•  Paul Aretzu
•  Mircea Gheorghe
•  Lorena Stuparu
•  Irina Wolf


sus

Vã mai jucaþi? Cum?

Muºterii "Prãvãliei" care s-au adunat la tejghea, pentru acest numãr, au avut prilejul sã mãrturiseascã dacã se mai joacã ºi cum anume. Mai jos sunt rãspunsurile.

Comentarii cititori
sus

 Paul Aretzu

 

Jocul nostru cel spre fiinþã

 

Stam în bibliotecã, pe canapea, rezemat de spãtarul ei ºi cu picioarele aºezate pe scaunul de la masa calculatorului, pe care îl trãsesem într-o parte, ca sã-l ajung. Pe neaºteptate, de dincolo, s-a auzit rumoare ºi uºa a fost datã de perete. Eva a intrat în fugã, ca o vijelie ºi s-a aruncat lângã mine, lipindu-se strâns de umãrul meu. În urma ei a apãrut Antonia, furioasã. Am ascuns-o pe Eva sub braþ. Antonia striga supãratã. Eva fãcuse una dintre boacãnele specifice ºi o tulise iepureºte. I-am spus Antoniei sã o ierte. Pe bunã dreptate, Antonia mi-a zis sã nu mã amestec ºi cã nu e corect, atunci când cineva ceartã un copil, altul sã-i ia apãrarea. I-am spus: Atunci, bate-ne pe amândoi. Antonia a ridicat palma, încruntatã, ºi a început sã râdã.

Nu este mare diferenþa dintre seriozitate ºi joacã. Aº zice cã nici nu existã. Când mã duc La pãdure, la Deveselu, vecinii, care îºi petrec dupã-amiezele în garajul gol de sub balconul meu, stând în cerc pe butuci de lemn ºi bând bere, vorbind ore în ºir, tunzând câte un câine, ascultând (vorba vine) o muzicã lãlãitã, spun cã vor sã scape de plictisealã. Câte unul, buimãcit, pleacã pe neaºteptate în lume sau se aruncã în piscina cu apã înverzitã. La pãdure, eu mã duc sã mã desplictisesc (deºi nu sunt plictisit niciodatã, doar, uneori, obosit). Este refugiul meu. Am cãrat acolo aproape toate cãrþile, unele sunt aranjate în rafturi, altele zac teancuri pe podea, formând labirinturi firave. Nu am televizor, radio, nu ies la promenadã, sunt singur, mã uit câteodatã pe fereastrã, sã vãd oameni. Este obiceiul ca, dupã-amiaza sau seara, perechi sau singuratici, localnicii sã se plimbe pe aleea dintre cele douã rânduri de clãdiri, pânã la ºosea, sau sã se odihneascã pe bãncile aflate de-o parte ºi de alta.

La pãdure este rãcoare ºi aer curat, prin fereastra deschisã se aud ciripituri de pãsãri. Toamna, croncãne ciori, chemând zãpadã. Cea mai mare parte a anului, suntem invadaþi de miresme îmbãtãtoare de flori de castani, de salcâmi, de tei, de mãceºi, de pãducei, de conifere, de iarbã coaptã la soare.

Întotdeauna sunt grãbit sã ajung La pãdure, nerãbdãtor sã mã dedau unei a doua naturi, cititul ºi scrisul. De la Caracal, cu maºina, dureazã un sfert de orã. Îmi fac o cafea rece, mã schimb în haine comode ºi trec la lucru. Citesc autorul despre care trebuie sã scriu pentru revistã, dar îmi extind lectura ºi la alte cãrþi, iau dintr-un loc o bucãþicã bunã de naraþiune, din alt loc un vârf de linguriþã de esenþã desfãtãtoare de poezie, de altunde o împãrtãºanie cu un aforism sau un condiment amuzant, o apoftegmã din pãrinþii bisericii, un strop dintr-un scriitor realist, o sorbiturã dintr-un text critic, o leacã de pateu filosofic, murãturi umoristice, ca desert, un clasic rafinat ori un simbolist, iar pentru siestã un douãmiist. Este o densitate mare de imaginar în apartamentul meu de La pãdure, încât trebuie sã mã retrag cât mai mult în propriul interior, pentru a face loc ficþiunii. Iarãºi, nu ºtiu dacã este o joacã sau ceva foarte serios ceea ce fac.

Realitatea! Jocul vieþii este unul fascinant. Ce poate fi mai atractiv, mai captivant, aº spune, decât naºterea. Apoi momentele de pierdere de sine ale copilãriei, ale tinereþii, ale bãtrâneþii. Ne jucãm de-a munca, de-a salariaþii, de-a plecatul în concediu, de-a spãlatul pe dinþi, de-a gãtitul ºi mâncatul de trei ori pe zi. Familia este o construcþie, ca un joc de cuburi. Iei unul ºi se prãbuºesc toate celelalte. Sau iubirea, cu durerile ei fremãtãtoare! Nu te slãbeºte o clipã, nici mãcar atunci când te uiþi în oglindã.

Eva-Maria, nepoþica de ºase ani, este portiþa mea cãtre Dumnezeu. Nici nu-mi dau seama când se întâmplã: uitându-mã la ea, stând de vorbã, mã trezesc în plin Dumnezeu. Mama ºi tanti Dida, sora ei (amândouã au, împreunã, 185 de ani), sunt altã poartã spre Dumnezeu. O poartã plinã de lacrimi, zbârcitã, istovitã, fragilã, care stã sã se prãbuºeascã. Prin amândouã vãd ce va veni: moartea, învierea. Arghezi nu-ºi numea altfel poezia despre dispariþie: de-a v-aþi ascuns.

Joaca este o fugã de lume, o scãpare de plafonarea adulteþii, vârstã criticã aceasta, dupã pãrerea mea. Când începi sã munceºti pentru bani, pentru a putea trãi, ai pierdut ºi ultimul Paradis. Speranþele revin când te pensionezi ºi primeºti bani fãrã sã faci nimic. Jocul de-a pensionarul, de-a bãtrânul, de-a muribundul, chiar de-a mortul mi se pare cu mult mai interesant decât jocul de-a omul muncii, de-a angajatul. Cioran practica un astfel de joc: în toatã viaþa lui n-a muncit decât vreun an. În rest, s-a jucat de-a scrisul, de-a filosofatul. Mã uit la mama ºi la sora ei, tanti Dida. Mama ar vrea sã doarmã continuu. Dimineaþa, dupã ce mãnâncã, se aºeazã în fotoliu, în faþa televizorului, ºi adoarme. Apoi, mãnâncã de prânz ºi ne roagã sã o aºezãm în pat, ca sã doarmã. Tanti Dida are boala animalelor: toatã ziua mângâie un motan rãpciugos sau dã de mâncare câinilor de curte, care se urcã pe banca din faþa casei ºi adorm cu capetele în poala ei sau îi trag vreo limbã peste faþã. Tanti Dida uitã cã le-a dat de mâncare în urmã cu zece minute ºi le dã aºa, mereu, întreaga zi. Fiindcã nu vede, dar vrea sã facã treabã în gospodãrie, sã aibã un rost, tanti Dida udã cu râvnã buruienile din grãdinã sau iarba ieºitã printre dalele de pe alee. În ultima vreme, crede cã este nemuritoare.

Sunt forme de a ne juca, foarte serios, cu viaþa. Pentru cã din viaþã nu-þi rãmâne nimic, nici un noriºor de fum, nici puþintel nisip sau cenusã. Dupã o vreme, memoria începe sã ne înºele, inventãm sau, cum se întâmplã cu tanti Dida, trecutul dispare în totalitate. Fãrã trecut, fãrã viitor, viaþa este o adâncire în clipa ta de graþie, în jocul inefabil al existenþei. Aºa cum trãieºte Eva Maria, singura care ºtie sã se joace ca lumea ºi de la care, urmând-o cu mare atenþie, învãþ ºi eu câte ceva. Dar în perioada aceasta de varã, Eva este plecatã la bunica de la Constanþa, iar eu domnesc La pãdure, în împãrãþia cãrþilor, aºteptând sã fiu pensionat, odatã ºi odatã. Mã consider un jucãtor al vieþii, angrenat între ceilalþi jucãtori importanþi din jurul meu. Ceea ce conteazã este mãreþia jocului.

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

Lectura, jocul meu preferat

 

Din punctul meu de vedere, toți ne jucãm, toatã viața, chiar dacã nu ne dãm seama. Omul nu e doar sapiens și faber, ci și ludens. Civilizația este de neconceput fãrã joc, ideea este veche. Suntem înconjurați de jucãrii folositoare și ne bucurãm ca în copilãrie oridecîteori cumpãrãm un calculator, o mașinã, un televizor etc. Pînã și un robinet cu un design original.

Altminteri însã dacã e vorba de jocul intenționat ca joc, într-o lume idealã de prieteni încã mi-ar plãcea sã joc o grãmadã de lucruri: jocuri de cãrți, apoi, șah, table, go, sau jocuri sportive precum tenis de masã și de cîmp, fotbal, handbal etc. Pentru sporturi, am depãșit însã de foarte mult timp vîrsta la care un om obișnuit mai dispune de resurse fizice îndestulãtoare. Și de asemenea, nu am în jurul meu oameni cãrora sã le placã jocurile mele. Ei cu ale lor, eu cu ale mele!

Și atunci mã consolez jucînd șah din cînd în cînd, de regulã la miezul nopții, înainte de culcare, cu calculatorul. Existã multe situri de șah foarte atractive și pe unul din ele se pot rejuca partidele unor șahiști renumiți, de la românul Victor Ciocâltea la legendarul campion american Boby Fischer. Uneori, rezolv și probleme de șah. Mi-aș putea construi în joacã, prin participarea la turnee de amatori în linie un coeficient Elo, pentru folosințã și orgoliu personal. Dar asta ar fi prea mult. Mi-ar lua tot timpul de care am nevoie pentru celelalte jocuri, pentru lecturã, în primul rînd, jocul meu preferat. Francezul Michel Picard a scris un eseu chiar cu acest titlu, La lecture comme jeu în care analizeazã actul lecturii ca un joc mintal complex, de roluri și de reguli, cu funcțe catarcticã, în care sunt implicate zone întinse ale personalitãții: experiența, identitatea, fantasmele, sensibilitatea, inconștientul etc. Cãrțile sunt jucãrii care trebuie descifrate urmînd anumite reguli. De aici provine diferențierea cititor bun și cititor prost. Cititorul bun își apropriazã cartea respectînd regulile ei, cititorul prost eșueazã și abandoneazã lectura fiindcã nu e capabil sã urmeze aceste reguli.

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

ªi albastru, ºi urs

 

Ca sã-mi dau seama dacã mã mai joc azi ºi sã arãt cum anume, trebuie sã mã iau în serios ºi sã-mi fac Tema: Vã mai jucaþi azi? Cum?

ªi ca sã aflu un rãspuns, trebuie sã-mi pun mie însãmi întrebarea, sã mã autoexaminez ºi în acest timp sã scriu, apãsând uºor tastele: sã-mi prind vocea interioarã, cu ea sã mã caut, sã mã explic, sã mã gândesc la toate lucrurile pe care le fac, pur ºi simplu, fãrã sã mã gândesc la ele. Dar pot sã fac eu aºa ceva?

Jocul ar tebui sã fie locul geometric al gratuitãþii (scuzaþi, trebuie sã pornesc totuºi de la o minimã definiþie, dar cu toate cã îmi vin în minte nume precum Johan Huizinga ºi Mihai Spãriosu[1], încerc sã mã abþin de la orice referinþã ºi teoretizare), iar de jucat ar fi bine sã ne jucãm mai tot timpul, în acest sens. Dar noi ne jucãm cu totul ºi cu totul altfel, mai mult sau mai puþin responsabil. Pentru unii, tot ce se întâmplã în viaþa lor este o joacã, pentru alþii, jocurile în care intrã sunt doar o simulare, o simplã machetã, numai un proiect al lucrurilor pe care le vor face sau le vor afla la un moment dat.

Gratuitatea jocului este totuºi o descoperire relative recentã: mai degrabã discursul o inventeazã, discursul despre joacã, el însuºi cel mai serios joc. Existã deci o distincþie între joacã ºi joc. Este simplu de descoperit: copiii ºi artiºtii se iau foarte în serios atunci când se joacã; jocul este treaba lor. Când eºti pur ºi simplu adult, în joc retrãieºti zi de zi numai conºtiinþa jocului, mimesisul lui.

Dupã aceste consideraþii introductive, aº putea sã vorbesc despre cum mã joc ºi acum cumpãrând o pãpuºa de la „Arãdeanca”, chipurile, pentru fiica cea mare pe care nu o intereseazã aceastã pãpuºã, despre trenuleþul cumpãrat pentru fiul meu care considerã cã a depãºit vârsta, despre bebeluºii cumpãraþi pentru fiica cea micã (ea, în sfârºit, îngrijiindu-i aºa cum se cuvine), despre pianul ºi casele de jucãrie pe care le compar cu jucãria totalitarã, când nu aveam asemenea jucãrii, dar aveam casã de-adevãratelea.

ªi atunci, îºi mai pãstreazã jocul gratuitatea atunci când ai conºtiinþa jocului? Cãci eu am avut dintotdeauna aceastã conºtiinþã. And this is a big problem. Deoarece astfel nu m-am putut juca niciodatã cu adevãrat, ci mai mult m-am privit jucându-mã. Iar pe de altã parte, am crezut mult timp cã totul este o joacã, cel mult un joc.

În plus, atunci când m-am jucat totuºi (fie ºi privindu-mã cum mã joc), am fãcut tot posibilul ca jocul sã fie verosimil, nu absurd. ªi asta este iarãºi o problemã: cã am luat jocurile (joaca) prea în serios. Sau cã am falsificat jocul ca joc, calitatea sa...ludicã, raþionalizându-l. Exemplu: Eu aveam vreo zece ani ºi fratele meu vreo patru ani. Eram amândoi sub masã la mine în camerã, unde îmi organizasem o micã locuinþã a pãpuºilor, cu strictul necesar: dormitor, bucãtãrie, baie. ªi dupã ce s-a întors de la „cumpãrãturi”, Cãtã a propus, interogativ: „Tu erai mama ºi eu eram tata?”. Iar eu i-am rãspuns destul de plat: „Nu. Eu eram mama ºi tu erai unchiu’. ªi ne aduceai cadouri ºi când aveam nevoie sã mergem undeva cu maºina sau sã-ºi facã lecþiile copiii, tu ne ajutai, dacã nu erai la servici”.

Altfel, în copilãrie m-am jucat când ca fetele, când ca bãieþii, când mixt: jocuri de oraº ºi jocuri de þarã, jocuri de bloc ºi jocuri de curte: cu arc ºi sãgeþi, cãþãrat, lupte; minge, bicicletã, coardã (unde în clasa a II-a am luat ºi campionatul pe cartier cu o coardã fãcutã din cablul de alimentare separat prin tãiere de ºtecherul fierului de cãlcat - fiind mai greu decât corzile propriu-zise din comerþ, dupã un prim impuls dat de mânuþele mele, el se rotea aproape de la sine punctând în aer arcurile unei sfere printre ale cãrei infinite raze ºi diametre corpul meu sãrea ºi-n faþã ºi-n spate, ºi la stânga ºi la dreapta, ºi cu picioarele încruciºate ºi cu picioarele lipite, numãrând mereu pânã la 10 în toate probele impuse de-a lungul anilor de conºtiinþa coloectivã a sãritoarelor de coardã de la scãrile blocurilor din zona Dezrobirii-Calea Bucureºti). M-am jucat ºi de-a doctoriþa, ºi de-a croitoreasa, ºi de-a învãþãtoarea, ºi de-a vânzãtoarea, ºi de-a nunta, ºi de-a înmormântarea. Mult timp am pãstrat pãpuºile cu urmele intervenþiilor mele chirurgicale ºi ale tratamentelor injectabile, cât ºi hainele lor croite ºi cusute de mine.

În clasele I-IV mama nici nu ar fi avut nevoie sã meargã la ºedinþele cu pãrinþii, fiindcã ºtia tot ce se întâmpla în clasã - din jocul meu: îmi fãcusem un catalog cu numele colegilor, inclusiv al meu ºi uneori mã aºezãm la masa din camera mea ca la o catedrã ºi ascultam, notam , predam, fãceam observaþii, uneori chiar þipam la „copiii” neascultãtori. Vara, la þarã, „vindeam” dulciuri, jucãrii ºi cãrþi pe frunze de dud, mesteacãn, salcâm, nuc ºi tei. Nu este loc aici pentru a prezenta valoarea bancnotelor vegetale ºi costurile produselor oferite în schimbul lor: opera rãmâne „deschisã”. Apoi ne îmbrãcam în mirese, fie cu voalurile de pe la nunþile mamelor noastre, mãtuºilor, bunicilor, fie improvizând voaluri din batice. Uneori înmormântam câte o vrãbiuþã moartã, sau un fluture, un gândãcel, chiar un cãluþ de mare, adus din concediul pãrinþilor la care luaserãm parte ºi noi: în spatele blocului, printre flori din care fãcem „prinþi „ ºi „prinþese”, sau pe coastã, unde ºtiam aproape toate gãurile pãienjenilor pe care Nicu ºi Bebe îi scoteau la suprafaþã cu o sfoarã la capãtul cãreia lipeau o bilã de cearã.

Am primit pãpuºi de ziua mea pânã la douãzeci de ani. Propriu-zis nu mã mai jucam cu ele, le contemplam - dar ele rãmâneau, totuºi, pãpuºi. Iar camera mea se mai numea ºi „camera cu pãpuºi”. În clasa a V-a, în timp ce citeam Legendele Olimpului mi-a adus Moº-Gerilã o pãpuºã mare-mare ºi foarte frumoasã. ªi atunci am scris Labirintul din capul pãpuºii. El nu mergea mai deprte de cãrãrile pe care le urmãream printre ºuviþele blonde de pãr ale „Doinei”, atunci când o pieptãnam.

Dar cel mai mult iubeam urºii de pluº. La un momernt dat (sfârºitul anilor ’70 -începutul anilor ’80) a fost o invazie de urºi chinezeºti în Craiova. De multe ori când ieºeam cu Marina de la Liceu, ne opream la Mercur ºi cumpãram câte-un ursuleþ portocaliu sau cafeniu vertical, îi scoteam conþinutul pufos (în urma unei incizii fine la una dintre  lãbuþe) ºi în locul acestuia puneam un mesaj caligrafiat în funcþie de ocazie: onomasticã, zi de naºtere, declaraþie de dragoste. Apoi închideam „operaþia” cu o cusãturã discretã. Poate multe dintre aceste mesaje sunt ºi acum încifrate în ursuleþi, fiindcã numai noi douã ºtiam de aceastã „surprizã”. Într-a zecea, când în vitrina librãriei aflate pe atunci în faþa Universitãþii din Craiova am zãrit un urs care mormãia albastru ºi mare când îl apãsai pe burticã, am trãit un fel de crizã misticã: credeam cã ursul acela fusese creat special pentru mine ºi aºezat acolo, ca eu sã-l vãd, sã-l recunosc ºi sã-l cumpãr, cã el este ursul vieþii mele, aºa încât dupã lungi dezbateri am convins-o pe mama sã-mi dea cei 250 de lei necesari acestei împliniri. Argumentul principal a fost : „Îþi dai seama, ºi albastru ºi urs!”.

Trecusem deja de treizeci de ani, când încã le fãceam baie pãpuºilor ºi le primeneam lenjeria de sãrbãtori. Când toþi cei din jurul meu se uzmeau cu covoare întinse pe barã, cu ditamai perdele, draperii grele ºi cuverturi puse la uscat, ieºeam ºi eu pe balcon cu un lighenuº în care aveam poaspãt spãlate haine de pãpuºi ºi costume de urs de pluº din care scosesem umplutura. Le agãþam cu meticuloziate la uscat, le prindeam câte douã cârlige de rufe: Asta era treabã serioasã sau era joc? Mã jucam de-a treaba, sau chiar fãceam treabã? Nu-mi puneam probleme în legãturã cu ceea ce ar putea considera despre mine vecinii. În acest timp, cu cea mai caldã simpatie, Florin fãcea aluzii la Rain Man.

ªi acum spãl jucãrii, dar asta nu este o joacã, pentru cã scopul nu este acela de a imita o treabã serioasã, ci o necesitate: sã-mi protejez copiii împotriva microbilor. Chiar ºi copiii ºtiu asta ºi ca sã ne jucãm totuºi cumva, inventãm fel de fel de alte chestii: de-a concursul, de-a spectacolul, ºah chinezesc, etc.

ªi apropo de mimetismul implicit jocului, constat cã n-am mai jucat de mult mima. Acesta este un joc de societate fãrã impuritãþi competiþionale, care poate fi jucat pânã la adânci bãtrâneþi. Cu cât sunt acestea mai abisale, cu atât mai gratuit ºi mai spectaculos este jocul, constând în gesticulaþia pe baza cãreia ceilalþi trebuie sã ghiceascã cuvântul din gest: ce sã mai vorbim despre André Leroi-Gourhan? Jocul ne elibereazã.

În concluzie, ursul albastru de pluº îl am ºi astãzi, dupã ce a trecut prin atâtea aventuri, dar asta este o altã poveste. Plus cã mã joc pe internet. Cu toate premisele enumerate mai sus, pornind de la majora conºtiinþei gravitãþii jocului. Deci încã mã mai joc azi. Mã joc ºi scriu. Mã joc.

 


[1] Autorii lucrãrilor Homo ludens, respectiv Resurecþia lui Dionysos : jocul ºi dimensiunea esteticã în discursul filosofic ºi ºtiinþific modern ; pe aceasta din urmã am ºi recenzat-o, dar, Slavã Domnului, nu mai  gãsesc publicaþia respectivã.

 

Comentarii cititori
sus

Irina Wolf

 

Mai în joacã, mai în serios

 

Întrebãri aparent uºoare, pe care ar fi bine poate sã ni le punem mai des, nu numai în prag de vacanþã. Întrebãri simpatice, care m-au fãcut sã parcurg în gând “etapele de joacã” prin care am trecut în adolescenþã. Practicam pe atunci cu pasiune diferite jocuri de cãrþi, dar în special jocuri cu culorile, pictam, “jocuri” pe care parþial le-am reluat dupã o întrerupere de aproape 30 de ani.

În 1992 am schimbat registrul jocului, dupã naºterea fiului meu, reinventând jocurile copilãriei. Incitatã de el, a urmat o perioadã pãtimaºã a jocurilor la calculator. Totuºi, mã întreb, când m-am jucat oare ultima datã cu o fiinþã umanã? Cu patru ani în urmã mã mai jucam cu fiul meu (pe atunci avea cincisprezece ani). Mergeam împreunã la mare ºi practicam jocuri de cãrþi sau jocuri sportive. La polul opus, îmi amintesc cã acum doi ani am avut o iarnã ce a fost foarte darnicã în fulgi de nea. Atunci am petrecut o zi minunatã în pãdure cu prieteni la sãniuº ºi am fãcut ºi un om de zapadã. În încheiere, am tras o bãtaie straºnicã cu bulgãri de zapadã. Invariabil, jocurile sportive, îndeosebi cele de iarnã ocupã un loc special în viaþa mea.

Parcã mai mult decât atunci când eram copil îmi place însã sã mã “joc” cu cuvintele. Îmi place sã scriu, sã cercetez, sã adun ºi sã transmit mai departe informaþii, mai în joacã, mai în serios, dar mai ales sã mã descopãr scriind.

 

Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey