Este bine în schimb, o spune multã lume, chiar dacã, de fiecare datã dupã decernare se nasc ºi discuþii, cã existã Premiul Naþional „Mihai Eminescu”, un brand pe care l-aþi iniþiat ºi consolidat la Botoºani. Mai aveþi energie pentru a continua acest proiect?

Iniþiat în 1991, Premiul Naþional de Poezie „Mihai Eminescu” a ajuns la ediþia a XXII-a. Nu are cum sã nu meargã mai departe, atîta timp cît se scrie poezie, cît timp poeþii români existã ºi scriu, cît un brand cum este premiul naþional care-i poartã numele lui Eminescu existã. Recunoaºterea supremã a poeþilor, la nivel naþional ºi nu numai, se face ºi prin astfel de distincþii de þinutã. Prin importanþa lui crescîndã, acesta a devenit în aceste douã decenii de existenþã cel mai rîvnit premiu literar din România. Juriul care-l legitimeazã, numele poeþilor care l-au obþinut, ceea ce înseamnã în sine toate cele ce decurg din obþinerea acestui premiu, inclusiv colecþia de carte de poezie din Seria Premiului Naþional de Poezie „Mihai Eminescu”, din care au apãrut primii douãzeci de laureaþi, la Editura Paralela 45, ºi continuarea acesteia cu fiecare laureat (pînã acum doar Mircea Dinescu, cel de al 17-lea laureat, nu ºi-a dat încã acordul de editare, amînînd acest lucru), titlul de cetãþean de onoare al municipiului Botoºani, toate acestea la un loc justificã faptul de ce acest premiu este atît de rîvnit. Energia nu trebuie sã o am numai eu - eu mã pot opri la un moment dat, fie fizic, fie altcumva, dar derularea fireascã a acestui premiu trebuie sã continue -, ci suma voinþelor ce þin de bunul mers al acestui proiect, care trebuie sã intre în conºtiinþa tuturor, inclusiv a celor ce au puterea de a-l instituþionaliza cu adevãrat, aºa cum sunt peste tot în lume premiile naþionale, trebuie sã fie mereu în creºtere, împrospãtatã.


Cât mai „cântãreºte” un scriitor în societatea româneascã de astãzi? Cum credeþi cã va evolua rolul lui social, prestigiul profesional, în anii ce vin?

Un scriitor, într-o societate ca a noastrã, în care cîntarele sunt în mîna criticii, care am vãzut cam cum opereazã, poate fi pus sau nu în balanþã. Rolul scriitorului, din pãcate, nu mai este acelaºi cu, sã spunem, cel din perioada interbelicã (pentru cã de cea comunistã putem vorbi doar în sensul rolului ideologic ºi mai puþin valoric, deºi scriitorul, chiar ºi aºa, avea un statut mai respectat decît acum, era un posibil „duºman al poporului”, acum, nu, putea avea o influenþã mare asupra maselor, acum nu, era urmãrit de Securitate, acum nu, dar nici nu regretãm acest aspect ºi aºa mai departe), acum confuzia de valori, venitã din toate pãrþile - chiar ºi din perspectiva criticii universitare! - este cea care dã greutate sau eliminã, evidenþiazã sau ignorã. Rolul social al scriitorului, ca persoanã, aproape cã nu mai are importanþã. Rolul operei lui are ºi importanþã socialã în mãsura în care scriitorul conteazã ca reper uman. Societatea de consum, deºi vieþuieºte într-un boom estetic, între valoare ºi kitsch, nu are ca prioritate literatura de calitate, ci, dacã o face, este înclinatã spre literatura facilã, care la rîndui ei este scrisã tot de scriitori, ori, mai nou, aceastã societate este preocupatã de mobilarea încãperilor cu biblioteci cu cãrþi cu coperta roºie sau albastrã, verde sau neagrã, sã dea bine cu interiorul, fãrã sã se uite ce autor este pe cotor sau ce roman se aflã între coperte. Evident, generalizez, însã adevãrul merge spre aceastã imagine. Iar prestigiul scriitorului rãmîne la latitudinea celor care i-l acordã sau nu.

Fur o întrebare dintr-o carte a lui Nicolae Coande: Existã un imperialism al culturilor mari?

Da, în sensul bun al înþelesului acestei sintagme. Cum ar fi arãtat omenirea fãrã cultura Greciei antice? Sã dau doar un exemplu. Influenþa acestei forme de imperialism dominã ºi acum omenirea, peste toate surogatele ce se pierd a doua zi dupã ce se ivesc. Orice culturã identitarã, care implicã un caracter naþional, mai micã sau mai mare, îºi datoreazã existenþa ºi viabilitatea acestei culturi. Fiecare culturã se face vizibilã prin perenitatea ei, prin ceea ce aduce nou tradiþiei. Formele terne de culturã sunt topite de marile „imperii culturale” dominante în timp. Nu vorbim aici de o dominantã nouã a „imperialismului cultural”, care, bazîndu-se pe noile cuceriri ale ciberneticii, se face din ce în ce mai prezentã. Însã aceastã forma este doar carcasa în care se aflã marea culturã a lumii, venitã de milenii ºi generoasã în asimilarea noilor forme valide ale noii culturi, a celei vii.


Dar, în acelaºi timp, sunt traduºi în româneºte mai mult autori americani, britanici, francezi, în general occidentali sau care au succes acolo. ªi parcã ºtim prea puþin despre ce se scrie astãzi în Slovacia, Rusia, Norvegia, Bulgaria, Cipru. S-o scrie prost, în afara „canonului” vestic?

Din totdeauna, de când am început sã receptãm literatura strãinã, de pe la jumãtatea secolului XIX, noi am tradus mult mai mult decât am fost traduºi. Asta, din douã motive: în primul rînd cã doream sã ne aliniem întrucîtva la marea literaturã a lumii - în special cea din Europa, pe atunci - ºi în al doilea rînd, din pãcate, dintr-un complex pe care îl au culturile mici. Ni s-a spus - ºi chiar de cãtre marii noºtri cãrturari - cã suntem o „culturã micã” (vezi Mircea Eliade). ªi astfel, pentru a fi la zi cu tot ce apãrea în marile culturi, într-un fel sau altul, am preluat, am tradus, cînd era vorba de literaturã, am imitat cînd era vorba de alte forme de manifestare a culturii. Astfel au apãrut ºi valorile noastre care au propus noi paradigme în artã (vezi Brâncuºi, dar nu acasã, ci în afarã; din interior n-au plecat prea mari modele; am dus mai departe complexul inferioritãþii).

Aºa se face cã ºi acum traducem foarte mult, fãrã sã fim ºi noi traduºi în afarã. Avem o literaturã care poate fi oricînd peste multe din cãrþile de aiurea ce apar la noi ºi intrã iute în mîinile cititorilor. Programele noastre de promovare nu sunt coerente ºi nu intrã în sistemele de receptare normalã din afarã. Dacã facem ceva, facem forþat, complicat, birocratic, cu tot felul de demersuri greoaie, cu paºi multipli, nu direcþi, rapizi. Numele vehiculate sunt acelaºi, care, de bine ce în urma promovãrii lor de ani buni nu au creat boom-ul scontat, înseamnã cã nu sunt acelea aºteptate. Noi traducem din literaturile verificate, din pieþele de carte, de asemenea, în vogã. Dupã ani buni, cînd am preluat mai tot din literatura rusã, sã dau un exemplu, acum suntem extrem de selectivi ºi, eventual, traducem nu din rusã ci din altã limbã o carte din literatura rusã care a intrat în atenþia Occidentului. La fel ºi din literaturile din jurul nostru. ªi asta pentru cã miza este vîrful. Însã din vîrf, de multe ori, se constatã, culegem doar florile de gheaþã, frumoase, cristaline, dar care se topesc repede cînd ajung în ºesurile perenitãþii noastre. ªi modelele dupã care se face la noi „literatura de succes” vin din aceste „vîrfuri” perisabile. Vina se ascunde tot în mentalitatea de acest tip impusã de noua criticã literarã de la noi, de ceea ce ea promoveazã. Dar despre asta meritã sã discutãm altã datã cu argumente. Sunt suficiente. Însã greu de demontat, pentru cã sunt deja osificate chiar ºi în mintea celor mai tineri critici. Din pãcate.


Ce mai citiþi?

În ultima vreme, selectiv literaturã românã bunã ignoratã. Dar ºi cãrþile în vogã. Sã pot compara. Citesc, tot selectiv, ce apare pe piaþã (Polirom-ul, Humanitas-ul, Paralela 45, Art, Trei, Curtea Veche, Corint ºi altele sunt edituri care oferã lucruri de calitate, care meritã toatã atenþia). Citesc multã poezie românã; cea strãinã este tradusã foarte puþin în cãrþi, mult ºi irelevant, în reviste.


ªi ce mai scrieþi?

Lucrez la un nou roman. Aºtept sã-mi aparã o carte de poeme. Am în proiect o nouã carte de teatru, din care însã doar am fiºat sau am în cap cîteva piese. Lunar, la rubrica Debuturi, în „Convorbiri literare”, scriu despre cãrþile tinerilor poeþi.


Un plan pentru viitorul apropiat sau mai îndepãrtat? O ambiþie litararã? O mare dorinþã pe care aþi vrea sã o împliniþi?

Singura mea dorinþã în acest domeniu este aceea sã pot scrie, nu aºa întîmplãtor, ci zilnic, ºi bine! Nu mi-e teamã de scrisul mult: un scriitor trebuie sã scrie; un veleitar trebuie sã fie fãcut sã tacã prin multitudinea cãrþilor bune scrise ºi publicate de scriitorii buni.


Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey