•  Xenia Karo


sus

Xenia Karo

 

Din Africa ne tragem...

 

P. Picq, L. Sagart, G. Dehaene, C. Lestienne, Cea mai frumoasã istorie a limbajului, traducere din limba francezã de Luminiþa Brãileanu, Editura Art, colecþia Demonul teoriei, Bucureºti, 2010, 180 pp.


Cã superlativul este structura gramaticalã ascunsã sub patul fiecãruia o demonstreazã, cred, seria „cea mai frumoasã” a Editurii Art. Titlurile popularizeazã subiecte care, de altfel, dau bãtãi de cap omenirii (ºi-mi mãsor cuvintele) de ceva vreme (sã nu zic, de când ne-am ridicat în douã picioare) ºi transgreseazã superlativul de care, aparent, fugim cu toþii. Au mai apãrut, spre exemplu Cea mai frumoasã istorie a fericirii sauCea mai frumoasã istorie a lui Dumnezeu.

Cea mai frumoasã istorie a limbajului este, în fapt, o hoinãrealã prin câmpurile de cercetare pe care trudesc cercetãtori de care noi nu avem habar (nu neapãrat cercetãtorii britanici ºi americani care alimenteazã articolele feature ale jurnaliºtilor de week-end). Pe toþi, însã, ne fascineazã rezultatele lor, ne atrag, ne pun pe gânduri tãcute ºi plãcute. Hoinãrim, aºadar, din rezultat în rezultat, din concluzie în concluzie, din floare în floare, þinuþi de mânã de jurnalista Cécile Lestienne care intervieveazã trei cercetãtori pe care i-a considerat în mãsurã sã dea ipoteze despre apariþia ºi evoluþia vorbirii omeneºti.

Promisiunile cãrþii o fac irezistibilã. Primul paragraf din carte, din Cuvânt-înainte, ne deschide o fereastrã cãtre Graal: „Prin ce mijloace poþi sã induci anumite combinaþii de idei în creierul cuiva? (...) Ajunge sã vorbeºti” (p. 5). ªi promisiunile curg în cascadã, paragraf cu paragraf. De la surprinzãtoarea apoftegmã „Omul nu e singurul animal care gândeºte” (p. 5) la „tot ce-i mai rãmâne omului în cutia cu superioritãþi este un creier mare, cu o grãmadã de circumvoluþiuni. ªi limbajul” (p. 6), curiozitatea noastrã ajunge la paroxism. E ºi nu e satisfãcutã, ca sã-l parafrazez chiar pe unul dintre cei trei eroi.

Cartea este împãrþitã în episoade, rostuite sã simuleze un fir narativ. Pornim, aºadar, dinspre izvoarele limbajului, survolãm „saga limbilor” ºi ajungem în mintea nou-nãscuþilor, adicã în momentul „renaºterii cuvântului”. Fiecare episod are care sursã câte un specialist în limbaj (într-un sens foarte larg al termenului).

Cercetãtorii pe care Cécile Lestienne îi trage de limbã sunt: Pascal Picq, Laurent Sagart ºi Ghislaine Dehaene. Pascal Picq este paleoantropolog, profesor la Collège de France. Studiazã evoluþia hominizilor. Picq ne este prezentat ca un cercetãtor nonconformist (scuze pentru tautologie!), care „nu-ºi  mãsoarã cuvintele” (p. 8). ªi nu ºi le mãsoarã! Dincolo de reacþiile pe care le are faþã de ipotezele cu care nu este de acord, reuºeºte sã þinã pasul în materie de expresivitate cu ceea ce se cheamã o profesionistã a limbajului, respectiv o jurnalistã foarte agerã ºi inteligentã (nu, acesta nu este un paradox!).

Urmãtorul pe listã este lingvistul Laurent Sagart, director de studii la CNRS, specialist în evoluþia limbilor, un susþinãtor al plurilingvismului. Cu Laurent Sagart, Cécile Lestienne vorbeºte despre limba nr. 1, limba-mamã, limba adamicã, problemã controversatã în lumea lingviºtilor. De pildã, Merritt Ruhlen crede cã a existat o limbã numãrul unu. El crede chiar cã, în limbile actuale de pe globul pe care stãm noi, se gãsesc cuvinte din acea limbã. Astfel, unu ºi deget în limba mamã s-ar fi spus tik, doi - pal, copil - mako, apã - aq‘wa etc. (p. 79). Finalmente ºi crono-logic este adusã la masa curioºilor Ghislaine Dehaene, medic pediatru, directoare de studii la secþia de neuroimagisticã cognitivã din cadrul CNRS, specialistã în studiul limbajului la sugari. Ce înseamnã limba maternã? Ce ºi cât ºtiu deja nou-nãscuþii? Sunt întrebãri ale cãror rãspunsuri existã deja în bunã mãsurã.


Abstractizarea/Superdespãducherea humanum est

Cã limbajul este graniþa umanului ne-o dovedeºte insistent Pascal Picq. Chiar dacã papagalul imitã sunetele, chiar dacã maimuþele vervet, de pildã, au trei tipuri de strigãte de alarmã în funcþie de atacator, toate aceste specii nu au o facultate (apud Victor Bãlosu al nostru), anume nu abstractizeazã.

Cimpanzeul produce un anumit sunet care anunþã cã-i este foame, dar nu are un sunet anume pentru ce ar avea poftã sã mãnânce. Nu putem spune alunã, bananã pe cimpanzeeºte.

Deºi, iatã, drumul de la concret la abstract nu e de-o aruncãturã de bãþ, noi, the humans, nu avem o genã anume (nici mãcar FoxP2) care sã ne înnobileze cu vorbe, ºi nici mãcar un organ. Capacitatea noastrã de a jongla cu noþiuni abstracte, de a vorbi despre Dumnezeu sau despre constanta lui Planck (exemplul cercetãtorului) este o „exaptaþie” (p. 28 ºi urm.), prin urmare este un efect al unui bricolaj, unul, desigur, „genial” (p. 30). Exaptaþiile apar din acþiunea „neuronilor-oglindã” (descoperiþi de Giacomo Rizzolati), care „se activeazã în acelaºi fel când efectuãm o sarcinã ºi când vedem pe cineva cã o îndeplineºte” (p. 34). Altfel spus, repetitio mater studiorum est.

În timp ce maimuþele - ni se povesteºte în secvenþa „Cuvântul ca despãduchere” - au rãmas la simplul ºi concretul stadiu de „despãduchere”, oamenii au evoluat cãtre „superdespãduchere”, în sensul cã „un individ nu poate despãduchea decât câþiva semeni, în timp de vorbirea permite sã te adresezi la sute de persoane (apud etologul Robin Dunbar ºi neurobiologul Jean-Didier Vincent, p. 46).

Picq propune, alãturi de Yves Coppend, ipoteza existenþei unui Homo eragster, primul om adevãrat. Acesta ar fi avut 1, 60, spre deosebire de hominizii de numai 1, 30. Avea un creier mai mare ºi era un „biped modern”. Pleacã din Africa ºi ajunge în Asia ºi Europa, iar „mersul îndelungat ºi alergatul cer o fiziologie a respiraþiei adaptatã. Cutia toracicã a lui Homo ergaster, la început în formã de con, (...) va cãpãta forma de butoi ca a noastrã. ªi laringele lui coboarã. (...) suntem într-un proces de exaptaþie: laringele nu a coborât pentru cã trebuia sã vorbim, ci pentru cã am început sã alergãm” (p. 59). Vorbirea este, iatã, un efect secundar.

Din foc a ieºit limbajul

Finalul primului episod aduce o ipotezã pe cât de frumoasã, pe atât de surprinzãtoare. Limbajul nu a apãrut aºa cum am învãþat la ºcoalã, „în procesul muncii” - situaþie în care maimuþele ar fi mai deºtepte decât noi, ci a apãrut din dorinþa noastrã de a sta la taclale. Pascal Picq leagã apariþia limbajului de descoperirea focului. Acesta ne-ar fi „deschis lumea nopþii” (p. 64), cu nãlucile, misterele ºi spaimele ei. Jean-Louis Dessalles este convinsã cã limbajul a apãrut din „nevoia visceralã de a spune poveºti” (p. 71).

Cred cã dupã o astfel de carte (numa’ bunã pentru o vacanþã deºteaptã) altfel vom privi plãcerea articulãrii, adicã a sporovãielii.



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey