•  Anton Georgescu


sus

Anton Georgescu

 

Poet nepublicat

 

De departe aratã ca un animal ciudat, mare ºi diform, cu patru membre prinse de spinare, douã strânse în jurul gâtului, parcã vrând sã se auto-ºtranguleze, douã atârnând. Daniel îºi carã prietenul în spinare, ºi fiecare pas pe care îl pune pe gheaþa lunecoasã, întãritã de zile nesfârºite de ger nãprasnic ºi vânt tãios, bãtând dinspre nordul lipsit de pavãza muntelui, e riscant ºi ia clipe bune de preparare. Costicã e greu, a pus câteva kilograme bune în timpul Crãciunului. Daniel, deºi pare firav, e vânos ºi puternic. Clãdirea fabricii e la vreo douã sute de metri de locul de parcare ºi nimãnui de la “direcþie” nu i-a trecut prin cap sã achiziþioneze câteva scaune cu rotile, pentru folosul celor cu dizabilitãþi fizice când au nevoie sã se miºte prin curtea fabricii sau în halele de producþie. Ori mãcar iarna, când vremea e câinoasã, sã taie o potecã prin gheaþa groasã, lucioasã ºi tare, periculoasã ºi pentru un om cu picioare zdravene ºi reflexe sãnãtoase. Costicã i-a împuiat capul lui Daniel cu subiectul scaunelor cu rotile pentru handicapaþi dupã ce a vãzut un film american despre un invalid venit din razboi, din Vietnam. Fãrã scaunul electric care îi permitea sã se miºte singur, doar apãsând pe butoane, soldatul mutilat ar fi fost condamnat sã îºi petreacã viaþa în pat. Dar în mod sigur scaune ca alea nu sunt fabricate în þarã. Iar dacã trebuie aduse cu comandã specialã din strãinatate, mai bine lipsã: hârtiile ºi aprobãrile ar dura ani de zile, telefoanele la minister ar þârâi continuu, neputincioase,  iar probabilitatea ar fi foarte mare ca totul sã sfârºeascã cu vechea lozincã a lipsei de fonduri. Și chiar dacã prin absurd s-ar cumpãra unul, douã scaune pentru întreprindere, într-un an ar deveni inutilizabile, vandalizate, dezmembrate, distruse de gurã cascã ºi prostãnacii care nu gãsesc altceva mai bun de fãcut decât sã strice lucrurile noi, folosite de alþii. “Mulþi dobitoci în oraºul ãsta, Daniel,” comenteazã Costicã întins ca o praºtie pe spatele prietenului lui, “ai vãzut ce s-a ales de bãncile alea noi din parc? Sunt o ruinã acum, cu scândurile sparte sau împunse cu lama de cuþit. Toþi idioþii îºi scrijelesc cu briceagul numele lor ºi al gagicilor cu care umblã, dupã care pun o inimã între ele. Ar trebui sã scobeascã în lemn imaginea unui creier ºi sã taie o cruce peste el, pentru cã ãla le lipseºte. Nu cred cã sunt doi ani de când au pus bãnci noi în parc.” Daniel nu vorbeºte mult, se uitã cu atenþie pe unde pune pasul ºi tace, de parcã nu ar mai fi rãmas nimic de spus. “Mãi Costicã, asta e þara, ãºtia sunt oamenii,”  zice într-un final, mai mult ca sã îi arate lui Costicã cã e încã acolo ºi îl ascultã. Aratã ca un star de cinema Daniel, cu faþa prelungã, care devine umbritã, melancolicã ºi sexy când e marcatã de supãrare, dându-i figura unui bãrbat atrãgãtor, cu pãr negru, lucios, adus pe spate, cu vino-ncoace la femei.

În fiecare dimineaþã, Costicã îl aºteaptã în faþa blocului ca sã plece împreunã la lucru în maºina lui, un Trabant fãcut pe comandã specialã, în Germania de Est. Pentru cã nu poate sã îºi foloseascã piciorul drept, mâncat de polio pe când era copil, Costicã a avut nevoie ca toate comenzile sã îi fie fãcute la mânã: acceleraþia, frâna, schimbãtorul de viteze. Când e în maºinã cu el, Daniel se simte ca în carlinga unui avion militar, cu bordul plin de butoane ºi leviere. În fiecare dimineaþã Trabantul lui Costicã sparge liniºtea cartierului cu vaiet rãguºit de motor în doi timpi, pâr-pâr, stricând, cu miros greu de benzinã amestecatã cu ulei, prospeþimea începutului de ziuã.

“Ia uitaþi-vã, bã, la maºina aia de carton! Când nu o mai fi bunã de condus, o pune pe foc, face cãteva fripturi bune pe ea, dar cred cã nici de foc nu e bunã cã se mistuie repede hârtia,” strigã guralivii care ies din tura de noapte ºi incã mai au chef de glume când vãd Trabantul intrând prin poarta grea de fier forjat a întreprinderii, dupã care înjurã pestriþ, izbucnind în râs. Deºi sunt în oraº de ani buni, oamenii continuã sã înjure ca la þarã: fãrã motiv ºi fãrã supãrare, de cele mai multe ori în dojanã sau chiar admirativ. “Fire-ai al dracului, Dumitre,” continuã unul dintre ei, adresându-se unui coleg pe un subiect fãrã legãturã cu Trabantul, “arãþi ca un mafiot acum, þi-ai tras ochelari de soare ca Don Corleone. Ia dã-mi-i ºi mie un pic, bã, sã mã uit prin ei la zãpadã.”

“Na, mã, bolovane!”, rãspunde Dumitru, “sã vezi ºi tu ce miºto se vede,” dupã care îºi ia ochelarii de pe nas ºi îi satisface cererea. “Da,bã tâmpitule, sã ºtii cã e miºto,” recunoaºte celãlalt, uitând complet de Trabantul lui Costicã, care îºi face drum greu, gâfâind zgomotos, înspre locul de parcare din faþa intrãrii la birouri.

Adevãrul este cã fãrã maºina asta Costicã ar fi un om pierdut, pentru cã transportul public nu e în nici un fel o opþiune pentru unul ca el, un bãrbat tânâr cu un singur picior zdravãn ºi celãlalt târându-l dupã el. Dimineaþa autobuzele seamãnã cu ciorchinii din vie, pline ochi cu oameni care se înghesuie, înjurã ºi se calcã în picioare ca sã intre înãuntru cu orice preþ, agãþaþi ºi pe scarã, în vehiculele vechi, scârþâind din toate mãdularele, fãrâmate de atâta folosinþã, cu burduful rupt ºi scaunele vandalizate de indivizi care nu sunt învãþaþi sã stea singuri cu gândurile lor ºi atunci se rãzbunã pe lumea obiectelor, pe care o simt strãinã ºi ostilã. útia sunt oamenii pe care comuniºtii i-au dezrãdãcinat de prin satele lor, i-au desþelenit ca pe niºte plante nefolositoare ºi i-au adus la oraº ca sã munceasca prin fabricile ridicate la repezealã ºi fãrã nici o gândire economicã, devenite repede neproductive ºi poluante, i-au mutat din caselele lor cu ogrãzi mari, pline de pãsãri, umbrite de salcâmi, în blocuri fãcute de mântuialã, care aratã ca niºte cazemate terminate sub bombardamentul tancurilor vrãjmaºe, cu camere mici ºi balcoane minuscule, cu plafonul subþire prin care auzi când îºi bate vecinul de sus nevasta, ºi i-au obligat sã se adapteze la o civilizaþie urbanã care nu e a lor ºi o refuzã, iar ca sã se simtã bine încearcã sã o gâtuie cum ºtiu ei, prin vandalism.

Costicã ºi Daniel lucreazã amândoi în biroul de contabilitate al unei fabrici de transformatoare ºi cabluri electrice. Sunt mulþi oameni în biroul ãla, mult mai mulþi decât ar trebui sã fie, ºi cu mult mai mulþi decât cei care îºi fac cu seriozitate treaba pentru care au fost angajaþi. Ei doi sunt din ultima categorie, categoria proºtilor fãrã de care fabrica ar trebui închisã pentru cã lumina becurilor ar costa mai mult decât venitul fãcut din producþie. Restul biroului e plin cu ºmecheri care nu vor lucra niciodatã, oriunde ar fi locul lor de muncã, pentru cã nu sunt obiºnuiþi sã facã ceva util ºi nici nu le pasã. Amestecaþi printre ei sunt tineri absolvenþi de facultate care au fost repartizaþi aici ca sã îºi satisfacã cei trei ani de stagiaturã înainte de a se duce la o altã întreprindere unde vor deveni ºmecheri ºi vor fi plãtiþi ca sã nu facã nimic pânã la vârsta pensionãrii. Costicã are o masã de lucru mai mare, în mijlocul camerei, în timp ce Daniel e în colþul îndepãrtat, la o mãsuþã jumãtate din a lui Costicã, aºezatã chiar lângã uºa care se deschide în biroul spaþios al ºefului. Iar intre ei e John, poetul nepublicat. De fapt, pe John îl cheamã Ion Enache, dar se recomandã la toþi John. Nimeni nu ºtie cum a ajuns el sã foloseascã un nume englezesc, dar toþi bãnuiesc cã asta are ceva de-a face cu ura contra regimului comunist pe care nu pierde nici un prilej sã o afiºeze. Deunãzi, Daniel l-a auzit pe John vorbind de Canada, fãcând o remarcã care i-a atras atenþia: “Aia þarã ca lumea. Țara lui Jack London ºi a poveºtilor nordului.” Daniel, care e un individ citit, a vrut sã îl corecteze ºi sã îi spunã cã Jack London a fost de fapt un scriitor american ºi poveºtile lui sunt localizate în Alaska, dar i-a fost lehamite sã deschidã discuþia. Cu John nu ai niciodatã câºtig de cauzã, chiar atunci când ai dreptate. În ciuda impresiei generale, John nu e chiar nepublicat: câteva poezii i-au aparut cu câþiva ani în urmã în niºte fiþuici locale, de mic tiraj. Dar bineînþeles cã nu asta vrea John, sã fie doar fruntaº în satul lui. Lupta lui e cu politrucii îmbuibaþi care conduc magazinele literare ale Bucureºtilor ºi n-au înþeles niciodatã valoarea poeziilor lui.

John nu suportã pe nimeni în birou, în fabricã, ºi probabil în tot oraºul. Cel mai tare îl iritã Costicã ºi când îl vede intrând pe uºã, bãlãbãnindu-se din toate încheieturile ca sã ajungã la biroul lui, îi sare þandãra ºi începe sã îl ia peste picior: “Iar ai bãut, mã nenorocitule?” E aspru la limbã John ºi vorba lui nu se potriveºte deloc cu a unui poet. Oamenii se aºteaptã ca un poet sã vorbeascã cu înþelesuri adânci despre lumea din jurul lor, sã le descopere lucrurile ascunse vederii, iar limba lui sã fie sensibila ºi dulce. Cele câteva poezii publicate de John în ziarele de mic tiraj ale judeþului sunt toate despre dragostea bãrbatului pentru femeie. Îi plac femeile lui John, dar femeile nu îl plac pentru cã e îndesat, vârtos ºi cu un început de chelie. Deºi nici asta nu ar conta pânã la urmã: dar e spurcat la gurã ºi îi ia pe toþi în tãrbacã, încearcã sã arate tot timpul cã nimeni nu e mai deºtept ca el. E un mister cum de l-a plãcut Melania Popescu, o colegã de birou care þine conturile la materiale. Melania e o fatã frumuºicã, deºi cu trup mare ºi atletic, cu mâini puternice, ca ale unui bãrbat, ºi picioare lungi ºi musculoase. Melania e aproape cu o jumãtate de cap mai înaltã ca John, dar asta nu pare sã îl sperie pe el sau sã o descurajeze pe ea. Între ei e o relaþie ciudatã, bazatã pe dojanã, ocarã ºi batjocura care se repetã zilnic în faþa celorlalþi din birou, de parcã ar fi un spectacol de succes, care se vinde cu uºile închise.

“Da’ mai du-te la dracu’, John, nebunule!”, rãsuna vocea Melaniei în birou dupã prânz, când lumea e plictisitã ºi se uitã la ceas cu nerãbdare, sã se facã ora patru, sã plece acasã. Replica viperoasã a lui John vine imediat: “Mai tacã-þi fleanca aia, Popeasco, nu te vezi cât eºti de proastã?” Dupã introducerea asta teatralã, fãcutã ca sã atragã atenþia publicului, insultele se þin lanþ minute în ºir, iar oamenii din birou se uitã la ei cu mirare ºi fiecare se intreabã ce Dumnezeu de relaþie e asta? Nu e un secret pentru nimeni cã John trãieste cu Melania. Locuiesc ca soþ ºi soþie în acelaºi apartament, stau la aceeaºi masã, în acelaºi pat. El e de undeva de la þarã, dintr-un sat depãrtat, din alt judeþ, ºi câteodatã se duce sã îºi vadã mama ºi cele câteva rude rãmase acolo, pentru cã majoritatea au plecat la oraº, ca ºi el. În oraº nu a gãsit o gazdã ieftinã ºi s-a mutat iniþial la cãminul fabricii, „cãminul de nefamiliºti” pe numele oficial, o clãdire veche, dãrãpãnatã ºi insalubrã, cu camerele îmbâcsite de igrasia verde, groasã ºi slinoasã, cu þevile sparte ºi picurând toatã noaptea, cu gândaci foºgãitori care îþi fac pielea de gãinã când ies la ivealã pe întuneric ºi incep sã foºneascã dupã mâncare, cu vecini bãdãrani, muncitori necivilizaþi, de la banda de montaj, care nu îºi schimbã ciorapii cu sãptãmânile ºi o þin tot într-o beþie, distrugând puþinul care mai e întreg în jur, când sunt atât de bãuþi cã nu îºi mai aduc aminte nici cum îi cheamã. Iar WC-urile sunt mai rele  decât cele publice, pe care le tin þiganii, cãrora le pui în palmã un leu la intrare ca sã îþi dea o bucãþicã micã de hârtie igienicã ºi nu îþi ajunge sã ºtergi nici fundul unui copil. John are încã valiza cu lucruri la cãminul fabricii, încuiatã într-un dulap ºi probabil roasã pe jumãtate de gândaci, dar acum majoritatea timpului ºi-o petrece la Melania, care are o camerã cu access la bucãtãrie ºi baie, într-un apartament pe care îl împarte cu câteva fete de la fabricã, economiste la secþia de planificare. Lumea se întreabã ce mai aºteaptã ãºtia doi ca sã se cãsãtoreascã. Mãcar aºa ar avea ºansa sã fie trecuþi pe lista de apartamente, de la sindicat. Comparatã cu a altora, viaþa lui John e confortabilã. Frigiderul Melaniei nu e niciodatã gol, pentru cã una din veriºoarele ei lucreazã ca vânzãtoare la alimentara ºi îi pune deoparte o bucatã de salam sau de carne, brânzã ºi ouã, o datã pe sãptãmânã, vinerea, când primesc marfã ºi e omor: oamenii stau strânºi ciopor de cu noaptea în cap, rebegind de frig ºi înjurând de mama focului la coada lungã ºi groasã care se întinde pe cel puþin o sutã de metri pe trotuar. Înspre ora douã dupã-amiaza, când trebuie sã aparã maºina cu alimente, nervii sunt încordaþi la maximum, ºi e de-ajuns o scânteie micã ca sã iasã pãlãlaia. De obicei scânteia e pusã de unul mai ºmecher care se bagã în rând înaintea ãlorlalþi, pretinzând cã prietenul lui i-a þinut locul.

“Care prieten, mã? Unde þi-e prietenul, dom’le?” întreabã câþiva bãrbaþi din coadã, cu vocea rãgusitã ºi îngroºatã de nervi, pregatitã de scandal.
“Uite-l aci!” rãspunde tupeistul, arãtând cu degetul pe vreunul cu figurã de nãtãfleþ de lângã el, care nu are curajul sã ridice ochii din pamânt, de frica scandalului care trebuie sã urmeze.
“Ieºi, mã pramatie, afarã din rând!” se umflã câþiva zdrahoni din spate, cãrora nu le vezi faþa, dar dupã vocea ameninþãtoare, puternicã, presupui cã sunt bãrbaþi voinici. “Noi am stat aici de dimineaþã, ºi tu te bagi acum în faþã, bã nenorocitule. Marº afarã, ºarlatanule!”

Spiritele se încing ºi oamenii þipã unii la alþii ca apucaþii, venele gâtului le ies în relief ca niºte furtunuri îngropate sub piele, feþele li se fac roºii sângerii. Dar tot ce fac e sã se înghesuie ºi mai tare unii în alþii, ca vitele, ca sã nu îºi piardã poziþia în coadã ºi sã nu lase vreun derbedeu sã se infiltreze în rând, sã le-o ia în faþã. Vreo femeie gravidã începe sã strige ca din gurã de ºarpe din mijlocul mulþimii amorfe: “Aoleo, îmi vine rãu, nu pot sã mai respir. Îmi moare copilul în burtã, oameni buni, faceþi-mi loc sã respir!” ºi atunci coada se mai rarefiazã. Lucru curios, în ciuda tensiunii din aer, care e atât de densã cã o poþi tãia cu cuþitul, nimeni nu sare la bãtaie, deºi toti înjurã ameninþãtor, de zici cã au toþi jungherele la brâu.

John nu a stat în viaþa lui un minut la o coadã pentru mâncare ºi nici nu are de gând sã stea. “Popeasco, fire-ai a dracului de incultã, nu o sã mã vezi vreodatã cerºind la mila comuniºtilor,” îi strigã Melaniei peste birouri, în pauza de masã. Oamenii din birou se uitã înfricoºaþi în jur, când nebunul de John începe sã vorbeascã de rãu partidul. Nu vor sã aibã de-a face cu cei de la Securitate pentru un zãnatic care nu ºtie sã îºi þinã gura.

“Taci dracului, mãi John!” îi strigã câþiva, “o sã te audã cineva ºi dãm toþi de belea.”
“Nu are rost sã expui pe toatã lumea, John!” îi spune Costicã de alãturi, cu glas blând, împãciuitor, ºi vorba lui sunã a sfat prietenos.

Lui John atâta îi trebuie ca sã-ºi dezlege dulãii sfadei spre Costicã: “Tu îmi spui mie sã tac, mã profitorule? Tu care nici nu ºtii ce e aia coadã la alimente sau benzinã! Te duci ºonticãind pe picioarele alea moi ca de copil ºi îþi umpli plasele ºi rezervorul, în timp ce familii prãpãdite, cocoºate de nevoi, stau la cozi nesfârºite ºi vin cu plasele goale când norocul se opreºte în faþa lor. Asta e epoca de aur, societatea perfectã construitã de oameni pentru oameni. Mã cac în ea de epocã de aur! Mã fut în ea de societate comunistã!”

Costicã se uitã la el cu ochi albiþi de ºoc ºi nu ºtie ce sã zicã. El nu e un privilegiat al regimului ºi John ar trebuie sã ºtie asta. La urma urmelor, trãim în Europa: fiind handicapat nu e un avantaj, din orice unghi te-ai uita. Macar atâta sã aibã ºi el, dreptul sã îºi punã benzinã fãrã sã fie limitat de cota de cinsprezece litri pe lunã, pentru cã maºina e mijlocul lui de locomoþie, ºi sã cumpere mâncare fãrã sã stea ore în ºir la cozi, nu pentru ca n-ar vrea, ci pentru cã nu are picioare sãnãtoase ca sã stea sã aºtepte, ca toþi ceilalþi. Regimul comunist e rãu pentru români, viaþa a devenit intolerabilã, de acord, dar oamenii nu sunt monºtri. Nu încã.

“Sunt handicapat, mãi John. Nu pot sã stau la coadã, iar fãrã maºinã nu pot sã ajung nicãieri,” îi rãspunde Costicã cu o voce pe care încearcã sã o þinã calmã, încercând sã îl liniºteascã, sã îl facã sã gândeascã raþional.

“Și noi ce pizda mã-sii suntem, dacã nu handicapaþi, bã Costicã? O þarã de invalizi ºi handicapaþi. Ne-au furat comuniºtii vieþile, ni le-au mutilat ca la rãzboi ºi ne-au lãsat cu niºte cioate de existenþã. Dezgustatore cioate când te uiþi la ele ºi urât mirositoare, cangrenate. Trãim toþi intr-o cangrenã socialã, zi cã nu-i aºa! Ar trebui sã ne dea la toþi carnete de handicapat, cum þi-au dat þie… e, Costicã?” În ciuda tonului acid, viermãnos, John sunã acum ca un poet adevãrat. Biroul s-a golit, oamenii ºi-au fãcut repede de lucru ºi s-au rispit pe la alte birouri sau în halele de montaj. Ai zice cã ziua de lucru s-a terminat în biroul de contabilitate, deºi e abia ora prânzului. Nu au nevoie de belele în plus oamenii, viaþa e deja grea aºa cum e.  Au rãmas doar Costicã, John ºi Daniel, primii doi rãzboindu-se pe chestii pe care nu le pot schimba. Nimeni nu le poate schimba. Iar Daniel priveºte ºi ascultã, sau poate stã acolo din spirit de camaraderie, sã îl protejeze pe Costicã în cazul în care John ºi-ar pierde cu totul minþile ºi l-ar agresa fizic.

În realitate, John nu a ajuns niciodatã la violenþã fizicã cu nimeni. La el gura e membrul de atac ºi de apãrare, ºi e mai puternicã decât orice pumn.
“Realitatea este cã suntem niºte cãcãcioºi înspãimântaþi ºi de umbra noastrã, niºte larve sociale care îºi meritã soarta! Nu avem curajul sã facem nimic, doar stãm ºi cântam în strunã regimului, le cãntãm osanale lui Ceauºescu ºi clicii lui de bandiþi! Neam de curve, asta suntem!”, ºi pe ultima notã, John trânteºte furios pe biroul lui un dosar gãlbui pe care îl þinuse în mâini, dupã care pleacã bombãnind.

Costicã se uitã la Daniel ºi amândoi rasuflã uºuraþi.
“A trecut vijelia prin birou,” râde Costicã uitându-se la camera largã ºi pustie acum.“ John e un bãiat inteligent, dar îºi pierde cumpãtul prea repede.”
“Da,” confirmã Daniel, un om tãcut, caruia îi scoþi cuvintele cu cleºtele din gurã.
“Îi înþeleg frustrarea, ºtiu cã are dreptate, dar se zbate ca peºtele pe uscat pentru cã nu poate sã facã nimic oricum. Doar sã îi punã în pericol degeaba pe oamenii din jur, care nu sunt rãspunzãtori pentru vorbele care îi ies lui din gurã.”
“Da, ar trebui sã îºi mai controleze furia. O sã fim luaþi în vizor toþi din biroul ãsta din cauza lui. Nu e drept.” Daniel tocmai a sfârºit cea mai lungã frazã pe care a rostit-o întreaga zi, sau poate întreaga sãptãmânã.

Costicã e gata sã mai adauge ceva, dar e întrerupt de o bufniturã uºoarã venitã din direcþia biroului lui John. Dosarul pe care îl trântise înainte de a pleca în trombã, dupã ce stãtuse în balans instabil pe marginea biroului, cãzuse în sfârºit pe podea ºi o grãmadã de hârtii albe, pline de strofe lungi, scrise cu ortografie mãruntã, îngrijitã, stau acum risipite în jur. Daniel se apleacã sã le adune, dar nu poate sã nu îºi arunce ochii pe conþinutul lor.
“Poeziile lui John,” îi spune lui Costicã, aluziv.
“Știi ceva, întotdeauna am vrut sã citesc ceva scris de el, dar nu am avut tupeul sã îi cer, de fricã sã nu mã refuze în felul lui agresiv. Poþi sã îmi dai câteva?”, continuã Costicã, cu ochii strãlucind.
Daniel îi intinde o foaie de hârtie. Costicã începe sã recite cu glas stins, aproape în surdinã, o poezie lungã, cu vers alb…

Nu te-am iubit la început,
am fost doar obsedat de tine,

robit
de trupul tãu acoperit
cu umbre de  promisiuni perverse,
de coapsele tale lungi,
de pãrul tãu curgând în valuri negre, lucioase, prelungi
o coamã de pãdure mângâiatã de vânt,
de buzele tale roºii, cãrnoase,
zemoase
ca mustul abia stors din ciorchini,
de sânii tãi modelaþi dupã-un vis ascuns, adolescentin,
de nopþile ferecate în lanþul vicios
al amorului mereu însetat
de alt amor,
într-un ritual de nestopat,
cumulativ, contagios

Am inceput sã te iubesc
când m-am smuls din mine, dezmeticit
ºi-am realizat
cã sudoarea ta miroase greu când trupul þi-e muncit,
cã pielea ta se crapã ºi faci riduri,
cã respiraþia þi-e grea cu miasme de  somn rãtãcit
prin noaptea adâncã, 
ºi boarea gurii þi-e acrã,
când dimineaþa te trezeºti lângã mine, buimacã,
ºi vrei sã fii mângâiatã, cerºeºti alinturi
în timp ce stomacul îþi mârâie ca un câine flãmând,
cã vorbeºti în somn ºi uneori scapi vânturi,
cã vomiþi cu icnet cãnd þi-e rãu,
cã înfrunþi curajoasã  coºmaruri zbãtându-te, þipând,
cã devii rea, nedreaptã
pusã pe sfadã, agresivã, iritatã
când fortãreaþa minþii þi-e luatã de hormoni,
cã râsul þi-e iute ºi plânsul þi-e greu,
cã þi-e fricã de ºerpi, de nãluci, de huhurezi,
cã ai putea sã mã înºeli,
cã ai putea sã mã trãdezi,
cã ai putea sã mã urãºti,
cã ai putea sã mã loveºti,
cã ai putea sã mã conteºti,
dar nu ai vrea sã mã rãneºti

M-am îndrãgostit definitiv de tine
în clipa când când am realizat
cã amândoi pãºim
pe-aceeaºi cãrare de timp,
sãrind din an în an  cu pas greoi ºi limp,
cã amândoi împãrþim
aceeaºi frânturã de spaþiu,
acelaºi nepotolit nesaþiu
sã fim protejaþi, s-avem noroc, sã fim iubiþi,
acceaºi ºansã sã fim pãcãtoºi
sau doar pãcãtuiþi,
sã fim slabi, ºireþi, neputincioºi,
aceeaºi neºansã la eternitate,
aceeaºi ºansã la tinereþe cu bãtrâneþe
ºi viaþã cu moarte,
cã semeni atât de mult cu mine,
încât mã uit la tine
ºi mã vãd într-o oglindã

“Interesantã gãselniþã, deºi sunã cam vulgar, nu þi se pare? Îmi place însã stilul lui, e deosebit, are nerv. Cuvintele au miez, sunã clar ºi convingator,” declarã Costicã încântat.

Daniel citeºte cu voce tare o altã poezie gãsitã în vraf, „Nea Pelin”.

Nea Pelin ºade pe-o bancã,
lângã fântâna din faþa casei,
stã la pândã
sã nu intre timpul în sat,
sã-ºi facã de cap.

Pe timp nu îl pândeºti cu ochii deschiºi
sau foindu-te pe-un scaun,
sau  vorbind, sau respirând,
Nea Pelin ºtie asta.

Ne-semnele lui de viaþã
sunt poate trucuri
ca sã pãcãleascã timpul,
sau poate sunt semne de ne-viaþã,
semne cã va muri curând
sau e deja mort,
ºi doar se preface cã trãieºte.

Nea Pelin stã nemiºcat,
la pândã sau doar mort,
vajnic grãnicer la graniþa cu timpul.

Dar timpul i-a scãpat
ºi a intrat în sat
ca istorie scãpatã din laþ.

Tancul fãrã turelã al schimbãrii
a distrus multe case,
mult mai multe ca stricãciunile vântului ºi ale focului ºi ale apei,
case zãcând acum rãpuse,
stârvuri aruncate la marginea drumului,
rupte pe dinafarã, mâncate pe dinãuntru,
cu podelele pline de cioburile existenþelor
ºi de umbrele oamenilor care au plecat
din sat, din þarã, din lumea asta.

Schimbarea nu omoarã oamenii,
omoarã doar încercarile lor vane
ca sã o þinã în frâu.

“Interesant…  Are talent John”, conchide Daniel în felul lui zgârcit în cuvinte, dupã ce terminã de citit.
“Sensibil”, completeazã Costicã.
“Ce e asta?”, continuã Daniel uitându-se cu atenþie la o altã paginã. Costicã priveºte cu ochi întrebãtori, aºteptându-l sã continue. Daniel stã câteva minute cu hârtia în mânã, citind. Pe faþa lui nu se vede nici neliniºte, nici emoþie, doar concentrare.
“E o poezie închinatã partidului ºi lui Ceauºescu.” Daniel îi intinde hârtia. Costicã se apucã sã citeascã, mormãind în barbã. E o poezie cu vers alb, ca ºi celelalte. Poezia e intitulatã „Se poate” si Costicã începe sa recite in surdinã:

Se poate
sã calci prin crângurile care-mbrãþiºeazã râurile,
ºi sã le simþi ale tale,

Se poate
sã urci pe piscurile munþilor tãi,
ºi sã le simþi ale tale,

Se poate
sã-þi îngropi piciorul în aurul nisipului
sãrutat continuu
de buzele sãrate ale mãrii,
ºi sã îl simþi al tãu,

Se poate
sã umbli pe strãzile cãlcate de poetul nepereche
ºi sã simþi poezia þâºnind din ele,
 

Se poate
sã guºti zãpada din þarina casei
ºi sã-þi cureþi sufletul
de îndoielile lumii,

Se poate
sã construieºti cu demnitate casa vieþii tale,
sã simþi cã eºti liber,
cã eºti mândru,
cã eºti un om întreg,

Se poate
sã spui Partidul,
sã spui Ceauºescu,
sã spui România
ºi sã te simþi acasã,
în conul timpului tãu,
în umbra trecutului comun,
în raza viitorului luminos,
în þara ta.

“Hmm,” lasã sã îi scape lui Costicã, dupã ce terminã de citit, ºi reflecteazã.
“Da, uite cine ne dã nouã lecþii de curaj civic”, intervine Daniel cu nerv ºi vocea iritatã.
Costicã tace, cu gîndurile duse aiurea. În birou liniºtea e întreruptã doar de zgomotele înfundate ale halei de producþie, care e în clãdirea alãturatã.
“Dar cum crezi cã ar putea John sã îºi publice poeziile bune, dacã nu ar intercala ºi unele din astea cu subiect patriotic ºi politic?” zice Costicã dupa un timp. “Îl inþeleg”, continuã, “îl înþeleg perfect: aº face acelaºi lucru în locul lui. E un om talentat, e pãcat sã nu fie publicat. Dacã trebuie sã faci compromisul, îl faci.”

Omenii se intorc în birou ºi rãsuflã uºuraþi când constatã cã John nu e acolo. Daniel se grãbeºte sã punã la loc poeziile lui John în dosarul gãlbui pe care îl aºazã pe biroul lui, sub un teanc de hârtii, ca sã nu dea nimic de bãnuit. Melania intrã râzând cu una din fete, ºi nevãzându-ºi bãrbatul, adreseazã celorlalþi o întrebare retoricã:
“Ei, unde-i nebunul ãsta al meu, s-a dus sã îºi verse nãduful pe vremea bunã de-afarã?”

Costicã priveºte prin geam, afarã, din reflex. Soarele proaspãt proiecteazã umbra halei de montaj pe patinoarul ad-hoc din parcare. E un soare copil, de început timid de primavarã timpurie, umplând cu luminã gãurile sãpate de vânt ºi de ploaie în faþada clãdirii masive, cu tencuiala spartã, ruptã, dezvelind cãrãmizile sângerii ale zidului de dedesubt ca pe niºte muºchi atrofiaþi, vizibili pintr-o ranã care nu vrea sã se închidã.

Oakville, Ontario
September 2013 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey