•  Mihai Ghiþulescu
•  Xenia Karo


sus

Mihai Ghiþulescu

 

Chiºinãu - mix

 

Rãmãsesem la ceas de searã pe strada Grenoble, în Vila Verde. Stãteam la o masã mare și cucãiam când m-a trezit un „Da!”, rostit în cor. Cineva, probabil magnetizat, prinsese curaj sã întrebe „Bã’, voi chiar credeți cã Moldova e pãmânt românesc?”.

Cam știam deci cu cine umblu, a doua zi, când ne-am îmbarcat în autobuz cu destinația Academia de Științe a Republicii Moldova. Mã așteptam sã mã simt stingherit, dar n-a fost așa, cãci naționaliștii mei erau, în mare parte, bãieți simpatici. Dacã îți „iubești” țara, nu înseamnã cã nu poți sã o iei la mișto. E chiar recomandat!

monumentÎn fața Academiei, stã înfipt un monument proletcultist dedicat bilingv „eliberãrii Moldovei de ocupația germano-fascistã”. „Nemți nu prea suntem și nici nu se întrevede vreo transformare!”, zice o un glas de regãțean. Printre pupãturi și amabilitãți intrãm în salã. Discursuri festive, comunicãri științifice. Observ mai multe grupuri și grupulețe. Suntem noi, cei din România, cu naționaliștii simpatici care gãsesc câte ceva de comentat la orice tip de discurs. Mai sunt frații de „peste Prut”. În rândul lor se vede o schismã între seniorii blocați în retorica lãcrimoasã de la începutul anilor ’90 și juniorii umblați în ultimii ani prin Occident (y compris la Roumanie). Ultimii se uitã cu oarecare superioritate la cei dintâi, care, în schimb, îi acuzã de trãdare. Existã, cu siguranțã, și un al treilea grup, în conflict deschis cu celelalte douã, dar el nu se poate arãta aici, sub drapelul românesc.

motocicletaOccidentalii, din diverse țãri, sar în ochi prin aerul lor dezinvolt - chiar neglijent/frivol, dupã prejudecãțile estice - în contrast cu atmosfera încã incomplet destalinizatã la care predispune spațiul. Toatã lumea se uitã cu simpatie la ruși, un grup foarte pitoresc, format din oameni de toate vârstele, volubili și - dacã mașinãriile de traducere merg cum trebuie - decenți ca discurs științific. Din când în când, fețele li se lungesc a uimire. Cineva cu funcție îmi povește cã, în urmã cu puțin timp, au avut ocazia sã afle de la anumiți autohtoni, de fațã, cu totul altceva decât susțin ei acum. Oficialul se aprinde. Mi se plânge de colaborarea dificilã cu „frații noștri”, care se dovedesc, prea adesea, a fi și „frații lor”. Dau semne de nerãbdare. Aș vrea sã ies la plimbare. Interlocutorul de ocazie mã citește: „Fugi câteva ore! Ia-o în sus pe «Ștefan cel Mare»! O sã vezi repede tot!”. Așa fac. Îmi pun telefonul la ureche și trec, zâmbind tâmp, printre câțiva clasici ieșiți la țigarã.

graffitiCobor într-un pasaj subteran, luminat doar de câteva graffiti-uri. Zidurile sunt un adevãrat câmp de luptã: inimioare vs. capete de mort, România vs. Rusia, Moldova vs. Moldova și tot așa. Ies la luminã într-o piațã pestrițã cu firme din acelea care se vãd de la Vancouver la Vladivostok, pe orice parte ai lua-o. Printre ele, relicve ale comerțului sovietic, convertite, dupã, putințã la capitalism. Case de schimb, cât cuprinde.
Îmi mai sucesc gâtul dupã câte o zolushka îmbrãcatã sumar și de fiecare datã mã lovesc de câte o babushka învelitã în cârpe colorate. Intru la Bucuria, brand-ul de țarã, cu dulciuri și alcooluri haios ambalate. E coadã și se vorbește numai rusește. Cer și eu cum pot bomboane de toate felurile. Ies și merg înainte. Trec printr-un bazar unde stegulețele românești și rusești, de vânzare, fluturã printre bikini și sutiene chinezești. Ajung la Catedrala Mitropolitanã. Pierd vremea citind un panou pe care tinerii au mâzgãlit cu marker ce le-a trecut prin cap. Mã așez pe o terasã și zãbovesc timp de o bere Chișinãu. Traversez, ocolesc statuia lui Ștefan și mã întorc prin fața Parlamentului. Iau de la un chioșc țigãri rusești, Prima, fãrã filtru, în pachet roșu, cartonat. Costã 70 de bani românești și miros ca șifonierul lui bunicu-meu.

reclamaPe partea asta e zona suvenirurilor. Mã uit și eu printr-un magazinaș de oale și ulcele. Când mã apropii de tejghea, o vânzãtoare leneșã mã previne cã totul e mai scump decât scrie în vitrinã. Repet manevra la o tarabã cu bijuterii și briz-briz-uri. La fel! Îmi dau seama cã țoalele destul de festive și Nikon-ul legat la gât mã fac sã par mai occidental - și deci mai bogat - decât sunt. Bine cã nu mi-a trecut prin cap sã iau taxi. Probabil m-ar fi costat cât benzina de întoarcere acasã. Într-un talcioc cu vintage-uri comuniste îmi vine sã mã tocmesc ca în târg la Romanești. Merge!!! Mi se scufundã însã corãbiile când o fãtucã insistã sã-mi vorbeascã rusește. „Pa rumunski!”, încerc eu. „Niet rumunski! Pa ruski, pa moldavski!”, rezistã ea. „Niet rumunski, niet clienski!” și plec înjurând.

zoluscaSe însereazã și strada se umple de ținute office care se grãbesc spre casã, cãrând sacoșe uzate. Zolushka și babushka își continuã vânzoleala.
Am senzația cã m-am întors în România anilor ’90. Un monument al „turnãtorilor” și o societate intitulatã „Cernobâl” mã trimit și mai demult, în vremuri prea vag trãite.

Merg absent prin amestecul de capitalism puber și comunism decrepit. Mã uit la ceas: fix douã ore, dar mã simt ca dupã 24. În fața Academiei, oficialul zâmbește superior: „Ei, cum e? Cu orice mit ai veni aici, ți se spulberã! Hai sã mâncãm bomboane!”.

 

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Chiºinãu

(3. Înapoi acasã)

 

Cu bagajele pline de pãpuºi, de bomboane, de fel de fel de lucruºoare cu denumiri amuzante în limba românã, chemãm un taxi sã ne ducã la garã. Recepþionera, amabilã (e cazul sã menþionez cã eu una n-am întâlnit nici urmã de mitocan) se oferã sã ne ajute: „Unde mergeþi? Acasã în România? Vreþi la garã, da? Sunteþi cu domnul acela care tocmai a plecat?” ne zice arãtând într-adevãr spre un coleg care tocmai ieºea din hotel ºi se întrepta spre Cluj. „Da”, spunem într-un glas. ªi aºteptãm. Aºteptãm sã sune înapoi firma de taxi sã se asigure cã nu e pãcãlealã. Sunã, se convinge. ªi iar aºteptãm. Într-un târziu, ni se spune cã taxiul e afarã. O zbughim (vorba vine!) cu bagajele pe scãri.

„Nu vã supãraþi! Unde mergem? Noi vrem la garã!”

Suntem trei (3) fete. Ajungem la taxi ºi înþepenim (cum aveam sã ne mãrturisim dupã aceea): un bãrbat la vreo 40 de ani, enervant de blond, cu mãnuºi de piele în mâini, în maiou ca sã se vadã bicepsu’! „Unde?” ne spune rãstit. „La garã”, rãspundem aproape în cor, pierite. „Da”. Ne urcãm cu un „Fie ce-o fi!” ºi cu convingerea pentru care ne-am da (iatã!) viaþa cã nu e frumos sã ai prejudecîþi ºi sã judeci omul dupã haine. ªi pornim fãcându-ne câteva cruci în gând. „Da’ în Rumnia nu se pune curea?”, rãcneºte taximetristul. Nu înþelegem ºi tãcem. „Curea... în Rumnia... nu se pune?”. Eu sunt sigurã cã aºa trebuie sã fi vorbit ruºii când au venit sã ne elibereze. Aºa de apãsat trebuie sã fi sunat „Davai ceas!”-ul pe care bunicul ºi bãtrânii de pe strada copilãriei mele mi l-au spus aproape ca pe un descântec cât am hãlãduit pe acolo. Ne uitãm una la cealaltã încremenite? „Ce ziceþi? A... centurã... Ba da!” ºi colega din faþã se executã precipitat. Eu nu-mi pot dezlipi ochii de pe mãnuºile lui fãrã degete.

ªi rulãm nu cu vitezã regulamentarã. ªi totuºi nu e ãsta drumul. Începem sã ne foim. Parcã n-am venit pe aici. Parcã am trecut pe lângã „Iarmaroc” când am venit ºi erau vreo patru sensuri în ambele direcþii. Începem sã ºuºotim. E clar! Nu e ãsta drumul. Colega din faþã îºi adunã ultimele forþe: „Nu vã supãraþi, unde mergem? Noi vrem la garã!”, „Da, la garã”, ne spune apãsat, agasat de noi, ºi din nou poveºtile despre cât sunt ruºii de rãi îmi nãvãlesc în minte. Mai facem o încercare: „Dar nu e ãsta drumul!”, „Asta-i”. „Vã rugãm, opriþi!”. Nervos rãu de tot, taximetristul opreºte. Sunãm la bunele noastre gazde ºi iatã lumina cum sare din telefon: „Aaaaa...”. A! N-am ºtiut! Trebuia sã fim clare. Trebuia sã spunem ce vrem: „Vrem la gara de trenuri!”, nu la „Gara de autobuze”, unde se dusese colegul dupã care se ghidase prietena noastrã, recepþionera.

Taximetristul e în culmea furiei! Noi, a spaimei. Amuþim toþi. Parcã ne ºi dureau obrajii de atâta amuþire. Facem cale întoarsã, trecem pe lângã hotelul care ne gãzduise ºi din nou ne uitãm una la cealaltã. De la hotel la gara de trenuri erau cel mult 3 minute. Facem ochii mari. Din nou. Nu se poate! Ba se poate! Acum îl compãtimim pe taximetrist. Aproape cã îi înþelegem furia pe noi ºi compãtimim ºi noi. Aproape! Plutind de fericire cã am pus piciorul pe pãmânt, cã scãpãm din ghearele taximetristrului, supãrate pe noi cã suntem atât, dar atât de aiurite, luãm bagajele ºi o tulim spre peron. Povestim pe nerãsuflate ce pãþirãm. Aproape cã îi somãm pe ceilalþi sã râdã.

Iaca ºi trenul! Ne instalãm ºi coborâm pe peron. Gazdele care aflaserã de mica noastrã aventurã veniserã într-o suflare la garã sã vadã dacã reuºim totuºi sã parcurgem cei 100 de metri de la hotel pânã la gara de trenuri. Ne aduc ºi bomboane ºi alte bunãtãþuri. Râdem ca apucaþii ºi aºteptãm sã plecãm. Ne uitãm îndelung la o mireasã cu mirele ei care fac poze: lângã tren (trebuie sã fie aia cu trenul vieþii gãsim noi imediat explicaþia ºi iar ne punem pe râs), pe la ceas, mã rog, simboluri gãseºti în gara de trenuri câte vrei.

ªi ne pornim. Suntem cam obosiþi. Stãm rãstigniþi pe banchetele care aveau sã ne devinã paturi pentru o noapte. ªtim cã urmeazã runda a doua: bilete, albiturã, decont, ºtampile. Încerc sã mã adun pentru bãtãlia care ne aºteaptã. Dar însoþitorul de tren ºtie. Are experienþã. Una vasta, sunt convinsã! Nici nu apucãm sã deschidem gura cã ne spune cu argumente raþionale ºi cu jurãminte cã nu vom avea probleme, cã ne pune ºtampile oriunde vrem noi, cã CFR-ul e de vinã (vedeþi rugãmintea pe care am fãcut-o, la începutul acestei povestiri, în numãrul 22). Nu ºtiu cum omul ne liniºteºte ca prin magie. Sau suntem noi prea obosiþi ºi valorile materiale chiar cã nu au nicio relevanþã.

Trenul înainteazã spre þarã ºi noi intrãm ºi ieºim pe rând din compartiment ca sã aºezãm bagajele. Mai râdem (da, tot de episodul cu gara de trenuri), mai protestãm cã e cald rãu, mai încuviinþãm din când în când cã da, dom’le, a fost bine, a meritat sã venim.

Tãcem ºi cãdem pe gânduri. În ceea ce mã priveºte, mã gândesc mi-am atins o nouã limitã a tupeului. În ultima searã ne dusese o prietenã într-un restaurant care era special pentru cã era ºi producãtor de bere, vin, din astea. Eu am cerut cu neclintire „o bere fãrã alcool” (sã dea bine în poze). Chelnerul, blonduþ ºi cu chicã (ehee, ce vremuri!) face ochi maaari-mari ºi-mi spune ceva precipitat. Culmea, eu nu înþeleg ºi mai spun o datã ºi ne înþelegem: „Nu producem aºa ceva! Nu producem bere fãrã alcool!”, îmi spune bãiatul, iar eu mã simt brusc un OZN. Rãmân la tradiþionalul fresh. Trenul îºi vede de treaba lui.

„Intraþi câte unul ºi prezentaþi bagajele la control!”

În scurt timp, în uºa compartimentului se opresc doi poliþiºti de frontierã. Acoperã cu caschetele lor toatã uºa. Sunt mari cât roata carului ºi, evident, disproporþia dintre scãfârlia purtãtorului ºi caschetã creeazã în secunda doi un efect de un comic asupra cãruia ar fi nepoliticos sã insist. No ofence! Dar aºa e! Primul, e ceva mai înalt ºi parcã are o privire mai blândã. Cel de-l doilea, e mic, blond ºi încruntat rãu. Da’ rãu! Ne verificã paºapoartele într-o tãcere gata de atac. Trece de noi. ªi iar nu se întâmplã nimic. ªi stãm. ªi stãm. ªi rãbdarea noastrã e pe sfârºite. Credeam noi! Într-un târziu, vagonul se umple de alþi soldaþi - puºti, uniforme, caschete, bocanci, încruntare, draci. Mã cam trece aºa un fior, de ce sã nu recunosc. Schimbãm iar priviri între noi ºi ridicãm sprâncenele: „Mda, naºpa!”, pãrem sã zicem, dar doar mimãm. ªi stãm. În cele din urmã, apare o doamnã mare ºi blondã: „Ieºiþi afarã din compartiment! Intraþi câte unul ºi prezentaþi bagajele la control!”. Eu deja sunt cu þâfna pe mine, dar ºtiu cã am o problemã cu autocontrolul („care control?”, mi-a zis un prieten de curând ºi mare dreptate avea) aºa cã amân cât pot momentul dezlãnþuirii. Intru în compartiment. Pufnesc. Trântesc. Oftez profund rãu. Deschid bagajul - în care troneazã la suprafaþã papucii coraille (de plastic), o sticlã de vodcã, o pãpuºã, pijamale. „Aveþi þigãri?”, „Nu, cã m-am lãsat!” (chiar mã lãsasem atunci), „Aveþi alcool?”. „Da!” îi spun gata de atac ºi îi arãt sticla. „Bine!”. Mã lasã în pace. Trece la bagajele unei colege, care nu-ºi face atâtea probleme în privinþa autocontrolului. Ne lasã în pace.

„Dacã ar fi sã ne ia la interogatoriu, am fi foarte vulnerabili!”

ªi iar stãm. ªi stãm. Soldaþii încep sã caute. Pe sub placajul de pe culoar, pe sus, pe jos. Nu mai vãzusem niciodatã aºa ceva, prin urmare uit repede de plictisealã ºi mã þin ºi eu cu privirea cât pot dupã cãutãtorii de þigãri ºi alte orãtãnii. Soldaþii descompun ºi recompun vagonul. ªi iar se lasã liniºtea. ªi stãm. ªi stãm. Ei, trecuse de o orã. ªi apar ºi nevoile din Piramida lui Maslow. Cam pentru tot vagonul (probabil tot trenul, dar spun doar ceea ce ºtiu). Unul câte unul, ne îndreptãm în tãcere, cu privirea plecatã spre tualet (cum zice amicul Ghiþulescu). E grav! E ferecatã! Stãm nemiºcaþi. Iar eu am o revelaþie: „Ahaaa! Este o formã de torturã!”. O comunic colegilor cu explicaþiile cuvenite, mai ales cã nimeni nu înþelegea nimic: „Dacã ar fi sã ne ia la interogatoriu, am fi foarte vulnerabili!”. „Mda!” îmi dã dreptate cineva. Nu pierd timpul ºi încep sã povestesc cele ce le citisem despre închisorile comuniste. Cu lux de amãnunte! Parcã aº fi gata sã mã lupt cu comunismul! Cu condiþia sã rezolvãm întâi piramida ceea.

Se schimbã osiile ºi un poliþist îmi rãspunde scurt cã „Nu!”, n-am voie sã cobor turist tembel pe peron sã vãd ºi eu minunea ºi sã fac o fotografie ca omul. Este coborât cineva din tren (o fetiþã asiaticã, pentru care pãrinþii nu aveau toate actele). „Aveau ei o informaþie ceva!” concluzionãm noi. Iatã cã trenul se clatinã a pornire. ªi chiar pornim, dar degrabã ne ºi oprim. Alta! Vama româneascã! Nu se poate! Mã apucã toþi nervii pe care îi strunisem cu greu. Cu ai noºtri terminãm repede cã zic cã suntem oameni serioºi ºi de încredere cã nu facem prostii. Am iubit spiritul românesc atunci! Din tot sufletul meu nervos! Intrãm în þarã! Rezolvãm piramida. Telefonãm pe la famiile noastre. Povestim vreo douã ore pe nerãsuflate experienþa. Adormim relativ fericiþi!

Ajung sã pun piciorul pe pãmânt craiovean. Aprind o þigarã! Acasã dau peste cap o canã de cafea serioasã ºi bunã. Ah! Mirobolantã desfãtare! Seara mã duc la Shakespeare Festival. Dau pãpuºi, dau bomboane „Bucuria” - cele mai frumoase.

O prietenã îmi spune vorbã bunã: „Împãrþiºi bucurie în toatã sala!”. Cu aceste cuvinte, închei aici povestea mea (existã ºi epilog, dar este mult, mult prea sentimental).

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey