•  Alexandru Dumitru
•  Mihai Gavrilã


sus


Alexandru Dumitru

 

Somn profund
“Somnul raþiunii naºte monºtri” - Francisco Goya

 

Partea întâi: Începutul

 

Cu ce ar fi trebuit sã încep?

Ar fi trebuit sã încep cu un „cioc cioc”, la care el sã zicã „cine e”? Bãnuiesc cã ar fi fost destul de amuzant. Sau stupid, având în vedere cã aveam programare. Dar poate ar fi fost ceva obiºnuit. Ar fi fost la fel de obiºnuit ca întrebarea „De ce crezi tu cã eºti aici?”. Pânã la urmã la asta se rezuma ºi problema mea. De ce sunt aici?

Nici mãcar eu nu ºtiam de ce stãteam înfipt în faþa unei uºi, aºteptând un imbold cât de mic sã fac vreo miºcare. Eram pur ºi simplu acolo. Fãrã tragere de inimã sã acþionez, fãrã posibilitatea de a pleca. Pierdeam timpul ºi citeam iar ºi iar ce scria pe o plãcuþã de metal aflatã pe uºã: Cabinet particular de psihiatrie. Nu era nici prima, ºi cu siguranþã nici ultima datã când vizitam un asemenea loc. De data asta era un cabinet nou, dar în sine era aceeaºi idee: sã vedem dacã subsemnatul este întreg la cap sau nu ºi sã bifãm în cãsuþe. În cazul în care doctorul decidea cã eram normal, plecam acasã, mã întindeam pe propria canapea ºi citeam o carte. Din pãcate, asta nu s-a întâmplat niciodatã pânã acum. De obicei se bifa cealaltã cãsuþã ºi mi se recomanda un program prelungit de ºedinþe, de cele mai multe ori pe termen mediu ºi lung. În majoritatea cazurilor eram mutat la un alt doctor înainte de sfârºitul tratamentului anterior. Poate eram ºi eu puþin de vinã. Eram perseverent.

Astfel, stând resemnat în faþa uºii unui anume Michael Adams, cel mai probabil un alt mâncãtor de bani care se dãdea în vânt sã asculte pãlãvrãgelile unor dezaxaþi mintal, mã simt nevoit sã recunosc cã se putea ºi mai rãu. Puteam fi la birou, dictând rapoarte ºi pregãtind dosare pentru urmãtorul proces, bându-mi cea de-a treia cafea ca sã mã pot pune în miºcare pentru clienþii care veneau. În mare, nu lucram direct cu oamenii, meseria mea de avocat implicând doar cazuri de drept comercial, dar din când în când, câte un client îºi mai fãcea apariþia ºi uita sã mai plece.

În concluzie, preferam fotoliul de piele ºi fascinantele întrebãri profund introspective în detrimentul companiei vreunui deºtept care credea cã a gãsit o nouã metoda prin care sã îºi fraiereascã partenerii de o parte din profit. Cu cât sunt mai bogaþi, cu atât sunt mai lacomi.

Aºteptând sã mai treacã timpul, mi-am clãtit ochii cu detaliile uºii ºi m-am holbat la plãcuþa din metal pe care scria Dr. Adams ºi, sub, Cabinet particular de psihiatrie. Doar cuvântul particular îmi trezea un adevãrat sentiment de „încredere” purã ºi mã fãcea sã mã întreb cât de curând voi putea sã scap ºi de doctorul acela. Între timp, reflexia mea în plãcuþa de metal era mult prea interesantã ca sã mã pot convinge sã intru în cabinet. Doar cã nu era singura reflexie.

Ceva s-a miºcat în spatele meu. M-am întors din instinct ºi m-am aºteptat la tot ce se putea mai rãu. Dar nu era nimic. Nu eram paranoic de genul meu, însã existau câteva lucruri care mã înspãimântau cu adevãrat ºi cu o secundã înainte credeam cã unul dintre ele se afla chiar în spatele meu. M-am gândit cã am avut doar impresia cã am vãzut ceva ºi m-am întors cãtre uºã doar ca sã descopãr cã mã înºelasem. Eram privit. Problema era cã nu un om mã urmarea.

În faþa ochilor mei îºi fãcuse apariþia o creaturã enervantã care îmi mãcina rãbdarea ºi nervii de când mã ºtiam. I-am putut citi cu uºurinþã setea de sânge din ochii goi, lipsiþi de cãldurã, ºi mi-am dat seama cã nu venise sã mã viziteze din curtoazie. Nu mai avea pleoape sau sprâncene care sã poatã exprima altceva în afarã de uimire combinatã cu nebunie ºi asta probabil l-a ajutat încã o datã sã mã blocheze, sã mã facã incapabil sã mai pot reacþiona câtuºi de puþin. Ochii lui îmi transmiteau tortura pe care ºi-o dorea pentru mine ºi eram atât de aproape de el încât ar fi putut sã îmi sufle în faþã. Doar cã nu putea. Nu era de pe lumea asta.

Arãtarea aceea era o fiinþã odioasã venitã din altã parte. O lume pe care, din câte se pãrea, numai eu o puteam vedea în anumite momente. Nu puteam garanta cã era un loc cu mult mai diferit decât iadul pe care ºi-l imagineazã cu toþii, credincioºi sau nu, dar puteam spune cu siguranþã cã semãna izbitor de mult cu lumea noastrã, cu o singurã, mare diferenþã. Era lumea noastrã în ruine ºi lipsitã de viaþã. De acolo venea creatura asta care acum mã urmãrea. Mã cãuta, mã hãituia ºi când mã gãsea îmi reamintea cã existã ºi cã oricând puteam ajunge la el ºi invers. Tot ce trebuia era sã fiu atacat de un nou episod al bolii de care sufeream. Boala somnului.

Nu mã þin de bancuri. Chiar existã ºi e cât se poate de enervantã.

Dar nu ºi în acea zi. Atunci se mulþumea sã mã priveascã din reflexia plãcuþei de metal ºi sã mã soarbã din priviri. Cu toate astea, nu mã puteam opune. Ceva din adâncul meu îmi spunea sã nu îmi mut privirea de la el ºi sã nu mã împotrivesc. Sã îndur.

Brusc, faþa lui a început sã se încreþeascã ºi pielea arsã ºi înnegritã s-a crispat în partea de jos a capului. Pentru un moment am crezut cã o sã se crape cu totul ºi o sã mã lase în pace, dar am realizat în scurt timp ce încerca sã facã. Rânjea. Maxilarele lipsite de piele se desfãceau puþin câte puþin ºi ceea ce mai rãmãsese din buzele distruse de foc se depãrtau, fãcând loc câtorva dinþi galbeni sã iasã la suprafaþã. Se bucura ºi nu se sfia sã o arate. Acela era Grim. Rânjitorul. ªtia cã nu puteam sã mã miºc ºi savura fiecare moment. Atunci au izbucnit migrenele.

O durere acutã mi-a strãpuns creºtetul ºi am simþit ca ºi cum cineva încerca sã îmi despice capul cu un topor tocit. Lovind, lovind ºi iar lovind. Capul îmi pulsa ºi simþeam venele stând sã plesneascã la tâmple. Bãnuiam ce îmi provoca migrenele, dar nu ºtiam de unde vine. Într-un fel sau altul, trebuia sã scap rapid de ele altfel riscam sã am parte de o nouã crizã ºi sã leºin. Grim mã aºtepta bucuros. Capul îmi pulsa din ce în ce mai tare ºi am început sã mã clatin pe picioare din cauza durerii. Genunchii mi se înmuiau ºi îmi pierdeam suflul într-un ritm alarmant. Încercam sã îmi strâng capul în palme ºi sã mã îndepãrtez, dar durerea persista ºi pãrea sã creascã din ce în ce mai tare. Eram pe ducã ºi o ºtiam amândoi.

Disperarea m-a cuprins puþin câte puþin ºi am încercat sã mã miºc mai departe pe hol, dar nu mai puteam. Mi-am ridicat privirea cãtre faþa lui Grim ºi am realizat cã acum ochii lui erau imaginea purã a sadismului ºi lãcomiei concentrate în douã globuri albe care mã fixau ºi devorau neîncetat. Pentru el eram deja al lui.

Dar brusc, totul s-a terminat. Gata.

Uºa s-a deschis ºi un bãrbat înalt, îmbrãcat în costum s-a postat în prag ºi a încremenit atunci când m-a vãzut îngenuncheat ºi îndurerat. Migrenele încetaserã subit ºi reflexia creaturii dispãruse odatã ce bãrbatul deschisese uºa. Eram salvat.

- Do... le ... ight! Domnule....! Mã au... þi?

Îi vedeam buzele miºcându-se, dar nu auzeam aproape nimic. S-a repezit în direcþia mea ºi m-a ajutat sã mã ridic. Timpanele îmi bubuiau precum un set de tobe în mijlocul unui concert ºi inima îmi bãtea nebuneºte în piept. Nu eram departe de un atac de cord, dar mãcar atunci era cineva lângã mine. Bãrbatul a încercat sã îmi mai vorbeascã dupã ce m-a trecut pragul uºii.

- Domnule Blight, vã simþiþi bine? Sã sun dupã o ambulanþã?

- Nu, nu, am zis înspãimântat. Nu e nevoie, sunt bine. Nu suna.

Am realizat cã era destul de surprins de reacþia mea ºi am încercat sã explic cumva. Telefoanele erau ultimul lucru de care mai aveam nevoie ºi ºtiam prea bine de ce.

- Vã mulþumesc, dar nu e nevoie. Mi-a fost doar puþin greaþã. Sunt deja mai bine.

- Înþeleg. Luaþi loc. Sã vã aduc ceva? Apã, suc, orice doriþi...

- O Cola ar fi grozavã. Doctor Adams, sã presupun?

- Mike, te rog. Îþi aduc imediat o Cola rece ca gheaþa. Fã-te confortabil.

Asta a fost. Mike m-a salvat cumva deschizând uºa aia. Nu ºtiu cum sau de ce, dar el s-a aflat atunci cât se poate de aproape de termenul de înger pãzitor. Mã rog, ceva în genul... Era destul de tânãr ºi pãrea sã fie cam de aceeaºi înãlþime cu mine. Avea pãrul puþin cam lung ºi ciufulit, iar barba era nerasã de câteva zile. Nu pãrea genul care sã stea neîngrijit, având în vedere cã biroul luxos în care mã aflam îmi contura cifra unui cont bancar destul de mare. În fine, poate era vreun burlac nepãsãtor, deºi de obicei bãrbaþii de vârsta ºi statutul lui deja aveau cel puþin douã sau trei fete la picioare. La naiba, ºi eu eram cam de aceeaºi vârstã cu el ºi nu stãteam prost cu banii, dar eram singur de atâþia ani, deci ar fi trebuit sã nu mai gândesc aºa. Burlac sau nu, tipul ãsta nu avea pe nimeni de care sã-i pese momentan, asta incluzându-l ºi pe el. Poate avea problemele lui, cine ºtie?

Între timp, Mike se întorsese ºi îmi aducea pe o tavã douã doze de cola ºi douã sticle de apã platã luate de la rece. Încã se vedeau picãturile scurgându-se pe peretele de aluminiu al dozei ºi deja simþeam cum limba îmi fãcea tumbe prin gurã. Adevãrul era cã adoram cola. Manipulat corporatist sau nu, mã bucuram oricând de un pahar rece ºi îmi pãsa prea puþin în momentul acela de cât de repede putea sucul acela sã îndepãrteze rugina sau sã topeascã smalþul. Era irelevant atunci când îþi era sete. De aia existau dentiºti ºi pastã de dinþi.

- Poftim. Te superi dacã îþi zic Richard?

- Chiar te rog. Îþi mulþumesc mult. Nici n-ai idee cât de sete mi-era.

Am deschis doza ºi am sorbit cu poftã lichidul acidulat ºi dulce. Tocmai terminam jumãtate din dozã când Mike a continuat.

- Îmi închipui cã îþi era. Pãreai extrem de... supt de viaþã când te-am gãsit. Tocmai ce îl sunam pe fratele tãu sã vãd de ce nu ai ajuns la timp ºi când am terminat de vorbit m-am gândit sã vãd dacã eºti cumva pe hol ºi nu gãseai uºa care trebuie.

Aproape m-am înecat cu sucul rãmas. Am tuºit si l-am întrebat într-un mod cât se poate de detaºat, dar cu nervii crescându-mi vertiginos:

- Înainte sã deschizi vorbeai cu Matt?

- A, da. Cu el am stabilit ºedinþa ºi aveam numãrul lui, aºa cã l-am sunat. E vreo problema?

- Nu. Nici una, am zis zâmbind ºi înghiþindu-mi un nod de furie. Se pãrea totuºi cã Mike nu a fost tocmai îngerul meu pãzitor, ci chiar cãlãul meu. Telefonul lui afurisit a fost de vinã.

- Pãi, atunci sã vedem ce putem face pentru tine, Richard. Am înþeles de la fratele tãu cã nu eºti la prima ºedinþã, aºa-i?

- Corect. Nu e nimic nou pentru mine sã vizitez tipi ca tine.

- Înþeleg. Asta înseamnã cã nu prea ai rezolvat problema pe care o ai cu cei dinaintea mea. Aº vrea sã ºtiu de ce nu s-a putut ºi chiar aº fi curios sã aflu ce e pânã la urmã.

- ªi eu as vrea, doctore, dar problema e cã nu e o problemã. E mai degrabã o dilemã pentru ei ºi o... hai sã-i zicem, realitate deja comunã pentru mine. Ei au vãzut cã am anumite reacþii din când în când ºi cã uneori, în trecut, am încercat sã conving lumea sã creadã în ceea ce vedeam eu. Cu toate astea, nimeni pânã în ziua de astãzi nu a putut sã demonstreze cã sunt nebun sau cu vreo doagã lipsã.

- Deci aºa. O dilema zici? În cazul ãsta lucrurile stau diferit. Îmi dau seama cã tu de fapt eºti resemnat cu ideea cã oamenii considerã cã tu ai o problemã. Ori eºti împãcat cu ideea cã tu vezi ceva ce ei nu vãd ori nu iþi mai pasã, aºa-i?

- Eºti destul de aproape.

- E bine ºi atât pentru început. Acum, aº vrea sã ºtiu câte ceva despre boala sau, mã rog, afecþiunile tale. Oamenii de ºtiinþã o numesc boala somnului ºi cred cã ºtii mai bine ca mine ce înseamnã asta, nu?

- Mda, destul de bine. Eu prefer sã o numesc leºin spontan. Sau momentele mele de creier prãjit. Oricum vrei tu. Faza e cã am citit ºi eu despre boala aceasta ºi nu sunt de acord cu ei, cu...

- ... Doctorii...

- ...Mda, cu ei. Sã nu mã înþelegi greºit. Nu vreau sã mã pun împotriva oricãrui doctor care îmi iese in cale, dar eu ºtiu mai bine ca ei simptomele pentru cã le trãiesc pe propria piele. Ca fapt divers, ei cred cã nu existã simptome. La mine sunt. Migrenele, în special.

- Deci tu zici cã suferi de migrene chiar înainte sã ai parte de un episod? Interesant... a zis Mike ºi a presat capãtul pixului începând sã noteze câteva cuvinte pe clipboard-ul sãu.

Atunci a început distracþia. Mike nu era nici pe departe primul psihiatru la care am fost ºi asta însemna, în cazul meu, cã aveam o oarecare experienþã în ceea ce îi priveºte. Dupã o vreme am descoperit cã sunt toþi la fel. Niste curioºi. Le fãcea plãcere sã îºi bage nasul în oala altuia. Oala mea însã era plinã de aburi fierbinþi ºi îmi place sã îi anticipez si de ce nu, sa îi pârlesc de câteva ori. Pânã se saturau. Parcã îl ºi auzeam: Poþi sã îmi descrii sentimentul?

- Ok, Richard. Am notat câte ceva, dar totuºi aº vrea sã ºtiu dacã poþi sã îmi descrii sentimentul pentru început. Ce e? De ce chicoteºti?

- Ah, nu, nu-i nimic. Mã gândisem la ceva cât scriai tu. Deci, hm... Sentimentul zici, am spus dar nu m-am putut abþine sã nu pufnesc în râs încã o datã. Iartã-mã. Deci. Mai pe scurt, înainte sã am un episod de obicei am parte de niºte migrene acute, foarte dureroase ºi spontane. Când încep, de obicei mã strãfulgerã ceva în creºtetul capului ºi dupã aceea începe tot capul sã îmi pulseze. E dureros ºi câteodatã se întâmplã în momente în care mã aºtept mai puþin – nici nu îþi poþi da seama cât de nepotrivite - dar de câþiva ani am învãþat sã mã feresc destul de bine. Important e sã nu persiste la o apariþie. Dacã se întâmplã asta aº putea la fel de bine sã mã arunc de pe un bloc ºi sã vãd care îmi sunt ºansele sã mã agãþ într-o sârma de rufe ºi sã nu mã zdrobesc de asfalt. La fel e ºi cu episoadele mele. Niciodatã nu ºtiu dacã mai mã trezesc.

- Am înþeles. Totuºi, e o comparaþie destul de durã, nu crezi? Adicã, înþeleg cã poate fi incomod sã ai acele migrene ºi, scuzã-mi expresia, sã cazi la somn în miezul zilei, dar nu cred cã trebuie sã fii aºa de pesimist ºi sã zici cã poþi sã mori aºa. Nu e ceva care sã...

- Scuzã-mi expresia Mike, dar eu cred cã dacã ai „pica la somn” în timp ce conduci nu þi s-ar mai pãrea aºa de nesemnificativ - fraierul nu are de unde sã ºtie ce înseamnã sã fii responsabil de aºa ceva, dar am sã continui oricum.

Cu toate astea, sã zicem cã nu þi se mai permite sã conduci o maºinã din cauza situaþiei tale, bine? Imagineazã-þi altceva. Cum ar fi sã lucrezi la ceva în curtea din spate ºi când te aºtepþi mai puþin, sã cazi într-un somn vecin cu coma. Cum ar fi dacã ai adormi cu un burghiu pornit în mânã? Sau cu un polizor? De ce nu ºi cu o drujbã? Orice e posibil dacã ai puþinã imaginaþie.

- Îmi pare rãu, Richard. Nu m-am gândit la asta. Referitor la condus ºi la maºini... nu vroiam sã discut asta cu tine încã din prima ºedinþã, ºtiind cã ai avut ceva probleme în trecut. Acum înþeleg la ce te referi...

- E ok, Mike. Nu te condamn. Nu trebuia sã mã inflamez nici eu aºa. Putem trece mai departe? Nu vreau sã mai discut despre asta.

- Sigur. Stai o secundã. Notasem undevaaa...Aha, gata. Zic greºit dacã primul tãu episod a avut loc prin 1981? Aveai cam...

- Opt ani. Mda. Atunci a fost. Þi-ai fãcut temele destul de bine.

- Trebuia. Aveam nevoie de ceva date ca sã pot sã te înþeleg mai bine, a zis Mike ºi a început sã caute ceva cu vârful pixului pe foaia sa.

ªi o luam de la capãt. Vai, cât de previzibili erau cu toþii. Începeau cu sentimentele ºi apoi o dãdeau în amintiri. Cât de drãguþ din partea lor. Oare care sã fie dintre: Cum a fost atunci când s-a întâmplat prima datã? ºi Mai þi minte ceva legat de ziua când s-a întâmplat?.

- Aºa. Acum, Richard, te deranjeazã dacã te întreb cum a fost mai exact când s-a întâmplat prima datã? Ar fi perfect dacã mai þii minte ceva legat de ziua aceea, despre cum a avut loc primul episod. Ce s-a întâmplat? Am zis ceva amuzant?

- Nu, chiar deloc. Mã gândeam ºi eu aºa, am zis trãgând aer în piept ºi înãbuºindu-mi un hohot de râs.

Bingo! ªi aveam un câºtigãtor doamnelor si domnilor. Douã din douã replici împuºcate. Noul Nostradamus era în clãdire! Ar fi trebuit sã mã gândesc sã închiriez o trupã de majorete care sã mã aclame pentru momente ca acelea. Eram prea bun chiar ºi pentru nivelul meu. Dar sã revenim la amintiri. Mike trebuia sã aibã la ce sã roadã pânã data viitoare.

- Pãi, totul a început într-o frumoasã toamnã în care eu, Matt ºi cu pãrinþii mei ne-am mutat în Amherst. Nu era cine ºtie ce eveniment în sine, dar era important pentru noi pentru cã locuiam pentru prima datã la casã. Plus cã mama era însãrcinatã cu Tommy ºi însemna cã aveam nevoie de o casã pentru mai mult spaþiu. Cu totul, nu e foarte mult de zis despre cum s-a întâmplat. Migrenã, durere mare, nimeni în afara de Matt ºi încã un puºti care sã îmi sarã în ajutor, atunci pur ºi simplu am clacat. Paf! Ce s-a întâmplat însã dupã e aºa-zisa problemã. Dupã ce am adormit am ajuns într-un loc total diferit de bezna pe care o preconizau doctorii. E un loc pe care îmi e greu sã îl descriu ca fiind tocmai prietenos. Cu toate astea, semãna izbitor de mult cu realitatea noastrã numai cã într-un fel mult mai rãvãºit. Totul era fãcut praf, mai pe scurt. ªi mai erau ºi oamenii. Toþi oamenii pe care îi vedeam erau, ei bine... arãtau ca niºte cadavre care mergeau ºi se miºcau. Nu mai þin minte chiar tot de atunci – minciunã, pe dracu nu mai þin minte, ba chiar ºtiu fiecare detaliu nenorocit din ziua aia - dar ºtiu cã m-am trezit mai târziu în acea searã într-un spital, urlând la asistente. Aveam capul înfãºurat de jur împrejur cu o faºã ºi eram conectat la câteva aparate de lângã patul acela alb. Aparent, era o minune cã mã trezisem dupã ce cãzusem atât de rãu cu capul pe asfalt. Iar pe lângã asta mai era ºi faþa doctorului. Era faþa unui om cãruia nu îi venea sã creadã ce vedea. Am aflat mai târziu trãgând cu urechea la pãrinþii mei cã am fost într-o comã profundã ºi cã eram efectiv, pe jumãtate mort. ªi cam asta e. Ceva interesant în asta?

- Nici nu ºtiu de unde sã încep. E fantastic cã îþi aduci aminte chiar ºi atât. Lasã-mã sã notez câte ceva.

- Sigur. Nu e nicio grabã.

Minciunã din nou. Aº fi preferat sã termin odatã cu pãlãvrãgeala aia. I-am dat osul pe care l-a cerut, dar nu primea nimic mai mult. Am omis câteva lucruri din povestirea mea, dar oricum nu conta pentru unul ca el. Nu ar fi înþeles cu adevãrat, aºa cã de ce sã îmi fi bãtut gura? Ziua aceea din noiembrie îmi era perfect întipãritã în memorie ca o cicatrice fãcutã cu fierul încins pe piele. Îmi era imposibil sã uit prima întâlnire cu Domnul Rânjet ºi cãldura care îmi ardea pielea în lumea lui. Era incredibil cât de repede au devenit pãienjenii, întunericul ºi monºtrii din dulap niºte simple maimuþãreli când am fost pus faþã în faþã cu ceva mai oribil decât moartea. Mi-am stabilit prioritãþile mult mai clar aºa, zic eu. Cele mai importante erau sã trãiesc cât mai mult ºi sã nu mai am parte de o altã întâlnire cu Grim. Nu s-au putut în întregime, dar m-am strãduit.

Altã omisiune ar fi fost cea de la început. Cum au început migrenele în primul rând ºi de ce. Surprinzãtor ºi pentru mine atunci a fost sã realizez cã de vinã erau telefoanele. Sau radiourile. Sau antenele de comunicaþii. Orice era terminat cu o antenã de metal sau care avea un emiþãtor radio încorporat îmi fãcea zilele amare ºi cu puþin „noroc” mã punea la pãmânt. Asta era ceea ce am constatat eu de-a lungul timpului ºi de aceea eram atât de reticent în privinþa telefoanelor ºi a tehnologiei în general. Din cauza lui Mike aº fi putut sã leºin chiar în vecinãtatea arãtãrii aceleia ºi sã fiu pradã uºoarã. Uneori viaþa chiar mai uitã sã îþi dea lãmâi. La mine a uitat cam des.

- Ok. Aº mai fi vrut sã ºtiu câte ceva, dar am sã te las mai moale astãzi. Nu eºti în apele tale ºi nici nu aº vrea sã fiu un pisãlog. De obicei nu trec de prima bazã încã de la prima întâlnire.

- Sã înþeleg cã aºa vrãjeºti tu fetele, nu? ªi? Cumpãra faza?

- Pfoai, ºi încã cum, a zis Mike ºi am izbucnit amândoi în râs.

Pânã la urmã poate avea ºi ceva simþ al umorului. Un plus pentru el din partea mea. Nu prea mult însã pentru cã i se urca la cap. Era pânã la urmã tot un alt pshiatru avid sã îmi cunoascã trecutul.

- Pãi, cam asta a fost Richard. Nu vreau sã te mai þin. Eºti în regulã sã te duci singur acasã?

- Sunt bine, da. Mersi. Poate te las sã mã conduci acasã data viitoare dupã întâlnire, am zis ºi am mai servit o porþie de râs cât ne-am ridicat ºi ne-am strâns mâinile.

- Oh, înainte sã pleci, ai putea sã îmi dai numãrul tãu de telefon? Ar fi mai uºor sã te sun pe tine dacã e nevoie sã vorbim despre programare, a zis Mike scoþând din buzunar o imensitate de telefon care putea sã îmi acopere întreaga faþã cu uºurinþã. Era o tableta afurisitã ºi foarte potentã din punct de vedere tehnologic.

- Nu am telefon. Vorbeºte cu Matt. El e cel care mã pune sã fac vizitele astea oricum.

- Prea bine atunci... Pe data viitoare.

- Pe data viitoare, Mike, i-am zis ºi am pãrãsit cabinetul.

Telefon. Cum sã nu? M-a „tentat” odatã un abonament Delfin, dar nici chiar aºa. Preferam sã stau treaz. Cât se poate mãcar...

 

(Alexandru Dumitru este elev în clasa a X-a la Liceul Teoretic “Mihai Viteazul” Caracal ºi a câºtigat premiul I la secþiunea prozã, în cadrul primei ediþii - 2012 - a Concursului Velivolantis organizat de Asociaþia Taberna. Aflã mai multe despre concurs ºi lista completã a câºtigãtorilor aici)

 

Comentarii cititori
sus


Mihai Gavrilã

Milena ºi jigodiile



Tânãrului meu prieten îi era ruºine sã recunoascã pricina tulburãrii sale, dar pânã la urmã ºi-a fãcut curaj ºi a început sã-mi povesteascã. Scotocind el prin sertarele lui Paul, gãsise, într-o agendã, un jurnal de adolescent. Cu însemnãri despre uteciste simpatice ºi poveºti de dragoste trecãtoare, detalii de bord prosteºti, precum notele de la extemporale ori scorurile meciurilor de fotbal, plus câteva poezii. Ei bine, poeziile erau necazul lui Luca: nu-i plãcuserã, dar îl puseserã pe gânduri. El îºi cunoscuse tatãl ca pe un om aspru, iar acum era mirat sã afle, îngropate sub duºumea, sensibilitãþile pãrintelui sãu.

I-am explicat cã, pentru mine, situaþia stãtea fix pe dos, fiindcã eu îl ºtiusem pe Paul doar ca pe veriºorul mai mare ºi mereu mai priceput în golãnie, boem atât cât îi ajungeau banii ºi rebel atât cât i se permitea, artist ziua ºi filosof seara.
Câteva calitãþi, am convenit noi, tot pãstrase vãru-meu: o mulþime de idei fixe ºi un aer arogant - o afecþiune frecventã printre cursanþii din Pedagogic, dusã apoi, spre veºnicã nevindecare, în cancelariile feluritelor ºcoli, licee sau facultãþi din oraº.

Luca mai gãsise acolo ºi o pozã micã, în care taicã-sãu, îmbrãcat în cãmaºã albã, cu cravata de pionier la gât ºi cu ºapca de licean în mânã, saluta pe loc repaus absolvirea celor treisprezece clase obligatorii. Îl mirase sã observe cã Paul avea, la vremea aceea, pãrul mult mai lung decât îl avusese el mai deunãzi.
- Da, aºa era, a avut plete pânã s-a dus în armatã ºi l-au tuns. Asta puteam sã-þi spun ºi eu.
- ªi-atunci, pe mine de ce m-a terorizat? Dacã ºi el a fost aºa? Ce se întâmplã cu un om, de ajunge sã se schimbe în halul ãsta?
- Habar n-am, mã Luca. O fi un pic de invidie. Vezi, voi aveþi acum toatã libertatea asta pe care noi n-am avut-o. Poate e ºi speriat cã n-o sã ºtiþi ce sã faceþi cu ea. ªi eu simt câteodatã acelaºi lucru, ºtii, mã uit la fie-mea ºi mã sperii. Sunt atâtea chestii pe care nici eu nu le înþeleg. Cum s-o învãþ pe ea ceva ce nu-mi pot explica nici mie?
- Da, mã, unchiule, dar scria poezii, a zis Luca, aprinzându-ºi þigara cu care se juca de ceva vreme. Chiar aºa, a uitat?

Privea prin mine. Era pe cale sã simtã milã faþã de un vechi ºi atotputernic duºman.
- Habar n-am, Luca, eu unul n-am scris un vers toatã viaþa mea. Mã rog, douã versuri, ca sã ºi rimeze între ele.
- ªi ºtii ce mã mai enerveazã? Ce se tot plânge cã era atât de greu pe vremea lui? Din ce am citit, nu era chiar aºa. O ducea bine. ªi mergea în fiecare an la munte ºi la mare.
- Asta nu înseamnã cã o ducea bine.
- Nu? Eu n-am fost niciodatã la mare. ªi am aproape 16 ani.
M-a trecut un gând rãu, am simþit dintr-odatã o jenã lipsitã de vinã, ruºinea omului norocos, ca ºi cum aº fi trecut în pas alergãtor pe lângã niºte ologi. Vãru-meu avea sã munceascã vreo trei luni pentru banii pe care, fãrã sã fi fãcut mai nimic pentru ei, îi aveam eu în buzunar. ªi tot eu eram cel care îi parazita casa, înghesuindu-i familia ºi complicându-i existenþa cu ºederea mea.

- O sã te duci, ai rãbdare, o sã le faci pe toate.
- Cum sã mã duc, unchiule. Costã mult. Nu poþi sã te duci o sãptãmânã fãrã 20, poate chiar 30 de dolari.
- Atât de puþin?
- Puþin? Mie mi se pare mult. Am strâns toatã vara bani ºi abia am reuºit sã adun 10 dolari.
- Lasã, mã Luca, o sã îþi fac eu cadou de ziua ta o tabãrã la mare. Când e ziua ta, prin primãvarã parcã? Numai sã nu te mai vãd aºa supãrat.
Am scos portofelul ºi i-am dat 5.000 de lei. Am scos hârtia încet, nu voiam sã se vadã restul bancnotelor. I s-a luminat faþa.
De-asta sunt copiii ºi femeile uºor de iubit, mi-am spus, îi poþi împãca repede cu niºte bani. Mi s-a pãrut, totuºi, cã i-am cumpãrat prea ieftin fericirea, aºa cã i-am mai dat cinci mii - asta ca sã rezist gândului nebunesc de a-i da tot portofelul.
- Ia-i ºi pe-ãºtia, poate mai vrei sã mergi desearã pe la Mediclub, sã nu te mai duci la Casa Studenþilor.

Casa Studenþilor, trebuie sã fac o parantezã, avea povestea ei. La subsol, unde pe vremuri repetau zi-luminã niºte folkiºti somnolenþi, fiinþa acum un fel de discotecã. Ãsta era locul unde Luca obiºnuia sã meargã cel mai des. Îmi ºi spusese de ce, într-o dimineaþã: îmi explicase cã acolo e singura discotecã unde nu poþi sã-þi cumperi bere sau suc fãrã sã laºi garanþie pentru ambalaj, fiindcã muºteriii aveau prostul obicei sã se îmbete ºi sã iasã cu sticlele pe stradã, ori sã le spargã pur ºi simplu. Oamenii mari, îmi spusese Luca, nu prea aveau însã chef sã se plimbe cu sticlele goale în mânã, ºi atunci intervenea el, sanitarul pãdurii, luându-le de pe lângã mese sau din colþurile ringului de dans ºi ducându-le la bar. Din activitatea asta, îºi putea permite sã-ºi recupereze taxa de intare, sã bea douã-trei beri ºi chiar sã ajungã acasã cu niscaiva marafeþi în buzunar.
O treabã bunã, i-am spus, n-avea sã fie nici primul, nici ultimul om care sã înþeleagã cât se poate câºtiga vânzând sticle goale.

- Oricum, nu mã duceam la Casa Studenþilor, mi-a zis el. Am fãcut alaltãieri rost de niºte bani.
- Pãi?
- Am vândut o pisicã.
- Pisicã?
- Da, o pisicã pe care am furat-o de lângã un tomberon, între blocurile de la complex. De fapt, nici n-am furat-o, era rãtãcitã pe acolo ºi a venit la mine. N-am mai vãzut aºa pisicã frumoasã, ºtii cum era? O siamezã gri, cu ochii albaºtri.
- Alea nu sunt siameze, cred, cã nici eu nu mã pricep la animale. Sunt albastre de Rusia sau de Prusia, ceva de genul ãsta.
- Mã rog, nu era albastrã, era gri. ªi, dupã ce am luat-o ºi m-am prins cã e de rasã, i-am vândut-o unei fete de la noi din clasã, care are o dambla cu mâþele. I-am dat-o cu 50.000. E bine, nu? La început, fata aia nu prea voia s-o cumpere, cã n-are ce face cu ea, cicãmai are zece pisici acasã. Ori cã-s zece, ori cã-s unºpe, cine le mai numãrã? Am ameninþat-o cã dau cu pisica de pe bloc dacã nu o ia.
- Ai fi dat?
- Nu ºtiu. Nu cred, cã nu-s de-ãla de aruncã pisicile de pe bloc.
- ªi când ai ameninþat-o, þi-a dat banii?
- Da. S-a dus ºi i-a cerut lu’ maicã-sa.
- Bravo, nepoate, bravo. Ai fi bun de ziarist.
- De ce?
- Ei, ziceam ºi eu aºa.

***

Pizza era mai iute decât îmi închipuisem. Sãrmanul Luca n-a putut mânca mai mult de douã felii. În mine colcãia însã acel melanj de foame ºi greaþã, care se naºte din mahmurealã ºi nu moare pânã nu-i dai cu un ardei iute în cap; lãcrimând ºi trãgându-mi mucii, nu m-am lãsat pânã n-am înfulecat-o pe toatã.

Pe urmã, Luca a plecat, mult mai bine-dispus decât venise. M-am simþit atât de împlinit de reuºita mea, încât mi-am propus sã-i dau ºi fie-mii niºte bani, cu prima ocazie. Cine ºtie ce supãrãri ºi nevoi o fi având ºi Andra mea, fãrã ca eu sã am habar de ele. Oricum, am decis eu cu indulgenþã, chiar dacã n-oi fi fiind eu un prieten pentru ea, aºa cum fusese tata pentru mine, mãcar Andra n-avea de ce sã-mi poarte picã. Sunt un tatã rezonabil, mi-am spus.

ªi, pentru o scurtã vreme, a fost liniºte.
Afarã, vântul se înteþise ºi începuse sã plouã dintr-odatã, o ploaie aproape torenþialã, care nu-ºi gãsea nici rostul, nici tradiþia în sfârºitul lui octombrie. Norii scurtaserã amurgul ºi culcaserã mercurul în barometre, le simþeam presiunea în genunchii reumatici ºi în tâmplele mahmure. Priveam prin geamurile mari ºi pline de ºiroaie cum trotuarele fãceau schimb de umbrele, iar maºinile începeau sã lase dâre roºii pe asfaltul prost drenat. Dintr-un reflex al copilãriei, al vremurilor în care orice brizã mai acãtãrii ardea transformatorul, asociam genul ãsta de schimbare bruscã de vreme cu o iminentã panã de curent - mi se pãrea chiar anormal cã nu se sting mai repede luminile - ºi televizorul.

Mi-am dat seama cã eram de o lunã ºi jumate în oraº ºi nu fusesem nici mãcar o datã sã-i vãd pe ãi bãtrâni, deºi erau la o aruncãturã de bãþ de oraº, nici o orã de mers cu maºina. Mi s-a fãcut ruºine - dar nici de data asta n-a fost o ruºine din cele rele, ci tot una blândã, uºor lavabilã, ca un pãcat în Postul Paºtelui. Mâine e Duminicã, mi-am spus, mâine o sã mã duc sã-i vãd. Neapãrat.

***

ªi atunci a intrat. Cu o glugã în cap, cãzutã pânã peste ochi. ªi-a ridicat fruntea ca sã îºi aleagã o masã. ªi m-a vãzut, ºi a venit la mine.
- Milena! Ce faci tu?, am întrebat-o.
- Uite, am ieºit un pic din casã ºi m-a prins ploaia. ªtii cã eu stau mai sus, la ºase.
- Da, da.
- Mi-era urât acasã. Pot sã stau ºi eu aici, cu tine?
- Stai, da, da.
Nu s-a aºezat în faþa mea, acolo de unde plecase Luca. S-a pus lângã mine, mutându-ºi doar scaunul, cât sã mã poatã vedea fãrã sã-ºi întoarcã gâtul. Am fãcut ºi eu la fel.
- Sunt singurã acasã, mami e plecatã toatã luna. M-am plictisit groaznic. Groaznic.

Era cât pe ce sã fac o gafã ºi sã o întreb de taicã-sãu, dar mi-am adus aminte cã pãrinþii ei erau despãrþiþi. Imediat dupã aceea, mi-am mai înghiþit o propoziþie, cea în care îi spuneam cã tocmai a fost ºi Luca pe-acolo. M-am gândit cã cine ºtie ce i-o fi spus el ºi cã n-are rost sã-mi bag nasul.
Fata cu pielea albã ºi ciupitã de vãrsat a venit sã ia comanda.
- Mm... Nu ºtiu ce vreau. Tu ce bei, bere? Aduceþi-mi ºi mie o bere de-asta.
- Mai dã-mi ºi mie una, am zis ºi eu, întrebându-mã cât mai puteam turna în mine.

M-am uitat la bizara mea tovarãºã de pahar. Mai întâi, din curiozitatea celui care vrea sã-ºi înþeleagã visul deviant, apoi din inerþie, apoi motivele au dispãrut ºi am privit-o fãrã niciun scop ºi fãrã nicio cauzã, doar pentru cã merita privitã. Cu gluga încã pe cap, lãsând sã i se vadã doar o aurã blondã, îngustã, tãiatã oval de tivul hanoracului gri, cu vârful nasului înroºit de vânt ºi cu ochii de piatrã vânãtã, mi s-a pãrut cã Milena semãna cu o albastrã de Rusia.

***

Dragostea e ca spãrgãtorul de muzee: intrã în tine dosnic, prin crãpãturi neºtiute, se strecoarã prin canale insalubre pânã în mijlocul secret al sufletului, iar de-acolo, neºtiind sã facã diferenþa între ce-i frumos ºi ce nu, bagã în traistã cea mai pãzitã dintre pânze, cea mai veche dintre statui, cea mai sclipitoare dintre coroane. ªi cu tolba asta de furãciuni pripite dragostea se duce la picioarele femeii din care s-a nãscut ºi, deºertând-o, îi spune: iatã-þi ofranda!

Dragostea n-are gust propriu. Dragostea e un whisky, sorbind aroma ºi culoarea doagei în care s-a turnat. Unii simt gustul miracolului, alþii pe cel al puterii, ori al poeziei, ori al vieþii împlinite. Mie unuia, ca sã n-o confund ºi sã n-o uit, dragostea mi-a lãsat pe esofag, un pic mai sus de capul pieptului, gustul morþii.

O fi cã am citit eu cãrþile nepotrivite, sau poate cã bãusem prea mult în zilele alea, habar n-am. Dar, privind încheietura Milenei, cu pielea subþire, întinsã peste capãtul rotund ºi proeminent al radiusului, venele urcând albastru spre niºte degete lungi ºi subþiri, cu unghii tãiate rotund, ºcolãreºte, am simþit numai ºi numai moarte.

Dorinþa nefireascã de a nu mai exista, cea mai seducãtoare dintre dorinþe, m-a copleºit într-o ciuntealã de clipã. Ada Kaleh înghiþitã de Dunãre, cu tot cu trecut, ºi poveºti, ºi rahat, ºi sugiuc.

***

EA: De ce te uiþi aºa la mine?
EL (ca trezit din somn): Mã uit? Cum mã uit?
EA: Aºa, ciudat. Am ceva?
EL: Nu, sunt eu un pic obosit. (Râzând) ªi un pic cam beat.
EA: Ai un foc?
EL: Nu. Eu nu fumez.
EA: Ah, da, tu nu fumezi. Ce mai om eºti ºi tu.
EL: Stai cã-i cer fetei. Dã-ne ºi nouã o cutie de chibrituri, ceva. Ai tãi fumeazã?
EA: Doar tati.
FATA CU PIELEA ALBÃ: Chibrituri.
EA (aprinzându-ºi þigara): Mersi.
EL: Dã-mi ºi mie una.
EA: Poftim?
EL: Dã-mi ºi mie o þigarã. Dacã mai ai.
EA: Mai am câteva. Ia.
EL: Îþi mai cumpãr eu un pachet.
EA: Nu e nevoie, ce naiba. (Zâmbind) Sunt obiºnuitã sã fiu fumatã.
EL (aprinzându-ºi þigara): Mersi.

(Timpul, îmbrãcat ca un detectiv din benzi desenate: pãlãrie de piele neagrã, palton ºi ochelari fumurii, se opreºte ºi îi priveºte prin fereastra udã. Scoate din buzunar o cutiuþã de lemn, în care stã larva lui Nabokov.)
TIMPUL: Tu cine vrei sã fii?
LARVA LUI NABOKOV: Oricine.

EA: Nu aºa se scrumeazã.
EL (tuºind, înecat): Cum nu aºa? Învaþã-mã.
EA: Nu dai cu þigara de scrumierã. Uite, o muþi aºa... (arãtându-i cum) ªi pe urmã loveºti filtrul cu unghia.
EL: Am înþeles.
EA: Aºa.
EL: Hei, ce simplu e.

(El stinge þigara ºi adoarme cu capul pe masã, þinându-ºi tâmpla pe braþul stâng. Ea îl priveºte câteva minute, îl mângâie cu stângãcie pe pãr ºi se ridicã. Luminile se sting treptat. Aplauze. Cortina.)

***

M-a trezit fata cu pielea albã, se pregãtea sã închidã cârciuma. Am rugat-o sã-mi facã o cafea, i-am spus cã nu voi întârzia mai mult de zece minute ºi cã voi lãsa un ciubuc enorm, numai sã nu mã refuze. S-a uitat la mine cu milã, ceea ce mi-a fãcut o enormã plãcere: mi-am închipuit cã e mila pe care oamenii normali trebuie s-o simtã pentru aceºti sãrmani nebuni, îndrãgostiþii.

Aveam picioarele amorþite, cu tot cu buci ºi cu coaie. Pe frunte mi se imprimase tivul tricoului, iar pe dosul antebraþului se vedeau în detaliu ochiurile din þesãtura feþei de masã. Bãlisem în somn; saliva se întãrise pe marginea bãrbii ºi pe biceps, ca o dârã de melc fracþionatã. Vezica îmi stãtea sã plezneascã - era un semn bun, însemna cã nu mã piºasem pe mine în somn.
Dar eram cel mai fericit om de pe pãmânt. Un nou-nãscut. Încã simþeam degetele Milenei la mine în pãr.

Am vãzut cã îmi lãsase o þigarã pe masã, lângã cutia cu chibrituri. Scria Hollywood pe ea. Avea sã fie strãmoaºa celei pe care o fumez în timp ce scriu aceste rânduri - dar nu ºtiam asta când mi-am aprins-o.
M-am uitat la ceas, era trecut de unºpe. Cristi, cât m-o fi înjurat el, aºteptându-mã în ploaie? Trebuia sã ajung la Mediclub ca sã aflu.

***

Nu l-am mai gãsit pe editorialist acolo. Micul cerber de la intrare, recunoscându-mã, mi-a zis cã amicul meu se plictisise ºi plecase la striptease.
În schimb, am dat peste Venera. Probabil cã ºi ei i-am stârnit mila, când m-a vãzut atât de beat, derutat, zgribulit ºi cu un ochi vânãt. Nu m-a mai lãsat sã îmi iau nici mãcar un pahar. M-a dus acasã la ea, m-a dezbrãcat cu chiu, cu vai, pe urmã m-a aºezat în cadã ºi s-a apucat sã mã spele.
- Puþi, mi-a explicat ea cu duioºie.
- ªtiu.
ªi pe urmã, în timp ce mã freca pe spate cu o pereche de ciorapi de bumbac îmbibaþi în sãpun, mi-a zis cã mã iubeºte. Am tãcut, dar am înþeles-o perfect, acum ºtiam ºi eu ce înseamnã sã te îndrãgosteºti de cine nu trebuie. Din empatie, am tras-o peste mine în cadã ºi am futut-o ca ºi cum aº fi stat de vorbã cu un vechi prieten, cu o pasiune blândã, de film franþuzesc, de care nici nu prea mã ºtiusem capabil. Când încã mai tremuram, vlãguit de gura ei fãcãtoare de minuni ºi ud leoarcã, s-a pus pe bocit.
- E de fericire, a îngãimat ea, ºi plânsul s-a amestecat cu râsul, într-o grimasã plinã de lacrimi, dinþi albi ºi pistrui.
Am luat-o în braþe, învelindu-ne pe amândoi într-o prosop mare ºi tocit. Mã simþeam plin de mãrinimie, i-am lãsat fericirea sã se cuibãreascã lângã a mea. Doi copii în faþa lui Mengele, m-am gândit. N-o sã devinã niciodatã siamezi; mãcar sã apuce sã mãnânce din ciocolatã.

(Fragment din romanul cu acelaºi titlu)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey