•  Cornel Mihai Ungureanu


sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Bãrbaþii aceºtia pe care îi iubim

(fragment)

 

Isabela sãri pe fereastrã. Se strecurã prin spaþiul îngust dintre zid ºi viþa sãlbaticã, pãºi atentã pe dalele de ciment ºi dãdu colþul în gangul cu pereþi galbeni, scorojiþi. Deschise poarta ºi, ajunsã în strada pavatã cu piatrã de râu, ce cobora spre bulevard, îºi puse micul rucsac în spate, rãsuflând uºuratã. ªtia cã Albert va sta morocãnos ºi cã a doua zi, când Eline va fi în baie sau în bucãtãrie, iar ei vor rãmâne singuri, îºi va lua chipul de om înºelat în aºteptãri, nemulþumit cã nu primeºte ceea ce pretinde, ca ºi cum i s-ar cuveni. Era sãtulã de jocul ãsta, început în iunie, la mare, care o fãcea sã se simtã pe nisipuri ºi sã audã urlând, în propriul stomac, hoarde de câini în lanþuri, în unele seri. Voia sã îºi rezolve ºi problema cu disponibilitatea, cãci dacã îi zicea cineva „Hai!”, înclina sã rãspundã „De ce nu?”, ºi asta îi dãdea impresia cã jongleazã cu 100 de farfurii deodatã. Avea, mai ales, chef sã fugã, cãci o înãbuºau tristeþea de om respins a lui Albert, egoismul Elinei ºi perspectiva orelor de mate cu Panait.

Propunerea Maurei, deºi era tot un „Hai!”, venise la þanc ºi chiar dacã peste oraº se lãsa, ca un alint, o luminã galbenã de septembrie, iar din curþi rãzbãtea parfum de struguri copþi, leandri ofiliþi ºi petunii, cu gândul la ziua de luni, prima de ºcoalã, Isabela se simþea ca un salcâm înflorit: cu sufletul pe-afarã. I se pãrea cã în acea dimineaþã de sâmbãtã în jurul ei universul se curbeazã altfel, primise de la Natalia un sms care începea cu „draga mea superlady” ºi ea chiar credea cã e o superlady ºi cã nu i se poate întâmpla nimic rãu vreodatã, iar asta o transforma într-un bulgãre de zâmbet cãruia drumul în pantã îi dãdea un plus de avânt.

Pufni în râs când un bãiat blond ce se apropia din faþã, þinând grijuliu cu amândouã mâinile o pungã transparentã în care înotau doi peºti roºii, se împiedicã tot mãsurând-o din cap pânã în picioare. „ªi eu pe tine!”, îi rãspunse, în gând. ªtia cã e frumoasã în rochia veche, cu o croialã din anii ’70, viºinie - dacã ar fi putut sã aibã câteva culori rezervate doar pentru ea, „viºina putredã” ºi bejul le-ar fi pãstrat sigur -, ce-i acoperea pe jumãtate coapsele albe. O ºterpelise din ºifonierul Elinei. Tot din cutia ei metalicã, mâncatã de ruginã la colþuri, pe care scria „London Tea”, luase perlele ºi rujul cu miros de bomboane date prin cafea. Îl folosise ºi îl aruncase în rucsac, unde îºi mai pusese blugii preferaþi, douã fuste, trei tricouri, câteva perechi de chiloþi ºi de ºosete, o pijama de varã, cu pantaloni scurþi, bascheþii, douã pulovere ºi trusa de cosmeticã. Îi încercase ºi parfumul, amestec de rãºinã de copac tãiat încet, violete prãfuite ºi iasomie din cristale de gheaþã, dar nu i se potrivea, o ducea cu gândul la flori moarte, bãtrânealã ºi amorþeli, aºa cã îl pusese la loc ºi îºi dãduse pe gât ºi dupã urechi cu al ei, Elisabeth Arden, pe care Tudor i-l adusese din Danemarca.

Se apropia de 9 ºi în preajma Podiºorului aerul era plin de fluturi. Clopotele Bisericii Harºu rãsunau peste acoperiºuri, iar porumbeii gungureau pe vechile antene din curþi cu smochini, cu vrejuri uscate de roºii ºi cu hârtii ce mimau vitralii în ferestrele de la stradã ale ultimelor case pe lîngã care trecu grãbitã, înainte a intra pe bulevard. Aici era mai aglomerat ºi mai cald, poate ºi pentru cã pe marginea drumului muncitori cu busturi goale sãpau ºanþuri adânci, umplând aerul cu praf, iar alþii turnau asfalt încins pe anumite porþiuni de trotuar. Doi cerºetori bãtrâni care îºi ridicaserã scãunelele ºi voiau sã plece acasã, îi fãcurã semne disperate, cãci femeii îi cãzuse ceva din poalã. „Prindeþi-ne ºi nouã...”, atât înþelese din cuvintele lui ºi, urmãrind direcþia în care arãtau amândoi, vãzu oul care se rostogolea spre rigolã, îl opri ºi îl puse în mâna lui uscatã. „Dã-mi cinci lei, sã îºi ia ºi baba o þuicã!”, plusã bãtrâna. Îi dãdu un leu, pentru sinceritate, apoi îl sunã pe Tudor, intrã însã cãsuþa vocalã, el îºi spuse numele ºi o invitã sã lase un mesaj, dupã semnalul sonor. „Pe unde umbli? Nu pot sã înþeleg!”, se strãdui sã fie cât mai vehementã. Închise ºi începu sã râdã. Se opri lângã un chioºc de ziare ºi îºi aprinse o þigarã.

Avea în privire un rãmas bun tandru, ca atunci când era micã ºi pleca în tabãrã. Aspira cu nesaþ imagini: o mãmicã negociind cu fetiþa blondã: „Hai sã îþi iau o îngheþatã! Te rooog!” ºi refuzul tranºant „Nuuuu! Nu vreaaaau!”, cuvintele de pe un grafitti – „Sunt respins de mediu”, o cãþeluºã ce cãuta sã se împrieteneascã mai ales cu femeile având sacoºe în mâini, ºi care veni ºi la ea, dând din coadã. „N-are nicio importanþã câþi prieteni mai ai tu, ci doar cã eºti prietenã cu mine”, o asigurã ºi o mângâie doar, cãci în rucsac nu era nimic de mâncare. Se întreba cum va fi întoarcerea, cât de schimbat îi va fi ochiul atunci ºi sunã telefonul. Era Tudor.

- Ai primit mesajul meu?, îl întrebã.

- Nu. N-am niciun mesaj. Aproape sigur ai sunat în altã parte.

- Aproape sigur am sunat în altã parte ºi vocea ta a spus numele tãu, îl ironizã.

- Bine, râse el, verific acum. Vii „la conac”? (aºa botezase ea casa în care el locuia împreunã cu un unchi plecat pentru trei luni în Australia)

- Parcã era vorba despre o limonadã, în oraº.

- Care e diferenþa între a bea un suc la cofetãrie sau la mine?

- La tine dureazã mai mult.

- Da, dar am sirop de zmeurã. Ce sã mai pregãtesc?

- Mandarine ºi bunãtãþi, acceptase.

Nu era departe, cam 10 minute, trebuia sã traverseze însã ºi sã o ia pe “Eminescu”. Depãºi o femeie bãtrânã în doliu, care mergea destul de repede, îi auzi gâfâitul, în clipa în care trecu pe lângã, ºi grãbi pasul, ca sã-l lase în urmã, dar se þinea dupã ea. Pe pasarelã o mai opri ºi un muncitor, îi ceru o brichetã ºi Isabela îi dãdu, dar acela tot nu reuºea sã îºi aprindã þigara. Zgomotul pe care îl fãcea bastonul bãtrânei, izbind în ritm alert piatra cubicã, se apropia, tot mai intens, ºi abia dupã ce îi fãcu loc femeii în negru, care trecu ºuierând ca o locomotivã ajunsã la capãtul puterilor, Isabela îºi dãdu seama cã de jos, din ºanþul adânc, doi constructori priveau fãrã jenã, în sus, de-a lungul picioarelor ei. Le auzi, deºi nu ar fi dorit, cuvintele, aºa cã grãbi ºi ea pasul, fãrã sã-ºi mai ia bricheta, ignorându-le strigãtele. În minte îi veni Panait, care o chemase în cabinetul de mate, în pauza ultimei zile de ºcoalã, dupã ce o þinuse aproape toatã ora la lecþie, în rochia lungã, roºie, decoltatã ºi, îºi dãduse seama dupã privirea lui, transparentã, când ea avea fereastra însoritã în spate. Îl gãsise aºezat la masa de lucru, o rugase sã se apropie ºi, cu ton profesoral, o pusese sã sufle cãtre el pentru a verifica dacã a fumat. Era un birou lat, fusese nevoitã sã se sprijine cu mâinile ºi sã se aplece, cãci el nu schiþase vreun gest de apropiere, aºtepta þeapãn. Se pierduse sub rãsuflarea ei, ochii lui nu se puteau dezlipi de buzele ei, coborâserã apoi cãtre sânii descoperiþi, din acel unghi, pânã în vârful sfârcurilor, cãci nu purta sutien. Isabela simþise la început jenã, imediat ieºise însã la ivealã aroganþa lumii ei sigure, intangibile, de adolescentã cuminte ºi încântãtoare, aºa cã mestecase guma pe care o avea în gurã ºi mai suflase o datã. Când bãrbatul îi ceruse apoi, în pretinsul sãu elan detectivistic, mâna dreaptã, sã i-o miroasã, ea se dãduse singurã de gol, întânzându-i-o pe cea stângã. “Bine, bine”, mormãise el, roºu ca racul, ºi Isabela plecase repede-repede.

Se întrebase atunci, ca ºi douã sãptãmâni mai târziu, când lucrurile o luaserã razna cu Albert, ce a fãcut greºit, care e contribuþia ei. Poate cã Panait n-ar fi scos-o la tablã, dacã ea nu se ducea la ºcoalã, în acea zi, în rochia roºie. Poate cã Albert n-ar fi fost atât de îndrãzneþ, pe plajã, de n-ar fi avut loc, mai întâi, “scena corsetului”. Acum se gândea la Tudor ºi la invitaþia lui acasã, ar fi vrut ca el sã o primeascã fãrã aºteptãri, ca pe o bunã prietenã sau ca pe o bunã cunoºtinþã, dar poate un bãrbat sã nu se gândeascã la unele lucruri sau mãcar sã nu arate cã i-au trecut prin minte? Fusese mai tãcut, în ultima vreme, iar Isabela se abþinuse sã îi cearã vreo explicaþie, dându-ºi singurã lãmuriri, dupã cum o dusese capul. Nu îi mai trimisese mesaje atât de personale ca altãdatã, nici mãcar “uite ce poezie am citit azi!”, pentru cã avea impresia cã lui i s-ar pãrea cã sare calul. Ce cal, nu ºtia. Pentru ea, relaþia lor stãtuse mereu sub semnul cuminþeniei ºi nu voia sã se tulbure ºi lacul ãsta, mai ales acum, când pleca. Începuse însã, din acea varã, sã descopere cã bãrbaþii vorbesc o limbã diferitã ºi cã interesul ei pentru lumea lor este, de cele mai multe ori, interpretat greºit, într-o cheie care îi era îndepãrtatã, dacã nu strãinã. „Ai grijã, farmecul tãu personal te poate duce unde nu vrei sã ajungi ºi nu te mai poþi întoarce. Un joc în care intri, dar din care nu poþi ieºi când vrei, nu mai e joc”, îi spusese Petra. Nu apucase sã o înveþe cum sã evite dezechilibrele, cum sã fie deschisã ºi protejatã, în acelaºi timp, cum sã se apere de agresiunile lor, fãrã sã fie necesar sã se izoleze ori sã-i goneascã.

Intrã în curtea umbritã de pomi ºi Cliff îi ieºi în întâmpinare. Mirosea a câine bãtrân care mâncase ostropel ºi se gudurã pe lângã ea, cãci relaþia lor începuse cu niºte cãpãþâni de peºte. Leagãnul din spatele casei se miºca alene, ca ºi cum cineva s-ar fi ridicat nu demult din el, iar lângã uºã dormeau douã pisici fãcute colac, cu cozile întinse regulamentar pe lângã corp. Pe Agigea, cãreia Tudor îi spunea „Umflãþica”, o luã de lãbuþe ºi o ridicã într-o poziþie de dans, deloc pe placul ei.

- Eºti încruntatã? De ce eºti încruntatã, fetiþo? Nu ai niciun motiv!, o asigurã Isabela ºi se îndreptã cãtre cealaltã, pe care nu nu o cunoºtea, cu gândul sã o pupe.

- Prinde ºobolani, de-aia am adus-o. Chiar azi a vânat doi, zise Tudor, ieºit în prag, ºi ea renunþã la tandreþe.

Intrarã, urcarã treptele ºi apucarã pe coridorul ºtiut. Era curat ºi rãcoare în camera lui cu trandafiri uscaþi în vazã ºi muºcate în fereastrã.

- N-am gãsit mandarine, aºa cã am pedalat pe bunãtãþi, zise, arãtând spre platoul în care minieclerele ºi bomboanele cu lichior predominau.

Isabela se aºezã în fotoliul familiar, Tudor îi recomandã douã articole dintr-o revistã, vorbirã despre cãrþi ºi despre începutul ºcolii, o întrebã, în felul lui insistent, ce mai fac Eline, Albert, cei doi copii, o interogã despre sine, cu privirea avidã, cãutând-o uneori pe a ei, de parcã ar fi vrut sã o absoarbã, ºi Isabela se plânse un pic, nu mai fãcuse asta demult. O încânta la el simþul umorului, o fãcea sã se simtã pozitivã ºi în largul ei, jocul întrebãrilor directe ºi al rãspunsurilor spontane era epuizant, dar ºi fermecãtor, iar ea se purta ca un braþ dintr-o maºinãrie veche pe care o vãzuse cândva într-o tipografie: îºi culegea repede cuvintele, se retrãgea, aºtepta reacþia, rãspundea. Tudor nu semãna deloc cu Eline, care de cinci-ºase ani îi spunea sãptãmânal: „Trebuie sã ieºim ºi noi în oraº, sã vorbim!” ªi nu vorbiserã niciodatã nimic. Eline nu avea idee cine mai e ea, cã meseria pe care ºi-ar alege-o ar fi sã acorde numãrul corespunzãtor de stele restaurantelor, de exemplu, cã ar vrea sã aibã un wombat, cã atunci când rãmâne în beznã o sperie mai tare întunericul din spate decât cel din faþã, cã se simte frustratã atunci când ceilalþi îi cer ceva care îi mãnâncã timpul: dacã îi ajutã, e nemulþumitã din cauzã cã nu i-a putut refuza ºi a pierdut vremea, dacã nu-i ajutã, se simte vinovatã. Tudor ºtia, pentru cã punea întrebãri, iar pe Isabela o mãgulea atenþia lui, îi fãcea plãcere sã fie în centrul atenþiei, o ºi ajuta, dãduse jos, uneori, piei vechi, dureroase sau doar le mutase mai departe.

Nu putuse duce mereu sinceritatea pânã la capãt, lãsase ºi tãcerea sã vorbeascã sau alesese omisiunea, forma comodã de minciunã, teritoriul fragil, în care la început se simþise ca elefantul în magazinul de porþelanuri, dar care o ajutase sã protejeze ºi sã se apere, deopotrivã. Era starea ei frecventã aceastã defensivã, ascunsã cel mai adesea sub masca de femeie trufaºã, care îi ascundea de fapt uimirea confortabilã cã e doritã ºi cea mai puþin plãcutã cã trebuia sã aleagã, iar opþiunea ei aducea furie celui respins. Chiar ºi Tudor o luase prin surprindere, la începutul verii, o fãcuse promiscuã dupã ce vãzuse câteva fotografii în care ea dansa cu Victor, la cheful de absolvire a clasei a XI-a. “Nu îmi place sã vãd cum te þin alþii în braþe”, zisese. Ea tãcuse, nu putea sã-i spunã cã, dupã petrecere, într-un ascunziº din întunericul curþii interioare a liceului, Victor îi declarase cã o iubeºte, în felul acela de-þi vine sã aplauzi ºi sã mai chemi câteva fete sã asculte ºi sã ºopteºti cu publicul: miºto cuvintele! ªi cã o sãrutase ºi îl lãsase sã-i mângâie blugii ºi, în cele din urmã, sã-i desfacã nasturii bluzei ºi sã-i scoatã sânii în aerul cu parfum de regina-nopþii ºi cã, da, îl atinsese ºi ea. ªtia cã Tudor ar deveni necruþãtor, aºa cã îºi colora rãspunsurile în nuanþe mai confortabile, ca pentru un motan cu tabieturi de modã veche.

O întrebã dacã vrea sã vadã un film ºi zise da, el îi fãcu loc pe pat, monitorul nu se vedea din fotoliu. Isabela nu se putea concentra, îl privea din când în când lung, cu coada ochiului, ºi i se pãrea frumos. Nu în canoanele clasice, nici nu ar fi ºtiut sã spunã ce o atrage la un bãrbat, dar el avea ceva exotic în trãsãturi, ochi de miez de noapte, gene foarte lungi, pãr negru, sârmos ºi des, piele albã, nas cu “personalitate”, care se transforma în cioc de pasãre de pradã când zâmbea. Un zâmbet crud. Braþe lungi, degete nervoase ºi subþiri. Simþea cã ºi el o studiazã, din când în când, cã face un bilanþ, în tensiunea acoperitã de conversaþii, ºi cã îi e pe deplin favorabil.

Se simþea uneori pierdutã, în prezenþa lui, fetiþã de generalã pusã la colþ. „De ce m-a chemat aici? Ce vrea de la mine? Doar sã îmi care ghiozdanul sau îmi va cere prietenia?”, se întrebã, pentru prima datã în cei trei ani de când îl cunoºtea. Crezuse, pânã acum, cã e binevoitor cu ea aºa cum se întâmplã când întâlneºti o creaturã mai dubioasã ºi vrei sã o pui sub microscop pentru amuzament ºi ca sã descoperi ce e dedesubt. Dar dacã amiciþia lui e tot vânãtoare, cum va mai descurca ea un nod sentimental ºi ce va mai rãmâne din el? Poate cã tot ea purta vina, îºi trata prieteniile precum iubirile, nu punea o linie de demarcaþie clarã, dupã cum o avertizase, zâmbitoare, Petra.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey