•  Cornel Mihai Ungureanu


sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Scrisul la comandã, în regim de urgenþã: Matei Viºniec

 

Evenimentul despre care voi scrie astãzi nu s-a petrecut recent, dar îl am proaspãt în minte, ºi cu ajutorul câtorva foi mâzgãlite în timpul derulãrii. Este vorba despre o conferinþã susþinutã de cãtre Matei Viºniec la Teatrul Naþional „Marin Sorescu” din Craiova, pe scena sãlii mari, pregãtitã, la acea vreme, pentru premiera spectacolului „Caligula”, dupã Albert Camus, montat de Laszlo Bocsardi. Cât timp ne-am ocupat locurile ºi am rãspuns apelului domnului Mircea Corniºteanu, directorul teatrului, sã oprim telefoanele mobile, cãci „nu ºade frumos” sã sune în timpul expunerii, Matei Viºniec îºi punea în ordine ideile, pe o canapea, în faþa noastrã, dar nu în prim plan.

„Vã mulþumesc cã îmi acordaþi timp”, au fost primele sale cuvinte, timpul fiind „cel mai mare cadou”, în zilele astea, zicea. Conferinþa a fost, de fapt, o confesiune despre propriul scris, de la nostalgia începuturilor sale poetice, a Cenaclului de luni, al cãrui membru fondator a fost (evocarea unei scene cu Forin Iaru târându-se în patru labe mi-a prilejuit un plãcut exerciþiu de imaginaþie), a farmecului luptei cu cenzura, de exemplu prin 1984, în cazul poemului „Corabia”, despre un vas care se scufunda, încet, dar tot se scufunda, ºi pânã la destinul sãu de autor într-o lume tot mai multiculturalã, dupã „fuga” în Franþa, în ’87, când „Bucureºtiul era Teheranul” (o actriþã din capitala Iranului are ºi ea probleme de cenzurã, nu poate sã danseze, sã arate senzualitate sau erotism. „Acum cânt. Acum dansez”, îmi ºoptea, de alãturi, Nicolae Coande). Nu a reuºit sã scrie versuri în francezã, „poezia se opreºte la graniþa dintre limbi”, ne-a vorbit însã despre capacitatea Franþei de a oferi o ºansã, despre spaþiul de supravieþuire pe care l-a gãsit acolo, despre tãvãlugul de subculturã anglosaxonã, care a venit peste noi, „cã dacã venea unul unul de culturã, nu era nicio problemã” (altã replicã, mai târziu, dupã ce a povestit o vizitã la Hollywood: „Ce lume oribilã avem, a scenariºtilor în marile maºini de fãcut filme!”), despre munca onorantã - „Ori de câte ori am un succes încerc sã îl uit ºi a doua zi mã apuc din nou de lucru”, despre romanele pe care le scrie pentru a tãia fluxul dramaturgic.

A vorbit ºi despre piesele sale scrise la cererea Convenþie Teatrale Europene sau a altor „organisme” - „Hotel Europa (Complet)”, „Occident Express” etc, despre drame, rãzboaie, crime ºi niºte tipi care cereau 2.000 de dolari unei mame ca sã îi dea cadavrul de la groapa comunã, „umanitatea a ajuns atât de jos, încât nu mai are unde coborî”, genul de poveºti cu subiecte jurnalistice, de impact, dar ºi cu iz ideologic, realizate cu profesionalism de autorii buni, atraºi „în circuit”.

ªi iar despre spaþiul românesc, cu Nicolae Balotã amintindu-ºi cum l-a întâlnit pe Eugen Ionescu în puºcãrie, la Jilava în 1959. Nu fizic, ci sub forma teatrului sãu. Venise Nicu Steinhardt ºi, întrebat ce mai e pe afarã, le-a spus, printre altele, cã Ionescu s-a apucat sã scrie teatru ºi le-a povestit în acea noapte, o piesã. „Atât am putut sã râdem în celulã, a fost o evadare, ne-a dat energie pentru câteva luni, atât de absurdã, dar atât de comicã, iar Steinhardt o juca!”, spunea Balotã. Matei Viºniec a completat cu o indicaþie datã, de un regizor parcã, actorilor cãrora nu le ieºea neam o piesã a lui Eugene Ionesco: sã o joace ca ºi cum ar interpreta niºte englezi caraghioºi. „ªi atunci toþi au înþeles imediat!”

L-a evocat ºi pe Cioran, cel naiv ºi sentimental, despre care a ºi scris douã piese, filosoful ce îºi descoperã boala -Alzheimer - pe trotuar, dupã ce iese de la editurã ºi constatã cã a uitat drumul spre casã. Viºniec a povestit cã l-a întâlnit o singurã datã, când a cãzut comunismul, la o petrecere cu pãlincã ºi colãcei datã de Alexandru Paleologu, la Ambasada din Paris. Erau de faþã, între alþii, Virgil Ierunca ºi Monica Lovinescu, iar Cioran se învârtea aerian, cu un colãcel sub braþ, prin ambasadã. Omul care ºi-a rupt legãturile cu casa ºi cu limba românã avea încã accent ardelenesc.

Am fost atent ºi la ceea ce înseamnã pentru scriitor „întâlnirea cu hazardul, misterul care se strecoarã într-un fapt divers ºi gândul cã fiecare fapt divers are un etaj metafizic ºi ascunde o metaforã”. Aºa a fost pentru Matei Viºniec o zi din anii de navetist, din 1984 mai exact, când într-o fântâna pãrãsitã pe lângã care trecea a auzit lãtrând un câine, la vreo doi metri ºi jumãtate adâncime. Sãtul  de navetã ºi de rezistenþã culturalã, ºi-a spus: „Ãsta sunt eu!”. ªi de aici o piesã, cu discuþii eternizate despre câinele care poate nu vrea sã iasã sau o fi turbat, mai bine sã îi arunce mâncare acolo, asta îi face sã se simtã mai bine pe cei strânºi lângã fântânã.

„Mai scrie-mi o paginã sau douã în care personajele sã discute despre boli!”, l-a rugat cineva, cred cã Virgil Tãnase, care a încercat sã monteze piesa, cu un Dumitru Furdui atât de atras de alcool încât nu era în stare sã înveþe rolul.

Autorul se conformeazã, personajele îºi scot pe tarabã suferinþele: „am platfus!”, „Dar sã vezi tu ce herpes a avut taicã-meu!” ºi o þin tot aºa. M-a surprins atunci aceastã disponibilitate mãrturisitã a lui Matei Viºniec de a scrie la comandã, ba chiar în galop, cum a fãcut-o pentru o companie japonezã care a dorit o piesã despre Ioana D’Arc, pentru alþi japonezi care, dupã un workshop în jurul lui Cehov, au vrut „utopie”, iar el s-a întors acasã ºi a început sã reflecteze „Peste 100 de ani lumea o sã trãiascã mai bine. Cehov nu a fost un revoluþionar, a murit în 1904, la 44 de ani, n-a apucat sã fie strivit de literatura socialistã. Ce ar fi sã plasez trei personaje în Revoluþie - acþiunea din Pescãruºul, sã se întâlneascã în Revoluþia din Octombrie?”.

Dupã ce Dan Hãulicã i-a cerut un text despre Beckett pentru revista „Secolul XX”, a scris o piesã despre întâlnirea dintre Godot ºi Beckett, a fost jucatã în stradã la Festivalul de la Avignon. Un hoþ urmãrit de poliþiºti a trecut printre cei doi actori, ºi-a cerut scuze ºi a fugit mai departe, spectatorii au crezut cã face parte din spectacol.

Un director de teatru îi spune „Scrie-ne o piesã! Peste trei luni o montãm, dacã ne-o scrii!” ºi el rãspunde. Un profesor: „Am ºapte fete ºi un bãiat care terminã acum actoria ºi vreau sã pun un spectacol. Scrie-ne o piesã cu ºapte personaje feminine ºi unul masculin”. „De ce nu?”

Matei Viºniec este un profesionist, îºi asumã imediat presiunea unui deadline, nu refuzã o comandã. „Adevãrata creativitate îºi acordã timpul ºi spaþiul necesar”, zicea Ariane Mnouchkine, ºi sunã plauzibil, dar remarca poate fi ºi adãpost sau scuzã pentru leneºi. Viºniec este însã un scriitor harnic, ºtie cã atunci „când e bine lansat, un text are propriile sale energii, îºi impune propria lui logicã, iar autorul merge în urma lui. Un text literar are viaþã ºi autonomie, iar autorul simte cã acesta nu va fi niciodatã bun, dacã busola nu îi aratã nordul”. Chiar dacã are în sertare ºi un cimitir al textelor ratate, mi-l imaginez scriind cu febrilitate, în direcþii ºi ritmuri impuse de alþii, contracronometru, apropiindu-se de finaluri: „Mai am 7-8 replici ºi trebuie sã rezolv situaþia!”. ªi chiar dacã unii spectatori înþeleg cã vreuna din piesele lui este „un poem ecologic” sau „o poveste extraordinarã despre ajutorul acordat lumii a treia”, când e vorba despre cu totul altceva, þinta e atinsã: autorul este respectat, tradus, jucat în multe colþuri ale lumii. Aºa cum o aratã ºi întâmplarea cã 18 membri ai unei companii teatrale japoneze au venit sã-ºi ia rãmas bun de la el, deºi avionul pleca la 6.30 dimineaþa. De la japonezi a învãþat cã ºi eºecurile sunt fructul eforturilor noastre, iar când munceºti foarte mult ºi un eºec e onorant. „Între succes ºi eºec este un milimetru, o senzaþie”.

L-am întrebat, dupã conferinþã, cum a fost salvat câinele din fântânã, dar nu i-am dat o carte, ºtiam cã primeºte multe de fiecare datã când vine în România ºi cã are o limitã de bagaje, nu le poate lua pe toate în avion.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey