•  Florin Oncescu


sus


Florin Oncescu



Ies în întâmpinarea valurilor



Câte cireºe intrã într-un kilogram?
Sunt inginer ºi o astfel de întrebare îmi incitã bunul simþ ingineresc. Între o sutã ºi douã sute, funcþie de soi? Deºi, tot gândindu-mã ºi luând în calcul recitirea amintitã de tine, cred cã m-am prins de unde þi-a venit ideea. O micã prozã de-a mea, intitulatã Cireºe pe alese? În ea, niºte români nou veniþi la Montréal, ajunºi la piaþã, îi privesc cu ochi critic pe cumpãrãtorii de cireºe care-ºi aleg marfa. Ori doar mã amãgesc?


Vrei sã facem pariu? Eu cred cã sunt sub o sutã, ceva în jur de cincizeci ºi ceva, saptezeciºicinci.
Nu te contrazic. Poate cã estimarea mea e valabilã pentru cireºe de pãdure.


Îþi place sã construieºti din „piese de lego”, mici, cele mai multe identice?
Da. Este esenþa calculului ingineresc. Cred cã aplic aceeaºi metodã ºi în scris, dar nu pentru cã mi-ar plãcea, ci pentru cã nu pot altfel.


Câtã încredere ai în ceea ce þi se oferã?
Când mi se oferã ceva, de regulã e vorba de un schimb de oferte evident, care nu-mi deºteaptã nicio neîncredere. Sau e vorba de un gest de prietenie lesne de desluºit.


Ce ai fãcut în week-end?
Am vãzut, în oraº, un film: Searching for Sugar Man, un documentar despre biografia contorsionatã a unui cântãreþ american pe nume Rodriguez. În aceeaºi searã am mâncat, prost dar scump, la un restaurant (Mihaela a insistat sã chemãm managerul, omul a spus cã a luat notã de nemulþumirea noastrã). Am vãzut acasã, în trei seri, patru episoade din Boardwalk Empire, un serial TV american cu gangsteri din vremea prohibiþiei, pe care îl parcurgem în ritm accelerat, dupã dvd-uri închiriate. În fiecare zi mi-am plimbat cãþelul prin parcul de cartier.


Cum þi se pare teatrul? De scris, de creat (regie, scenografie), de jucat, de privit, de comentat.
Spre deosebire de film, teatrul mã incitã la somn. Pentru mine, o piesã e bunã dacã reuºesc s-o vãd fãrã sã mã chinuie somnul. În fine, fãrã sã mã chinuie foarte tare. Cu toate astea, mã duc des la teatru. Ani de zile am citit teatru, dar ºi scenarii de film, cu oarecare perseverenþã. Le-am citit de plãcere, dar ºi cu speranþa secretã cã voi învãþa ºi eu sã scriu teatru ori scenarii. N-am învãþat. Deci, de scris, teatrul mi se pare greu. Însã nici n-am abandonat speranþa. Am scris câteva cronici de teatru. Pentru cã-mi lipseºte limbajul specializat al cronicarului de teatru, le-am fãcut ca pe niºte proze umoristice.


Cum a comentat mama ta prozele pe care le-ai scris?
Nu le-a comentat la fel pe toate. Am scris, într-o prozã, cum a reacþionat ea la citirea altei proze. A fost revoltatã de limbajul folosit. Însã, de obicei, n-avea acest motiv de nemulþumire. În general, era mândrã cã are fiul scriitor. Unei prietene i-a dat una dintre cãrþile mele cu o dedicaþie semnatã „mama lui Florin Oncescu”.


Cum priveºti viaþa mamei tale? O vezi ca pe un personaj? Pentru o suitã de proze scurte? Pentru un roman? Dacã ar fi personaj, ar însemna cã scriitorul o vede ºi cu ochi de copil ºi de fiecare etapã din viaþã?
Îmi vãd foarte bine mama ca pe un personaj de roman. Din pãcate, pânã la proba contrarie, eu sunt autor de prozã scurtã. Deºi ea e deja prezentã în pagini publicate de mine, de la moartea ei, survenitã în urmã cu doi ani, simt nevoia unei proze mai ample având-o eroinã. Poate cã o suitã de proze scurte e soluþia optimã. Sunt de acord cã, pentru un „efort narativ” mai ambiþios, tehnica „ochiului de copil”, ca sã zic aºa, e de neevitat.

Mama a fost o femeie care nu lãsa pe nimeni din anturajul ei indiferent. În familia ei dobrogeanã era mereu gata sã sarã în ajutorul celor aflaþi în necazuri, însã unii îi reproºau cã prea îºi bagã ea nasul în toate. În satul din Muscel din care venea tatãl meu, s-a bãtut ca o leoaicã, în justiþie, timp de vreo 10 ani, pentru dreptul ei ºi-al meu la partea cuvenitã nouã din moºtenirea bunicilor. (Dupã moartea subitã a tatãlui meu, unele rude din sat atacaserã testamentul, unul absolut echilibrat, trebuie spus). De meserie era contabilã. La Craiova, a avut o perioadã fastã în activitatea profesionalã, când a fost contabilã a clubului sportiv Universitatea. Ulterior a lucrat tot la Universitate, dar într-un serviciu de contabilitate inevitabil mai lipsit de „glamour”, unde s-a simþit persecutatã de ºef, unul devenit personaj odios al poveºtilor ei de la ora cinei.
În vremea pensiei a avut o altercaþie cu vecina apartamenului de dedesubt, tot o doamnã pensionarã. Cunosc vag detaliile incidentului. Apa pornitã de la un calorifer din apartamentul ei a produs ceva pagube în apartamentul vecinei. Vecina a venit la uºa mamei iar discuþia s-a terminat cu o uºã trântitã. Vecina susþinea cã a fost împinsã cu brutalitate. Maicã-mea pretindea cã nici pomenealã, dar cã puþinã împingere o fi fost, pentru cã vecina spunea prostii, iar uºa trebuia închisã. Urmarea a fost cã vecina a revenit însoþitã de o nepoatã, care nepoatã a venit însoþitã de un prieten fotoreporter la un ziar local, iar maicã-mea s-a ales cu o pozã în acel ziar, în capot, în pragul uºii, poza fiind însoþitã ºi de niºte comentarii tendenþioase, din care reieºea cã mama a bãtut vecina. Alte urmãri n-au existat, dovadã cã acuzele au fost neîntemeiate. Mama a uitat repede incidentul, de câþiva ani avea o altã luptã de dat, una a cãrei mizã era viaþa ei. Timp de 12 ani a trecut prin intervenþii chirurgicale dificile, a devenit specialistã în tratamente naturiste, a frecventat asiduu mânãstiri renumite pentru puterile tãmãduitoare gãzduite de ele. La 71 de ani a pierdut bãtãlia.
Relaþia noastrã a fost una tensionatã, cum se întâmplã adesea între mame rãmase singure ºi fii unici. Am venit în þarã cât am putut de des dar mi-a rãmas conºtiinþa vinei cã aº fi putut face mai mult ca sã-i întârzii sfârºitul. A murit la mijloc de august. În ultima sãptãmânã din luna iunie a aceluiaºi an am strãbãtut împreunã, în Loganul ei, sudul þãrii, de la Craiova la Constanþa. Dus-întors. Cam o datã la ora de mers, opream ca sã-i schimb poziþia scaunului, ridicând sau dând pe spate speteaza. Vorbeam, tãceam, uneori strigam unul la altul. Nu suporta sã fie contrazisã. Ca întotdeauna, dar mai cu vehemenþã. La dus, am fãcut un ocol pânã în satul din Muscel. La Mioveni, oraºul de lângã uzina Dacia, ne propusesem sã cumpãrãm un cric. Cel original dispãruse din maºinã într-un service, la Craiova. Era zi de duminicã, magazinul de piese auto lângã care oprisem era în mod evident închis, dar ea voia sã verific dacã totuºi nu-i deschis. Ne-am contrazis, am pãrãsit maºina rãcnind. Când m-am întors, mi-a spus: „ªtii ce-a zis omul ãsta, din maºina din faþã, care te-a auzit?” În faþa Loganului era o altã maºinã, cu ºofer în ea. „Ce-a zis?” „A zis: Doamnã, aveþi nevoie sã-i trag eu una nesimþitului?” ªoferul maºinii din faþã privea apatic strada. „Zi mersi cã l-am oprit!” „Bine”, am spus.

Auzind o întrebare constantã a Corinei, o transmit ºi cãtre tine. Cum poþi sã fii deschis ºi protejat în acelaºi timp?
Literatura, aºa cum o vãd eu, nu existã în absenþa deschiderii, a destãinuirii. Însã deschis total nu este nimeni, nici mãcar scriitorul care mizeazã pe deschidere. Pentru cã nu ajunge sã vrei sã fii deschis, mai trebuie ºi sã poþi. Te pot împiedica pudoarea, teama de ridicol, vanitatea... Nu pot decât sã bãnuiesc cã o soluþie parþialã pentru „deschiderea protejatã” este adoptarea unui pseudonim.


Te recunoºti în personajele unui text scris de altcineva? Te gândeºti uneori cã EªTI personaj într-un text al cuiva?
Mã regãsesc în multe gânduri atribuite personajelor acelor cãrþi care-mi plac, fie ele semnate de Jules Renard, Charles Bukowski ori Gombrowicz, de Preda, Cosaºu ori Mazilu, de O. Nimigean ori Cornel Mihai Ungureanu. (Identificarea merge mai greu cu personajele cãrþilor scrise de femei, recunosc). În anii de ºcoalã gimnazialã, în anumite perioade numai, aveam sentimentul cã fiecare gest îmi e observat ºi evaluat de o instanþã nevãzutã ºi atotputernicã. Cred cã acest sentiment este echivalent cu a te crede personaj în textul altuia.


Resimþi parte din sentimentele trãite de personajele tale?
„Simt” toate sentimentele trãite de personajele mele. Am scris ºi scriu puþin. Am personaje puþine ºi nici mãcar unul nu e „inventat”. Unul, aproape mereu cel principal, e alter ego-ul meu. Simþitul sentimentelor trãite de aceste personaje e echivalent cu buna înþelegere a mecanismelor interioare care le animã. A nu simþi aceste sentimente echivaleazã cu ratarea respectivelor personaje ºi a bucãþilor de prozã care le conþin.


Fotografia sau filmul?
Într-un fel, fotografia e o schiþã iar filmul e un roman. Deºi sunt autor de prozã scurtã, deºi sunt un cititor care considerã abuzive romanele cu peste 225 de pagini, prefer filmul. Însã rãspunsul meu e nedrept cu fotografia. Ea ºi filmul nu participã la aceeaºi categorie. Nu poþi mânca floricele în faþa unei fotografii. Consumul de fotografie e un sport elitist. Din acest punct de vedere, filmele de artã (ale unor Tarkovsky ori Fellini) sunt o succesiune de fotografii.


Mi-a plãcut proza ta, O anumitã privire. Simþi cã repeþi din gesturile tatãlui tãu? Te-ai rãzvrãtit cumva faþã de el?
Era o prezenþã discretã în viaþa mea. Însã, într-o anumitã mãsurã, era modelul care mã fãcea sã par nevrednic. N-avea nici o vinã, totul se petrecea în mintea mea. Ulterior, am simþit aceeaºi tensiune, cu mine situat de cealaltã parte a baricadei. Îmi amintesc de un drum cu maºina, de la Craiova spre satul din Muscel în care el a copilãrit. Cred cã aveam 14-15 ani. La benzinãria de la ieºirea din Piteºti am insistat sã fiu lãsat sã mã ocup eu de deºurubatul buºonului ºi de plata benzinei. El a protestat încet, cãtre maicã-mea. Nu avea încredere în mine. La insistenþele ei, am fost lãsat. Dupã vreo 10 km de drum, taicã-meu a tresãrit ºi m-a întrebat: „Ai înºurubat capacul?” Nu eram sigur, dar am spus cã da. Cu glas moale. Dupã alþi vreo 5 km, maicã-mea i-a spus: „Opreºte, vreau sã verific!” Buºonul lipsea. Îl uitasem, desigur, pe uºa portbagajului. Maicã-mea a improvizat un capac din pânzã, legat cu o sârmã gãsitã pe marginea ºoselei. Pe drum, simþindu-mã vinovat, tot eu am fost cu gura mare. Îi reproºam lui cã niciodatã nu avea încredere în mine, în timp ce eu luam de-a gata tot ce-mi spunea el. Îmi amintesc punch line-ul care l-a fãcut sã se întoarcã spre maicã-mea, cu ochii mãriþi: „De unde ºtiu eu cã ziua te duci la Universitate? Ce, am mers eu acolo, sã verific?”


„Fii cuminte, ºtii cã ne vedem luni” - spune un personaj de-al tãu cãtre un altul. ªtii ºi totuºi eºti nerãbdãtor sau þi-e teamã cã nu se împlineºte? Ai speranþe, aºteptãri? Ai încredere ºi liniºte?
Fie cã ºtiu, fie cã nu (indiferent despre ce-om vorbi), nu sunt nerãbdãtor, nu mi-e teamã de o posibilã neîmplinire. E meritul firii mele. Puþin ºi al vârstei. Am speranþe, dar ele nu sunt obsesive. Nu în sensul cã le-aº uita, ci în sensul cã mã lasã sã trãiesc.


13 e mai degrabã 12bis?
Nu simt cã m-a atins sindromul 12 bis. Acestuia îi vãd doi factori declanºatori: bãtrâneþea ºi boala grea. La 52 de ani, prima îmi pare foarte departe. A doua sper sã vinã în urma celei dintâi.


„O singurã stare psihicã durabilã: speranþa!” Ea este combustibilul? Este motorul?
Fraza îi aparþine unui personaj din Dispoziþie depresivã. E un tânãr cãruia prea multã speranþã neîmplinitã i-a fost fatalã. În cazul lui, speranþa e combustibilul unui motor numit creier. Prea mult combustibil îneacã motorul.


Þi-e dor de tren?
Da. Alãturi de avion, este un mijloc de locomoþie adecvat lecturii. Spre deosebire de avion, nu-mi agrementeazã lectura cu momente de panicã.


Citeºti, citeºti, dar la ce bun? Scrii! Ei ºi ce?
Lectura mi-a intrat în sânge. Nu pot sã adorm noaptea fãrã puþinã lecturã. În excursii nu ratez niciodatã librãriile. Chiar ºi în þãri a cãror limbã nu o înþeleg. Scriu, dar într-un ritm care nu-mi dã dreptul sã mã declar scriitor. ªi nu perseverenþa îmi lipseºte. Sunt, pur ºi simplu, ineficient. Din acest motiv, sunt tentat sã consider ineficienþa o virtute. Prolificii îmi deºteaptã bãnuieli. Dacã totuºi perseverez, o fac dintr-un viciu care nu-i vanitatea. Ori nu-i doar vanitatea. De fumat m-am lãsat, de bere m-am lãsat... Mi-e fricã sã mã las de toate!


Ce muzicã mai ascultã bãiatul tãu? Cum percepeai muzica pe care o ascultau pãrinþii tãi pe când tu erai copil?
Bãiatul meu e înhãmat de trei ani la un doctorat, departe de noi. Nu ºtiu ce muzicã mai ascultã. Datoritã lui m-am alfabetizat în hip-hop, acum vreo 10-12 ani. Tatãl meu nu asculta muzicã, ori, mai exact, eu nu mi-l amintesc ascultând muzicã, în timp ce mi-l amintesc foarte bine privind un film la televizor, de exemplu. ªtia sã cânte la vioarã, pentru cã era absolvent de ºcoalã normalã, una reputatã, cea de la Câmpulung. L-am ascultat o singurã datã cântând, în casa unei nepoate de-a lui, din Muscel, ºi ea absolventã de ºcoalã normalã. Am reþinut pentru cã m-a surprins. E posibil sã fi interpretat Balada lui Ciprian Porumbescu. Mama asculta în special muzicã uºoarã româneascã ºi romanþe. Colecþia de discuri din casã, una nu foarte extinsã, era alcãtuitã dupã gustul ei. Pânã sã intru la liceu, le-am tot ascultat, absolut necritic.


„Un contractor munceºte atât cât i se dã voie”. Cum priveºti tu munca? De la munca voluntarã din anii de comunism pânã la contractele de pe continentul american.
Mã consider împãcat cu meseria mea, chiar dacã n-am ajuns sã muncesc atât cât mi se dã voie. Nu sunt legat de o companie, ci de o profesie. CV-ul meu a început sã semene cu un minicatalog al companiilor de aviaþie din Statele Unite ºi Canada. Mai nou, am început sã includ în el firme europene. Din cauza acestui parcurs profesional neuzual, prietenii scriitori de la Craiova au început sã uite cã eu mai scriu ºi prozã. Mã prezintã prietenilor lor cu sintagma „inginer de aviaþie din Canada”, uneori adãugând, cu veselie: „ªi mai ºi scrie!” La Montréal mã intersectez constant cu câþiva foºti colegi de promoþie de la facultatea de Aeronave din Bucureºti. Substratul nedeclarat al discuþiilor de la rarele noastre întâlniri la bere este cã ºi munca ºi oamenii din companie sunt aºa cum le ºtiam noi din întreprinderile de-acasã.


Ce nostalgii ai? Dar aroganþe?
Am nostalgia unei vacanþe prelungite, dedicatã odihnei ºi lecturii. Aroganþele vor ieºi, poate, la ivealã din acest interviu.


Cum s-a nãscut ideea de a scrie despre oamenii care te enerveazã?
Cãutam o sursã nouã de subiecte. Cum pe mine mã enerveazã mulþi, am crezut cã am dat peste o sursã inepuizabilã. M-am oprit atunci când webzine-ul Terra Nova, în care îmi publicam enervãrile, ºi-a încetat existenþa. Însã lista celor care mã enerveazã e, în continuare, deschisã. Când ºi când îmi sare în faþã reprezentantul unei varietãþi pe care o trecusem cu vederea. De exemplu, sunt la birou ºi-mi vãd de treabã, în faþa calculatorului. Deodatã îmi dau seama cã, la câteva birouri distanþã de mine, unul vorbeºte tare, de parcã ar þine o lecþie, presãrându-ºi frazele cu întrebãri retorice. Îl trec într-un carnet, pentru folosinþã ulterioarã: „Cel cãruia îi place sã se audã vorbind”.


Te-ai nãscut la Constanþa. Ce înseamnã marea pentru tine? Ce înseamnã înotul? Ce e o barcã, ce e un vapor? Cum percepi valurile? Deºi lângã apã, ºi ce apã!, ai ales cãlãtoria prin aer.
Aveam 7 ani când m-am mutat, cu pãrinþii, de la Constanþa la Craiova. În continuare, vacanþele de varã tot la Constanþa mi le petreceam, în bunã parte. Din cauza acestei „expuneri”, mult timp am crezut cã am o legãturã specialã cu marea. Mai târziu am fost nevoit sã-mi reconsider aceastã idee. Soþia mea, care-i olteancã, pare sã se bucure la fel de tare de o baie în mare, iar peºte mãnâncã mai mult decât mine. Ne deosebeºte, în schimb, priceperea la înot. Eu înot bine, ea aproape cã nu înoatã. Secretul avansului meu? La 5-6 ani, fratele mai mic al mamei mã arunca de pe pietrele din Portul Tomis, cu repetiþie, în apa care-mi trecea peste cap. Despre bãrci ºi vapoare, nimic special de spus. Despre valuri, cred cã da. Dacã înotul este sportul meu preferat, stilul de înot pe care îl prefer este „datul cu valul”. Ies în întâmpinarea valurilor, le las sã treacã peste mine pe cele leºinate ºi îl „iau” pe cel pe care-l consider optim. Mã duc cu el pânã aproape de mal. Dacã încã sunt departe, mai „iau” unul. Perseverez aºa pânã când încep sã mã arate cu degetul copiii de pe plajã. Cât priveºte cãlãtoriile aeriene, le-aº evita, dacã aº avea de ales, în mod realist, alt mijloc de transport. Deºi îmi câºtig viaþa din calcule de rezistenþã pentru structurile de aviaþie, nu am pasiunea zborului. La trecerea oceanului, am nevoie de douã sticluþe de vin roºu bãute pentru a putea sã citesc ceva, ori sã urmãresc un film. Altfel, mintea mea imagineazã întruna scenarii catastrofice.


„Scãpat , acum, din boarea fierbinte a universului femeilor, rãsufla uºurat.” Cum privesti spre propria adolescenþã? Cum a fost cu noaptea cutremurului din '77?
Adolescenþa e o etapã de parcurs. N-aº fi ºtiut, dacã fiul meu n-ar fi ajuns, la rândul lui, la adolescenþã. Cred cã atunci mi-am pierdut privirea adolescentinã asupra existenþei ºi am trecut de partea taþilor. Nu a mamelor. Sã fii de partea mamelor, pentru un fiu, e tendinþa naturalã, nu implicã vreun efort.

Vorbind de marele cutremur... În acea noapte de martie, în mulþimea de oameni care invadase centrul Craiovei imediat dupã cutremur, mi-am întâlnit întâmplãtor o colegã de liceu. Pânã atunci eram distanþi. Peste vreo 6 ani ne-am cãsãtorit. Situaþia e staþionarã, de-atunci.

„Asta pare a fi menirea noastrã în viaþã, sã privim, sã receptãm.” La tine care e raportul între receptare si emisie?
Net în favoarea receptãrii. Uneori dau peste câte unul cãruia îi place sã asculte mai mult decât îmi place mie. E plãcut sã fii ascultat dar, dupã întâlnire, simt cã mi-am pierdut vremea. Constat cã eu n-am rãmas cu nimic.


Cehov? El meºterea la sãnãtatea oamenilor, tu la a maºinilor. Lumea mecanismelor ºi structurilor metalice te face sã percepi asemãnãri cu lumea oamenilor?
Cehov e un scriitor imens, Céline de asemenea, ºi amândoi au fost medici. Fãrã sã-mi treacã prin cap sã mã compar cu ei, cred cã profesia de medic nu te apropie mai mult de scris decât cea de inginer. Poate cã întrebarea are legãturã cu cunoscuta identificare a sursei râsului datã de Bergson (“du mécanique plaqué sur le vivant”). Însã „du mécanique” (schematizare, repetitivitate, previzibilitate) existã în orice profesie, ori îndeletnicire. Pentru structurile metalice am doar gânduri bune, chiar dacã nu le consider responsabile de aplecarea mea spre scris. ªi nu mã gândesc numai la venitul obþinut de pe urma lor. Îmi plac calculele pe care le fac. Mai mult, simt nevoia unui echilibru între cele douã activitãþi ale mele.


„Bãrbaþi! Un strop de vodcã ºi-þi debiteazã aiurelile lor inofensive. Femeile au problemele lor reale”. Aºa e ºi în lumea scriitoriceascã?
Citatul, unul din volumul de debut, ilustreazã punctul de vedere al unei femei. Bãrbaþii au, de obicei, opinia contrarã. În lumea scriitoriceascã e la fel, cred.


Parc-am fi la o terasã în Drumul Taberei. Când vei fi la o asemenea terasã, îþi vei aminti de vreuna de peste Ocean?
Îmi voi aminti. Mi s-a ºi întâmplat, de altfel. Însã e o amintire care, deocamdatã, nu basculeazã în nostalgie. Pe de altã parte, nici terasele din România nu intrã, toate, în sacul meu cu amintiri „sensibile”. Eu vin des în România iar nostalgia þine mai mult de distanþa în timp, decât de cea în spaþiu. E legatã de sentimentul irepetabilitãþii situaþiei a cãrei amintire îþi invadeazã creierul. Eu, gândindu-mã la o cârciumã minabilã de lângã pasajul Lujerului, din primii doi ani de postcomunism, ºtiu cã niciodatã nu voi mai bea bere la sticla de un litru, fãrã pahar. Comesenii de-atunci, reîntâlniþi acum, n-am mai putea vorbi fluent dupã o asemenea probã.


Care e locul tãu în „America” ?
E întrebarea pe care ºi-o pune un inginer român într-o prozã din La umbra unui enciclopedist. Venit de curând în Canada, cunoaºte bucuriile muncii fizice, una grea ºi prost plãtitã. Astãzi, locul meu în „America” e unul mai confortabil. Dupã cum ar spune un vãr de-al meu din Muscel, „muncesc cu pixul”. Adicã îmi fac meseria de inginer. Dilema cu care mã confrunt azi e una pe care o consider mai blândã. Nu mai ºtiu „unde” e locul meu. N-o spun cu amãrãciune. Îmi place viaþa în America de Nord, dar nu mã pot lipsi nici de cea din România. Cum în România mi-ar fi greu sã lucrez dupã o absenþã de 18 ani, în ultima vreme tot îmi fac de lucru prin Europa. Mã refer la Europa ca la o entitate din care România e exclusã. Din vara acestui an am sentimentul cã România iar nu mai e acolo. O spun cu amãrãciune.


Ai variante la textele publicate?
Nu. Asta dacã fac abstracþie de câteva texte publicate în revista Pagini româneºti, de la Montréal, ale cãror variante iniþiale, pãstrate de mine, erau prea corozive. Prozele intrate în cãrþi au cunoscut multe variante, dar e vorba de perieri succesive, fãrã nimic spectaculos. Am pãstrat unele dintre ele.


Ai texte de sertar?
Nu. Scriu cu mare greutate, privându-mã de somn, de ieºiri în aer liber, reducându-mi în mod voluntar venitul, prin limitarea timpului dedicat muncii inginereºti... De ce aº pune rodul acestei activitãþi pline de privaþiuni într-un sertar?


Cititorii Prãvãliei Culturale îºi amintesc cã în interviul pe care l-a acordat Felicia Mihali au gãsit ºi o întrebare de-a ta. Aceastã idee s-a nãscut aflând despre dialogurile voastre. Acum a venit timpul ca sã primeºti ºi tu o întrebare de la ea.
„În proza ta de imigraþie, victimele tale favorite sunt soþia ta, prezentatã ca o istericã, ºi prietenii tãi, mai apropiaþi sau mai depãrtaþi, pe care îi prezinþi drept stupizi, vanitoºi, snobi, un puternic contrast cu naratorul Sorin, care apare drept o victimã a propriei bunãtãþi, inteligenþe ºi modestii. Daca eºti de acord, este vorba de o opþiune conºtientã? Dacã-i aºa, care-i motivaþia ei?”
Singura mea prozã în care apare un personaj din categoria „nevastã istericã de narator” a fost scrisã la Bucureºti ºi a apãrut iniþial în revista Luceafarul, în 1994. Chiar dacã a fost inclusã în La umbra unui enciclopedist, a doua mea carte, publicatã trei ani dupã venirea mea la Montréal, ea nu intrã, oricum aº privi-o, în categoria cu lejeritate numitã aici „prozã de imigraþie”. Ea este modestul meu omagiu adus unor pagini nepieritoare ale literaturii. Pagini de gãsit pe rafturile de sus ale oricãrei biblioteci bune, la care aproape oricine poate ajunge, dacã-i înarmat cu determinare ºi, la nevoie, cu un taburet. Spre lauda ei ºi liniºtea mea, nevasta de prozator a citit cu amuzament proza despre nevasta de narator. Partea a doua a întrebãrii, cea cu prietenii, este o prezentare caricaturalã ºi subiectivã a unei munci oneste, de autor de prozã satiricã, desfãºuratã într-o revistã a comunitãþii românilor de la Montréal, în folosul aceleiaºi comunitãþi. E drept cã, în urmã cu câþiva ani, un prieten, grafician amator, mi-a adus la cunoºtinþã disconfortul lui în urma lecturii unei mici cronici de expoziþie, printr-o scrisoare recomandatã, în care erau formulate ameninþãri în limbaj avocãþesc. E drept cã un venerabil romancier, coleg ori fost coleg cu mine de asociaþie de scriitori, mi-a lãsat pe cutia vocalã a telefonului un mesaj care se încheia cu un blestem. (Între timp ne-am împãcat ºi mi-a dat o carte, cu dedicaþie). E drept ºi cã, de curând, o presupusã prietenã, o scriitoare, m-a acuzat prin e-mail, în urma lecturii unui paragraf, de loviturã joasã. Dar astea sunt mici ºi extrem de rare accidente de parcurs, rezultate mai degrabã din lecturi grãbite ale frazelor considerate contondente. Partea bunã e, vorba întrebãrii, demascarea celor stupizi, vanitoºi, ori snobi. Este o activitate care încã mã amuzã.


Îmi pare cã textele tale se leagã unele de altele, precum capitolele unui roman. Ce titlu ar purta?
Poate... Legenda lui Sorin (pãstrând proporþiile, desigur, dupã The Duluoz Legend, supratitlul desemnat de Kerouac seriei de romane care constituie majoritatea scrierilor lui). Sau Prozã fãrã gheaþã (dupã Prozã fãrã ficþiune, titlul unei recenzii la volumul meu de debut, semnatã de Ioan Lascu).


Interviu de Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey