•  Valentin Boiangiu
•  Mirela Cioabã
•  Ioana Geacãr
•  Eduard Rudolf Roth


sus

Ce rol joacã un artist într-un spaþiu public tot mai manipulat ºi manipulant? Mai sunt auzite vocea lui, adevãrul lui - fie el ºi estetic, nu neapãrat etic sau civic? Existã înca autoritate, în sensul competenþei ºi a impunerii valorilor autentice? Dar publicul vi se pare mai atent, mai superficial sau mai indiferent decât în urmã cu 10, 20 sau 30 de ani?

Comentarii cititori
sus

Valentin Boiangiu

 

Artistic vorbind, o ducem mai bine ca niciodatã

 

Arta nu oferã neapãrat ceva concret, ea sugereazã posibilitãþi de exprimare ºi de interpretare. E vorba de noþiuni indispensabile omului, de care nu toþi sunt conºtienþi, dar e parte din designul nostru ºi fãrã ele nu se poate trãi. Deci întrebarea e cam inutilã, fãrã a fi nepoliticos.

Apoi artistul nu spune niciodatã adevãrul, nu e menirea lui/ei sã facã asta. Artistul observã adevãrul ºi încearcã totdeauna sã vadã ºi sã punã în evidenþã niºele sau spaþiul din jurul adevãrului, unanim sau majoritar acceptat. Asta nu ºtiu dacã este etic, dar e necesar.

Întrebarea despre necesitatea artei se tot pune în societatea europeanã, în principal de la iluminism încoace sau ºi mai devreme poate... de la Voltaire încoace.

Autoritatea depinde, zic eu, de spaþiul geografic ºi politic ºi se schimbã deseori. Sistemul de valori e mult diferit acum ca în urmã cu, sã zicem, chiar 20 de ani.

În România, de exemplu, sistemul estetic de valori depinde foarte mult de iconografia noastrã religioasã care a þinut secole de-a rândul - e un fel de bizantinism - ºi dupã aceea e influenþatã mult de socialismul realist. Pe care mulþi îl rejecteazã ca influenþã, dar existã. Are, pe undeva, rãdãcini în Renaºterea italianã, mai tarziu înruditã cu realismul sovietic ºi cu arta nazistã. Existã ºi o apreciere a barocului ºi a rococco-ului francez drept consecinþã a încercãrii de afirmare ca o clasã socialã a celor... mai spãlaþi. ªi poate cã e ºi o urmare fireascã a franþuzismelor de modã veche din România, nostalgia acelor good old days, a Bucureºtiului ca Mic Paris, etc.

Arta e într-o strânsã ºi intimã relaþie cu semiotica. Iar aceasta, bineînþeles, se schimbã în concordanþã cu nevoile societãþii ºi asta, implicit, atrage arta dupã ea. Deci valorile sau ierarhiile nu trebuie impuse sau rigidizate, ele trebuie identificate ºi lãsate sã se dezvolte organic. Din pãcate asta nu se prea întâmplã cu arta de media din România - televiziunea în primul rând. Publicul nu e mai atent neapãrat la arta contemporanã, dar este în mod sigur mult mai expus. 

Publicul nu este mai superficial sau mai atent, publicul îºi vede de viaþa lui. Acolo trebuie sã intervinã arta, nu în public. Sã-i cearã sã fie mai atent ºi mai puþin superficial. Dacã ºtie sã intervinã în viaþã într-un mod discret, atunci publicul ar putea sã observe potenþialul artei.

Eu cred cã toatã arta a fost civicã, totdeauna. O maimuþã care vrea o bananã de pe o creangã mai înaltã se zbate ºi se caþãrã pânã la ea. Un om se caþãrã o datã, de douã ori, dar pânã la urmã oboseºte ºi începe sã se gândeascã. ªi gãseºte o nuia mai lungã ºi îi face un cârlig la un capãt ºi ajunge la bananã. Dupã aceea pãstrezã nuiaua ºi-o aratã lui frate-sãu care-ºi face ºi el una tot cam aºa. ªi uite-aºa s-a nãscut designul/arta. Care e clar cã e civicã. O întreagã nebunie.

Mai e ceva: arta a fost totdeauna manipulantã. Dupã mine, calitatea determinã valoarea. ªi eu nu definesc calitatea ca pe ceva de nomenclator ci e ceva organic, ca ºi societatea. Calitatea þine de efortul intelectual al semnificantului ºi asta determinã numãrul de aplicabilitãþi ale lucrãrii de artã în orice formã s-o manifesta ea.

Artistic vorbind, se poate spune cã o ducem mai bine ca niciodatã. 

Comentarii cititori
sus

Mirela Cioabã

 

Artistul rãmâne un însingurat:
un urs care mormãie într-o peºterã de cristale

 

Ce rol joacã un artist într-un spaþiu public tot mai manipulat ºi manipulant?
Prin natura sa, subjugatã în principal de legile subtile ºi incontrolabile ale creaþiei, artistul autentic nu aparþine spaþiului public decât prin opera sa, care chiar dacã vizeazã aspecte socio-morale nu are ca scop manipularea maselor ºi nici nu poate fi suspectatã ca nãscându-se din aderenþa la vreo ideologie anume. Din operele de artã se pot naºte, e drept, ideologii, dar invers nu este posibil, cãci ieºim din sfera artei ºi ne încadrãm în aceea a "activismului cultural". Sigur, artistul este ºi el un cetãþean, dar unul atipic. Cã el se iluzioneazã cu ideea cã este un cetãþean ca toþi cetãþenii, ºi chiar mai mult decît atât, asta se datoreazã faptului cã uneori simte, involuntar sau voluntar, nevoia sã se agaþe de sfânta normalitate ca sã nu se piardã în hãþiºurile interioritãþii sale. Chiar dacã mimeazã sociabilitatea, el rãmâne un însingurat; un urs care mormãie într-o peºterã de cristale. Se ºtie bine cã urºii nu trãiesc în haite. De aceea, discursul sãu cetãþenesc, dacã nu este total inadecvat, este confuz, contradictoriu. ªi ca sã definim mai exact rolul artistului în spaþiul public, fie el manipulat sau manipulant, ne-am opri la acela de "încurcã lume".

Mai sunt auzite vocea lui, adevãrul lui - fie el ºi estetic, nu neapãrat etic sau civic?
Deºi vorbeºte în ºoaptã, artistul se face auzit în spaþii mult mai largi decît trompetiºtii apocalipselor sociale. ªoapta are, prin natura ei, darul de a seduce auzul ºi nu pe acela de a-l rãni. Chiar dacã sunt artiºti copleºiþi de scepticism în ceea ce priveºte receptarea operelor lor, nu este nimic îngrijorãtor în asta: arta lor lucreazã la distanþã ºi fãrã acordul lor. Ei sunt doar triºti ca un imperator care nu mai poate controla armatele pe care le-a trimis în lume spre a o cuceri.


Existã încã autoritate, în sensul competenþei ºi a impunerii valorilor autentice?
De ce ar trebui ca o valoare sã se impunã? Ea existã ºi atât. Dacã existã nu poate fi ignoratã într-un spaþiu al libertãþii. Comorile, chiar dacã sunt îngropate în pãmânt, vine un timp când încep sã ardã. Nu cumva artiºtii îºi  pierd prea repede rãbdarea? Jarul e mai periculos decât focurile de artificii.

Dar publicul vi se pare mai atent, mai superficial sau mai indiferent decât în urmã cu 10, 20 sau 30 de ani?
Dacã ne referim la publicul de teatru, el este cu mult mai atent ºi mai exigent de la o zi la alta. Sã nu uitãm cã beneficiazã de mijloace de informare mult superioare anilor precedenþi. Superficial nu cred cã a fost niciodatã, iar indiferent a fost doar atunci când se cuvenea sã fie. Un spectacol de teatru nu este o expunere oarecare a unei intrigi. El provoacã reacþii nebãnuite în spectator. Indiferenþa poate fi una dintre ele. Au fost spectacole care provocau leºinul unor spectatori mai sensibili ºi spectacole la care se cãsca ostentativ. Nu mã refer doar la spectacolele Naþionalului din Craiova, ci ºi la cele de aiurea. Nu un actor sau un regizor a inventat expresia "cocoþat pe scenã", ci un spectator, fireºte. Dacã el vede într-un actor doar un ins cocoþat pe scenã, a cui sã fie vina? Nu întotdeauna strãdania actorilor ºi a regizorilor de teatru trece rampa. Sã-i lãsãm publicului dreptul de a fi aºa cum este: autentic!

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacãr

 

Literatura azi e un organ care secretã exacerbat

 

Scriitorul simplu nu mai are azi niciun rol, vocea lui se pierde în vârtejul cotidianului, pentru cã a pierdut respectul pe care-l mai avea acum 20-30 de ani. Meseria lui oricine poate s-o facã dacã umple niºte foi ºi are bani sã plãteascã editura. Cartea nu mai e perceputã ca obiect estetic la nivel urban, ci  drept produs de serie.

Atunci când scriitorul e învestit cu o anumitã putere politicã, sau culturalã (când are tron!!!), atunci când este portavocea unui partid ºi scrie editoriale sã educe percepþia politicã a cititorilor sãi, precum Cãrtãrescu, manipuleazã, perverteºte.

Eu tot mai cred în puterea cuvântului scris, în relaþia  intimã cititor-scriitor, de unde se desfãºoarã, acaparatoare, vocea subtextualã din cãrþile bune, cãlãuza care poartã cu sine o imensã dragoste de oameni, chiar ºi atunci când vorbeºte despre un univers decãzut.

Dupã ce Nicolae Manolescu a devenit mai mult un personaj politic decât critic literar, îndepãrtat de realitatea literarã româneascã, nu mai existã o autoritate în ierarhizarea ºi impunerea valorilor. La fel, dupã moartea lui Marin Mincu n-a mai fost nicio personalitate care sã continue adunarea într-un cenaclu a atâtor voci scriitoriceºti din diverse generaþii. 

Cine îºi mai asumã dirijarea unei mulþimi creatoare, fragmentate, atomizate (unde valoare ºi nonvaloare laolaltã se-nghesuie amestecate ºi malaxate)?

Literatura azi e un organ care secretã exacerbat.

Paul Valery atrãgea atenþia asupra scãderii valorii într-o epocã mult prea productivã, ca aceasta, când se scrie si se publicã foarte mult.

Un fenomen al cantitãþii abundente, sau al amestecului inegal de substanþe...

Publicul (cãruia îi dai întâlnire cumva?) este mai atent în mãsura în care ºtii sã-l apropii, sã-i încãlzeºti inima ºi mintea într-un dialog partenerial, sau de tip spectacol în care adaugi ºi puþinã teatralitate...

Publicul de azi are în faþa ochilor un carusel cu o mie de faþete, oferte numeroase, are ce sã aleagã în vitezã, nu te aºteaptã, trebuie sã te dai peste cap, sã faci pe dracu-n patru, sã-l posezi, sã-l acaparezi.

Poþi spune în general ºi cã publicul de azi este superficial, sau indiferent, dispersat, atâta timp cât nu relaþioneazã, cât nu s-a „conectat”...

Este o hidrã sensibilã, uºor de „furat” ºi  manipulat...

Comentarii cititori
sus

Eduard Rudolf Roth

 

Ce rol joacã un artist într-un spaþiu public tot mai manipulat ºi manipulant?
Periferic. Decorativ. Întrucâtva exotic. ªi este normal sã fie aºa. Artistul a fost un icon social doar în momentele în care societatea, în ansamblul sãu, a acceptat ideea de artã ca pe un pilon esenþial al propriului sistem de valori. ªi cu toate cã poate pãrea paradoxal, nu valoarea ei intrinsecã, ci mai ales normele ºi instituþiile care au patronat ºi promovat arta (dintre ele rolul primordial avându-l, fãrã îndoialã, educaþia) i-au conferit acesteia forþa modelatoare care a ºlefuit de-a lungul istoriei societãþi ºi civilizaþii.

În spaþiul public al prezentului românesc cele mai multe forme de exprimare ale artei par mai degrabã atavisme sociale moºtenite din trecut, un soi de excentricitãþi tolerabile, stãri de manifestare sectarã atât în expresie cât ºi prin aderenþã socialã. De ce spun asta? Ei bine, cu toate cã place ideea unei societãþi guvernate de trãiri spirituale revelatoare ºi stãri de transcendenþã metafizicã în urma contactului cu o capodoperã, realitatea este cu totul alta: cei care consumã ºi produc artã fac parte -în marea lor majoritate- dintr-un grup semi-închis, izolaþionist pânã la uzurã ºi cu o identitate „elitistã” conturatã -în general- în afara mainstream-ului.

Ca atare, între artist -care promoveazã hegemonia unor valori muribunde- ºi arhitectura sistemului de valori dominant din prezent apar, oarecum organic, numeroase „coliziuni normative”. De asta, artistul nu poate juca un rol de catalizator social decât la nivel de in-group, adicã la nivelul enclavelor cultural-sociale pe care le frecventeazã. Pentru ceilalþi -marea majoritate- el rãmâne un peisaj vivant, deseori exotic, alteori util pentru recalibrarea statutului social, dar mereu inferior difuzorilor de valori dominante: manelistul, asistenta TV cu picioare lungi ºi cu un CV de cuceriri impresionante, fotbalistul, politicianul, etc.

Acum, existã evident ºi excepþii: oameni cu un profil de artist care ajung în rolul de formator de opinie. Experienþa mea de aproape 13 ani în domeniul mass media publice m-a fãcut sã cred însã cã marea majoritate a acestor oameni acceptaþi pe scarã  mai largã de cãtre societate, fie ºi-a certificat valoarea (ºi) în afara þãrii, fie identitatea lor este construitã în urma unui lung ºir de conjuncturi favorabile (notorietatea ºi prestigiul câºtigate în perioada comunistã, etc). În aceastã ultimã categorie se aflã însã ºi anumiþi promotori ai „artei mercantile de consum” (estival) care s-au adaptat valoric cerinþelor unei pieþe mai… permisive, atunci când vine vorba de calitate.


Mai sunt auzite vocea lui, adevãrul lui – fie el ºi estetic, nu neapãrat etic sau civic? 
În acele enclave sociale în care ºi prin care trãieºte, creeazã, interacþioneazã, da, fãrã doar ºi poate. Este, la urma urmei, o expresie a identitãþii comune a grupului, împarte cu ceilalþi, dacã nu valori ºi perspective identice, mãcar aceeaºi „limbã”. În interiorul grupului -pe scenã, într-o galerie de artã, în paginile unei reviste, pe un site cultural, etc- vocea lui genereazã ecouri, arta lui modeleazã expresii ºi caractere.

Nu poþi omite faptul cã multe voci româneºti se aud mai întâi în alte spaþii geografice dupã ce s-au bucurat de o deplinã ºi splendidã ignoranþã în þara de baºtinã. Asta se întâmplã de cele mai multe ori datoritã faptului cã în democraþiile vechi cultura nu are un rol periferic în societate, iar linia dintre ridicol sau kitch-os ºi sublim este extrem de bine tuºatã. Existã însã speranþa cã timpul, interacþiunea directã din cadrul Uniunii Europene vor recalibra, chiar ºi indirect, sistemul de valori autohton.


Existã încã autoritate, în sensul competenþei ºi a impunerii valorilor autentice?
Limitatã. Societatea post-comunistã româneascã este dominatã în continuare de oamenii care s-au format în era roºie a României ºi de oameni care au parvenit în perioada ºmenar-mercantilã de dupã ’89, oameni cãrora -în marea lor majoritate- educaþia, arta ºi cultura în ansamblul sãu nu le creeaza nici un fel de vibraþie. Din acest motiv, polii de autoritate sunt reprezentaþi -de cele mai multe ori- de fix aceiaºi oameni care s-au aflat în aceastã situaþie ºi în timpul perioadei comuniste, oameni care au reuºit sã înlãture cu succes orice posibil challenger care le-ar fi ameninþat hegemonia. Din fericire, timpul lucreazã pentru societatea româneascã, iar purificarea ei spiritualã ºi culturalã are ºanse sã se împlineascã.


Dar publicul vi se pare mai atent, mai superficial sau mai indiferent decât în urmã cu 10, 20 sau 30 de ani?
Existã, din punctul meu de vedere, douã tipuri de public consumator de artã: social ºi hard-core. Ambele categorii sunt, cred eu, neschimbate (în mare mãsurã) de la o generaþie la alta. În primul grup se aflã acel public superficial, motivat sã ia contact cu arta din varii ºi neimportante motive, în timp ce aceia din urmã iubesc, trãiesc ºi vibreazã din, în ºi prin artã.

Paradoxal, pe fondul declinului vizibil al ºcolii româneºti ºi al degradãrii societãþii în ansamblul sãu, are loc o mutaþie structuralã majorã la nivelul publicului de calitate: tinerii care vin din urmã -nu doar cã sunt extrem de informaþi dar ºi extrem de atenþi, constructivi ºi pozitivi. Pun întrebãri, au remarci pertinente, se angajeazã în discuþii ºi dezbateri, trãiesc arta simplu ºi autentic. Am vãzut asta la filarmonicã, la teatru, la concerte, în galerii de artã, la lansãri de carte când am fost în þarã, în Timiºoara, în Bucureºti, în Iaºi, în Craiova.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey