•  Cornel Mihai Ungureanu
•  Mircea Gheorghe
•  Carla Berneanu


sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Scriitor sub poala cerului

 

Intelectualii romaniNicolae Coande a selectat pentru volumul Intelectualii români ºi Curtea Regelui, editura Tracus Arte, 2011, comentarii ºi eseuri apãrute în ultimii ani în reviste precum Cultura, Timpul, Observator Cultural, Calende, Familia, Acolada, Viaþa româneascã. „Toate cãrþile despre care am scris mi-au plãcut, chiar dacã uneori am polemizat cu anumite idei ale autorilor sau cu un anumit defect al lor de ordin moral”, mãrturiseºte Coande în Argumentul din deschidere. Parcurgând culegerea de texte, constatãm cã poetul dã, de multe ori, turnul de fildeº pe voluptatea unei plimbãri, nu doar contemplative, prin piaþa ideilor, iar motto-ul, rupt din paginile de jurnal ale lui Pierre Drieu la Rochelle, ne indicã o direcþie: „...la urma urmei, caracterul este forma cea mai desãvârºitã a inteligenþei, din caracter îºi dobândeºte inteligenþa forma, eleganþa, stilul”.

Convins cã „un om poate fi judecat, cu intelectul ºi cu inima, dupã fructele vieþii sale”, Coande îi trage prieteneºte de mânecã pe scriitorii care abandoneazã „piaþa centralã a cuvintelor” pentru a merge încolonaþi la „Curtea Regelui” (Leszek Kolakowski), în dorinþa de a se face utili ºi de „a-ºi pune pe frunþi dospite de gândire lauri de plastic”. „Acum e vremea gânditorilor decoraþi de putere, altãdatã va fi ºi vremea celor care au refuzat sã meargã la palat”, constatã poetul, asistând, de departe, la decorarea unor „oameni de culturã pentru care imaginea este vitalã (nemaivorbind de amorul propriu)”. Le contrapune forþa lui Vasile Paraschiv de a refuza medalia, forþã pe care scriitorii nu o au. Au, în schimb, diplomaþie: „Nu se refuzã decoraþia statului, nu e salon, mã-nþelegi?”.

Nicolae Coande, cititor neobosit ºi atent, schiþeazã cu generozitate ºi intransigenþã profilurile unor autori contemporani, prin filtrul lecturilor, al ideilor exprimate de aceºtia, al mãrturisirilor, al gesturilor mai vechi ori mai recente, al felului în care se oglindesc în ochii ºi în paginile altora.
Ileana Mãlãncioiu, de exemplu, îi pare „un scriitor liniºtit”, ce deþine „gândirea unei poezii adevãrate, cum rar gãseºti”, ºi Coande simte nevoia sã citeze din Artaud, fragmentul care începe cu: „Doamnã, locuiþi într-o odaie sãracã ºi contopitã cu viaþa”. Reþinem ºi opinia poetei: „unui mare scriitor sã i se acorde un credit în plus, decât sã se treacã în extrema cealaltã”, exprimatã într-o carte-dialog cu Daniel Cristea-Enache, „Recursul la memorie”.
Constantin Abãluþã este „încã o victimã a propriului talent, neapãrat cuantificabil”, iar Mariana Sipoº, conversând cu Paul Goma, „o încãpãþânatã care stã în faþa unui munte de încãpãþânare”. Pe Traian Ungureanu îl caracterizeazã lipsa de umor ºi de supleþe intelectualã, dar ºi naturaleþea discursului critic. „Când îl pune pe Stelian Tãnase pe o listã de oponenþi ºi disidenþi care începe cu Doina Cornea, continuã cu Paul Goma, Vasile Paraschiv ºi Radu Filipescu - mã fac cã n-aud”, noteazã Coande, care nu trece însã cu vederea precizarea lui TRU: „Corneliu Coposu a fost, într-adevãr, agent strãin”.

La Cãrtãrescu, „un toreador îndrãgostit, culmea, de confruntarea cu publicul”, dar ºi „un profil romantic de tip foreveryoung: plãcut ºi dezirabil ziarelor ºi televiziunilor preocupate ºi de culturã sau revistelor mondene care au adoptat moda glossy a încorporãrii în paginile lor a câte unui scriitor în vogã, alãturi de flecuºteþele lucioase cum ar fi criza sufleteascã la dame ºi caniºi”, apreciazã, dincolo de „plasamentul sãu fenomenal în buricul galaxiei scriitoriceºti”, spaima de locul comun. „Gracil ºi încordat în aceeaºi secundã, obsedat ciclotimic sã nu rateze întâlnirea cu propriul sãu geniu, atent la ocheadele marelui public”, Cãrtãrescu, crede Coande, nu are nevoie de un zid critic ridicat în jurul lui, tocmai pentru ca opera lui sã poatã respira, iar un citat din Burroughs poate fi sau nu luat drept cale de urmat: „o regulã aproape întotdeauna valabilã: nu te lupta ºi nu rãspunde unui critic, nu conteazã cât de absurdã e critica. Nu lãsa criticul sã-þi fluture cârpa, aºa cum se spune în arenele de lupte cu tauri. Niciodatã nu vâna cârpa, chiar dacã criticul recurge la citate incorecte”. Coande considerã ºi cã editorialistul Cãrtãrescu este inferior poetului, prozatorului ºi eseistului.

Patapievici, „baroc ºi vital”, îi pare „un excelent politician, promotor al propriilor idei pe care le vrea regãsite în semenii sãi, vizând binele general, iar nu propria-i satisfacþie”, spre deosebire de gândirea „de tip muzeal” a celor mai mulþi autori autohtoni contemporani. Sorin Adam Matei îl prezintã însã intens pe Patapievici drept exponentul cel mai însemnat al rafinamentului interesat. „Cineva este investit cu o aurã pe care, dacã ar fi încercat sã ºi-o procure de unul singur, nu ar fi reuºit prea curând”, caracterizeazã acesta intrarea într-un grup de prestigiu, iar Coande se întreabã: „Unde ne sunt singuraticii, cei care preferã dialogul intelectual de la distanþã, iar nu din cadrul unor coterii bine definite?”

Îi gãsim ºi pe Manolescu, spunând unui prozator: „X-ulescule, dacã eu nu vreau sã exiºti, nu exiºti. Dacã eu nu te bag în Istorie, ai dispãrut!”, ºi pe Eliade, mãrturisind în „Jurnalul portughez”: „Este fãrã margine capacitatea mea de a înþelege ºi simþi cultura în toate formele ei. Nu cred cã s-a mai întâlnit un geniu de o asemenea complexitate - în orice caz, orizonturile mele intelectuale sunt mai vaste ca ale lui Goethe”. ªi pe Dan C. Mihãilescu, „cronicar glamouros al Bucureºtiului”, pe care Coande îl credea în stare sã joace doar rolul scutierului lui Manolescu, atent la furorul belicos al unor intelectuali de dreapta, dar care îl surprinde plãcut în cronici - „eu vorbesc aici de pagini serioase, în reviste serioase, cum era România literarã înainte de 1989”. ªi pe Liiceanu, punându-ne în faþã, în „Despre urã”, resentimentul, vorbind despre „socialismul ca produs toxic aruncat în curtea noastrã” ºi susþinând cã „trãim ca resturi ale acestui „festin” groaznic în care am fost „mâncaþi” de ceva uriaº ºi de neînþeles pentru minþile ºi sufletele noastre: un monstru care ne ura”.

O imagine a socialismului românesc ºi a rolului asumat de unii scriitori în epocã ne oferã Coande comentând, cu nerv ºi câteva mirãri, volumul „Ceauºescu, critic literar”, apãrut în 2007, la Vremea, editat de Liviu Maliþa. Intitulat „Învãþãturile lui Ceauºescu cãtre supuºii sãi - scriitorii”, textul lui Coande despre cartea respectivã aratã cum liderul comunist, „un bãrbat care aºtepta Nobelul pentru Pace ºi a primit doar câteva gloanþe de la propria armatã”, devine, în anii ’70 ºeful Canonului literar românesc, în urma câtorva întâlniri cu „activul scriitoricesc” cãruia nu îi era strãin „visul de a fi chemat personal la lider”, nutrit ºi de Bulgakov. Dupã ce în 1971 vizitase China ºi îi primise pe Richard Nixon ºi Henry Kissinger, Ceauºescu le face cadou scriitorilor Casa de la Neptun, îi plimbã cu elicopterul ºi le vorbeºte despre „O Uniune de activitate ideologicã, o Uniune de luptã”. Între cei de faþã, un loc privilegiat, de „floarea-soarelui aleasã printre buruieni”, are Adrian Pãunescu, autorul îndemnului, completat de Coande, „Iubiþi-vã pe tunuri, cã în altã parte nu mai aveþi loc!”. Aflat, la 28 de ani, la începutul carierei de poet de curte, bardul de la Bârca se oferã, prea-plecat ºi „zelos la culme”, sã fie trimis un an în producþie, „sã vedeþi ce poeme am sã fac!”. Ceauºescu, dincolo de tonul familiar, „Dragã, uitã-te la tine cât ai crescut!”, vrea literaturã comunistã, chiar dacã se întâmplã sã fie mai proastã, ºi considerã cã marxismul s-a afirmat întotdeauna cu bãtaie, nu de la sine. În jocul ãsta, serios ºi monstruos, în fond, Pãunescu comparã rolul cenzurii cu acela al frânii unui autoturism ºi spune cã ar fi periculos ca frâna sã fie cel mai puternic element al maºinii. Ceauºescu îi rãspunde cã sunt accidente foarte multe, e nevoie de frânã, bardul îl cãineazã „lacrimogen-fãþarnic cã îmbãtrâneºte prea repede” ºi îi cere ceva, „o laudã contra unei intervenþii, iatã regula dupã care s-a condus Pãunescu întreaga sa viaþã”, conchide Coande.

Apar în decor ºi „tânãrul, promiþãtor în toate cele”, Mircea Radu Iacoban, care descoperise în Timpul de la 1880 un articol al lui Eminescu în care era un îndemn exact ca al lui Ceauºescu: de a scrie despre ºi pentru popor („Tinerii scriu despre inefabil, dar nu deosebesc porumbul de grâu”, ceea ce nu era de acceptat), Baranga, care „avea talentul de a se face plãcut ºi folositor”, Eugen Barbu, convins, în trendul vremurilor, cã opera sa nu e recunoscutã la adevãrata valoare, Ion Gheorghe - „de tineri albesc bãrbaþii politici ai acestei þãri”, Nichita Stãnescu, „un mare poet care dã asigurãri cã scriitorii au înþeles tezele partidului”, dar ºi A. E. Baconsky, care, într-un discurs „curajos” ºi „elegant” susþine cã „un scriitor nu este expresia politicii statului respectiv” ºi cere libertate pentru critica literarã. (Vezi un fragment din carte aici).

Aceastã din urmã intervenþie este una dintre „perlele” pe care le cautã Coande în cãrþile ºi în apariþiile publice ale confraþilor: momentele în care scriitorul îºi dovedeºte curajul ºi caracterul. Gãseºte astfel de isprãvi mai ales la Paul Goma, „scriitorul român cel mai lucid ºi mai exact în „profeþiile” sale despre trecut-prezent-viitor, cel ce nu s-a înºelat deloc cu privire la natura criminalã a comunismului”, un autor „onest”, „spartan”, „care a mãrturisit”, din tagma lui Zinoviev ºi Soljeniþîn, „scriitorul cel mai radical din întreaga noastrã literaturã (poate doar Panait Istrati ºi C. Stere sã-i stea alãturi)”. „Are Goma, indiferent cât de mult ar fi suferit, dreptul sã-i judece pe toþi?”, se întreabã Coande, contemplând destinul unui autor „deloc împãciuitor”, a cãrui luptã „se cere predatã în ºcoli”, dar care trãieºte „un prezent „mâlos”, în care simte cã viaþa a trecut fãrã ca adevãrul sãu sã poatã fi recunoscut aºa cum se cuvine”. Pãrãsit sau evitat, acest „mare singuratic al literaturii ºi istoriei româneºti”, „scriitorul cãruia i s-a luat cetãþenia românã luptã ºi azi cu o istorie falsã propusã foºtilor sãi concetãþeni”, iar Coande nu se fereºte sã-l admire: „A scrie despre Paul Goma este o onoare în sine ºi mã înclin în faþa unei personalitãþi autentice a istoriei româneºti din toate timpurile”; „Paul Goma adevereºte prin exemplaritatea vieþii ºi a operei sale cã „persoana este omul care transformã timpul, propriu sau strãin, în caracter” (M. Platon)”. Poate ºi pentru cã simte el însuºi cã mobilul acþiunilor unui om al scrisului este „o luptã continuã cu indiferenþa ºi vanitatea instalate în cei care doresc doar plãcerea ºi pacea unei vieþi tihnite. Nu ne intereseazã, aºadar, odihniþii, ci neodihniþii”, iar „Soljeniþîn sau Goma dau mãsura epocilor, probând tensiunea vieþii ºi a scrisului într-o vârstã a umanitãþii”.

Din comentariul sãu la volumul Doinei Jela, „O sutã de zile cu Monica Lovinescu”, am reþinut cuvintele acesteia din urmã, alt „scriitor-luptãtor din garda celor care nu se pleacã”, la care „scriitorimea românã venea sã se „spovedeascã” ºi sã primeascã, eventual, „indulgenþa””: „Dorin Tudoran n-a fãcut atât de mult. E prieten bun de-al nostru ºi nu ne-a dezamãgit niciodatã (...) dar nu a fãcut niciodatã ce a fãcut Goma” ºi gândul ei cã Tudoran a luptat pentru poziþii personale. De asemenea, o consideraþie a lui Coande, dupã lectura paginilor despre un final de viaþã, cu hachiþe, toane ºi rãsfãþuri: „Pur ºi simplu suntem strãini de faptul cã celãlalt se îndepãrteazã de noi, într-o agonie pe care nu o putem pricepe, pentru cã ne este încã interzisã”.

Poetul analizeazã ºi cartea-dialog Tismãneanu-Iliescu, una „necesarã” pentru Tudorel Urian, „o demisie moralã a lui Tismãneanu”, pentru Ileana Mãlãncioiu, în timp ce „Mihãieº pãrea sfîºiat, culmea, de douã certitudini care se bãteau cap în cap: Iliescu rãmâne tot ce-a fost, dar Tismãneanu nu s-a schimbat” prin apariþia acestui volum. Coande îºi cautã un loc echidistant: „Orice ar zice Urian, Iliescu nu este Jaruzelski, iar Tismãneanu n-a fãcut puºcãrie precum Michnik pentru ideile sale..., salvându-se la timp la Paris ºi apoi în State”; „Forþarea comparaþiei cu Havel dã fiori de râs, dar ºi de groazã: este oare posibil sã creadã Tismãneanu aºa ceva, sau este mai diplomat ºi decât Iliescu?”, pentru a trage o concluzie plauzibilã: „Cred cã Tismãneanu a încercat sã-l „spele”, e-adevãrat, cu rafinamentul politologului versat”.

Urme de simpatie ºi preþuire se simt în portretele fãcute lui Petre Pandrea ºi I. D. Sîrbu. Cel dintâi, jurist cultivat, naþionalist cu principii europene, care, decât sã fie „pe linie” („Nici unul nu crâcneºte. Toþi duc pancartele”), a preferat sã-ºi lucreze grãdina de la Periº, sã facã figurã de scriitor „ratat” ºi sã declare: „Sunt un om fericit, un om care are cãmaºa fericitului pe sine, altfel zis, cu indiferenþe globale pentru societate, titluri, onoruri ºi confort” sau autoironic: „De la strachinã, olteanul trece uºor la porþelanuri de Sevres ºi Meissen: mã consideram ºi eram diplomat”. „Pe linie” antifascistã lucrase ºi scriitorul, încã din 1931, avusese prieteni comuniºti, iar pe Ralea, supranumit „imoralea”, îl considera drept canalia numãrul 1 a României interbelice. Coande nu trece sub tãcere o mirare a lui Ion Simuþ despre anii de puºcãrie ai lui Pandrea: cum de a avut creion ºi hârtie în celulã? „Cine a mai scris prozã de ficþiune în închisorile comuniste din România? Nu ºtiu nici un alt caz”, spune Simuþ.

Ultima notã informativã a unui ofiþer de Securitate despre I. D. Sîrbu a fost datã de pe marginea mormântului din cimitirul Sineasca, aflãm din volumul „Lupeni 1977. Filajul continuã”, de Marian Boboc ºi Mihai Barbu. „Rog studiu aprofundat al „prietenilor” craioveni ai lui I. D. Sîrbu ºi deconspirare în timpul vieþii”, scrie Coande, urmaº al lui Gary la secretariatul literar al teatrului craiovean, care ºtie cã Sîrbu a fost turnat intens ºi din teatru, ºi de la „Cocoºul de Aur”, de actori ºi de scriitori ºi de la „Ramuri”, ºi de la „Înainte”, Oltenia fiind „o zonã culturalã lovitã rãu de zelul activiºtilor culturali, afectatã chiar de apariþia unor scriitori care au fost mai degrabã umili servanþi ai ideologiei comuniste”. El remarcã, parcurgând volumul „Moºtenitorii Securitãþii”, al lui Marius Oprea, cã mai mulþi ºefi ai instituþiei au fost olteni: Iulian Vlad din Gogoºiþa, Dolj, Aristotel Stamatoiu din Scoarþa, Gorj, Ristea Priboi din Brãdeºti, Dolj, Constantin Sibinescu din Potcoava, Olt. Coande reia ºi o replicã a securistului care o pãzea pe Doina Cornea: „Vã rog sã nu mai spuneþi cã sunt un om bun. S-ar putea sã am necazuri” ºi comenteazã lucid pe seama României mutilate de comuniºti, un imens cimitir fãrã cruci, a vicleniei istoriei: un activist de frunte ca Iliescu le-a dat pãmânt þãranilor, dar ºi a cinismului criminal al actualei clase politice.

Revenind la condeieri, admirã „execuþia” fãrã morfinã operatã de Eugen Negrici „corpului cavernos care este literatura românã” ºi îl apreciazã pe autorul volumului „Iluziile literaturii române”, pentru cã „are curaj de unul singur, ceea ce este eroic în sine”. Caracterizatã de numeroase focuri de paie, considerã criticul ºi istoricul literar, „literatura noastrã se naºte greu, iese malformatã dintr-o conºtiinþã vagã, neproducãtoare, mimeticã, fãrã fotosintezã proprie”, „suntem mai tot timpul în alertã, în deficit”, iar „coeziunea grupului critic se lasã mult aºteptatã”. Negrici îi pomeneºte pe cei „trei disidenþi ºi jumãtate: Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea ºi, la finele balului, Mircea Dinescu”, dar Coande îi reproºeazã cã nu aminteºte deloc despre 1977, „anul în care scriitorul român dã dosul, se întoarce la trecut”. Se vorbeºte de „neputinþa româneascã, inclusiv intelectualã”, Negrici pune degetul pe un punct dureros: „Literatura ficþionalã a fost mereu adevãrata noastrã problemã, punctul vulnerabil, slãbiciunea naþionalã”, iar Coande îi þine isonul: „Nu suntem deloc originali, nu avem noutãþi mari de comunicat, suntem deficitari la capitolul fantezie, suntem defazaþi”, în timp ce „critica cea mai lucidã întârzie sã se exprime ºi pactizeazã cãlduþ cu non-valorile”.

Pentru a-l pune pe intelectualul român în perspectivã, Nicolae Coande trece în revistã preocupãri ale gânditorilor de ieri ºi de astãzi din Europa de Vest sau din America: democraþia ca joc al elitelor, care nu include ºi „populaþia”; anonimizarea vocilor autentice - marele efect de bruiaj al epocii noastre (cu cât sunt mai multe posturi de radio, cu atât unele se aud mai puþin); câteva idei ale lui Alan Bloom, desfiinþat de Culianu („om al rupturilor violente, inclusiv cu viaþa”), „Nietzsche are mai multã dreptate ca oricând: cretinii educaþi dau tonul în societatea democraticã liberalã, prea liberalã” (ºi Ion Papuc constatã cã majoritatea locuitorilor planetei trãiesc sub dictatura hiperliberalismului), universitãþile americane nu mai slujesc democraþia adevãratã; corespondenþa dintre istoricii Ernest Nolte ºi Francois Furet; „noul zeu e Televiziunea”; Toqueville: „caracterul artei democratice va fi intens, schimbãtor, crud ºi imediat”; cei care au reuºit se vãd urâþi de cei care au ratat; dilema Americii: libertate sau securitate?; comunism ºi fascism; Raymond Aron: „Camus ar alege mai degrabã Vestul, iar Sartre mai degrabã Estul. Cu condiþia sã trãiascã în Vest, desigur”; Pasternak la un congres organizat împotriva fascismului, la care participau, între alþii, Malraux, Aragon, Gide, Auden, Forster, Dreiser: „Nu vã organizaþi. Organizarea este moartea artei. Numai independenþa personalã are importanþã”.

Acesta pare sã fie ºi punctul de vedere al lui Nicolae Coande (care îl citeazã ºi pe matematicianul David Hilbert: „Fiecare om posedã un anumit orizont. Când se îngusteazã ºi devine infinit de mic, el se transformã în punct ºi atunci omul zice: „Acesta este punctul meu de vedere”): scriitorul sã fie liber ºi brav! Un punct de vedere care, în ciuda aparenþelor, nu limiteazã, ca în cele mai multe cazuri, nu restrânge, ci deschide orizontul, cãci, aºezat sub poala cerului, citindu-i pe alþii, cu pasiune pentru „metalul ideii” ºi curiozitate de om în cãutare, care vrea sã înþeleagã în ce lume trãieºte, Coande are un unghi de observaþie ºi un loc de reflecþie mai prielnice decât ale celor care proslãvesc obedient o Putere, care-l susþin pe faraonul retras în Piramidã, de unde aruncã vorbe grele sclavilor moderni, sau decât ale acelora care îl combat, în solda altei Puteri. „Scriitorul nu trebuie sã se lase legat la cãruþa propagandei, mai ales atunci când nu înþelege clar cine ºi cum face propaganda”, crede poetul, care constatã cã „orice, numai poezie nu este viaþa în România”, cã SUA are alura unui nou imperiu intervenþionist („Intelectualul român nu are timp de proteste împotriva unei puteri militare tot mai des acuzatã cã lucreazã dupã o agendã ascunsã ºi nu se delimiteazã de practicile violente ale superputerilor active azi”), cã ne e interzisã gândirea utopiei în numele unei siguranþe viitoare („Spaima de necunoscut face ca oamenii consideraþi inteligenþi sã facã opþiuni pentru care se detestã apoi”). El ºtie din lecturi cã „în spatele fiecãrui patriotism de faþadã se ascunde o Canalie care profitã mereu în istorie” ºi, de pe propria-i piele, cã individul nu e mai liber în capitalism decât în comunism, „sãrãcirea umanului se produce în mod egal, în ambele orânduiri, diferã doar reþetarul”. Destinul scriitorului onest, care vrea sã se fereascã de convenienþã, docilitate, înregimentare ori manipulare, ar fi, dupã cât pãtrund cu mintea, în clarul de dupã lectura cãrþii lui Coande, singurãtatea. Desigur, nu una tãcutã ºi smeritã.

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe



Întîmplãri vechi cu prieteni ºi mai vechi



1. Un Basarab la uºã
Într-o noapte rece de septembrie cu mulþi, foarte mulþi ani în urmã bãteam bulevardele bucureºtene cu prietenul meu, poetul Emil C.,  în cãutarea unei cîrciumi. Era aproape 2 noaptea, la Albina se închisese de la ora 11, la restaurantul de alãturi, din pasaj, la Mercur, de la 12, la restaurantul Gãrii de la ora 1 ºi din toate locurile astea fusesem invitaþi politicos sã mergem acasã.
Dar nici nu se punea problema. Mai aveam multe de rezolvat în seara asta ºi Emil mai avea multe versuri sã-mi recite sau sã-mi citeascã dintr-o poetã pe care o descoperise într-un cufãr strãmoºesc, cartea ei vreau sã spun. Poeta se chema Bilitis ºi trãise pe vremea lui Sapho. Ceea ce ne impresionase profund. Mai ales pe Emil:
-  E extraordinarã, îmi spunea el fluturînd cãrþulia îngãlbenitã. Ia ascultã, cine a mai spus aºa de frumos? Marea era neagrã ca un cîmp de violete. Calea Laptelui curgea din uriaºa mamelã divinã.
ªi tot aºa cu alte ºi alte versuri nemaipomenit de frumoase.
ªi îmi citea entuziasmat marcînd cu un deget în aer, ritmul poeziei. Parcã dirija ºi parcã degetul lui era o baghetã. De fiecare datã îl întrerupsese chelnerul:
- Plata, vã rog, e ora închiderii.
Emil fãcea un gest patetic de disperare. Era profund jignit de meschinãria asta cu plata.

De trei ori am ieºit jigniþi din restaurantele alea cu chelneri insensibili la poezie. ªi tot de trei ori, doar el a plãtit, fiindcã eu, pe vremea aia, eram un amãrît de student, ochelarist, firav, nebãrbierit, îmbrãcat cu haine lucioase de atîta purtat ºi fãrã un sfanþ în buzunar. Eram doar un ascultãtor atent, iubitor de poezie ºi de accesoriile ei ca, de exemplu, votca.

ªi ne-am pomenit la un moment dat pe fostul bulevard Magheru în faþa barului Lido. Era deschis pînã la 3 dimineaþa. Numai bun pentru noi.
Dar uºa mare de sticlã de la intrare era închisã. Dincolo de ea, înãuntru, un portar gras ºi bãtrîn, îmbrãcat într-o uniformã neagrã cu fireturi aurii ºi purtînd pe cap un chipiu militar se uita cu dispreþ la trecãtorii zgribuliþi de pe bulevard. Misiunea lui era sã deschidã uºa pentru clienþii care ieºeau din bar ºi s-o închidã repede în nasul celor care voiau sã intre. Barul era plin ºi i se dãduse ordin sã nu mai lase pe nimeni fiindcã programul se termina într-o orã.
Priveam descurajaþi portarul acela fudul de uniforma lui cu fireturi care  habar n-avea de Bilitis ºi care ne refuza bucuria lecturii înãuntru, la cãldurã.

Ieºiserã de acum, rînd pe rînd, vreo cinci-ºase clienþi, de fapt cupluri, ºi într-un tîrziu, Emil ºi-a pierdut rãbdarea. Cînd a ieºit ultimul, mi-a ºoptit sã rãmîn pe loc, a pus hotãrît un picior în uºã ºi a început sã-i spunã ceva repede, repede  portarului, arãtîndu-mã cu degetul.
Portarul a vrut o clipã sã se debaraseze de agresor, dar apoi, privindu-mã, a intrat în vorbã cu el. ªi dupã cîteva fraze schimbate pe un ton din ce în ce mai prietenos, Emil mi-a fãcut semn sã mã apropii:
- Vã rog sã intraþi, domnul a fost amabil ºi m-a înþeles, mi-a zis el foarte respectuos în timp ce portarul m-a salutat cu mîna la chipiu, înclinîndu-se uºor.

Am coborît cele cîteva trepte care dãdeau în barul aflat la subsol ºi peste cîteva minute ne aflam comod aºezaþi pe douã taburete la o masã joasã, fiecare cu cîte o votcã mare în faþã. Era cald, era fum de þigarã, de la un tonomat rãsuna vocea lui Nat King Cole ºi barul, cu covoare groase ºi moi, învãluit într-o luminã tamisatã, era un adevãrat paradis.
- Ce i-ai spus portarului? l-am întrebat  pe Emil pînã sã înceapã lectura din Bilitis ºi dupã ce-am ciocnit paharele cu votcã.
- I-am spus: Omule,  trebuie sã-mi dai voie înãuntru! ªtii dumneata cine e domnul acela tînãr din spatele meu? E un Basarab, domnule! Ultimul Basarab în viaþã, domnule! Ultimul descendent al lui Mircea cel Bãtrîn! Tot Mircea îl cheamã. Nu poþi sã-l þii afarã. Nu poþi sã mã laºi cu un Basarab la uºã, domnule, e ridicol, nu se poate!

Emil tãcu modest ºi bãu o gurã de votcã. Pe urmã, scoase cãrþulia lui Bilitis din buzunar.
Aveau sã treacã mulþi ani pînã sã aflu cã Bilitis n-a existat niciodatã ºi cã era o invenþie a poetului Pierre Louys.


Comentarii cititori
sus

Carla Berneanu


Ce am vãzut ºi mi-a plãcut

 

Arunc toate cele necesare într-o valizã micã. Îndes în geanta de mânã niºte farduri, încãrcãtorul telefonului, aparatul de fotografiat ºi câteva pachete de þigãri. Mã aºteaptã un drum lung, dar care nu îmi provoacã nicio stare de rãu. Dupã un drum de aproape douã zile sunt în sfârºit în Italia. Zãresc niºte bucle blonde. Îi sar în braþe imediat ºi o ameþesc cu întrebãri. Mami se uitã calm ºi înþelegãtor la mine. Îmi smulge geanta de o car pe umãr. Mã uit în toate pãrþile. Sunt invadatã de sentimente diferite. Am atât de multã energie încât uit cã sunt nedormitã de câteva zile. Urc peste o sutã ºi ceva de scãri. Ajung la destinaþie. Mã arunc în pat. Vreau sã mã bucur de rãcoarea camerei. Dar este ora 12. Trebuie sã mâncãm. Aici nu putem întârzia cu prânzul. Aº vrea sã dorm, dar trebuie sã mã bucur de cele trei ore libere pe care le are mami în fiecare zi. Îmi iau “þoala a bunã”, aparatu’ de fotografiat ºi încep sã strãbat toatã Santa Margherita Ligure.

Este o staþiune micã, îi pot cunoaºte toate “secretele” în cateva zeci de minute. Oprim sã bem o cafea, mami o dã peste cap. Mã uit îngrozitã la ea, ruºinatã puþin ºi zic: “Mami, acesta nu e shot de tequila! O fi ea micã, dar savureaz-o!” Îmi explicã imediat cã pe la italieni cam aºa e treaba, nu stai douã ore “pe o cafea”, cum s-ar zice. Pui un euro pe masã, ei îþi pun o ceºcuþã micã, micã pe bar, tu sorbi repede lichidul, ai plecat, le-ai mulþumit ºi gata. Mai departe. O fi ea staþiune micã, dar câteva magazine, câteva “þoloambe”, vorba aia, trebuie sã existe. O cãrai pe sãraca maicã-mea prin tot felul de magazine, o scosei tot la fel de repede când vãzui ce preþuri exorbitante au, am mai dat o turã pe falezã ºi se fãcu ora 3. Ne-am întors acasã, m-a pus la curent cu tot ceea ce trebuia sã ºtiu încât sã supravieþuiesc douã sãptãmâni ºi mai bine în Italia.

Cum m-am pus pe picioare am ºi sãrit în costumul de baie ºi m-am dus la plajã. Când bãtea soarele mai tare, când apa limpede ºi rece devenea tot mai cãlie de la raze, eu îmi aºezam prosopul pe pietre ºi începeam sã îmi torn ulei de mãsline pe mine în speranþa cã mã voi bronza rapid ºi frumos. ªi cum stãteam singurã pe plajã, fãrã sã am pe nimeni lângã mine sã scot o vorbã, sã împart doza de suc pe care mi-o vârâse maicã-mea în sacoºã, începui sã analizez împrejurimile. Mã uitai la fiecare turist, la fiecare tânãr care se nimerea în apropiere. ªi mã întrebam unde sunt dozele de bere, unde sunt manelele (cã înainte sã plec am vorbit cu un prieten de-al meu care se dusese în Mamaia, la fiþãraia româneascã. În crãpãtul zilei cânta Adrian Minune despre duºmani, maºini, probleme d’ale vieþii), unde sunt lanþurile de aur (de maºini luxoase nu zic o vorbã pentru cã acolo vedeam felurite maºini), unde e coaja de sãmânþã? Nu, domnule! Acolo se bea ceai sau apã pe plajã, se mãnâncã fructe, produse de patiserie, pizza. Iar la final, þi-ai bãgat punguþele goale ºi sticlele în sacoºã ºi te duci frumos la tomberon cu ele. Asta ca o parantezã la parantezã. Am abandonat puþin slujba de paparazzo, mi-am ridicat frumos burta întreþinutã în tot acest timp cu paste ºi m-am aruncat în valurile mãrii, lãsând pe plajã aparatul de fotografiat, douã telefoane, portofel cu niºte mãrunþiº în el. Fãrã nicio fricã!

În urmãtoarele zile, în timpul liber al mamei mele ºi uneori al meu pentru cã trebuie sã pui umãrul la muncã aºa cum poþi, vizitai tot ce fu de vizitat prin apropiere. Portofino, unde magazinele de lux ºi genþile de mii de euro parcã nu te lasã sã pãºeºti cu încredere în ele. Rapallo, unde îþi poþi face niºte cumpãrãturi accesibile portofelaºului. San Fruttuosso, o insulã unde poþi sta liniºtit, fãrã sã te batã soarele în cap pentru cã acolo razele acestuia aproape cã nu pãtrund. ªi atât. În rest, bãtui toatã Santa Margherita Ligure de la un capãt la altul. ªi îmi plãcu aproape tot ce vãzui. Mã simþii bine când nu fusei fluieratã ºi claxonatã atunci când îmi luai, în mod firesc, o pereche de pantaloni scurþi pe mine. Mã simþii ºi mai bine când fusei servitã frumos într-un magazin, când vânzãtoarea sau vânzãtorul îmi zâmbii ºi mã scoase din impas chiar dacã nu ºtiui sã comunic prea bine cu dânºii. A fost minunat sã stau la plajã liniºtitã, fãrã partidul Kiss-miss-pix, fãrã urlete piþiponceºti, fãrã golãneli. La fel de minunat a fost sã vãd cã e suficient sã zâmbeºti ca sã fii tratatã frumos ºi omeneºte.

Aºa petrecui douã sãptãmâni ºi un pic. Chestiile noastre globale m-au îndemnat sã mã întorc ºi sã pun mâna pe legislaþie pentru a nu-mi face abonament permanent la autobuz. Dar mã întorc!


Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey