•  Mihai Ghiþulescu
•  Györfi-Deák György
•  Carla Berneanu


sus


Mihai Ghiþulescu



Prostirea globalã ºi prostirea româneascã

 

Nu m-aº fi apropiat în ruptul capului de un subiect atât de grav. Nu o fac decât pentru cã sunt agasat. Pe unde mã duc, pe unde mã întorc, toatã lumea aºteaptã sã mã audã jelind slabele capacitãþi intelectuale ºi lipsa de pregãtire a tinerei generaþii. Oamenii nu vor, de fapt, decât o confirmare a ceea ce ei ºtiu deja cu certitudine. Dar de, eu - se presupune pânã la proba contrarie, care vine imediat - trebuie sã ºtiu mai bine. Când, din ce în ce mai rar, încep sã explic cã nu ºtiu ce vor ei sã ºtiu, ajungem la una din douã: ori sunt ºi eu la fel de prost ca ãia micii - caz în care puºtimea are circumstanþã atenuantã, dar, evident, nicio ºansã de scãpare -, ori vreau cu tot dinadinsul sã zic altfel decât restul lumii, sã fiu, cum s-ar zice, Ghiþã Contra. Recunosc cã discuþiile astea au farmecul lor atunci când sunt împãnate cu ciocniri de sticle ºi pahare, când rãcnetele ºi loviturile în masã sunt acceptate ca argumente. Vezi geniala secvenþã a pomenii-bairam din Balanþa! E mai rãu când ele apar între un eu ºi o ea, care singurei la o masã, ne omorâm sã legãm un ping-pong verbal. Eu m-am pierdut ºi nu mai vãd mingea, iar ea încearcã un serviciu salvator: „ªi studenþii tãi cum mai sunt? Nu mai sunt ca noi, nu? Am impresia cã nu mai e nimic de capul lor!”. Atunci îmi vine sã dispar.

Sã n-o mai învârt! Cred despre mine cã sunt o tombaterã. Mã simt culturaliceºte mai apropiat de profesorii mei, cu peste treizeci de ani mai bãtrâni, decât de studenþii mei, cu mai puþin de zece ani mai tineri. ªtiu cã e nevoie de multe nuanþe, dar nu am acum rãbdare de ele. Fiind mai degrabã ca seniorii, îmi vine ºi mie, uneori, sã arunc sudãlmi asupra juniorilor care (nu) sunt aºa ºi pe dincolo. Ei sunt altfel ºi, dupã cum bine ºtim, chiar dacã nu recunoaºtem, alteritatea iritã. ªi mie îmi vine, de multe ori, sã pun egal între altfel ºi mai rãu. Mã strãduiesc însã din rãsputeri sã nu o fac! De ce? Pentru cã sunt aproape sigur cã nu e corect. Nu prea a fost niciodatã în ultimele secole, deºi bãtrânii au spus-o întotdeauna. Bineînþeles, ºi tinerii au spus întotdeauna invers, cãzând în fond în aceeaºi eroare. În cazul lor însã, eroarea a dus, în general, la adevãr. Din nou, sar peste nuanþe.

Pe scurt: eu zic cã existã o tendinþã a oamenilor de a crede cã generaþiile mai tinere sunt mai proaste, cu toate cã istoria infirmã clar aceastã gândire. La noi, aici ºi acum, tâmpirea tinerilor este pusã, în principal, pe seama evoluþiei tehnologice ºi a decãderii sistemului de educaþie. Problema mijloacelor de comunicare dã bãtãi de cap multora, peste tot. Cu 15 ani în urmã, Giovanni Sartori scria cã „televiziunea modificã radical (sãrãcindu-l) aparatul cognitiv al lui homo sapiens, transformându-l într-un homo videns, incapabil sã mai opereze cu simboluri. ªi pentru ca peisajul sã fie ºi mai sumbru, internetul - capabil, în principiu, sã producã o „creºtere culturalã” - nu are decât „un viitor modest” în aceastã direcþie, pentru cã cei mai mulþi utilizatori nu sunt „însufleþiþi de interese intelectuale autentice, de dorinþa de a ºti ºi de a înþelege”. Just, numai cã ei nu aveau astfel de preocupãri nici în preinternetic. Homo sapiens n-a fost niciodatã chiar sapiens. Ar fi naiv sã credem cã a existat vreo epocã în care majoritatea oamenilor se îndeletniceau cu cetitul cãrþilor, iar acum nu o mai fac pentru cã se uitã la televizor ºi pierd vremea pe reþelele de socializare. Înainte, ei nu aveau informaþie deloc. Acum, de bine de rãu, le mai picurã câte ceva. Eu chiar cred cã în lipsa progresului tehnologic, progresul cultural ar fi fost mult mai firav. Sã nu ne amãgim! „Omul lui Guttenberg”, de care vorbea Sartori, a fost, este ºi rãmâne un minoritar, chiar un singuratic. Pânã mai ieri, el era înconjurat de oameni ai nimãnui. Azi, îºi trãieºte angoasele printre „oamenii lui Zuckerberg”. Ei sunt cititorii ocazionali de Wikipedia care îi înlocuiesc pe cititorii de nimic. Eu zic cã le sunt superiori.
Sã revin la mine în bãtãturã! Printre profesorii mei au existat câþiva oameni de carte, despre care cred cã, dacã s-ar fi format în condiþiile de azi, ar fi fost ºi mai sclipitori. Culmea e cã, dintre cei în vârstã, s-au adaptat cel mai bine la noile tehnologii. Pe lângã ei au existat alþii, mult mai numeroºi, incapabili sã citeascã altcumva decât forþat. Dacã au avut vreodatã vreun strop de capacitate de înþelegere au pierdut-o, cu siguranþã, de mult, ca urmare, cred, a lipsei unui minim exerciþiu intelectual. Printre studenþii mei, mai gãsesc câþiva care trãiesc printre cãrþi, fie ele pe hârtie ori pe ecran. Sunt, evident, minoritari, dar nu sunt rupþi de lume. Ceilalþi, grosul, se lasã greu convinºi sã stãruiascã asupra unei pagini scrise, dar sunt în permanenþã online. La pãrinþii ºi bunicii lor puteau trece sãptãmâni, luni, ani pânã sã fie puºi în situaþia de a scrijeli o literã. Ei tasteazã în permanenþã comentarii ºi actualizãri de stare. Ce mã frustreazã în ceea ce-i priveºte, este cã, fãrã sã citeascã, sunt uneori capabili sã improvizeze rãspunsuri decente la întrebãri care pe mine m-au blocat altãdatã.

Sã trecem la partea cu educaþia. ªi eu cred cã sistemul nostru e rãu, dar nu mai rãu decât a fost pânã acum. Auzim mereu cã ºcoala produce analfabeþi. Aºa e. Uitãm însã sã spunem cã de când existã învãþãmântul de masã, el a produs (ºi) analfabeþi. Or fi mai mulþi acum? Nu am de unde sã ºtiu precis, dar, având în vedere cã avem mai mulþi absolvenþi decât oricând în istorie, probabil cã aºa e. Problema cu ei este, pur ºi simplu, cã (încã) existã, nu cã au apãrut în ultima vreme. Cu riscul de a indigna o sã spun cã analfabetismul cu diplomã nu va fi eradicat niciodatã. Asta nu înseamnã cã nu trebuie sã încercãm.
În anii ’90, se vorbea mult de virtuþile învãþãmântului interbelic în raport cu cel comunist. Nu se spunea atunci cã, dupã rãzboi, analfabetismul era în floare, cã absolvenþii de studii medii erau foarte puþini, iar cei de studii superioare, de-a dreptul raritãþi. Sã nu mai zicem cã, din grupul redus de bacalaureaþi ºi licenþiaþi, nu aveau cum sã fie toþi buni. De bine, de rãu, învãþãmântul comunist a alfabetizat masiv, chiar dacã parþial, a dus mult mai mulþi oameni la liceu, unde ceva trebuie sã le fi trecut pe la ureche, a produs medici, ingineri, profesori etc., mai mulþi decât oricând în trecut. Îndrãznesc sã cred cã ºi mai buni! A fost clar un progres, chiar dacã probabil mai redus decât cel pe care România l-ar fi avut fãrã ajutor sovietic.

Acum se spune cã învãþãmântul de azi e mai prost decât cel comunist. Uitãm însã cã ºi atunci existau analfabeþi (cum existau ºi ºomeri), cã ºcolile profesionale ºi liceele industriale au creat armate de dorei, cã liceele teoretice au creat destui oameni fãrã nicio abilitate, cã universitãþile au produs medici capabili doar sã prescrie aspirinã la babe, profesoare de românã care au predat zeci de ani acelaºi comentariu la Mioriþa, ingineri care au devenit obiect de bancuri. Sunt rãu! ªtiu.

Astãzi producem în continuare analfabeþi, dorei, oameni fãrã meserie, diplomaþi fãrã ºtiinþã. Cred cã sunt mai mulþi decât în comunism, aºa cum cred cã în comunism erau mai mulþi decât în interbelic. Sunt chiar din categoria celor care cred cã „bacalaureatul criminal” din ultimii doi a dat rezultate mult prea bune. E clar cã situaþia nu-i roz, dar nu e deloc clar cã e mai maro ca niciodatã. Cei pe care acum îi considerãm „tâmpiþi ºcoliþi” ies din învãþãmânt ºi reuºesc ºi ei sã supravieþuiascã într-o lume evident mai complicatã decât cele de acum 10, 20, 50 de ani. Supravieþuiesc însã aºa cum au fãcut-o mereu românii, ca niºte mãrginaºi care se uitã peste un gard, pe care puþini îndrãznesc sã îl sarã ºi încã ºi mai puþini se gândesc sã îl doboare. Cel mai enervant e cã ºi ei îi considerã tâmpiþi pe cei care vin în urma lor.

Logica mea e simplã: cum suma ºcoliþilor este tot mai mare, numãrul celor din fiecare categorie valoricã a acestora este tot mai mare. Altfel spus, luaþi în parte, azi existã mai mulþi deºtepþi, mediocri ºi proºti cu þidulã decât ieri. Cum se schimbã ponderile e imposibil de ºtiut! Mai cred însã cã, în ansamblu, oamenii actuali sunt superiori cultural celor din trecut. Deºtepþii de azi sunt mai deºtepþi decât deºtepþii de ieri, iar proºtii de azi sunt ºi ei mai deºtepþi decât proºtii de ieri. Sã îndrãznesc mai mult?

Scenariul catastrofist autohton sunã astãzi cam aºa: omenirea întreagã se prosteºte, iar românii se prostesc cel mai mult ºi mai repede. Bineînþeles, numai noi între noi avem voie sã spunem asta. Dacã se încumetã sã o facã (alt)cineva, în altã parte, riscã sã porneascã o adevãratã avalanºã verbalã despre olimpicii, medicii, calculatoriºtii etc. români care au uimit Occidentul. Ca ºi cum oricât de mult ne-am prosti, tot rãmânem mai deºtepþi decât restul lumii. Dar asta e altã discuþie.

Optimist incurabil, nu pot sã nu observ cã lucrurile stau rãu. E clar cã existã o problemã cu educaþia tinerei generaþii, aºa cum existã probleme cu toate aspectele vieþii noastre. Asta nu înseamnã cã românii involueazã cultural. Omenirea, în general, evolueazã, iar românii, oameni fiind, se înscriu ºi ei, cum pot, în trend. Marele lor necaz este cã nu reuºesc sã evolueze suficient pentru a reduce din decalajul faþã de Occident. Din nou, sã îndrãznesc mai mult?

  
             

Comentarii cititori
sus



Györfi-Deák György


Un meci pierdut
(Fotbal versus Carte, 2 - 4)


În sãptãmâna dintre Crãciun ºi Anul Nou, dupã stingerea pseudo-isteriei provocatã de „apocalipsa mayaºã”, mass-media a fãcut bilanþul anual al evenimentelor din diferitele sfere de interes. Ca sã iasã în evidenþã, cotidianul Magyar Nemzet (Naþiunea maghiarã) a preferat sã publice rezultatele unui sondaj de opinie ºocant, iniþiat de Biblioteca Naþionalã Széchényi din Budapesta. Ele sunt atât de surprinzãtoare, încât au fost preluate imediat ºi comentate de majoritatea celorlalte publicaþii din Ungaria.

„Cum vã petreceþi timpul liber?” - a fost tema centralã a unui chestionar la care au rãspuns 1000 de oameni. Criza economicã ºi-a pus amprenta asupra multor dintre plãcerile spare time-ului. În 2012, foarte puþini ºi-au permis o ieºire la un restaurant ori o cafenea. Lumea a început sã-ºi petreacã timpul tot mai mult pe acasã. 46% dintre intervievaþii cu o vârstã de peste 15 ani au declarat cã s-au uitat la televizor. 24% au preferat sã asculte radioul. 14% au navigat pe internet. Doar 7% au citit presa, numai 4% s-au scufundat în „dulcea zãbavã” a cititului ºi, cel mai ºocant aspect, doar 2% ºi-au petrecut clipele libere fãcând sport.

Minunatã lume nouã, în care populaþia adultã a ajuns sã citeascã mai mult decât sã alerge dupã o minge!

Pânã nu demult, chiar ºi în cea mai prãpãditã dintre comune, unde consiliul local ºi primarul au dispus sã fie atârnat lacãtul pe uºa bibliotecii, o parte din pãºunea obºteascã era întotdeauna rezervatã „sportului rege”. Lemn de plop pentru douã porþi se gãsea pe orice margine de drum, iar dacã fiii satului doreau sã se mândreascã, ridicau ºi o moviliþã prelungã pe una dintre laturile „stadionului”, în chip de tribunã pentru spectatori (în vreme de iarnã, un derdeluº cât se poate de potrivit pentru pruncii de la câmpie).

Din pãcate, statisticile susþin adevãrul relevat de chestionarul bibliotecii naþionale maghiare. Populaþia de la sat a îmbãtrânit. În multe localitãþi, nu s-au nãscut copii de peste un deceniu. Preoþii vin doar la slujba de duminicã, ori la nunþi ºi la înmormântãri. ªcoala a fost închisã, iar puþinii elevi naveteazã cu microbuzele galbene la oraº sau în comunele mai mari. Medici nu se gãsesc nici aici, deoarece au avut de optat între un salariu ciuntit de bugetar ºi libertatea de a lucra în Occident. Postul de poliþie când este, când nu este deschis, dupã cât de pãguboasã este politica guvernanþilor ºi încadrarea în bugetul negociat cu Fondul Monetar Internaþional.

În 2008, studioul Pixar a lansat WALLE, un desen animat despre un Pãmânt nãpãdit de gunoaie, pãrãsit de locuitorii leneºi ºi supraponderali, transformaþi în niºte sibariþi ai spaþiului cosmic. Pãrea o exagerare îndulcitã cu povestea siropoasã a iubirii dintre doi roboþei. În ultima vreme, firmele furnizoare de servicii poºtale prin internet ºi corespondenþa nesolicitatã ne exaspereazã cu reclamele despre dietele minune. Mi-am zis cã, dupã Bridget Jones, multe femei au eliberat un colþ al bucãtãriei ca sã punã acolo un cântar. Dar iatã o voce lucidã, un avertisment trimis de o bibliotecã, un spaþiu unde, de obicei, nici muºtele nu bâzâie, menit sã ne trezeascã la realitate: ne îngrãºãm ºi îmbãtrânim tot mai mult.

Mi-am dorit întotdeauna ca Pãmântul sã fie o carte a naturii, o tetralogie a anotimpurilor, un roman fluviu cu curgerea definitã de trei puncte bine conturate, un mãnunchi de foi cu Soarele pe faþã ºi Luna pe verso, cel mai frumos epos moºtenit de la taica Noe ºi ceilalþi supravieþuitori ai Potopului biblic. Dar iatã cã vremurile se schimbã ºi, parcã pentru a le face în ciudã caþavencilor, ele revizuiesc fãrã milã însãºi natura umanã. ªtiam cã lumea nu-ºi pierde timpul cu lectura, dar sã renunþe ºi la miºcare? O, Doamne! Dã-ne o minte sãnãtoasã într-un trup viguros, altfel planeta noastrã albastrã va începe sã semene, din ce în ce mai mult, cu o minge dezumflatã.

Comentarii cititori
sus


Carla Berneanu

Aºa-i creºtineºte dupã sãrbãtori

Uitãm repede. Uitãm oameni, momente, pãþanii. Dar dupã ce huiduim. Dupã ce ne strângem câþiva inºi în stradã ºi începem sã spunem ce ESTE PÃCAT ºi ce NU ESTE PÃCAT. Pentru cã noi, evident, ºtim ce trece Dumnezeu în rubrica PÃCAT din catastiful personal. Ne-am fãcut un obicei. Încã unul. Pe lângã sutele de tradiþii pe care le invocãm, desigur, în numele religiei. Sã ieºim în grup ºi sã ne strigãm oful. Cã-i nuntã, cã-i înmormântare, noi suntem acolo ºi huiduim.

Când toate posturile de televiziune intraserã în cod roºu, am oprit ºi eu pentru câteva secunde cãutarea unui film ºi am rãmas pe nu ºtiu care canal sã iau câteva detalii de atmosferã de la înmormântarea lui Sergiu Nicolaescu. „CU CE GÂNDURI AÞI VENIT AICI?” Prima oarã am înjurat. ªtiu, ºtiu. E pãcat. M-am gândit: „I-uite ºi JURNALISTA ce întrebãri îi pune unei femei în vârstã la o înmormântare!”. Dupã care m-am gândit ºi cred cã aº fi fãcut la fel. Pentru cã era corect. Oamenii huiduiau. Oamenii nu veniserã sã spunã o rugãciune, dacã tot spun cã sunt credincioºi, nu veniserã sã verse o lacrimã, ci sã se înghionteascã unul pe altul care sã arunce primul cu piatra.

A doua zi vorbesc cu cineva, neavând prea multe idei de pãlãvrãgealã. Întreb despre nemulþumirile poporului. Zice: „Urât, urât! Nu se face aºa!” Eu ridic dintr-o sprânceanã, mã bucur cã cineva îmi împãrtãºeºte pãrerile uºor nonconformiste. Adicã, vrei sã scandezi, du-te! Dar fãrã sã zici de o sutã de ori cã e pãcat. Dau din cap în sens cã achiesez la ce spune când aud: „Nu sunt de acord. Nu trebuiau s-o huiduie pe femeia aia acolo, mai bine o aºteptau în faþa casei ºi o huiduiau!” Mi-am trosnit gâtul, reacþie normalã când nu poþi sã vorbeºti ce nu trebuie pentru cã e pãcat, desigur, ºi am încheiat subiectul.

Evit, de regulã, sã vorbesc cu oameni despre religie pentru cã nu fac faþã. Am câteva idei despre ce înseamnã sã fii credincios, respect pânã unde consider eu cã trebuie, dar nu cred, adicã nu mi se pare firesc sã bãgãm în faþã pãcatul, sã îl împingem pânã acolo unde suntem convinºi cã ne acoperã pe noi. Ies în stradã sã strig o nemulþumire. Ies în stradã sã-l arãt cu degetul pe unul care m-a furat, m-a tâlhãrit legal, ies în stradã cã nu am ce sã pun pe masã, dar nu ies în stradã sã huidui la înmormântarea unui om care NU a fost bunul meu, care avea tot dreptul sã aleagã pentru el.

Acum ne amintim. Acum apreciem. Acum vorbim frumos. Acasã, nu ºi în stradã. Acum ne amintim munca ºi talentul. Acum punem poze pe feisbuc. Acum îi recunoaºtem ºi îi oferim admiraþia noastrã nesfârºitã. Acum suntem izvoare nesecate de laude. Acum când e prea târziu. Am avut nevoie de o faþã rotundã ºi încruntatã care sã ne facã proºti cã nu ieºim în stradã sã ne cerem drepturile ºi sã huiduim, iar acum nu ne mai oprim. Ne înarmãm cu priviri de foc, cu „vorbe grele” ºi ne aºezãm în faþa unei clãdiri, biserici sau crematoriu ºi „huããã!”.

De ce? De ce nu putem lãsa capul în jos ºi sã încetãm sã spunem cã e pãcat ce face altul? De ce nu putem înþelege cã mersul la bisericã sau rugãciunea înainte de culcare nu te face mai creºtin decât unul care nu vrea sã se laude cu numãrul de cruci bãtute în fiecare ceas? De ce trebuie sã facem spectacole, fie ele televizate sau nu? Când o sã ne oprim din aceastã vãicãrealã? Când o sã ne oprim din sãgetat omul pe care îl considerãm pãcãtos?

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey