•  Alina Rece


sus

Alina Rece

 

Doar încercãrile mari ne pot schimba, umaniza

 

De unde din Ardeal?

Din Cluj. Dar de-acum craioveancã.

Vorbiþi cu accent?

Când pot sã mã joc, când mã rãsfãþ.

Cum sunt oltenii faþã de ardeleni?

E o întrebare grea, pentru cã nu putem sã generalizãm. Oamenii pe care i-am întâlnit eu sunt OK ºi atunci... Prietenii mei îmi spun cã sunt o ardeleancã atipicã, poate de aceea m-am adaptat foarte bine. Oricum, am lucrat în mai multe zone din þarã, am stat ºi în Bucureºti, oraºul care mi-a lãsat o impresie neplãcutã, deºi am întâlnit ºi acolo oameni de mare calitate. În general, nu am avut probleme de adaptare.

 Aþi ajuns ºi la Buzãu (Regele Gol, de Evghenii Svarþ, dupã basme de H.C. Andersen la Teatrul “George Ciprian”). Cum e sã lucrezi cu adolescenþii?

A fost greu pentru cã aveau programe diferite. A fost greu sã-i adun. La lucru au fost foarte deschiºi, maleabili. Nu aveau tehnicã. A fost nevoie de un efort mult mai mare, decât pentru actorii profesioniºti cãrora doar le spui ce e de fãcut. Dar ei au fost deschiºi, le-a plãcut ceea ce aveau de fãcut ºi, în afarã de faptul cã era un program discontinuu, s-au mobilizat. A fost ºi o experienþã umanã, în general, teatrul este o asemenea experienþã ºi face parte din destin. Dar pentru ei a fost ceva ca de pe altã planetã.

Cât a durat pregãtirea spectacolului?

S-a întins pe douã luni.

Existã tineri iubitori de teatru care sã vinã constant la un proiect?

Ei au acolo o clasã de teatru la liceul de artã. Sunt asemenea clase în liceele vocaþionale. Dar erau copii ºi de la alte licee. De exemplu, doi bãieþi de la Seminarul teologic, pe care pãrinþii profesori îi lãsau sã joace teatru, ºtiind despre ce este vorba. I-am adunat, ei s-au mobilizat, s-a format un grup, ne-am iubit foarte tare, ne mai sunãm.

De câte ori s-a jucat?

S-a jucat de foarte multe ori, vor s-o reia ºi acum, deºi unii au plecat deja la facultate. Pentru mine, a fost prima experienþã ºi pot sã spun cã rezultatul obþinut a fost de 90% dintr-unul în care aº fi lucrat cu profesioniºti. Cã munca a fost mai multã, e adevãrat.

Sunt mai maleabili oamenii decât pãpuºile?

Pãpuºile sunt ºi ele mânuite de oameni. Diferenþa esenþialã între actorul pãpuºar ºi actorul de scândurã este cã primul, care trebuie sã transmitã pãpuºii emoþie, sentiment, stare, gând, are o modestie ºi aproape o umilinþã, ceea ce-i face o mare cinste. Adicã "nu sã ies eu în faþã", ci sã transmit pãpuºii energia ºi sufletul, talentul ºi mãiestria mea.

El rãmâne în umbrã.

Da, îºi asumã rolul ãsta. Or, asta mi se pare extraordinar în artã, unde ego-ul primeazã ºi nu ºtiu dacã totdeauna valoarea e totodatã legatã de cantitatea de ego. Cei mai mulþi artiºti mari sunt ºi foarte modeºti. Ei ºtiu cã talentul pe care-l au vine din altã parte, de la Dumnezeu. Sigur, este ºi munca lor, dar numai munca nu ajunge. ªi atunci, ei, recunoscând lucrul ãsta, sunt un pic mai modeºti ºi mai aproape de adevãr.

Regizorul se simte un creator? Are parte de ispita asta?

Da, se simte. ªi eu am trecut prin mai multe etape. Este ºi asta. Din fericire, am depãºit-o. Mi-am dat seama cã ºi eu sunt ca ºi pãpuºa mânuitã din umbrã. Ceea ce fac eu e un fapt artistic care are scopul de a uni oamenii, cei de pe scândurã sau din spate cu cei din salã, printr-o emoþie extraordinarã, unicã, pe care nici filmul nu o poate produce. Filmul nu poate produce acelaºi tip de emoþie cum produce teatrul, el opereazã cu alte mijloace. În general, arta modeleazã emoþia. Dar arta este nostalgia lui Dumnezeu, cum a spus pictorul Alexej von Jawlensky; ºi noi suntem copiii lui Dumnezeu în artã. Nu trebuie sã te consideri un Dumnezeu, pentru cã nu eºti. Eºti un artist, ºi eu am trecut de mult, am depãºit momentul de vanitate. Sigur, sunt un om care coordoneazã mulþi alþii ºi atunci trebuie totodatã sã ai ºi forþã sau un pic de determinare, de fermitate în relaþiile astea, dar asta nu înseamnã cã eu mã consider superioarã cuiva, omeneºte vorbind.

Care e reþeta ca sã conduci mulþi oameni, cu caractere diferite? "Pumnul" sau "palma" (palma în sensul de mângâiere)?

Asta nu se poate învãþa. Mã ascultã, pentru cã am argumente. De cele mai multe ori mã ascultã, pentru cã înotãm în acelaºi sens, vrem ca spectacolul sã iasã bine. Ei de la început trebuie sã-ºi asume rolul de a intra într-un angrenaj armonic care a fost conceput de altcineva. Ãsta e un lucru pe care trebuie sã ºi-l asume. Se întâmplã sã aibã ºi actorii propuneri extraordinare, dar care nu se armonizeazã cu coloana vertebralã a spectacolului, cu liniile de forþã ale spectacolului ºi atunci trebuie sã renunþãm, dar asta se întâmplã la o negociere foarte caldã. Totdeauna când începem o repetiþie, mã strãduiesc ca atmosfera sã fie una deschisã, de dragoste în sens profund uman, ca sã putem sã lucrãm. E foarte greu, sunt orgolii, frustrãri chiar, ºi trebuie sã-i înþelegem. De multe ori cred cã am reuºit, sau am încercat cel puþin, sã reprofesionalizez oameni de teatru care erau atât de dezamãgiþi de condiþiile materiale ºi se gândeau chiar sã renunþe. E bine sã ne spunã câteodatã cineva cã valorile adevãrate existã ºi sunt mai puþin determinate de condiþiile astea...

Existã ºi oameni care erodeazã?

Caracterul oamenilor nu se schimbã. Se poate modela pe o anumitã situaþie, pe o anumitã perioadã de timp, astfel încât anumite conflicte latente sã nu izbucneascã un timp, dar dacã omul crede cã locul lui nu e acolo, cã el ar fi trebuit sã aibã alt rol, asta nu-i poate scoate nimeni din cap. Pentru o schimbare fundamentalã a caracterului cuiva e nevoie de un ºoc, de o situaþie limitã de viaþã ºi, uneori, nici asta nu e de ajuns. Numai încercãrile mari ne pot schimba, umaniza. Eu încerc sã fac, nici eu nu ºtiu cum, sã-l determin sã înþeleagã cã în acel spectacol ãsta e rolul lui ºi aºa mai departe. Dar sunt puþini actorii de genul ãsta.

Am aflat despre regizori care vin ºi zic actorilor: faceþi scena asta! Unii impun strict o viziune, alþii nu vin cu nicio propunere ºi lasã actorii sã facã aºa cum cred ei.

Eu fac parte dintre cei care ºtiu ce sã cearã unui actor. Poþi la un moment dat sã adaptezi prima variantã, dar am descoperit cã, atunci când te duci nepregãtit, eºti taxat ca atare, ºi pe bunã dreptate. Actorul, în acelaºi timp, trebuie sã fie foarte deschis ºi sã se simtã ºi el parte din proiect, sã fie convins de ideile tale. Asta e cel mai greu: sã fie convins! Nu sunt nici eu de acord ca regizorul sã lase actorul sã se zbenguie ºi sã facã doar ce-i trece prin cap, pentru cã atunci spectacolele nu au niciun gând, au doar, poate, niºte momente bune, însãilãtuiri ºi aºa mai departe. Dar, în acelaºi timp, actorii, în aceste spectacole, au bucuria de a juca, pe când la acelea în care ei nu au intrat cu sufletul, se simte o diferenþã, o rãcealã, ºi atunci eu încerc din toate puterile mele ca într-un spectacol oamenii sã se simtã bine ºi sã fie al lor. Nu mai e al meu. Fãrã actori, nu poþi sã faci teatru. Fãrã regizor se poate, deºi rezultatul e rareori unul fericit.

Regia este un teritoriu al bãrbaþilor? Femei sunt mai puþine.

Da, sunt mai puþine. Am mai avut discuþii ºi mici remarci, dar probleme n-am avut. Poate am fost amânatã sau refuzatã de unele teatre care, poate, nici nu s-au uitat pe proiectele mele… dar aici intrãm într-o zonã a subiectivismului de junglã. Un subiectivism unde funcþioneazã niºte legi cu totul aiurea.

Cãtãlina Buzoianu?

Iubita mea doamnã profesor Cãtãlina Buzoianu s-a descurcat foarte bine în regie. M-a încurajat întotdeauna, cât mi-a fost profesoarã ºi dupã terminarea facultãþii, ºi am vãzut ºi eu cã, dacã dânsa poate sã facã lucrurile astea extraordinare, ºi am fost ºi la repetiþiile ei, înseamnã cã se poate. Începuturile ei au fost grele. Mai era pe atunci doar Sanda Manu. Dar tot aºa, important e ca oamenii cu care lucrezi sã fie convinºi de argumentele tale, de calitatea proiectelor pe care le propui. Mulþumesc lui Dumnezeu cã s-a întâmplat de multe ori lucrul ãsta.

În relaþie directã cu actorii, ca sã poþi sã-i controlezi, având în vedere ºi diferenþele de vârstã...

A existat în trecut, în decursul experienþelor mele de pânã acum, a existat din partea colegilor mei de generaþie o anume umbrã. Dar actorii de peste 40 de ani ºi pânã la 70, cu care am lucrat, nu au fãcut niciodatã aºa ceva; au venit colegii de generaþie, care poate se simþeau nesiguri, dar cu actorii mai în vârstã, ºi am lucrat cu destul de mulþi, sau cu actorii maturi, nu am avut probleme, doar bucurii. Ei sunt profesioniºti. Vine un om ºi spune ceva. Rezonezi la chestia asta sau nu. Eºti actor. Nu mi s-a întâmplat, în ultimii ani, cel puþin, sã existe o rupturã foarte mare de comunicare. ªi mi-am dat seama cã e pãcat sã joci cu actori care nu vor / nu pot sã joace. Sunt actori care nu vor sã joace, care nu mai pot, care au obosit... ªi eu nu pot sã trag de cai morþi, ºi nici nu e ãsta scopul. Ce pot eu sã fac este sã încerc sã mã apropii de ei la nivel uman ºi profesional cât pot de mult.

Cum a fost promoþia dumneavoastrã?

Noi am terminat mai mulþi. Am terminat vreo 10-11, mulþi faþã de 6-7 câþi erau de obicei într-o clasã la Bucureºti.

Ce fac ei?

Sunt câþiva care mai lucreazã, nu prea mulþi, nu prea ºtim unii de alþii.

E o competiþie?

E loc sub soare pentru toatã lumea, deºi am avut experienþe de genul «capra vecinului», au trecut. Chiar nu mã intereseazã.

De ce la Bucureºti?

De ce?! A fost ºi un concurs de împrejurãri, am zis cã e mai bine pentru mine ºi a fost o cãlire Bucureºtiul. Mi-a prins bine experienþa cu toate cele.

Aþi avut tentaþia de a juca teatru?

Nu.

Cum s-a nãscut dorinþa de a face regie?

A existat de mult în mine. Când vedeam un film sau mergeam la teatru, foarte des, când ceva nu-mi plãcea, finalul sau personajele sau costumele, eu le schimbam. Construiam un discurs paralel, cum mi-ar fi plãcut mie. Mi s-a creat, nu-mi dau seama cum.

Îl scriaþi acest "discurs"?

Nu.

Nici ca un scenariu, ca indicaþii de regie?

Nu, îl aveam aºa, în minte. A fost un moment fast în viaþa mea. Eu am terminat ºi Literele ºi o profesoarã de acolo, stând noi, aºa, la o discuþie mai neconvenþionalã, a aruncat o frazã: de ce nu dai la regie, cã ai imaginaþie?! ªi asta a fost, eu nici nu visam, nu mã gândeam cã... ªtiam cã e o lume a bãrbaþilor, cã e o meserie foarte durã, ºi e adevãrat.

A, deci nu a început la 18 ani treaba asta.

Nuuu. La 22. Aºa cã, uºor, uºor am realizat cã e posibil ºi, atunci când oamenii au vise, din tot sufletul, visele se îndeplinesc. Mai devreme sau mai târziu.

Moºteniþi ceva din familie?

Nu ºtiu. Fraþii mei sunt ºi ei artiºti, unul arhitect ºi unul sculptor. Pãrinþii mai puþin, tata avea aºa, niºte înclinaþii spre artã, mai mult din plãcere.

Mergeaþi la teatru în Cluj?

Da.

ªtiþi ungureºte?

Doar câteva cuvinte. Înþeleg câteva fraze. Aºa s-a întâmplat.

Teatrul maghiar?

Teatrul Maghiar din Cluj este extraordinar. Tompa Gabor ºi regizorii pe care îi invitã... Am scris o cronicã despre un spectacol de-al lui, a fost aºa uimit. El nu ºtia cã sunt la Litere ºi, când a fãcut Cântãreaþa chealã, m-am dus la el ºi i-am zis cã vreau sã scriu o cronicã pentru revista Apostrof. Eram studentã ºi el un regizor extraordinar. ªi generos: a chemat regizori mari.

Aþi pus ceva la Cluj?

Aºa a fost sã fie, am pus numai la pãpuºi douã piese, Pinocchio ºi Albã ca zãpada, care s-au jucat zece ani. Nu s-a nimerit, nici eu nu am insistat.

Aþi vãzut þara de la Timiºoara la Buzãu ºi Baia Mare.

Da.

Cu nonºalanþã...

Pãi, a fost greu. Acum pot sã spun cã mã bucur cã am ajuns la Craiova.

Regizorul poate sã fie stabil într-un loc?

Nu prea poate, dar pentru o perioadã cel puþin... O sã am colaborãri, dar mai... rare.

Vã doriþi sã aveþi o aceeaºi echipã cu care sã lucraþi proiecte à la long?

Toþi regizorii îºi doresc sã aibã o trupã permanentã. Cum are Lev Dodin la Teatrul Malîi, unde are o relaþie personalã foarte bunã cu actorii. E important ºi asta, cum poate ºi sã nu fie. Doar bunã ziua ºi sã fie totul pe scenã, asta conteazã. Îmi doresc, dar nu ºtiu dacã e posibil. Fiecare îºi imagineazã teatrul lui mic acolo, dar... Poate... ªi ãsta e un vis. Dacã stau cuminte ºi aºtept...

Mi-a plãcut ideea pe care aþi avut-o la un spectacol cu Gulliver, la Sibiu...

Da, am legat pãpuºile de genunchii actorilor.

La Degeþica, mi-a plãcut tocmai cã aþi adus chipurile actorilor la vedere. Pe Oana Stancu o ºtim, ea e mereu vizibilã. Dar revelaþia a fost cu Ilie Turcu ºi Daniel Mirea. Plãcerea de a se juca.

Mã bucur ca ideile mele sã fie asumate ºi armonizate cu ale lor. Sigur, ºi eu am acceptat de la ei câteva intervenþii. Ei au spectacolul în mâinile lor. E al lor deja. I-am îndemnat foarte mult: sã se simtã bine ºi sã se joace, pentru cã aici nu mai era problema sã mânuiascã pãpuºi. Pãpuºile se mânuiesc ºi ele în anumite scene mai cu acurateþe, dar totul trebuie sã fie o joacã. Mã bucur cã într-adevãr ºi-au dat drumul. A fost un efort foarte mare, pentru cã sunt multe detalii. El pare aºa, uºor, nu se vede efortul, dar a fost greu pentru cã erau multe coordonãri ºi mãrunþiºuri. Câtã recuzitã a fost... Le mulþumesc din suflet cã au fãcut efortul de a face ceva ºi altfel decât sunt ei obiºnuiþi.

Foarte bunã a fost ideea cu camera care filmeazã. Astfel, orice copilaº vede de oriunde, plus cã ei sunt obiºnuiþi cu imaginea video. Aºa va fi tot timpul, cu operator?

Da, da. E un plan în plus care îmbogãþeºte spectacolul, nu oboseºte spectatorul. Poate sã se uite, poate sã nu. Dupã câteva minute, spectatorul se obiºnuieºte. Nici Degeþica nu putea sã fie mai mare ºi atunci detaliul creºte sensibilitatea.

La Pinocchio este de asemenea o proiecþie. Dar actorii au trecut astfel o treaptã. Apãruse animaþia. Acum e altã treaptã.

Da, acolo era decor. Acest mijloc, proiecþia, poate fi folosit în mai multe feluri. Am întâmpinat reacþia asta într-un teatru: nu mai fã ºi tu cu proiecþie cã am deja trei spectacole cu aºa ceva. Pãi, domnule director, dar acest spectacol justificã proiecþia. Cu argumentele astea. De ce sã nu pun? Nu pentru ca e la modã. E un mijloc de expresie. Depinde cum îl foloseºti.

Îmi pãrea cã abia dupã premierã se descoperea ideea centralã a spectacolului, cum fetiþa a fost supusã unei presiuni vizând mãritatul la dorinþa altora, de nu ºtiu câte ori.

Da, e vorba de aceste cãsãtorii de convenienþã, forþate, pânã la întâlnirea cu cel care i se potriveºte, sortitul fluture.

Au fost discuþii legate de aceastã viziune? E o temã importantã.

Sigur, am discutat despre asta. E o criticã socialã foarte durã acolo. Copilul vede ºi înþelege ºi el asta. Broscoiul vrea sã se cãsãtoreascã cu ea, Gândacul, Sobolul, la fel... ea de fiecare datã vrea sã fugã, este cumva opresatã ºi forþatã de împrejurãri. ªi, totuºi, reuºeºte sã plece ºi sã se opunã. E un traseu pe care fetiþa asta de la sânul mamei, rãsfãþatã, ajunge sa se cãleascã, sã ºtie ce vrea, sã spunã NU, sã lupte, cã asta-i viaþa, de fapt.

Pic ºi Poc perpetueazã personaje mai vechi din alte spectacole pe care le-aþi fãcut?

Am folosit clovni la un spectacol dupã Gellu Naum, dar era cu totul altceva, erau mai coloraþi, erau altfel.

Puteþi sã creaþi personajele dorite?

Da.

Din dramaturgia contemporanã româneascã aveþi preferinþe?

Viºniec!

Dintre cei mai tineri?

Nu-i prea ºtiu. Nu i-am gãsit încã.

Ce spectacol al altcuiva a rãmas bine întipãrit?

Femeia mãrii, de Bob Wilson, spectacol dupã care eu ºi încã un regizor ºi scenografi ºi actori am zis cã ne rupem diplomele ºi gata.

Pentru cine faceþi teatru?

Am avut ocazia sã asist la un spectacol cu public aºa-zis «prost» sau care nu a fost adus la teatru ºi care dupã zece minute a fost cucerit, redus la tãcere. Dar actorii au fost atât de puternci, au intrat peste ei cumva. Sigur cã e un efort supraomenesc, dar datoria noastrã este asta, sã facem teatru pentru cei care vor sã vadã teatru. Nu putem sã-i obligãm pe cei care nu vor. Noi atât trebuie sã facem, sã-i aducem în salã ºi sã punem tot sufletul. Dacã nu reuºim nicio clipã sã-i atragem, sã se deschidã, sã-i facem sã se uite la ei înºiºi, asta este. E ca la bisericã, dacã oamenii merg acolo ºi nu se îndreaptã spre propriul suflet, nu aud, nu au nicio legãturã, nicio deschidere cãtre sacru, e acelaºi lucru - inutil. Dar datoria noastrã este sã continuãm sa încercãm. Noi trebuie sã ridicãm publicul, ºi nu sã-i dãm ce credem cã vrea el. Publicul vine. La ce bun poetul în vreme de restriºte? Pãi, taman în restriºte ai nevoie... Sigur cã ºi situaþia materialã conteazã, dar dinãuntru vine reparaþia. Acum vedem în jur lipsã de interes ºi depresie generalizatã.

Cum? Cã e o distracþie...

Asta se vede din exterior. Dar înãuntru? Dacã nu te poþi bucura decât de lucruri imunde sau bârfe, atunci e o problemã, e o formã de depresie, o traumã ascunsã.

Aþi încercat sã lucraþi pentru afarã?

Nu am încercat. Ar trebui poate sã fac ºi lucrul ãsta într-o bunã zi. Au fost spectacolele mele în Ucraina, de douã ori, ºi au luat premii.

Vreþi sã vedeþi ce se întâmplã prin alte pãrþi?

Acum nu simt aºa mult nevoia. Acum mai degrabã simt nevoia sã mã îndrept spre mine. Nu vreau sã fiu originalã cu orice preþ. Vreau lucruri mai simple ºi adevãrate. Puternice emoþional. Nu insist foarte tare cu documentarea. Îmi place sã vãd, dar nu mi-am facut un scop sã vãd ce mai fac ºi alþii. Poþi sã fii profesionist ºi sã faci un spectacol la doi ani. Poþi sã fii profesionist ºi sã nu iei niciun titlu.

Faþãde cine vã raportaþi? Ce repere aveþi în propria evaluare?

Am vãzut o cronicã excepþional de laudativã la un spectacol prost al unui mare regizor. E normal ca, oricât de mare ai fi, sã nu îþi iasã toate perfect. La un moment dat, când eºti foarte tânãr, se cere sã ºtii cam pe unde eºti, pentru cã reacþia publicului e uneori ambiguã, trebuie s-o iei ºi pe ea în calcul, dar publicul e de mai multe feluri. Trebuie sã iei pulsul publicului, doar pentru el lucrãm. ªi pentru cel de la þarã, ºi pentru cel care nu a citit nicio carte, ºi pentru cei care au o deschidere ºi pentru cei plini de "cruzime" în reacþii, ca sã zic aºa, fãrã voalul convenienþelor. Cui îi place sau nu-i place. Sigur cã mai este ºi altã problemã legatã de publicul cu copii. Copiilor poate sã le placã mai mult ceea ce sclipeºte... Atunci tu trebuie sã ajungi în universul basmelor la esenþã, în miezul de înþelepciune ºi sã-l înveleºti într-o formã atrãgãtoare. Trebuie o cale de mijloc în comunicare. În momentul în care ai ajuns sã ºtii despre tine ºi sã te gãseºti pe tine, atunci nu mai ai nevoie de pãreri din exterior. Rãmân detalii: uite, ar fi bine sã pui proiecþia pe dreapta. Ok. Dar legat de concepþie, de conþinut, îþi poþi da seama singur dacã ai atins miezul sau nu. Sunt ºi niºte senzori pe care-i ai, apoi reacþii de afarã.

Se simte nevoia unor poveºti noi?

Nu. Poveºtile, miturile, de la Ghilgameº încoace, au tot. Ce se face acuma, mai nou, e pe acelaºi calapod, dar cu altã îmbrãcãminte. Nu am vazut aºa un mit nou. Sã zicem, uite, poate «Momo», al lui Michael Ende, fetiþa care se luptã cu hoþul de timp. Are o poveste contemporanã foarte bunã. Dar e mai mult pentru adulþi. De fapt, toate poveºtile contemporane sunt pentru adulþi. Nu ºtiu, dacã regizezi Johnny Bravo, ca sa dau un exemplu, faci reþetã, dar nu ãsta e scopul. Nu asta înseamnã sã þii pasul. Existã un adevãr mai aproape de zona asta supertehnicizatã. Copiii, tinerii, simt aceleaºi lucruri . Am vrut sã fac un experiment ºi, poate, Dumnezeu o sã mã ajute s-o fac, o paralelã între Romanul adolescentului miop al lui Eliade ºi un jurnal de blogger de acuma. Dacã e sã iau ce scriu ei azi ºi ce a scris Eliade, ºi ei au la vârsta asta aceleaºi stãri înãuntru. Ei vor poate sã lucreze pentru Bill Gates, cum Eliade îºi dorea sã devinã savant. Sunt ºi printre tinerii de acum unii care vor sã facã în viaþã ceva. Noi avem un fel de misiune - apostolat e prea mult spus- sã-i aducem spre valorile simple ºi adevãrate. Prin teatru, prin ce facem. I-am vãzut pe copiii ãºtia cu care am lucrat la Buzãu, discutând... M-au auzit vorbind de Marquez ºi s-au dus sã-l citeascã, pentru cã nu-l ºtiau. Poate cã, dacã le spunea profesoara, nu-l citeau. Poate sunt excepþii, dar noi lucrãm pentru cei puþini care cred încã ºi nu ºi-au pierdut definitiv busola. ªi cu atât mai mult trebuie sã ne luptãm pentru ceilalþi, care ºi-au pierdut-o.

Interviu de Marius Dobrin

(va urma)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey