•  T. O. Bobe
•  Mircea Gheorghe
•  Sever Negrescu
•  Mircea Pricãjan
•  Lorena Stuparu
•  Cornel Mihai Ungureanu
•  Daniel Vighi


sus

 

Ce mai scrieþi? Ce mai citiþi?

 

Comentarii cititori
sus

T. O. Bobe

 

Dupã ce am terminat Contorsionista, la sfîrºitul anului trecut, am fost atît de stors încît nici vorbã sã mã fi gîndit mãcar sã scriu. Oricum, un interval de cîteva luni e prea scurt pentru mine ca sã mã apuc iar de o carte. Însã acum, la solicitarea pictoriþei Nectaria Radu, lucrez pentru un proiect multiart care a fost prea provocator ca sã-i pot rezista. Sperãm amîndoi ca vernisajul sã fie cîndva în octombrie. În ce priveºte cititul, s-a întîmplat aproape la fel. Chiar dacã nu l-am abandonat de tot, sînt pe la 20% din capacitãþile uzuale. Citesc, ca întotdeauna, amestecat, ficþiune ºi nonficþiune, îl recitesc cu mare plãcere pe Henry James, dar, spre dezamãgirea mea, constat cã se întîmplã sã stau cu nasul în cãrþi mai ales în metrou sau în sala de aºteptare de la dentist ºi mai puþin pe acasã.

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe

 

O adevãratã familie ºi o carte despre cãrþi

 

Unul dintre comentatorii romanului Clepsidra presupunea cã o sã mã întorc la proza scurtã. Avea dreptate, fapta era deja pe cale sã fie comisã. Aºa cã în momentul de faþã fac ultimele retuºuri la un volum de prozã mai mult sau mai puþin scurtã, intitulat O adevãratã familie, cu personaje aparþinînd doar aparent unor locuri, medii ºi lumi diferite. Nu e o carte despre mine ºi pentru mine. E o carte pentru cititori. Eu sînt doar modestul povestitor despre întîmplãrile personajelor mele.

De asemenea, cum îmi place încã lectura tihnitã pe care nici moda ºi nici ritmul vieþii noastre de azi n-o mai încurajeazã, ºi cum, totodatã, îmi place sã scriu despre ce citesc, sînt pe cale sã pun punct la o carte despre cãrþi. Cele mai multe dintre textele reþinute ºi revizuite pentru o formã finalã au apãrut în revista Timpul din Iaºi.

Am ºi alte proiecte la care lucrez, dar ele n-au depãºit fundaþiile sau primul nivel. Nimic nu garanteazã cã împrejurãrile vor fi favorabile ºi cã ele vor depãºi stadiul acesta într-un viitor devenit din în ce mai nesigur. E inutil sã vorbesc despre ele

Dar a venit vorba de lecturã: comparaþia clasicã a cititului cu o conversaþie imaginarã purtatã cu oameni iluºtri, contemporani sau din alte vremuri e mereu valabilã, aºa încît pot spune cã port simultan mai multe conversaþii mereu întrerupte ºi mereu reluate. Precum se întîmplã cu prietenii naturali. Citesc nu cãrþi, ci din cãrþi, ºi asta de cîþiva ani buni. Lecturile mele sînt din acest motiv relativ eclectice. Am totuºi acum în faþa mea cîteva romane ºi eseuri ale scriitorului francez Pascal  Bruckner, proaspãt intrat în clubul  oamenilor care mã intereseazã ºi pe care îl voi citi ceva mai sistematic. Pascal Bruckner, ca ºi Hans-Georg Gadamer (în Moºtenirea Europei) este un iubitor al valorilor europene ºi deplorã ceea ce el numeºte masochismul occidental, manifestat sub forma unui sentiment de culpabilitate excesiv faþã de celelalte civilizaþii ºi prin autoacuzaþii care încurajeazã lipsa de respect din partea unor detractori, frustraþi sau de rea credinþã. O sã-l citesc cu plãcere.

 

Comentarii cititori
sus

Sever Negrescu

 

Mai scriu câte o prozã ºi câte o poezioanþã. Am la tipar un volum de poezii intitulat Din cuvinte rãstignite, va apãrea pânã la sfârºitul lui septembrie ºi aproape definitivat un volum de proze scurte, Nisipuri ºi miride. Mai citesc câte o prozã (Cehov, E. A. Poe) ºi câte o poezie (Rilke). În rest, mã bucur cã sunt. Încã.

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Pricãjan

 

În fiecare varã mã apucã un chef inexplicabil de citit romane horror fãrã cine ºtie ce pretenþii. Citesc, astfel, un Bentley Little (The Disappearance) care îmi provoacã mari plãceri ºi mari invidii. Omul acesta ºtie ce face ºi o face cu voluptate ºi plãcere sadicã. Imediat ce-l voi termina, am pus ochii pe al patrulea volum din seria Necroscope de Brian Lumley. Tot un horror, dar unul ceva mai sobru, mai britanic, o poveste cu ramificaþii înspre estul Europei, inclusiv în România. Seria asta-mi place aºa de mult, cã nu-mi permit sã citesc din ea decât unu, cel mult douã volume pe an. Totodatã, am în derulare o relecturã. Îmblânzitorul apelor de A.R. Deleanu. Un roman grozav pe care am avut plãcerea sã-l citesc în manuscris, anul trecut. Între timp, el a apãrut la Casa de Pariuri Literare. Îl mai citesc o datã fiindcã vreau sã mã îmbib iarãºi de feeling-ul lui. ªi pentru cã e genul de carte care se preteazã la nenumãrate lecturi. Început e ºi volumul de prozã scurtã al lui Liviu Antonesei, Victimele inocente ºi colaterale ale unui sângeros rãzboi cu Rusia, ºterpelit de pe-o masã din redacþia Familia (dedicaþia îi este adresatã lui Ioan Moldovan, deci masa lui trebuie cã era) dupã ce-am citit pe fugã câteva pagini ºi mi-am dat seama cã pur ºi simplu nu mã pot întoarce acasã fãrã cartea asta.

Scrisul meu se împarte în trei bucãþi: una mare de tot, sã zicem cã-mi ocupã 75% din timp, þine de traduceri (frumoasã activitate, dar cam contraproductivã în ultimul timp), una ceva mai micã - 15% din timp - e ocupatã de textele pentru revista Suspans pe care o îngrijesc din partea Editurii Nemira, ºi restul de 10% e dedicat proiectelor personale. Care sunt multe la numãr. Prea multe. Uite, de pildã, acum câteva zile a apãrut în revista Zon@ literarã un fragment dintr-un roman pe care cu groazã am constatat cã l-am început în 2007 ºi nu l-am terminat nici pânã-n clipa de faþã. Ei, la acest roman am reînceput acum sã lucrez serios. Mai am câteva povestiri în cap, o nuvelã începutã ºi care, dacã mã þine nãravul, s-ar putea chiar extinde într-un roman, mai este o monografie Stephen King pe jumãtate terminatã (traduc, de fapt, ºi actualizez textul tezei mele de licenþã din 2003) . Pe lângã astea ar mai fi o antologie de prozã cu zombi pe care o predau zilele astea editurii Millennium Books spre publicare, chit cã munca mea aici e mai puþin de creaþie ºi mai mult de selecþie. ªi câte ºi mai câte...

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Un fapt antropologic

 

Nu aº vrea sã indispun vreun muºteriu al Prãvãliei Culturale, dar zilele acestea am scris un microeseu despre doliu. Dacã rãspund prin el primei pãrþi a întrebãrii “Ce mai scrieþi? Ce mai citiþi?“ mã bazez pe presupunerea cã avem cu toþii rude pentru care doliul sau pregãtirea mutãrii de pe pãmânt în inimile noastre ºi în ceruri sunt chiar subiecte de taclale: la o tejghea între “bãieþi“ ºi “fete“, la o cafeluþã între prietene, la un colþ de stradã, pe o bancã, la o petrecere în familie sau între vechi cunoºtinþe. Pentru bunicii mei ºi ai lui Florin, nu numai pregãtirea trusoului, a obiectelor personale ºi a suvenirurilor obligatorii la o trecere de om respectabil, dar ºi sãparea, construirea ºi ornamentarea locului de veci deveniserã o treabã cel puþin la fel de importantã ca acelea din gospodãrie, ºi chiar o distracþie. Pe searã, pe la cinci-ºase, plecau deopotrivã prin Bucureºti ºi prin Mehedinþi cu roaba ºi cu uneltele sã-ºi mai ducã materiale sau sã zideascã. Ai mei au apelat la specialiºti numai în cazul gardului de fier forjat: “Ce îngrãditurã mândrã!“ au concluzionat (ºi) când totul a fost gata, de culesul viilor pe celãlalt versant al dealului - ceea ce îi fãcea sã îndrãgeascã mult, mult de tot acel loc. Ba chiar aveam o mãtuºã care ºi-a probat sicriul atunci când ºi l-a achiziþionat (din timp) ºi uneori, când avea musafiri mulþi de la oraº, mai ºi dormea în el, nu atât ca sã se obiºnuiascã cu ideea, cât ca sã-l foloseascã, sã nu se degradeze de atâta stare de neîntrebuinþare. Asta nu i-a scurtat ºi nu i-a întristat cu nimic viaþa, ba chiar dimpotrivã. În copilãria ºi adolescenþa mea era atât de evident cã moartea face parte din viaþã (ºi nu ºtiu cum sã spun, dar ºi cimitirul era aºezat pe un deal frontal, care îi permitea o comunicare perfectã cu comunitatea celor vii, ceea ce strãbunica mea ºi prietenele ei chiar fãceau, îndreptându-ºi oasele, prognozând ploi iminente, dialogând efectiv, adresându-li-se pe nume, cu glas melancolic celor duºi, iscodindu-se reciproc despre fel de fel de reþete culinare ºi leacuri vitale) - încât moartea ºi doliul erau lipsite de orice încãrcãturã macabrã sau sfâºietoare. Într-atât mã imunizasem la acest fenomen, încât am scris ºi un poemaº curat cretinuþ în vremea aceea : “Inocenþã. ªtiu cum va fi la înmormântarea mea./ Mama ºi tata vor plânge, sincer vor plânge,/ Îmi va fi þãrâna uºoarã. /Prietenii mã vor cãuta în urmele paºilor mei pe strãzi/ Iar cerul se va însenina/ Între anotimpurile însetate de lunã./ Voi lãsa aici zilele mele / Sã le judecaþi ºi sã le cãlcaþi în picioare./ ªtiu cum va fi la înmormîntarea mea/ De aceea /Nici mãcar pe mine nu mã impresioneazã“.
Conºtiinþa tragicã a venit odatã cu purtarea doliului.
“Doliul este în suflet“, mi-au spus aceia care vremelnic mã îndemnau sã renunþ la el, ºi fiindcã sfatul mi se pãrea ipocrit în oglinda mentalitãþii de mai sus, le-am rãspuns ºi eu, fãrã niciun fel de semeþie: “Da, dar cât suntem aici, o parte a sufletului se aflã în trup“.

Dupã un an, când am dat doliul jos într-o duminicã, mi-am dat ºi seama cã aceia pe care îi considerasem falºi, aveau totuºi dreptate.
Cum ideea de a dezbrãca doliul mã speria ca un fel de trãdare, ca o rupturã definitivã, am amânat cât am putut momentul. Când am hotãrât cã a venit timpul sã-mi calc pe inimã, am simþit un fel de uºurare, ca ºi cum din clipa aceea doliul s-ar fi ridicat deasupra tuturor legãturilor pãmânteºti, în taina cununiei.
Cred cã doliul exterior are nu numai funcþia de mesaj în numele celui plecat - de a-i preveni pe ceilalþi ºi de a ne împovãra totodatã cu explicaþia, de-a rememora clipã de clipã despãrþirea de acela pentru care îl purtãm - dar ºi pe aceea de a ne feri de noi înºine, de adâncimea durerii noastre ºi de-a ne întãri credinþa unei legãturi neîntrerupte. El este aºadar un act de culturã, un fapt antropologic.
Doliul îþi dã un aer vulnerabil ºi totodatã agresiv. Devii, pe de o parte, þinta curiozitãþilor, eºti nevoit sã dai explicaþii, sã repovesteºti lucruri care îþi zdrobesc inima. Pe de altã parte, de atâta multiculturalism ºi respect al diferenþei, unii te considerã egoist, fanatic ºi chiar indecent cu hainele tale cernite care-i angoaseazã, amintind de iremedial când îi este omului lumea mai dragã. Poate cã ei preferã sã ignore funcþia apotropaicã a doliului care, cum spuneam, te apãrã nu atât de uitarea celui plecat, sintetizatã în maxima expresie a singurãtãþii noastre finale “Viaþa merge înainte“, cât mai ales de tine însuþi: exteriorizându-þi situaþia sufleteascã prin doliu, te ºi împaci, pentru un timp, cu ea.

Sentimentul solidaritãþii cu cel plecat pe care doliul îl întreþine cântãreºte mai mult, cred, decât mãsura bunei cuviinþe pentru care a fost instituit pe o perioadã simbolicã: nouã zile, ºase sãptãmâni, ºase luni, un an - fiecare dintre acestea însemnând o împlinire a stãrii de nemurire la care a ajuns sufletul celui plecat de pe pãmânt. Aceasta este o soluþie de echilibru, iar atunci când doliul se mutã în suflet, te trezeºti ca dintr-o stare confuzã de incredibil, ºi îþi spui cã dacã viaþa merge înainte, este numai pentru cã doliul ce te pustiise de culori, te pustieºte acum de tine însuþi, punând în loc fiinþa în numele cãreia l-ai îmbrãcat ºi l-ai dezbrãcat.

La aceastã cenzurã transcendentalã a doliului mã gândeam, abãtutã, pe o bancã din curtea bisericii, în timp ce înãuntru se slujea Vecernia pentru Adormirea Maicii Domnului. În jur era o atmosferã sãrbãtoreascã, un du-te vino ºi o rumoare de gospodãrie la ceasul înserãrii, se aduceau pâini calde de la brutãria de lângã garã ºi se aranjau mese pentru praznicul de a doua zi. Plutea în aer inconfundabilul miros de sfârºit de varã/vacanþã ºi început timid de toamnã, de apropierea unui nou început de an bisericesc (1 septembrie), de viaþã fireascã ºi nesfârºiã, un aer atât de bine ºtiut din copilãrie. Abia întors de la Mînãstirea Nicula pe care o înconjurase de trei ori mergând în genunchi, fratele Iulian, între cãratul unei mese ºi al unui coº s-a apropiat de mine, întrebându-mã : “L-ai mai visat? “. “Nu chiar“, i-am rãspuns aproape absentã, la graniþa dintre vis ºi realitate. “ªtii ceva? “ - a continuat el, insistent: “Ar trebui sã-l laºi în pace. Cã el este în paza Domnului. Aminteºte-þi de el numai când trebuie: cu o lumânare, cu un covrig, cu o pâine ºi ce poþi sã dai. Cã ce dãm aici, aia primim ºi dincolo. Fiecare trebuie sã-ºi vadã mai întâi de el, sã se mãrturiseascã, sã se grijeascã, fiindcã zilele lumii sunt numãrate“. Am rãmas uºor înmãrmuritã: Creºtinismul, un individualism? Nu ne mântuim numai în Bisericã, iar Bisericã este acolo unde se adunã mai mulþi, vii ºi morþi, în numele Domnului? Sau poate cã Iulian subînþelegea în cele ce mi-a spus Biserica întrupatã în Iisus Hristos din trupul Fecioarei Maria, ea însãºi Bisericã, aºa cum auzim în cântãri, ºi datoria fiecãruia de a urma, cât poate, aceste modele? Nu m-aº încumeta sã spun decât cã rãspunsurile la aceste întrebãri se aflã în cãrþile sfinte, la care fiecare dintre noi poate sã revinã atunci când toate celelalte explicaþii îl nemulþumesc.

ªi iatã cã am început sã rãspund ºi la a doua parte a întrebãrii: pe lângã cele de mai sus, acum citesc ca sã recenzez o lucrare colectivã coordonatã de Ana Bazac: Datoria. Perspectivã multidisciplinarã, Editura Academiei Române, 2012; iar în vederea unei cãrþi pe care eu însãmi o voi coordona citesc ºi adnotez studii ºi cãrþi despre identitate. Bineînþeles cã-mi aerisesc zilnic creierul cu literaturã, citind reviste (mai mult online), cãrþi mai vechi, mai noi ºi recente de poezie (cum ar fi Frânghia înfloritã de Radu Vancu, apãrutã anul acesta la Casa de Editurã Max Blecher), cãrþi mai noi ºi mai vechi de prozã, publicate însã recent (cum ar fi Istoria calviþiei mele de Arnon Grunberg apãrutã la Humanitas în 2008 sau Charlotte Löwensköld de Selma Lagerlöf, apãrutã cu Jurnalul Naþional, în vara aceasta).

Dar asta numai pentru cã m-aþi întrebat ºi eu vã mulþumesc de întrebare cu aceste rãspunsuri.

 

4 septembrie 2012

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Ultimele cãrþi parcurse: Despre mascã ºi iluzie - Mihai Mãniuþiu, Cinematograful gol - Daniel Cristea-Enache, Arta prezentului - volum de convorbiri între Fabienne Pascaud ºi Ariane Mnouchkine, Sextant - Jurnal de cãlãtorie - Constantin M. Popa, Intelectualii români ºi Curtea Regelui - Nicolae Coande (impresii aici). Acum citesc Ionescu-Ionesco, un veac de ambiguitate - Octavian Saiu.

În privinþa scrisului, am finalizat recent a doua piesã de teatru, am început alta ºi lucrez, mai încet decât aº vrea, la roman (vezi aici un fragment).

 

Comentarii cititori
sus

Daniel Vighi

 

Pluºul verde al mesei de biliard

 

Scriu ºi citesc pentru cartea Pantofii de atlaz ºi cizma din piele - nesemnificativul în literaturã. Vã ofer spre lecturã un fragment ca sã mã credeþi cã nu vorbesc ca ãºtia care una spun, alta fumeazã, vorba lui Arghezi. Aºadar:

 

Ascunziºuri, apropouri, scene de bar, lume ca în filmul Reservoir Dogs al lui Tarantino în care mister Green, mister White, mister Pink, ºi care or mai fi fost, stau ºi discutã porcos la o cafea proastã, se întreabã dacã e legal sau nu, dacã e moral au ba, sã dea bacºiº muierii care îi serveºte ºi în aer pluteºte o ameninþare mutã, nici nu ºtii de unde vine, de ce e groasã treaba, ce se va întâmpla cu domnii aceºtia care vorbesc ca eroii lui Charles Bukowski din romanul Femei, în scena cu acelaºi bar, cu deosebirea cã acolo, în povestea lui Charles, avem masa de biliard ºi tensiunea sexualã pe care o împrãºtie primprejur: “Am intrat de curînd într-un bar. Eram cu patru tipi, prieteni apropiaþi. Stãteam sorbindu-ne halbele de bere, rîdeam, ºtii, ne distram. Nu deranjam pe nimeni. Pe urmã, mi-a venit ideea sã joc un biliard. Îmi place. Cred cã atunci cînd o doamnã joacã biliard, aratã cã are clasã.
- Eu nu ºtiu sã joc, am zis. Mereu rup pluºul verde al mesei. ªi nici mãcar nu sînt o doamnã.
Mã rog. Mã duc la masã, unde era un tip care juca singur. Mã duc la el ºi îi spun: «Ascultã, joci la masa asta de multã vreme. Vreau sã joc ºi eu cu prietenii mei, n-ai vrea sã ne laºi ºi pe noi?» S­-a întors ºi s-a uitat la mine cîteva clipe. Apoi a rînjit ºi a zis: «Bine».” (Bukowski, 2003, p. 322). Aici totul este primejdios ºi erotizat ºi nici cã poþi spune de unde anume, pluteºte în aer aºa ca în filmul acela al lui Tarantino. Altã lume, alte apucãturi. Cu totul alta decât aceea a lui Tit Liviu Grobei, personajul central din romanul Bunavestire, care viseazã ºi el, dominã, se vrea dominator, dar o face de la înãlþimea unei viziuni înalte, o Concepþie, o Filozofie care aºazã voinþa de putere în strãfund ideatic, în vreme ce la Bukowski totul e (fals!) la îndemânã, totul este (fals!) acultural, (fals!) nefilozofic, este lumea în nesemnificativul ei adus în paginã din orizontul lipsit de anvergurã majorã al stãrii la birt, pe lângã biliard ºi (fals!) doar atât. Lumea proastã ºi agresivã de prin baruri chiar dacã, ºi aici e tensiunea reuºitã, privirea celui care o strãbate este a unui intelectual, un alter ego al scriitorului care cade mereu în capcana nesemnificativului vieþuirii ºi are cel mult tristeþi post-coitum, mahmureli dupã beþii cu opiu, morfinã, wiskey. Grobei se dedã mahmurelilor prin nostalgii provinciale, este mai puþin superman ºi asta chiar atunci când se metamorfozeazã în Übermensch-ul nietzschean în care forþa personalitãþii nu vine din fapte ºi înfãptuirile vieþuirii, ci din faptele (ºi înfãptuirile) reflecþiei ironice, intelectuale, romantic abstrase. Iatã reveria bãrbãteascã a lui Grobei-devenit-Übermensch: “cu toate doamnele între treizeci ºi cincizeci, cãrora le-aº recita din Rimbaud ºi Holderlin, în faþa cãrora aº juca perfect mica curte de provincie, pentru care aº remonta cu plictisealã ºi ceva farmec feudalitatea provinciei, cu straturile, parfumurile, câini uriaºi, lungi, rasaþi, vasalii cu nevestele lor prolifice, cu bãdãrãnia lor reconfortantã, scuipãturile lor tonice, cu aservirea lor searbãdã dar durabilã, cu cizmele de piele subþire, ca hârtia, cu carâmbii înalþi, rãsfrânþi, cu vinurile, nopþile ce se amestecã cu dimineaþa, partidele de pocker ºi preferans, biliardul leneº unde se povestesc scene de alcov” (Breban, 1994, p. 420). Aºadar forþa poeziei cu “biliardul leneº unde se povestesc scene de alcov”,  nu forþa pumnului ca în scena din barul cu masa de biliard cu pluº verde din romanul bukowskian în care, inevitabil, totul sfârºeºte previzibil: “Tipul tocmai îºi juca ultima bilã, cînd a apãrut un amic de-al lui: «Hei, Ernie, am auzit cã renunþi la masã». ªi ºtii ce i-a spuns tipului? Zice : «Da, renunþ în favoarea curvei ãleia!» L-am auzit ºi am vãzut roºu în faþa ochilor! Tipul era aplecat peste masã ca sã tragã ultima bilã. Am înºfãcat un tac ºi i-am tras una în cap cu putere. A cãzut lat pe masã, de parcã ar fi fost mort. Era cunoscut în bar, aºa cã au sãrit niscai amici de-ai lui, dar, între timp, cei patru prieteni ai mei au sãrit ºi ei. Neicã, ce caftealã! Sticle sparte, oglinzi fãcute bucãþi... Nu ºtiu cum am ieºit de-acolo, dar am fãcut-o. Ai ceva droguri?” (Bukowski, 2003, p. 322).

Violenþa se naºte te miri unde ºi tot în preajma mesei de biliard a localului unui hotel, cum este cel în care îºi duce Jim traiul ºi unde, careva ºtiut, îl ironizeazã insuportabil la o beþie pe malul fluviului Menam. Ni se spune cã a avut noroc danezul acela, cãci danez era, întrucât a fost pescuit din apa „repede ºi neagrã” de niºte inºi aflaþi întâmplãtor pe acolo – “o barcã cu chinezi, porniþi probabil sã facã vreo tîlhãrie, l-a pescuit pe ofiþerul regelui Siamului” (Conrad, 2004, p. 151 º.u.). Danezul avea calitatea de “ofiþer al regelui Siamului” ceea ce nu l-a ajutat prea mult. Finalul pare desprins din Clanul Sicilienilor cu neuitatul Jean Gabin, Lino Ventura, Alain Delon. Jim s-a întors acasã “cãtre miezul nopþii, (…) fãrã pãlãrie la bordul vaporului meu” ca în filmul cu atrãgãtorii rãufãcãtori care se întorc ºi ei acasã pe muzicã de Ennio Morricone, autorul neuitatelor reverii cu muzicuþã ºi trompete din Once Upon A Time In The West (A fost odatã în Vestul sãlbatic).

Nu altfel stau lucrurile în pravoslavnica Rusie, prin localuri deocheate pe lângã care tocmai trece povestitorul însemnãrilor din subteranã ºi vede lucruri cu totul asemãnãtoare, acelaºi biliard, bãtãi, fereastrã, stradã (în locul fluviului, de data asta), nimic schimbat: „o datã, trecînd noaptea pe lîngã un asemenea aºezãmînt, am vãzut prin vitrina luminatã cum niºte domni, dupã ce s-au bãtut cu tacurile de biliard, au zvîrlit un partener pe fereastrã”. Fapta  stârneºte porniri ciudate în trecãtorul-povestitor care, de altfel, ºi le identificã exact: “Altã datã, astfel de istorii mã scîrbeau; atunci însã, nu ºtiu ce m-a apucat, dar m-am pomenit pizmuindu-l pe domnul zvîrlit pe fereastrã; ºi-l pizmuiam în aºa hal, încît am intrat pe loc înãuntru, în sala de biliard” (Dostoievski, 1996, p. 165).

Altundeva, în Franþa, prin orãºelul Maisons, în localul pompos numit Café de Paris avem toate cele, mai puþin violenþa, lumea pare provincial-resemnatã în tabieturi calme: cînd nu lucra, omul se instala la Café de Paris împreunã cu ceilalþi, ºi stãteau acolo douã-trei ore cu un pahar de - sã zicem - vermut cu apã mineralã în faþã ºi vorbeau ºi-ºi povesteau tot felul de istorii ºi jucau biliard, ca la un fel de club sau ca la Galleria din Milano. Numai cã nu era chiar ca la Galleria, pentru cã acolo treceau mereu alþi oameni pe lîngã mese, iar aici, toatã lumea ºedea pe la mese.” (Hemingway, 1994, p. 74). Lumea din localul cu masa de biliard este coloratã, suabã, nordicã, yankee, cu þoale dintre cele mai exotice, cu clientelã din te miri ce þinuturi ºi cu ocupaþii dintre cele mai rare, aºa ca toreadorii dintr-o altã povestire a lui Hemingway care îºi fac “apariþia de fiecare searã la Café Fornos, unde picadorul solid, cu pãrul negru, juca biliard, matadorul cel scund ºi serios ºedea împreunã cu banderillero-ul între douã vîrste ºi cu alþi oameni serioºi, la masã, avînd în faþã o cafea cu lapte” (Hemingway, 1994, p. 209). Înainte de toate, însã, jocul de biliard este simbol al luptei de clasã ºi de emancipare socialã la anul 1851 în Gazeta de Transilvania, nr. XV, pp. 321-322 în care gãsim o notiþã semnatã de un autor de prin pãrþile Devei împotriva unui nemeº care se exprimase public împotriva ridicãrii iobãgiei. În articol lucrurile sunt spuse neînfricat: „Fãrã a-l numi, (în articol, n.n.) se aratã cã e unul «din aceia carii în toatã viaþa lor nu fac ºi n'au fãcut altceva decît cã trag cu pipa, bat la biliard ºi la cãrþi»... «unul din aceia carii în veci au trãit numai din gata». La unul ca aceºtia, «scopul incriminãrii împilatului popor este clar ºi învederat»”. (Bibliografia periodicelor, 1967, p. 354).

 

Bibliografia

Bibliografia analiticã a periodicelor româneºti (Vol. 1). (1967). Bucureºti, Ioan Lupu, Nestor Camariano, Ovidiu Papadima: Editura Academiei Republicii Socialiste România.
Breban, N. (1994). Bunavestire. Bucureºti: Editura Albatros.
Bukowski, C. (2003). Femei. Iaºi: Editura Polirom.
Conrad, J. (2004). Lord Jim. Bucureºti: Editura Leda.
Dostoievski, F. M. (1996). Însemnãri din subteranã. Iaºi: Editura Timpul.
Hemingway, E. (1994). Povestiri. Bucureºti: Editura Univers.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey