•  Xenia Karo


sus

Xenia Karo

 

Scandalul nu este o faptã imoralã.
Este literaturã

 

Claire Julliard, Les scandales littéraires, Librio, Inédit

Les Scandales LitterairesMã plimbam zilele trecute printr-un FNAC bruxellez ºi mã minunam ºi mã bucuram ºi un pic îmi plângeam de milã. Mã minunam de hectarele îndesate cu cãrþi, mã bucuram cã nu sunt prozatoare, ci doar cititoare. Îmi plângeam de milã la gândul cã acasã nu cã n-am aºa ceva, ci cã n-am deloc, nici un pic de librãrie, ci doar papetãrii (bune ºi astea, dar ca sã scrii, trebuie sã citeºti). Încã mã bântuie propria imagine prinsã într-un moment în care primisem crãiþarii. Am scos cardul, l-am pus pe birou ºi am început „sã mã plimb” printre site-urile magazinelor virtuale de cãrþi. Sãream cu mouse-ul din site în site ºi cu un ochi pe card îmi alegeam câte ceva din ce bungheam prin pixeli.

Dar sã nu mã întristez! Rãmãsesem la hala drãgãlaºã numitã FNAC ºi la mine hoinãrind printre rafturi ghiftuite de cãrþi, aranjate pe fel de fel de domenii. Lumeee! ªi cãããrþi! O bucurie! Mã preumblu, ating, rãsfoiesc, mã gândesc, ca de fiecare datã când am nervii suficient de liniºtiþi (nu am sufletul sã intru în librãrie doar sã vãd ce a mai apãrut; ori îmi iau ceva, ori nu mai intru). Creierul meu e tot o balanþã - dacã o iau pe aia ce avantaje am, dacã o iau pe cealaltã ce avantaje am - aleg, trec mai departe. Cum-necum, îmi amintesc cã am de pus ceva pe raftul cu balsamuri din Prãvãlie. ªi ochii îmi cad pe o cãrticicã - Scandaluri literare[i] - mustãcesc bucuroasã ºi gata! Adjudecat!

Autoarea culegerii de momente în care ºi-a bãgat dracul coada printre scriitorime este la rândul ei scriitoare, dar ºi jurnalistã (literarã la Nouvel Observateur). A scris mai multe cãrþi, dintre care ni se aminteºte biografia lui Boris Vian. A participat ºi la proiectul Biblioteca idealã al lui Bernard Pivot.

Cartea are în centru scriitori francezi, jurnaliºti, critici literari care (s-)au fãcut de râs, care au scandalizat, zice-se. Una dintre definiþiile din dex-ul online este centratã pe ideea cã scandalul este faptã imoralã sãvârºitã de o persoanã consideratã ca fiind cinstitã. Deci dacã faci scandal eºti necinstit. Au contraire!
Primul capitol le aparþine editorilor (cancres, cum sunt numiþi, adicã nãtângi), care, bineînþeles, refuzã cãrþi clasice, în carambolul unor farse puse la cale de, evident, jurnaliºtii în cãutare de subiecte. Capitolul editorilor pãcãliþi dã apã la moara orgoliului scriitoricesc, dacã nu ne-am spune imediat în minte cã succesul nu e dat de absenþa eºecurilor, ci de numãrul lor [ii].

Unul dintre refuzaþi este chiar Michel Houellebecq. Cel care l-a refuzat a fost chiar Maurice Nadeau. Gallimard, prin André Gide, l-a refuzat pe Proust cu primul volum din, evident, În cãutarea timpului pierdut. Apoi Proust a fost refuzat ºi de Éditions Fasquelle, în baza unui raport al unui lector, care nota „desfãºurãrile de neurmãrit” ºi „încurcãturile de neconceput” (p. 9). Pânã sã ajungã la Bernard Grasset, Proust a suportat ºi uºa trântitã în nas de Ollendorf. Directorul acestei edituri îi scria lui Louis de Robert, prieten comun cu Proust, cel care ºi adusese, de altfel, manuscrisul la editurã: „Dragul meu prieten, poate nu mã duce pe mine capul, dar nu pot sã înþeleg cum poate un om sã descrie pe treizeci de pagini cum se rãsuceºte în pat pânã sã adoarmã” (p. 9). Mai rãmânem puþin la refuzurile rãsunãtoare ºi reþinem cã tot Gallimard l-a refuzat ºi pe François Mauriac, chiar dupã ce publicase deja la Grasset.

Vine apoi rândul jurnaliºtilor sã joace farse bieþilor editori, asaltaþi de scriitori. În 1978, Anne Gaillard, vedetã la France Inter, trimite ca manuscris Han din Islanda de Victor Hugo, schimbând titlul ºi, bineînþeles, autorul. Trimite ºi Satul meu în vremea nemþilor de Jean-Louis Bory, care primise premiul Goncourt în 1945. Un singur editor (Georges Piroué, Denoël) din 20 i-a transmis felicitãri lui Hugo pentru talent. Bory a fost complet ignorat.

14 ani mai târziu, criticul literar Renaud Matignon joacã aceeaºi farsã pentru Le Figaro littéraire. Acesta alege o carte a lui Marguerite Duras, Dupã-amiaza doamnei Andesmas, schimbã autor, titlu ºi numele personajelor ºi o trimite ca manuscris celor trei edituri care o publicaserã pe Marguerite Duras: Gallimard, Éditions de Minuit ºi P.O.L. Bineînþeles, este refuzat (p. 11).

Nici americanii nu par mai vigilenþi. Patrick Dennis a fost refuzat de 12 editori înainte ca Vandguard Press sã-i accepte În jurul lumii cu mãtuºa Mame. La fel s-a întâmplat ºi cu Tratat zen ºi discuþii cu motocicliºtii de Robert M. Pirsig. Cartea fost refuzatã de 121 de editori, înainte sã fie publicatã în 1974. Tragicã este povestea lui John Kennedy Toole, al cãrui roman, Conjuraþia imbecililor, a fost refuzat de aproape toþi editorii americani. Ca urmare, Toole s-a sinucis în 1969. Editorul de la Simon &Schuster tocmai îi spusese despre carte cã este „sãrãcãcioasã”. Când, însã, în 1980, cartea a fost în sfârºit publicatã graþie mamei sale, cartea s-a dovedit un succes ºi chiar a primit Premiul Pulitzer.

Un capitol la fel de... reconfortant (?) este ºi „Goncourt pentru tonþi”. Claire Julliard (ºi noi împreunã cu ea) se amuzã înºirând scandalurile/eºecurile juriului Goncourt. Seria se deschide cu Celine, bãtut la voturi de Mazeline. Urmeazã Boris Vian învins de poeziile abatelui Jean Grosjean. ªi acuzaþiile de comploturi, de interese financiare înfloresc pe fiecare rând al istoriei ratãrilor Goncourt, rãzbunate, poate, de premierea lui Émile Ajar în 1956, adicã de dubla premiere a lui Romain Gary. Moment în care Hervé Bazin rãspunde colosal refuzului lui Gary: „Academia voteazã pentru o carte, nu pentru un candidat. Premiul Goncourt nu se poate nici accepta, nici refuza, nu mai mult ca naºterea sau moartea. Dl. Ajar rãmâne încoronat” (p. 21).

Tot în istorioara scandalizãrilor sunt trecuþi ºi suprarealiºtii, micile tulburãri televizionistice, dar ºi teribila preocupare a scriitorilor francezi de a scrie sub pseudonim (tocmai ce am vorbit de Romain Gary ºi al sãu Émile Ajar, dar un împãtimit al pseudonimelor a fost ºi Boris Vian). Este scrutat ºi plagiatul (pentru care se dezvoltã o adevãratã tipologie, de la plagiatul admirativ, la cel de cucerire ºi la cel nebunesc). Nu lipseºte nici problema „negrilor”, unde cap de afiº este Alexandre Dumas-tatãl.

Penultimul capitol este dedicat literaturii erotice. „Afacerea Sade” este punctul de referinþã prin excelenþã. Urmeazã Henry Miller, care trebuie sã înfrunte societatea pudibondã încruntatã.
Un episod interesant prin complexitate apare în ianuarie 1968 când Régine Desforges publicã Irene, un text al lui Louis Aragon, apãrut clandestin în 1928. Franþa, Parisul, presa se scandalizeazã. Cei mai mulþi îl recunosc pe Aragon ºi o afirmã. Aragon tace chitic. Deºi acuzatã oficial, editoarea publicã o nouã ediþie din Irene. ªi continuã sã publice literaturã care „ultragiazã bunele moravuri”. Partea de istorie care o priveºte pe Régine Desforges nu este doar un ochi aruncat peste drumul anevoios care duce la schimbarea gândirii noastre în ceea ce priveºte acceptatea carnalului, ci ºi asupra scenei reluate la infinit, aceea a laºitãþii umane. Astfel, dacã în momentul în care l-a publicat pe André Hardellet, i-a avut ca martori pe Georges Brassens, Julien Gracq, René Fallet, Bernard Noël, în scurt timp s-a trezit tot singurã. Istoria asalturilor de pânã acum asupra mentalitãþillor se încheie (deocamdatã) cu celebra Viaþa sexualã a lui Catherine M. de Catherine Millet (p. 69).

Nu se putea ca ultimul capitol sã nu fie ironic: „adevãratul scandal pentru un scriitor este talentul Celuilalt, uºurinþa, lejeritatea, noutatea scriiturii”, scrie Claire Juillard, iar câteva rânduri mai jos, noteazã cu sadism: „Poate cã un scriitor curajos, iubit de confraþii sãi, trebuie sã publice din 20 în 20 de ani” (p.70).
Ceea ce-l scandalizeazã, aºadar, pe un scriitor este propriul insucces. Jurnalista de la Nouvel Observateur culege exemplul aproape perfect, anume pe Marc-Édouard Nabe, care scria în 2006, în A 27-a carte: „Sunt un loser, ceea ce se numeºte [...] worst-seller”. Consecinþa a fost cã dupã ce a publicat aceste rânduri (ºi altele poate ºi mai rele) a devenit ºi mai cunoscut, „on l‘estime davantage” (p. 71).
Ca într-un ritual, dacã nu ca într-un carusel al ironiei, ultimele paragrafe din carte dedicate rãþoiului care viseazã sã ajungã lebãdã. Michel Houellebecq este cel care viseazã. Deºi are un succes internaþional rãsunãtor sau poate tocmai de aceea (dacã e sã-l credem pe scriitor) este dispreþuit la el acasã. Ultima frazã din carte îi este lãsatã lui Nabe, dedicatã (cred) deopotrivã lui Houellebecq, dar ºi scriitorului francez, oricare ar fi el: „Eu sunt cum trebuie. Ceilalþi greºesc”.
O carte tipic franþuzeascã: orgolioasã ºi încântãtoare.

 

[i] Trad. n.

[ii] Cât mai puþine, adicã



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey